duminică, 9 iunie 2013

La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate



Asociația Culturală „Dobreanu” și-a propus ca în anul 2013 să susțină financiar publicarea cărții
„La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”.
 Cartea este realizată de profesorii DOINA DOBREANU și  VASILE DOBREANU.

Au participat la convorbiri:
- Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă
- Prof. Lucreția Cetină
- Consultant, informatician Dumitru Cotfas
- Prof. Univ. Dr. Nicolae Cotfas
- As. Med. Ioana Cruceanu
- Ing. prof. Ana Dobre
- Prof. Doina Dobreanu
- Prof. Vasile Dobrean
- Prof. Ioan Dobrean
- Econ. Ioan Grămadă
- Colonel Dumitru Hanga
- Scriitor Dumitru Hurubă
- Prof. Emilia Marica-Dobrean
- Prof. Dr. Valentin Marica
- Dr. Eleonora-Ioana Moldovan
- As. Med. Iulia Mureşan
- Prof. Univ. Dr. Pavel Mureşan
- Pr. Emil Pop 
- prof. Valeria Pop
- Prof. Rodica Rizea
- Prof. Ion Rizea
- Ziarist Aurel Urzică
- Gimnast Marius-Daniel Urzică
- Aviator Petru Urzică
- Prof. Vasile Urzică
- Prof. Valer V. Vodă


