ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: august 2020

Interviu publicat în volumul I al seriei de carte
LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2013,
Editura Cezara Codruța Marica,
autori: Doina și Vasile Dobreanu

Doina Dobreanu: Părinte Emil Pop, am recitit „Mărturisirea de credinţă” cu care se deschide cartea dumneavoastră „Biserica Ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru, Pavel şi Andrei” [1]. Ca toţi cei din generaţia noastră, care ne-am născut „într-o epocă potrivnică iubirii de Dumnezeu şi credinţei creştine” şi am copilărit în „întunecatul deceniu” al şaselea, am fost educaţi în sprit ateist - ştiinţific şi materialist–dialectic. Cu recunoştinţă mărturisiţi despre iubirea de Dumnezeu pe care aţi descoperit-o în sânul familiei, la înşişi părinţii dumneavoastră: „Am beneficiat de atmosfera unei familii creştine, de buna vecinătate şi înrudire cu părintele Simion Suciu, care m-a înfiat duhovniceşte, de îndrumările şi modelul personal al părinţilor mei, al tatălui meu care nu s-a despărţit de strana Bisericii decât când a fost trimis la muncă grea în Ungaria, când, octogenar fiind, a fost internat în spital, şi când, la 86 de ani, a plecat „la ai săi”, între aceştia călăuzindu-l Maica Domnului cu care vorbea şi a cărei icoană aievea o contempla, fiind absorbit numai de prezenţa sfinţilor pe care şi i-a făcut prieteni de-a lungul vieţii. A plecat frumos dintre noi, catehizându-ne parcă pentru ultima oară, aşa cum făceau el şi mama în copilărie, atunci când ni se interzicea să mergem la biserică. Înainte ca eu însumi să conştientizez că Domnul mă chema la slujire, părinţii mei ştiau aceasta şi o doreau din tot sufletul. (…) Am copilărit într-o comunitate care cinstea şi cinsteşte şi astăzi numele de creştin, cu oameni de suflet, trăind cu o dragoste profundă pentru valorile creştine”.

Sfinţia Voastră, cu ce sentimente vă întoarceţi la Subcetate, cu diferite ocazii, în împrejurări diferite?

Pr. Emil Pop: Cu bucurie. Cu credinţă, nădejde şi dragoste.

Aici sunt primii mei dascăli de cucernicie: Părintele, Mama şi Tata, chiar dacă se odihnesc acum la umbra altarului Bisericii vechi, care, fizic, nu mai este... Dar, din moment ce acolo s-a pus o cruce la temelie, dacă s-a sfinţit locul şi s-a consacrat liturgic prin slujire, Biserica veche este, în Duh, tot acolo, cea nouă fiind o înnoită ofrandă Domnului. „Har, credinţă şi fapte bune”, spuneau părinţii şi aşa sintetiza şi Patriarhul Iustin, dezvoltând deviza paulină: ”Roagă-te şi munceşte!”

Tata Dumitru Pop

Nunta părinților Dumitru și Paraschiva Pop, în 1938

Ca mărturisire de credinţă, aş adăuga: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui Viu, care ai venit în lume, ca să mântuieşti păcătoşii, dintre care cel dintâi sunt eu.” O rugăciune a preotului, care este rostită şi pentru cei ce se împărtăşesc, la momentul Euharistic al Liturghiei, o rugăciune a celui ce poartă numele de creştin...

Sfântul Emilian de la Durostorum spunea că numele său e Numele de creştin. În Actele martirice regăsim dialogul cu anchetatorii săi, de fiecare dată fiind întrebat care este numele său. Între numele pământesc şi cel de mântuire, sfântul l-a ales pe cel care îi aducea martiriul.

