Gânduri aniversare: GRIGORE VIERU
„Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua
suferinţă”,
Grigore Vieru
La 14 februarie anul acesta, poetul
ar fi împlinit 80 de ani. La 18 ianuarie 2009 poetul şi apologetul limbii
române s-a despărţit de noi, de toţi fraţii săi de dincolo şi de dincoace de
Prut.
Din lăcaşul dumnezeiesc vorbele sale ne cuceresc şi la
acest evenimet aniversar:
„ O să spun să mă audă,/ Şi plin de
floare pomul:/ Şi din mormânt voi spune/ Mulţimii adevărul.”
Verbul poetic este nemuritor!
După ce un poet moare, mult
timp cuvintele îl caută pentru a învăţa din nou acel joc unic de-a absolutul.
Se va reuşi oare vreodată ca prin poezie, omenirea şi lucrurile să devină o
substanţă unică a iubirii?
„Iubirea este singura dreptate pe lumea asta”. Acest sentimet nobil
i-a fos crezul artistic a lui Grigore Vieru,
mărturisind că „adevărata şi marea
iubire este o veşnică şi chinuitoare insomnie”.
Adevărata religie a omului, gândea poetul, ar trebui să fie cea a poeziei. Pentru
el poezia a însemnat puritate, extremă sensibilitate, deschidere sufletească,
multă iubire pentru semeni, dragoste de patrie.
Lectura şi rostirea poeziilor
sale este o tăcere învinsă, o tăcere la început neliniştitoare, pentru că esenţele
sunt molocm „tăinuite”, abia acestea descoperite, ne vom calma sau ne vom
agita?! Şi da şi nu! Aşa-l percep pe Grigore Vieru. Limbajul lui este atât de
natural, plin de smerenie, bunătate, lumină din lumina umanităţii. Adevărurile
rostite sunt eterne şi suave, încărcate de acel nimb al frumuseţii, bogăţiei şi
tainei limbii române, căreia poetul îi era atât de fidel. Când vorbim de universul
său liric nu putem să nu evidenţiem acea substrucţie bine legată, acele
vertebre tari, ale unei atât de fragile, totuşi, fiinţe.
Cărţile sale sunt destinate să
supravieţuiască pentru că în ele ne regăsim, de la copii, la adulţi şi
vârstnici. Acestea cuprind aspiraţiile şi idealurile generaţiilor, moştenirea
şi credinţa strămoşilor noştri, pe care şi-a dorit să ne-o împartă. Poet
fructuos, mereu sensibil la freamătul şi zbuciumul timpului, incontestabil
Grigore Vieru este poetul epocii noastre.
Poezia Sa? Asemuiţi-o cu pomul
roditor care-şi trimite spre Voi muguri şi flori – faceţi din ele poame şi
împărţiţi-le la oameni, stoarceţi dulceaţa fructului şi daţi din licoare şi la
alţii. Vreau să cred că aşa ceva şi-a dorit poetul înainte de-a se despărţi de
noi.
De la el aflăm că prin
antologia care poartă titlul biblic – „Cât
de frumoasă eşti!” şi-a îndeplinit acea nobilă şi cucernică datorie faţă de
mama domniei sale, faţă de femeie, faţă de Limba Română. Cu toate că, „Limba Română la noi nu este altceva decât
o candelă plăpândă” – cum va zice
poetul. „Am iubit şi iubesc. De aceea
n-am lâncezit şi mi-am păstrat vie respiraţia şi nădejdea în izbândă. Sunt deci
un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei”.
Pe piatra funerară comună pusă
în 1993, pentru mama sa şi pentru el, sunt dăltuite de sculptorul Tudor Catarga
următoarele epitafuri: mamei – „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu
mai eşti copil” iar pentru sine – „Sunt iarba, mai simplu nu pot fi.”
Sensul epitafului său, Grigore Vieru l-a explicat celor prezenţi: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”
La acestă aniversare să punem
mâna pe cărţile sale şi să-i savurăm mireasma versurilor. A crede în cărţile
poeţilor este o binefacere. Să ne oprim, un moment, la rândurile din finalul
fructului poetic intitulat Doina.
Ajuns-am a umbla
mereu
În braţe cu
mormântul meu.
Şi nu ştiu unde
să-l mai pun
Să am un somn
mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu,
iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L,
mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Cel plecat acum şase ani la
întâlnirea cu moartea, pe mulţi dintre noi ne-a trezit la adevărata viaţă. Azi
îl vedem şi-l simţim ca niciodată pe cel răsărit ca poet din frumuseţea,
bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia i-a rămas îndatorat până la capătul
vieţii.