Scriind despre sătenii rohieni, cei neamăgiţi, neîncruntaţi şi neposomorâţi, conştienţi de adevărul (formulat cândva de Victor Hugo) că merg spre cer călcând pe pământ, Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, îi înalţă în sublimul unui gest: de cade, cumva, o fărâmă de pâine, când pâinea e tăiată de capul familiei, fărâma e ridicată deîndată cu respect şi sfinţenie, căci pâinea e rădăcină; la fel cum rădăcini sunt casa, familia, munca, credinţa. Ceea ce le atribuie Steinhardt rohienilor, credem, sunt rosturile şi înţelesurile sătenilor de pretutindeni, cei mai buni cunoscători ai obârşiilor şi ai permanenţelor, în stare, mereu, de cinstirea fărâmei de pâine, ca adevăr al vieţii şi frumuseţe a sufletului; în imagine blagiană, acea frumuseţe a sufletului satului ce fâlfâie pe lângă noi, vindecând setea de mântuire.
Demersul publicistic de faţă îi readuce, cu dragoste, bun-simţ, nobleţe şi inteligenţă, pe bunii trăitori ai obârşiilor şi permanenţelor din binecuvântata parte nordică a Depresiunii Giurgeului, Subcetate, reverberând din Sangidava, în gestul sublim şi pur al mărturisirilor – al spovedaniilor, vindecând setea de mântuire – aidoma celui al ridicării fărâmei de pâine descris de Monahul de la Rohia. Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, care, cu har, i-au dedicat localităţii Subcetate mai multe cântece ale obârşiei, de la istorie şi civilizaţie rurală, la etnografie, datini, folclor literar, particularităţi lingvistice, credinţe arhaice, ritualuri şi simboluri, invocă, din nou, aducerea-aminte, întru a argumenta şi perpetua rodnicia timpului, creşterea lui, în vechea aşezare din zona Topliţei Române. Câmpul ideatic al autorilor priveşte indestructibilitatea imaginii satului. “Ducem în suflet imaginea satului până la mormânt – este credinţa mărturisită a profesorului Ioan Dobreanu. Orizontul spaţial în care trăim copilăria ne modelează sufletele şi ne cultivă imaginaţia”.
Prin asemenea mărturisiri ale modului în care lăuntricul locului se aşază în lăuntricul omului, în loja de onoare a sufletelor luminate de bunătate, cum consemnează scriitorul Dumitru Hurubă, din nou Subcetatea, recălătorindu-se în vieţi, destine, evenimente, anotimpuri, este o stea Altair. Cei care au întărit locul cu voinţe şi nădejdi, reverberându-le numele şi semnificaţiile, recompun „întoarceri şi doruri”, căci, sufletul a rămas pentru totdeauna acolo, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, unde vorba ( precum află poetul!) e potcovită cu potcoavele de aur ale eternităţii şi unde tainele foşnesc blând în casele cu bârne, cu prispă, târnaţ, filigore şi odaia „de mândrit”, în aburul ciorbei cu buriciuşte, în cămăşile cu altiţe, prigitori, brineţe, iţari şi laibere, pe malul Mureşului, la biserică, la Podul Muscanilor, la gară sau pe Călnaci, în focul aprins în curte în Joia Mare, în cununiţele de sânziene, în învârtite şi ştraiere - zări şi etape din mersul satului spre infinit.
Astfel, aducerile-aminte, povestirile, solemne şi calde, copleşitoare, ale lăuntricului inepuizabil, numind în esenţă simbioza copilărie-sat, îi pot da timpului de-acum rigoare, demnitate şi speranţă. Repovestind satul, cei intervievaţi îi celebrează temeinicia, mersul drept (să avem mers nu împleticire - era gândul filozofului Constantin Noica), nesfârşirea. Este locul unde şi-au întemeiat întâi fiinţa în ordine spirituală, în bucurie şi mirare, în inegalabilă veghe părintească. Biografii mature se reîntorc la „clipa privilegiată”, la vârsta genuină, cea a visului edenic, într-o realitate „nesordidă” care întâmpina fiinţa „cu toată autenticitatea, tăria şi neartificialul ei”, cum aprecia acelaşi Nicolae Steinhardt.  Bunica - îşi aminteşte profesoara Doina Butiurcă – m-a învăţat să îmi fac cruce, să mă rog în genunchi, cu faţa la răsărit, departe de oglindă. (…) De bunicul mă leagă altfel de amintiri (…) Nu semăna primăvara grâul până nu îl tămâia. Pornea la sămănat numai după ce toţi din casă spuneam rugăciunea Domnească, adunaţi în jurul carului încărcat cu saci.” Calitatea de martor rămâne invincibilă. Înrădăcinările valorilor materiale şi spirituale în de jur-împrejurul Subcetăţii, în locuri ca Bâtca, Duda, Dealul Crucii, Runcul, Piciorul lui Nichită, Pripor, Preluca Mitrului, Făgiţel, Picioraş, Fundoaia, Grădina Dobrenilor, Padina sau în oameni purtând numele de Cotfas, Dobrean, Urzică, Muscă, Hurubă, Buzilă, Suciu, Ţepeluş, Coşarcă, Tompea sunt dăruiri şi dăinuiri, fără-de-sfârşituri de lumină, cu o uimitoare putere de regenerare. Bunăoară, cunoscând cântecele obârşiei, aşa cum au fost ele adunate şi iarăşi la lume date de profesorii lui, un elev ca Terpea Cristian, în care vedem noul orizont al obârşiilor – noul orizont spiritual ce poate veni dintr-un altfel de a gândi (meta-noetica) - scrie în revista Lyceum despre blândeţe, tandreţe şi umilinţă ca venind din puterea iubirii. Elevul ştie că ordinatorul, în caruselul halucinant de imagini, dintre cele mai colorate şi mai diverse, nu va putea înlocui nicicând respiraţia cornului lunii când acesta se odihneşte pe poarta de lemn a vreunei case din Subcetate. Poeticul, tenacitatea, omenia, iscusinţa, cinstea, răbdarea, curajul, harul şi înţelepciunea, depăşirea greutăţilor prin putere morală, seninătatea gândului şi expresivitatea gestului, rodul ca iubire şi rugă, milostivenia, recunoştinţa, plăcerea de a lucra, spiritul „ciufelnic”, calmul, respectul pentru tot ce e folositor omului au fost răsfirate ca valori ale dăinuirii de cei care îi apără Subcetăţii, în depărtări, matricea de spiritualitate, apărându-şi propriile valori umane, dând „sama” satului, cum dau „samă” lumii.