Sunt bucuros că sărbătoarea acestui sfânt tutelar este în pragul uneia care jalonează viaţa duhovnicească în cronotopul nostru de obârşie: 18 iulie, în 19 iulie fiind Înainteprăznuirea marelui proroc Ilie Tesviteanul, care îi antrenează în rugăciune întru Slava Celui Preaînalt pe toţi creştinii din bazinul hidrogafic al Mureşului Superior şi nu numai de aici. Aşa cum ştim, există un calendar pastoral, un calendar agrar etc., creştinii din această zonă conştientizând reperele Sânedrului şi al Sângeorzului, ale Sântămăriei Mari şi Mici, al Sâmpetrului. Ei au în însuşi comportamentul lor „reflexe” duhovniceşti şi, în inelele timpului trăirii liturgice şi al mărturisirii credinţei în Dumnezeu (annaeus - an, „inel”), se aprinde rubinul de foc al sărbătorii verii fierbinţi a sufletului. Bătrânii spuneau „La Ilie” cu multiple valenţe sufleteşti: „M-am născut la Ilie.”, indicând momentul temporal, un anume punct în inelul timpului fizic terestru, „Mergem la Ilie”, indicând spaţiul sacru al mănăstirii patronate spiritual de Sfântul trimilenar, dar şi „Ne întâlnim la Ilie.”, indicând spaţio-temporal o întâlnire duhovnicească, o comuniune în bucuria liturgică.

La Subcetate, prin Sfântul Dumitru, se deschid porţile Giurgeului ca entitate spirituală, pe o cale mitică şi religioasă, spre centrul topliţean, unde Elie Miron Cristea a pus altar spre săvârşirea sfintelor Taine, cum ar fi hirotonirea întru Episcop în 1994 a ÎPS Ioan... Atât Mitru cât şi Elie, mitic, trimit la soare şi lumină.

DD: Cu mare bucurie am primit cartea semnată de dumneavoastră, preot Emil Pop şi de profesor Valeria Pop, „Ctitorii de lumină, ctitorii dăinuitoare”. [2] Apoi cu mare curiozitate şi nerăbdare am citit-o. Păstrez în minte şi în suflet mesajul cărţii exprimat concis pe coperta 4 şi îndemnul din finalul acestuia:

„În lut sau în piatră, în gând sau cuvânt, orice construcţie omenească va dăinui dacă este ancorată divin, dacă s-a făcut întru slava lui Dumnezeu.

Biserică în care trăieşte Hristos cel viu este omul care se învredniceşte de bucuria comuniunii cu El.

Biserică în Biserică suntem chemaţi să devenim, în comunitatea binecuvântată, în care Dumnezeu se apropie de fiecare suflet, spre a-l întoarce către Sine, ducându-l din slavă în Slavă.

Să fim primitori ai harului, deschizându-ne inimile, spre a se umple de dragoste şi recunoştinţă că ne-a învrednicit a ne împărtăşi cu sfintele, cele fără de moarte, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, spre a ne întări întru sfinţenie.

Să ne ctitorim sufletele ca Biserică vie, primind darul desăvârşit care se pogoară de la Părintele Luminilor!

Ctitorie ce va dăinui, ctitorie binecuvântată, să fie sufletele noastre!”

Vă mulţumin, Părinte Emil, pentru posibilitatea pe care ne-o oferiţi prin această carte de a vă împărtăşi gândurile, experienţa, cugetările duhovniceşti, „cuvinte care au izvorât din adâncul inimii” şi pe care le dăruiţi credincioşilor „ca hrană duhovnicească, de care avem nevoie cu toţii pe calea mântuirii”, aşa cum aprecia Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei în binecuvântarea de început a cărţii, „Între altar şi condei”.[3]