Relevanţi paşi
spre ducatul artelor...
Galeriile Fondului Plastic din
Miercurea-Ciuc găzduiesc expoziţia personală a pictoriţei din Topliţa, Viorica Rusu. Prezentă în ultimii ani
la mai multe expoziţii de grup, la saloanele anuale de artă plastică, ne-a
invitat la a treia sa înfăţişare. Cele 16 lucrări în ulei, reprezentând peisaje
topliţene şi din Chirui, precum şi cele intitulate „Flori”, sunt rezultatul învingerii experimentelor, conturarea
fazelor de iscusinţă, emanaţia individualităţii autoarei spre public. Iubitorii
de artă vin în contact astfel cu imagini picturale plăcute şi odihnitoare,
soluţionate în nuanţe coloristice grăitoare şi atrăgătoare, desprinzându-se –
mai ales din ciclul Florilor – armonii
calme, liniştite, pline de suavitate.
Faptul, că prin tablourile
sale a căutat să se apropie de acea orbită de semnificaţii izvorâte din
plinătatea peisajului şi a „paradisului” florilor, reuşind să-l fructifice cu
elocvenţă, este semnalul cel mai relevant. Credem că paşii cu care a pornit
Viorica Rusu în acest ducat al artelor plastice nu se vor opri aici. Înţelegând
că pictura nu trebuie să fie numai o bucurie a ochilor şi că „originalitatea
noastră vine de la pecetea pe care timpul o pune pe senzaţiile noastre”, spre
a-l cita pe Baudelaire, sperăm la noi întâlniri.
„Informaţia Harghitei”, nr.4173, 30 aprilie 1983
Dialogul
cuvintelor, dialogul culorilor
La Topliţa, în sala Clubului
C.E.P.L. este găzduită o expoziţie de pictură mai specială, care – fapt inedit
– glăsuieşte prin două limbaje, cel al imaginilor şi cel al cuvintelor. Autorii
sunt, cunoscuta, de-acum, pictoriţă topliţeană Viorica Rusu şi doctorul Cătălin
Crăciuneanu, autorul textelor. Aplicate pe suprafeţele lucrărilor scurtele
eseuri, profunde ca mesaj, completează fericit intenţiile pictoriţei,
stabilizându-se (statornicindu-se) acea stare comună de spirit prin intermediul
armoniei plastice.
De multe ori pictorii,
dintr-un scrupul realist, oferit de documentaţie – natură, aplecarea peste documente
scrise – fixează în schiţele lor cadre, personaje etc., dar când le transpun în
tablou (acuarelă sau ulei) simt aluzia literară şi o suprimă. La Viorica Rusu
textul literar vine ca o fericită completare la efectul vizibil, surprins şi
întărit prin culoare, lumină, umbră, linii. Se spune că regimul veritabil al
artei este bucuria, acea încordare senină a sufletului...Ceea ce se îndrăzneşte
prin această expoziţie este tocmai inversul – aici dominantă devine tristeţea,
poate mai curând melancolia. Eşti tentat să contempli aceste creaţii pentru că
în fond şi această stare face parte din sufletul uman, dar ne-am ferit deseori
să ne apropiem de ea prin artă.
Expoziţia, pentru care din
păcate nu s-a găsit un loc mai adecvat de expunere, poate fi structurată pe
trei teme distincte, cu întrepătrunderile fireşti, fiecare tablou fiind marcat
şi de un titlu generic, respectiv de un motto: 1. Revoluţia (câteva titluri: Groază,
O noapte de veghe, În boxă, Martirii, Înviere); 2. Popasuri în peisaje şi locuri dragi – medii ale artei (Lăzarea I,II, Jumătate de sticlă, Veneam
câteodată acasă, Măştile); 3. Ciclul
Mioriţei, cu mottouri sugestive, Rugăciune şi Blestem (pentru oile rătăcite). Sunt imagini şi slove ce
glăsuiesc spiritului, sunt lucrări ce vin să mărturisească că ceva s-a petrecut şi se mai petrece încă în inima
oamenilor, dar speranţele vor da acea tărie de supravieţuire. Cât de înţelept a
refelectat Nicolae Iorga: „Arta e în
natură sau în sufletul tău? Acolo unde ele se confundă, şi numai acolo”.
Pictoriţa are câteva obsesii
ce devin adeseori clişee şi la asta va trebui să vegheze pentru ca prin culoare
şi formă să-şi manifeste intenţiile temei propuse, cale sigură spre
sensibilizarea privitorului. Lucrările au nota sincerităţii, scăldate de
vibrante unde ale sensibilităţii. În suprafeţele exacte şi colorate discret ,
„autentic”, umbra îşi joacă rolul; îi place să cadă acolo unde este mai multă
nevoie de ea, planurile (fie că sunt în faţă, fie în fundal) sunt luminate
mereu cu ceva specific.