Să porneşti în largul vieţii din ierugă, dos, faţă, deal, poiană, prelucă, runc, coastă, să te faci huc şi pulbere, ca să ai modru, să păzeşti animalele lângă holde şi mălăişti, să te bucuri de clăcile de depăşunat porumbul, să duci în spate sacul de porumb la moară, iar mai apoi să ajungi să-l traduci pe Lucian Blaga în limba franceză sau să lucrezi în cadrul Realiter la Dicţionarul panlatin de termeni medicali, să înalţi tricolorul românesc pe un vârf din Himalaya de 7493 m înălţime, să ajungi bursier Humboldt sau campion olimpic la Sydney şi Atlanta, să amenajezi, în 1949, o maternitate în Casa prinţesei Ştirbei, să scrii ca elev o carte despre teoria cardinalelor şi ordinalelor transfinite, prelungind splendoarea ideilor în conferinţe la Paris, Stuttgart, New York, Tel Aviv, Stockholm e dreaptă răsplată pentru credinţa în împlinirile curate ale vieţii şi truda în numele acestora. Subcetatea se prelungeşte, prin cei ce ştiu să-i poarte duhul şi vrerea, cântecul şi hronicul vârstelor, în topografii surprinzătoare, de la Roman la Târgu-Mureş, de la Braşov, Miercurea Ciuc, Timişoara, Câmpulung Moldovenesc, Simeria-Veche la Toronto, Bucureşti sau Vancouver-Canada. Întorcându-se la varvigenii lui, scriitorul Dumitru Hurubă le spune: „ uitaţi-vă, n-am risipit talanţii, ci atât cât m-a ajutat mintea, i-am valorificat.” Inefabilul locului, învăţăturile dintâi, tradiţia însoţesc vieţi, gânduri şi preocupări, dându-le frumuseţe şi autenticitate. Informaticianul Dumitru Cotfas modelează din lemn de tuia o copie a Coloanei infinitului, nu cu unelte automate, ci cu fierăstrăul, dalta şi ciocanul pe care le foloseau bunicul şi tatăl la Subcetate, iar universitarul Nicolae Cotfas, în grădina de lângă Bucureşti, nu coseşte iarba cu maşina electrică, ci cu coasa pe care o bate după modelul Subcetate. Astfel, biografiile intervievate de Doina şi Vasile Dobreanu, prin plenitudinea lor, propun un mod de viaţă fundamentat pe credinţă, ingenuitate şi perseverenţă, care formează şi sufletul, cum spunea Lucian Blaga, în straturile cele mai ascunse ale sale, mod de viaţă căruia să-i fie preluată învăţătura, mai ales când se ivesc semnele unor generaţii „altfel”:   Ne-am împrăştiat cu toţii, ne vedem rar, tot mai rar, şi noi, şi cu alţii (…) Vin alte generaţii după noi, tot varvigeni, dar sunt altfel.” Aceste alte generaţii au, prin obârşii, lumina. Dacă vor crede în ea, vor fi şi ele ale luminii, sugerează, delicat, autorii.
Ceea ce întreprinde Doina Dobreanu, în colaborare cu Vasile Dobreanu, este exegeză afectivă şi, în acelaşi timp, cercetare ştiinţifică, documentul de arhivă întâlnindu-se cu documentul pe care îl etalează, deodată, mintea şi sufletul, sentimentul apartenenţei la un spaţiu identitar în care tradiţia înseamnă şi continuitatea valorilor morale. “Respectul tradiţiei – susţinea Al. Tzigara Samurcaş – este, incontestabil, unul dintre elementele cel mai puternice pentru educarea morală a popoarelor”. „Cântecele obârşiei” sunt imagini ale căutării Sinelui (Cine nu priveşte în urma sa (…) mi se pare aproape un condamnnat al vieţii, nota Lucian Blaga în Elogiul satului românesc), ale acordului eului cu lumea, ale elucidării sensurilor până la momentul iluminării când fiinţa se revarsă în taina rugăciunii: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu! Subcetatea e adânc spiritual perpetuu, nădăjduire şi reazem. Satul m-a ajutat să nu mă prăbuşesc, consemna Octavian C. Tăslăuanu în Spovedanii. Întoarcerile fiilor acasă – chiar şi numai în amintiri, în povestire – sunt renaşteri. „Ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie – scria George Enescu. Pentru a nu aluneca pe panta bătrâneţii premature, mi-am răscolit amintirile din copilărie (...) Pârâiaşul din fundul grădinii parcă-l văd şi acum (...) Şi acum mai văd ţăranii, în cămăşi albe cu ilice albastre, cântând la asfinţit.”
Iată-mă la masă cu prieteni! – exclama poetul.
Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu pot spune la fel, fiind, în această carte, la o masă cu prieteni, cu oameni rari, adevăraţi, împreună reverberând reflecţia filozofului Emil Cioran: M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici şi incapabili de sacrificii. Subcetate, „lumină alergândă”, e loc pur şi nefalsificat. Cum să nu-i scrii cărţile?