Pr. EP: Biserica mea este acum lucrătoare datorită strădaniilor şi rezistenţei bunilor creştini. Ameninţată cu demolarea, biserica a fost apărată, cu voia Domnului, prin darul ctitorului ei. Preotul Isidor Vlad şi-a pus pe drumul mântuirii, ca trepte spre Înalt, trei biserici, din care au supravieţuit fizic doar două: aceasta, din centrul oraşului Miercurea Ciuc, şi cea din Sâncrăieni, cea din Mihăileni fiind demolată în 1979... O biserică sfinţită nu poate fi atinsă în existenţa ei spirituală. Dar „biografia” fiecărei ctitorii urcă la Dumnezeu, cu pecetea pătimirilor, ca şi oamenii... Omeneşte vorbind, eu nu pot face altceva decât ceea ce e dator un preot: rugăciunea, aducerea sufletelor la credinţă; să construiesc Biserica vie, să cinstesc Podoaba Casei Domnului şi să scriu despre lucrarea duhovnicească în spaţiul sacru şi în jurul lui. Dacă timp de 25 de ani au domnit tăcerea şi ruina, deşi au fost oameni care au luptat spre a o salva - episcopi, preoţi, oameni de cultură şi simpli credincioşi -, a venit timpul ca, atât cât îmi va îngădui Dumnezeu, să consemnez câte ceva din vibraţia sufletească pe care acum o adăposteşte: rostiri de rugăciune, predici – „cuvinte vii”, cântare bisericească, experienţe personale ale preotului şi ale credincioşilor, trăiri autentice, bucurii şi pătimiri...

DD: M-am bucurat să aflu în cartea amintită despre pelerinajul pe care l-aţi făcut la Sfântul Munte Athos, despre „bucuria de a păşi pe cărările sfinţilor, pe urmele isihaştilor, în Grădina Maicii Domnului, unde Marea, Muntele şi Cerul fac o unitate, din întâlnirea lor născându-se elanul rugăciunii, de dorul Luminii taborice, din setea urcuşului spre Mântuire, întru Ctitorirea Bisericii lăuntrice…”[4]

Vă rog, Părinte Emil, să ne vorbiţi despre lumina şi sfinţenia pe care aţi găsit-o pe Muntele Athos timp de o săptămână cât a durat şederea dumneavoastră acolo.

Pr. EP: Da. Dacă în „epocă” am fost oprit de a face pelerinajul la locul Întrupării şi al Învierii, Dumnezeu mi-a hărăzit, când s-a împlinit vremea, mai multe daruri: am fost la Sfântul Munte Athos, pe urmele părintelui Arsenie, care a lucrat efectiv la „treptele Sf. Atanasie” şi ne-a adus în ţară manuscrisele greceşti ale Filocaliei, spre a le pune în lucrare cu Părintele Stăniloae.

Am ajuns în Egipt, pe Vârful lui Moise, în Sinai, în Nitria şi Sketis, unde asceţi ai primelor veacuri creştine au întemeiat monahismul...

Am poposit în Vechiul Cairo - Old Kairo, cum este denumit şi recunoscut în lumea de azi -, în locul cunoscut ca Biserica Maicii Domnului, a Fugii în Egipt cu Pruncul. Este un eveniment pe care creştinii copţi (greu încercaţi şi astăzi în contextul politico-religios în care trăiesc) îl percep la scară cerească, conştientizând dimensiunea mântuitoare a faptului primirii Pruncului în inima comunităţii şi a fiecărei persoane umane, ca Persoană a Sfintei Treimi-Dumnezeu. Mântuirea este marcată de Naşterea Pruncului Iisus în inima noastră. Când Iisus trăieşte în mine, eu nu mai trăiesc, spunea Sfântul Pavel, iar Duhul Sfânt se roagă în mine şi pentru mine cu suspine negrăite...