În totalitatea ei, această
expoziţe, cu toate nuanţările optimiste, ne pune în faţa unui mesaj, pe care
l-aş reda astfel: să ştii să suferi fără să plângi, să primeşti suferinţa ca pe
ceva de neînlăturat.
„Adevărul Harghitei”, nr. 236,
1 noiembrie 1990
Compoziţii
grafice din care transpare emoţia tinereţii…
Limbajul artistic nu are
graniţe, creatorul, cu predilecţie cel tânăr, caută, sondează, experimentează şi tinde spre
valenţele noi.
Am în faţă cele 20 de lucrări
grafice ale tinerei Cosmina Oltean, originară din Gălăuţaş, expuse
la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, expoziţie vernisată în seara zilei de 4
decembrie 2012. Privindu-le mi-am amintit de nişte scrieri de acum câteva
decenii apărute în revistele occidentale. Reflect la una din ele: „Nu, arta nu a murit, micile
noastre certuri îi irită numai epiderma; artişti din toate şcolile, nu
ascultaţi decât conştiinţa voastră, perseveraţi !”
Tânăra noastră „graficiană” pare a-şi fi însuşit un astfel de
mesaj. Vrea să ne demonstreze că eforturile unor „meditaţii” plastice i-au îndulcit gustul artistic şi „merge” cu paşi neşovăitori către acel farmec
artistic care-i ondulează sensibilitatea nativă şi îndrăzneşte să-şi confrunte
publicul. La cei 20 de ani „antenele”
Cosminei Oltean pipăie şi caută „dialogul” cu cei care-i pot da un sfat, pe acel „educator” de la care are de
auzit, de învăţat. Exegetul are îndatorirea de a aduce la „liman” unele „scăpări”, să prevină pe viitorul „artist” de primejdia ruperii
contactului cu publicul, admirator şi doritor de frumuseţe.
Cosmina Oltean în acea seară
de întâlnire cu iubitorul de artă şi-a găsit „vocea” şi puntea prin lucrările sale, care au plăcut şi
emoţionat, cei prezenţi participând delicat, evlavios la mesajul propus. Grafica
ei este o delicată elegie de linii prelungite şi ondulate, de forme semeţe şi
mişcătoare, care se doresc tot atâtea îmbrăţişări ale spaţiului nostru terestru
cu cel celest. În creaţiile sale, într-un contrast de alb şi negru, copacii şi
ramurile acestora devin personaje metaforice ce-şi dau întâlnire cu îngerii şi
aripile lor, iar El şi Ea devin „martorii” unor metamorfoze ale timpului trecător. Femeia
înfăţişată cu discreţie, prin pudoarea şi gingăşia ei exprimă acea linişte
interioară şi ardere spirituală, asigurând cadrul sărbătoresc al tematicii şi
totodată credinţa în energia ancestrală a omului.
„Gestica” plastică este plină de lirism, structurată
pentru a sensibiliza privitorul. Semnul expresiv al imaginii devine un „realism vizionar” declanşat de un suflet
languros, din care transpare emoţia unei tinereţi dornice de comunicare.
12 decembrie 2012
Promovarea
reală a fenomenului plastic
Dacă se vorbeşte astăzi despre
grupările artistice, care sunt din ce în ce mai greu de constituit în arta contemporană,
iată că putem consemna în judeţul de la izvoarele Oltului şi Mureşului, de
existenţa unei „familii” de artişti care s-au unit/reunit, mai nou, în SALONUL HARGHITA.
Asistăm, prin cele trei
expoziţii, ce vor fi vernisate în această toamnă, la Miercurea-Ciuc, Odorheiu
Secuiesc, Gheorgheni, la reînnodarea unei tradiţii, într-o viziune nouă şi
inedită ca tematică, purtând genericul „Arhitectura
haosului”.
Nu spunem o noutate, când
afirmăm că expoziţiile au rolul de-a stimula artiştii creatori, dar şi pe
consumatori, publicul iubitor de artă. Partea de „comunicare” artist-privitor
va dăinui mereu, pentru că arta este nu numai graţie, este formă, culoare,
mesaj, ea ne stimulează simţurile, este încărcată de inventivitate umană.
Dar de ce o manifestare de
artă despre... Haos?, mi-am pus întrebarea. Pentru că, „Haosul” devine deseori
singura „expresie” a artistului?! Sau pentru că însuşi termenul ar putea şoca
publicul ?!
Haos – antonimul ordine!