Profesor Doctor Valentin Marica,
Senior-editor
Societatea Română de Radiodifuziune
Radio România Târgu-Mureş
  
În volumul purtând nu fără noimă, titlul „La obârşie, la izvor” Doina Dobreanu  în colaborare cu Vasile Dobreanu rememorează printr-o succesiune de dialoguri-confesiune, timpuri, oameni şi pagini din istoria comunităţii româneşti, din Subcetate şi împrejurimi. Volumul este o pagină de istorie locală - străină de orice formă de cosmetizare – o „istorie” prin ale cărei valori fundamentale de trăire şi faptă se înscrie în istoria naţională şi/ sau universală. Metoda de cercetare este subtil redirecţionată de la realitatea „trăită” a fiinţei umane către universul conştiinţei, către abisurile „obârşiei”/ cultură/ religie/ istoria de familie/ naţională. Este o perspectivă ce conferă cercetării o dimensiune antropologică.
Traiectoria destinelor umane este discret legată de  valorile de spiritualitate, după care comunitatea din Subcetate s-a dezvoltat din vremuri străvechi: preotul, familia creştină, dascălul etc. O mărturiseşte cu pioasă recunoştinţă părintele Emil Pop, în cartea citată de Doina Dobreanu (Emil Pop, Valeria Pop „Ctitorii de lumină, ctitorii dăinuitoare”): „Părintele, Mama şi Tata ”-„sunt primii mei dascăli de cucernicie”. Taina evoluţiei/ supravieţuirii noastre, în ciclurile vitregiei vremurilor o descoperim în acelaşi volum : „În lut sau în piatră, în gând sau cuvânt, orice construcție omenească va dăinui dacă este ancorată divin, dacă s-a făcut întru slava lui Dumnezeu.” Majoritatea destinelor de intelectuali din Subcetate sunt legate de „modelul”/ dăruirea dascălilor, asociate predispoziţiilor native de excepţie şi muncii asidue: Dumitru Cotfas, consultant informatician la Vancouver („Am avut noroc de profesori care au avut răbdare cu mine”); Nicolae Cotfas (doctor în ştiinţele matematice/ doctor in fizică la Grenoble), profesor universitar la Facultatea de Fizică a Universității din Bucureşti („Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas”).
Exemplele de dăruire par să fi fost sculptate/ dinainte orânduite în tradiţia de familie, în profesie: îngrijind răniţi în Coreea, Ioana Cruceanu (Ioana: Io - prescurtare a ebraicului Jahve+ vb. hanan- care înseamna „a avea milă, a face bine") a fost numită de presa bucureşteană „Maica Tereza de România”; a primit medalia „Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincție acordată de Comitetul Internațional al Crucii Roşii de la Geneva. Este un tipar socio-uman al locului, cu rezonanţe specifice asupra câtorva generaţii, aparţinând uneori, aceleaşi familii. Confesiunea uneia dintre nepoatele Ioanei Cruceanu, Eleonora-Ioana Moldovan, medic, este elocventă prin vocaţia compasiunii faţă de semeni (medicul ,,trebuie să fie altruist, să fie dispus la sacrificii personale”; „Am urmat medicina deoarece am considerat-o una dintre cele mai umane meserii care cere multă dragoste față de semeni, multă dăruire şi satisfacții personale”, p.104). Crezul de taină al asistentei doamnei doctor Moldovan, Iulia Mureşan, pare să coboare din aceeaşi nobilă trăire: „Mi-a plăcut întotdeauna să săvârşesc fapte bune, în limita posibilităților şi a priceperii mele”.
Există o corelaţie sincronică – mustrind de conotaţii – între fiinţa umană şi experiența socială: „Omul nu devine om numai prin naştere, ci mai ales prin însuşirea experienței sociale a colectivității în care se dezvoltă" (Pavel Mureşan). Autorul acestor observaţii, format în sălile de curs ale Liceului din Subcetate, Pavel Mureşan, este profesor universitar, cercetător în domeniul psihologiei la Toronto (Canada). A organizat numeroase schimburi de delagații la „nivelul cel mai înalt (prim miniştri) între Canada şi România"; a făcut apreciată România la nivelul guvernamental al Canadei, al Germaniei etc; a trimis mesajul de pace al românilor, de pe înălțimile halucinante ale munţilor Himalaia, spre toate „meridianele globului pământesc”. Impactul diferitelor culturi, anvergura intelectuală - în contexte de multiculturalitate - dar mai cu seamă, puterea de a promova în lume imaginea (nu de puţine ori „şifonată”) a ţării natale nu este o întâmplare, ci o problemă de vocaţie, de competenţă, de muncă asiduă! Este mesajul subtil pe care profesorul Pavel Mureşan pare să îl transmită, susţinut de cercetările domniei sale şi de exemplul personal, tinerelor generaţii, în ascensiunea spre cunoaştere.