Am poposit şi mai aproape de noi, în Nessebar, oraş traco-getic de la Marea Neagră, cucerit de greci şi apoi de turci, azi bulgăresc. Vechiul Nesebar, antica Mesembria, este o insulă-oraş-muzeu cu cele mai multe biserici pe unitatea de măsură a spaţiului. Multe din ele sunt lipsite de turle şi cruci, dar păstrează în zidurile lor amintirea vremurilor când se slujea Sfânta Liturghie, ca şi gândirea arhitectonică izvorâtă din trăirea ortodoxă şi cultura unui spaţiu unic din care ne împărtăşim cu toţi creştinii din lume. Alături sunt pădurile cu sihaştrii de altădată, între care străbunul Sfânt Vlasie a marcat conştiinţa generaţiilor următoare, succesiv, astăzi desemnând o extindere a Nesebarului Nou.

N-am ajuns încă în „Oraşul lui Constantin”, deşi e mult mai aproape, geografic, de noi, cu Vlahernele şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni, locuri sfinte ale credinţei şi istoriei noastre. Mai e Târnovo – „Oraşul Ţarilor”, între care şi Asăneştii; aceştia, în răstimp de câteva secole, au făcut gloria Ţaratului româno-bulgar, ocrotit tot de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ale cărui sfinte moaşte au fost atunci aduse de ei la Târnovo. N-am fost încă în Capadocia, nici la Efes, nici...

DD: În anul 2010 aţi fost la Ierusalim, „centrul spiritual al omenirii, situat între Mormânt şi Înviere, altarul nostru de închinare”, aşa cum îl definiţi în cartea amintită. [5] Aţi călătorit pe Drumul Crucii, „Drumul Iubirii Care S-a jertfit pentru noi” (Părintele Ioan din Carpaţi). [6]

Pr. EP: Ne-a condus Duhul Sfânt prin locurile Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, ale Sfintei Ana, ca şi prin alte locuri străbătute de atâţia călători - căutători ai aurului duhovnicesc, împlinind chemarea de a-I urma Fiului lui Dumnezeu…

Bucurie, pace interioară, comuniune.

Lumea, pământul, are această imensă şansă: intri în mormânt şi ieşi înviat. Cobori întru tine, unde îţi găseşti neputinţele, te pocăieşti, dar te întâlneşti cu Hristos – Dumnezeu, care te completează, sfinţindu-te. Acesta este drumul restaurării omului: din pustiul vieţii acesteia, în bogăţia şi lumina lui Hristos. Se trăieşte aici cu multă intensitate taina sfinţirii timpului şi bucuria întâlnirii cu Hristos şi cu sfinţii Lui.

Medităm la semnificaţia unor evenimente care au marcat şi continuă să marcheze cursul istoriei şi avem prilejul, răgazul, eliberaţi de orice preocupări zilnice, de a poposi, pentru câtă vreme?, în adâncul insondabil al sufletului nostru. Se declanşează conştiinţa că suntem într-un pelerinaj continuu către Ierusalimul cel de Sus, că suntem cu toţii călători şi oaspeţi pe faţa Pământului, ca toţi părinţii noştri, şi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie. (Evrei, 13,14)

Aceasta este dinamica vieţii spirituale, dimensiune a vieţii creştine – o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu prin credinţă.

Am fost binecuvântaţi a fi părtaşi la o taină şi nu putem îndeajuns mulţumi pentru aceasta. Îmbogăţiţi şi întăriţi sufleteşte, ne închinăm şi plini de bucurie ne pregătim să o dăruim celor de acasă din preaplinul sufletului.

Este un dar să poţi „călători cu Dumnezeu” - expresia îi aparţine Părintelui Patriarh Daniel -, aşa cum este un dar a vieţui în credinţă.