Analiştii au ajuns la concluzia că Haos este
denumirea oricărei ordini care produce confuzie în minţile oamenilor. „În
mijlocul acestui haos există legi. Haosul nu este decât aparenţa, la bază este
ordinea”, consemna Victor Hugo.
Şi dacă în lumea noastră, pe
lângă atâtea frumuseţi naturale şi stări ori comportamente umane pline de
afectivitate şi dăruire, există şi situaţii de mare confuzie, dezordine,
învălmăşeală, neorganizare, de ce n-am reflecta artistic şi la acest fenomen?!
Participăm, deci, la prezenţa pe simeze a unor exprimări, cu notabile noutăţi
de viziune, ori soluţii personale de conturare a arhitecturii haosului. Imaginile rezultate din geometria formelor
şi amestecul coloristic, libera şi stenica fantezie invită privitorul la
reflecţie şi evaluări subiective. Picturile, lucrările de grafică ori compoziţiile
în lemn, metal sunt emanaţia unor trăiri şi visuri, transmit rafinament şi
elocvenţă. Simbolurile folosite de artişti îşi au propria filosofie şi chiar,
dacă poate părea haotică, autorul şi-o asumă ca un „moment” artistic. Cu
privire la armonia artistică, pornind de la ideea că „deformaţia e însăşi
esenţa artei”, reiese că o creaţie se poate plăsmui şi dintr-o diformitate sau
alta.
În arhitectură „haos controlat” defineşte, cel mai
adesea, un obiect deconstructivist. Teoria deconstrucţiei, elemente
distorsionate şi dislocate generează în arhitectură intervenţii simbol.
Fenomenul, aparent îl întâlnim şi în câteava din lucrările expuse, iar
inclinaţia spre desing transpare şi ea. Proiectul propus reflectă zbuciumul
interior în „tranziţia căutărilor artistice”, şi nu întâmplător devine o
provocare pentru artişti. În ce măsură „obsesia pictorului rămâne invariabil
legată de mirajul naşterii din haos”, cum avea să noteze un distins critic de
artă, vom vedea pe parcurs.
În destule lucrări am sesizat
că se cochetează cu relaţia Om-Univers, care nu poate fi privită decât ca un
intermezzo şi ambianţă cosmogonică a regenerării fiinţei umane prin mit şi
simbol. Legenda şi imaginea comunică şi ele, umanul găsindu-şi
existenţialitatea şi spiritul. Se exersează „cheia” suprarealistă în abordarea
imaginii în unele picturi... Chipuri, obiecte, aşezări, orizonturi spaţiale,
timpul efemer sau cel al misterului, scene din rural, invocaţia urbanului,
toate devin trăiri şi expresii ale unei „rezonanţe” interioare. Câteva mesaje,
unele nostalgice, ne invită în spaţiul muzicii, al dansului, în „hala regilor”,
dar şi-n „sălaşul” infernului. Figurile mitologice sunt „personalizate”, cum ar
fi Erebos, fiul Haosului primordial şi frate al nopţii.
Aş face observaţia că „născocirea”
plăsmuirii subiective, aşa-zisă „originală”, nu totdeauna este încărcată de
sens şi mesaj, aceste „preferinţe” pălesc în faţa valorii de simbol creativ.
Sunt realizări pe care nu le putem încadra într-o anumită tehnică, gesturile şi
obiectele recunoscute ca artă le putem regăsi în viaţa de zi cu zi, şi le
catalogăm ca interpretări fireşti. Discursul imagistic nu omite elementele
meditative şi grave, înlăuntrul compoziţiilor, imaginilor se cuibăresc „undele”
metafizicului, grotescului şi uneori ale ludicului.
Se spune în studiile de
neurologie că activitatea cerebrală este mai intensă în cazul mişcărilor
haotice decât în cazul mişcărilor coerente. Creatorul de artă resimte nevoia de
a explora şi de a da sens lumii înconjurătoare printr-o anume formă de ordine.
Acest lucru l-am simţit şi remarcat privind setul de 46 de creaţii plastice ale
celor 35 de expozanţi. Privitorului îi oferim posibilitatea de-a răspunde la
întrebarea: Produc aceste lucrări emoţia estetică dorită?
Vernisajul expoziţiei a avut
loc în ziua de joi, 19 septembrie, ora 18 la Galeria de pe str. Kossuth nr.12,
Miercurea-Ciuc. „Informaţia Harghitei”, nr. 5660, 18 septembrie, 2013
Dr. Nicolae Bucur
DESPRE COSMINA OLTEAN, vezi linkul:
http://revistalyceum.blogspot.ro/2014/04/intalnire-cu-cosmina-marcela-oltean.html