Perspectiva genetică devine adesea, formula privilegiată de studiu a trăsăturilor de consangvinitate şi/ sau psihologice/ socio-umane pertinente. Oamenii din Subcetate sunt remarcabili prin neastâmpărul firii. Un cognomen ca „Foc în tălpi” rămâne în consonanţă cu vivacitatea şi talentul nativ modelat/ cizelat/ cultivat de-a lungul câtorva generaţii: tatăl (Ioan Urzică), bunicul (Dumitru Urzică) şi străbunicul campionului român, Marius Urzică, aveau „o vitalitate, vioiciune şi exuberanță neobişnuite” (p.160). Sunt trăsături pe care strănepotul lor le-a dus la desăvârşire. Să fie o întâmplare că vocaţia şi forţa de a învinge (campion olimpic la Sydney, multiplu campion mondial şi european) a „regelui calului cu mânere” (Cristian - Tudor Popescu) se asociază antroponimului Marius (lat. Mars - zeul războiului în mitologia romană)?
În Subcetate şi în satele Filpea şi Călnaci îşi au obârşia intelectuali deveniţi modele de conduită umană în faţa unui sistem politic represiv: Dumitru Hanga, colonel inginer, este conştiinţa vie a unei pagini de istorie a comunei, pe care trebuie să recunoaştem, puţini din generatia tânără o ştiu: expulzarea evreilor de către hortişti, în anul 1944, culminând cu incendierea Sinagogii evreieşti „aflată lângă podul de fier din Hodoşa, în toamna aceluiaşi an”. Este conştiinţa-martor a umilinţelor celui de-al doilea război mondial, trăite de populaţia civilă. Lucreţia Cetină, profesor, a trăit la o altă dimensiune dramele pe care instaurarea regimului comunist le-a adus cu sine. Aurel Urzică, ziarist, a reuşit să se strecoare „prin mrejele politicii”: „Conduita mea fundamentală în toată activitatea şi viața mea a fost profesionalismul”. Biografia unora dintre vieţile „trăite” este presărată de fenomene demne de literatura SF: idealul lui Petru Urzică, fratele lui Aurel Urzică „al treilea din cei nouă copii ai Ioanei şi ai lui Ion a Cițî de pe Filpea” de a deveni aviator este legat de un avion sovietic PO-2, care „a aterizat, pe dealul Mărineştilor, unde nu era ceață şi terenul a permis aterizarea”, în timpul războiului („A fost o întâmplare extraordinară pentru mine – mărturiseşte Petru Urzică. Atunci s-a înfiripat în mintea mea ideea de a ajunge aviator.”).
Volumul evocă într-o notă de rară sensiblilitate modele umane impresionante prin rolul socio-cultural. Portrete de dascăli cu aleasă vocaţie: Valer Vodă, Emilia şi Valentin Marica, Vasile Urzică, Ioan Dobreanu, Ioan şi Rodica Rizea, Valeria Pop, Aurelia Stan. Confesiunea domnului Ioan Rizea, profesor, actualul primar al comunei Subcetate, este – alături de atâtea alte mărturii - o pledoarie pentru singurul mod de a pătrunde în viaţă pe poarta „din faţă” – munca şi preţuirea valorilor umane: „Personal, am învățat de mic, datorită condițiilor de atunci, că în viață nu se poate realiza nimic fără să munceşti. Am învățat ce înseamnă respectul față de semeni şi față de sine. Am învățat să fiu corect, să fiu drept, să fiu consecvent. Am învățat să fiu demn.”
Iată şi câteva portrete ale oamenilor de talent pe care această matrice patriarhală i-a dat lumii: Doina Dobreanu, Dumitru Hurubă, membru în Uniunea Scriitorilor Români. Orele de literatură din salile de clasă ale Liceului „Miron Cristea”, Biblioteca din comuna Subcetate, Mecenatul de „la Milica etc. sunt „locurile” privilegiate ale unei generaţii de tineri care au ales să-şi facă veacul în universurile mirifice ale „Amintirilor din copilărie”, ale „Cireşarilor”, ale operelor lui Rabindranath Tagore, Jerome K. Jerome etc. Aşa au devenit modele de intelectuali rafinaţi şi vivace,  despre a căror talent stau mărturie cărţile lor.
Rezonanţa teoforică a antroponimelor pe care le întâlnim în acest volum vorbeşte de la sine, despre ascendenţa profund religioasă a comunităţii din Subcetate. Dorinţa genetică de cunoaştere, pioşenia şi dreapta măsură în faţa a Tot şi a toate, respectul pentru valorile umane sunt fundamentele evoluţiei noastre Acesta pare să fie mesajul prezentului volum. Nu a înşelătoarei evoluţii exterioare, stridente prin materialitate, ci a dezvoltării interioare a fiinţei unice, care, trăind ciclic, se întoarce mereu la frumuseţea obârşiilor sale, la izvor…

                                     Conferențiar Univ. Dr. Doina Butiurca,
Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș

Prezentarea cărții la Bibliteca municipală „George Sbârcea” din Toplița, cu ocazia Zilelor „Miron Cristea”, 18 iulie 2013
Prezentarea cărții la cercul militar din Miercurea Ciuc (Prof. Valeria Pop)

Izvorul Mureșului, 8 noiembrie 2013