DD: Oriunde mergeţi, Părinte, observ că iubirea vă ţine aproape mereu de credincioşii parohiei dumneavoastră şi că, uneori, vă amintiţi şi de satul natal, Subcetate. În timpul călătoriei spre Muntele Athos, într-un moment de răgaz aţi vizitat Biserica consacrată Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, aşa cum menţionaţi în cartea „Ctitorii de lumină…”:

„La Tesalonic, mă aştepta Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, sfânt protector al naşterii şi copilăriei mele, al tinereţii, până la legarea de parohie… Este patronul duhovnicesc al Bisericii satului meu, unde ne-au botezat părinţii şi s-au botezat şi ei, s-au cununat şi apoi au apus sub tâmpla bisericii, în Cimitirul care păstrează amintirea vechii biserici de lemn…” [7]

Pr. EP: În anul 2010, s-a sărbătorit jubileul trecerii la Domnul a Sf. Ioan Iacob Românul, ale cărui sfinte moaşte se află încă în Hozeva. La punerea în raclă, cu prilejul canonizării, a participat însuşi ÎPS Ioan, Arhiepiscopul nostru, pe atunci superior al BOR în Ierusalim, şi era firesc să fie prezent la o sărbătoare a ortodocşilor din lumea întreagă. Am fost bucuros să văd cu ochii mei cum oameni în vârstă din toată lumea parcurg pe jos drumul până la sfintele moaşte, de la Ierusalim la Hozeva - şi sunt 70 de km! -, spre a se închina lui Dumnezeu şi a cere mijlocirea acestui sfânt. M-am închinat şi eu şi am slujit în biserica unde este acum adăpostită racla sa, mulţumindu-I Domnului că m-a învrednicit să ajung şi acolo şi să mă rog pentru toţi.

Toţi sfinţii alcătuiesc Biserica triumfătoare stimulând-o pe cea luptătoare. Ei mijlocesc pentru noi..., indiferent unde ne-am născut. Ceea ce contează este Naşterea de Sus, cea duhovnicească, iniţiată prin Botez şi lucrată întreaga viaţă. Lucrarea virtuţilor o vedem în cununa sfinţilor. Pentru noi, Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, un sfânt militar, este un model şi un sprijin, un ocrotitor şi un „ambasador” în faţa lui Dumnezeu. Puterea numelui Lui Iisus Hristos o simţim şi prin numele sfinţilor lui Dumnezeu. Creştinii din Subcetate mărturisesc asta prin Sărbătoarea Dumitrilor, într-un „sat al Dumitrilor”. Ca să nu mai vorbim că în Mitru, Mitruţ etc, descifrăm o amintire a cultului Soarelui „Mitra”, însă făcând vorbire despre slava Răsăritului Celui de Sus.

DD: Mă impresionează să găsesc în cartea Domniilor Voastre un capitol intitulat „File de istorie”, în cuprinsul căruia am întâlnit preocupări pentru descifrarea rezonanţelor vechi ale unor toponimice precum „Ciucul” (de la dacii Caucoenses), Dobrogea (Pământul lui Dobru), Gurghiu, Giurgeu (care pot fi puse în legătură cu străvechile „Geea”/„Gaia”), sau nume de persoane precum Dobreanu, pe care îl purtăm mulţi din Subcetate. Am reţinut din carte următoarele: „Dobru” ne sugerează „persistenţa dacicului daba, citit dava, dar şi Dobru tălmăcit cetate, după unii însemnând bărbat/căpetenie, peste care s-a putut suprapune un nume propriu masculin de căpetenie, ipoteticul Dobru, cu ”diminutivul” Dobrotici…, ca să nu mai vorbim că, şi în ţinuturile noastre, numele Dobreanu a iradiat tot din preajma unei cetăţi, sau prin asemănare cu o cetate, cetate memorată în numele localităţii Subcetate. Astfel, avem Dobrenii dintotdeauna - oameni ai cetăţii. [8]

Pr. EP: Dacă numele Dobreanu ne sugerează dacica „daba”, peste care s-a adăugat sensul „bun” din slavă, numele Pop deschide o perspectivă spre şirul de popi/ papi (desigur, cuvântul „papa” nu era cunoscut în accepţia de azi) din lungul răstimp milenar al existenţei creştine a neamului nostru. În mai multe limbi europene funcţionează această rădăcină de vorbire, cu variaţia fonetică -o-/-a-, ceea ce trimite gândul la o sorginte indo-europeană. Astfel numele noastre de familie din zonă aruncă lumini asupra identităţii noastre spirituale, evocă istoria şi eternitatea fiinţei, nobleţea stirpei...

Ne bucurăm să fim contemporanii şi congenerii chiar ai unor Dobreni de toată cinstea, între care la loc de onoare stă şi iniţiatoarea acestor dialoguri.

DD: Spre bucuria mea, am găsit în cartea semnată de dvs. şi de doamna preoteasă, profesor VALERIA POP, ciclul „Poeme în cruce”, poezii de inspiraţie şi trăire religioasă, între care: „Troiţa”, „Muguri de aripi”, „Aşezare în cruce”, „Răstignire”, „Heruvimica îmbrăţişare”, „Dor” ş.a. Sunt poeme care vin să rotunjească în mod fericit creaţia lirică a doamnei Valeria Pop, aşa cum o cunoaştem din volumele „Cuvinte întrupate” [9] şi „Miride”[10].

M-a impresionat în mod deosebit poemul în proză „Sat al meu ce porţi în nume?”, o biografie lirică a satului natal, Bilbor. „Cu totul deosebit de interesantă este proiectarea istoriei acestor locuri în vremuri doar de legendă păstrate, căci numele de Bilbor trimite la hiperboreeni…” (Prof. Doina Baltă) [11]

Vorbind despre poezia doamnei Valeria Pop, nu pot să nu citez una din creaţiile domniei sale, care mie îmi place foarte mult. Se numeşte „Descântec de leagăn pentru satul meu”.

„Dormi, satul meu,/ La căpătâi cu Cerus Manus/ şi curcubeele – văluri –/ Nimic nu tulbură somnul/ Visează, sat al meu,/ Ai candele – stelele/ Ai aurorele şi cele Septem Triones/ Respiră, sat al meu,/ Ai miresmele cetinilor/ Răşini cristalizate în suspensii/ Nimic nu cade aici/ Tot e Înălţare!/ Sfântul Ilie al munţilor sacri/ Veghează./ Cu o opincă pe Caraiman şi una pe Căliman/ Mâna şi-o ţine la ochi streaşină/ Dintr-o rotire/ Face-o ochire/ Veghind blânda fire…”

Pr. EP: Avem amândoi acelaşi dor de cer, dor de mântuire şi fiecare din noi a găsit în matricea spirituală a satului şi a familiei celuilalt un loc sfinţit, binecuvântat de Dumnezeu. Ea s-a înfiat în universul duhovnicesc de sub Cetatea lui Dumnezeu, iar eu mă simt legat de satul ei natal, un cuib de porumbel în mâna lui Dumnezeu, ca şi când ar fi satul meu.

DD: Părinte Emil, consider că Dumnezeu a fost generos cu dumneavoastră şi prin omul pe care l-aţi avut alături, doamna Valeria, o femeie cu totul specială, prin blândeţea, bunătatea, sensibilitatea, delicateţea, dăruirea, mărinimia şi, nu în ultimul rând, inteligenţa ei. Am menţionat din corola de calităţi care asigură frumuseţe caracterului său doar câteva, aceleaşi întâlnite şi la sora dumneavoastră, Aurelia-Cornelia Stan, plecată prea devreme dintre noi. La un an după moartea ei, am citit în cotidianul nostru judeţean un articol: „Portret de dascăl în eternă tinereţe”, semnat de Valeria Dascălu

Am iubit-o, am stimat-o şi am apreciat-o mult pe Cornelia. Cu permisiunea dumneavoastră, Părinte, vreau să citesc fragmente din acest „omagiu” dedicat dascălului Aurelia-Cornelia Stan:

„Am cunoscut-o când împlinea mirabila vârstă de optsprezece ani. Terminase liceul. Voia să urmeze psihopedagogia, dar această facultate s-a desfiinţat chiar atunci. Era epoca dărâmării bisericilor şi a desfiinţării unor instituţii de învăţământ superior. A urmat timp de doi ani cursurile facultăţii de Psihologie din Bucureşti, dar şi aceasta a avut aceeaşi soartă. A absolvit „psihologie tranzit filozofie”, ca şefă de promoţie. Nu a ales nici un oraş mare la repartiţie (de Bucureşti nu putea fi vorba), ci s-a întors în orăşelul în apropierea căruia se născuse şi copilărise, la poalele Călimanilor, Topliţa, dorind să-i ajute şi pe copiii din această parte a ţării să se ridice şi să se afirme. S-a dăruit trup şi suflet şcolii şi elevilor săi. A îndrumat mulţi elevi, a format, la rândul său, educatori, învăţători şi institutori, predând la liceul „Mihai Eminescu”, devenit apoi Şcoala Normală şi Colegiul Naţional cu acelaşi nume; a luptat din răsputeri pentru prestigiul acestuia, alături de ceilalţi profesori de elită. Mulţi elevi au obţinut rezultate deosebite – premii importante – la olimpiade şi concursuri pe plan naţional. Toţi aceştia se aflau, acum un an, la Sfânta Biserică din Vale, în jurul sicriului ei împodobit, fără exagerare, cu mii de flori.

Era nu prea înaltă. Blondă. Părul ondulat îi înconjura faţa ca o aură. Fruntea, înaltă şi largă, era boltită. Liniile feţei, conturate clar şi elegant, într-un triunghi îndulcit, încadrau gura mică, înflorită permanent de un surâs.

Avea ochii albaştri-verzui, luminoşi şi mari. Cu vârsta, aveau să devină tot mai verzi. În ultimii ani, dobândiseră o tentă aurie. De obicei, privea în sus – amintire a clipei de rugăciune pe care tocmai o rostise sau o gândise. Toţi ne amintim vocea ei liniştită, prezenţa ei, care schimbau vibraţia aerului respirat, imprimându-i calm şi elevaţie.

S-a împlinit, de Sânziene, la ora Sfintei Liturghii, un an de la plecarea ei la cele veşnice. Rămâne pururi tânără în inimile celor ce au cunoscut-o, au preţuit-o şi au iubit-o”.

Pr. EP: Se împlinesc, iată, 12 ani de la despărţirea noastră temporară. Părintele Ilie Pintea, ultimul ei duhovnic, spunea: „A plecat mai devreme, ca să ne pregătească locul...” Mai mult decât o soră de sânge, a fost o soră de credinţă, care a urmat cumva traseul meu, citind de foarte tânără Filocalia, sorbindu-mi cursurile de la Facultatea de Teologie, deşi era atunci doar elevă de liceu. A fost ucenica duhovnicului nostru Vasile Cornilă, care, după popasul pământesc în Ierusalim, ca superior al Aşezământului Românesc de la Ierusalim şi Ierihon, a fost luat la Domnul, iar la Bucureşti a fost fiica duhovnicească a Părintelui Galeriu.

A trăit la Bucureşti în anii când se demolau biserici, când se desfiinţau instituţii de cultură şi învăţământ, când se persecutau scriitori şi preoţi, cu inima rănită de scrâşnetul buldozerelor. Dar inima i-a rămas plină de lumină, parcă spre a compensa întunericul viziunii celor ce atentau la libertatea de cuget, simţire şi credinţă. Aici, în Harghita, pe meleagurile natale, a beneficiat de preţuirea ÎPS Ioan, a feţelor bisericeşti, a fraţilor de credinţă şi a prietenilor care-i ştiau chipul lăuntric.

Era de o mare discreţie, dar răsfoind filele jurnalului ei ultim, am găsit o trăire a Evangheliei reflectată în notaţii scurte, ca nişte reflexii luminoase, a bucuriei liturgice... în anii marcaţi de pecetea suferinţei.

DD: Nu o dată aţi afirmat, Părinte Emil, că modelul Dumneavoastră duhovnicesc este părintele Arsenie Boca, pe care l-aţi cunoscut pe când eraţi student, şi sub înrâurirea căruia sunteţi şi azi.

Pr. EP: Duhul lui Dumnezeu lucrează prin oamenii săi, iar eu am simţit ajutorul părintelui Arsenie în Duh, şi în anii ’70, când am avut mai multe întâlniri cu el, şi după moartea sa.

DD: Vă consider un om fericit, care şi-a găsit pacea interioară…

Pr. EP: Necazuri mai există, dar nu mă tulbură pentru că am în mine o pace care nu poate fi deranjată de om. Omul ucide prin gândul rău, prin înjurătură, îl ucide pe Dumnezeu şi nu-şi dă seama că se ucide în acelaşi timp şi pe sine. Am conştientizat că trebuie să alungăm orice gând rău de la noi şi orice tentaţie de a ne plânge, pentru că Dumnezeu nu ne vrea decât binele. Trebuie să ne străduim şi noi puţin. Pentru că nu vom fi judecaţi după meritele noastre, care, oricât de mari, în faţa lui Dumnezeu sunt ca o cârpă lepădată, ci după eforturile noastre. Cel care se sileşte foarte puţin, dar cu toată puterea lui, chiar dacă a fost foarte mică, va primi ajutorul lui Dumnezeu, care îl va conduce cum nu poate să-l conducă nici un om şi îl va bucura cum nimic din cele omeneşti nu-l poate bucura. Eu am gustat această bucurie, îi simt realitatea şi puterea şi vreau să mă ţin de ea.

DD: Aş încheia, Părinte, cu crochiul de portret pe care Claudiu Târziu vi-l face în revista „Formula AS” [12]: „Pare rupt din icoană. Ochi blânzi, barbă albă, gesturi calme, voce domoală, zâmbet larg. Părintele Emil Pop, parohul bisericii Sfinţii Apostoli Petru, Pavel şi Andrei din Miercurea Ciuc, este pentru românii de acolo omul care le pune balsam pe suflet, cel care le îndulceşte exilul şi îi îmbărbătează pentru a merge cu nădejde pe calea mântuirii. Deşi ar fi avut temeiuri s-o facă, în vorbele părintelui Emil nu am găsit nici o patimă naţionalistă, dar sfinţia sa respiră dragoste de neam şi de Biserică, prin toţi porii”.

Pr. EP: „Patria mea este sus, sus în Cer... ” De la căderea adamică din Rai până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Logosului în istorie, se putea vorbi de un „exil”. Cu Întruparea începe clipa reînfierii noastre, spun „clipa”, neuitând că la Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o clipă şi o clipă este ca o mie de ani...

Sus, în Cer, este patria mea, acolo este ancorat şi satul meu cu casa părintească, acolo sunt ancoraţi părinţii şi strămoşii, dar şi toţi fraţii întru duhovnicie, şi nu mă gândesc doar la confraţii de slujire, ci la cei întru credinţă.

Satul meu înseamnă „acasă”, dar şi locul slujirii mele este tot „Acasă”, pridvor al Împărăţiei cereşti.

Desigur, Domnul Claudiu Târziu, un adevărat trăitor al credinţei, un înduhovnicit, despre acest „exil” în antiteză subînţeleasă cu acest „acasă” făcea vorbire, în dialogul său cu un preot... A fost un câştig duhovnicesc această întâlnire.

DD: Părinte Emil, noi, cei din Subcetate, care vă cunoaştem, ne mândrim cu dumneavoastră, vă mulţumim pentru învăţătura pe care ne-o transmiteţi, pentru modelul de credinţă, de gândire şi de viaţă pe care ni-l oferiţi. Vă dorim multă sănătate şi linişte sufletească, dumneavoastră şi familiei dumneavoastre.