Text
publicate in cartea LA OBÂRȘII, LA IZVOR…CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. I, 2013,
Editura Cezara Codruța Marica , Târgu Mureș, autori: Doina Dobreanu și Vasile
Dobreanu
MOTO:
NOSTALGIE, de Dumitru Hurubă
Mi-e dor de Munţii Călimani
Cu creste-nzăpezite,
De-un drum cu gropi şi bolovani
Prin locuri adumbrite;
Mi-e dor de satul meu – Călnaci
Cu zbor de rândunele –
Cu turmele de oi şi vaci
Suind spre Făgeţele;
Mi-e dor de vite pe imaş,
De Muntele Bătrâna,
De fluieratul de cosaş
De câini păzindu-şi stâna;
Mi-e dor de ziua spre amurg,
Când noaptea loc îşi face,
De nechezatul unui Murg
Ca un semnal de pace;
Mi-e dor de clăci de secerat
Umplând întreg versantul,
De-al călnăcencelor cântat,
De Nuţu – muzicantul…
Şi el şi multe nu mai sunt,
Nici codrul nici priporul,
Iar eu, nostalgic, mă confrunt
Cu patima şi dorul… Simeria, 1 Nov. 2022
Doina
Dobreanu: Mă bucur, domnule profesor Vasile Urzică, să vă
reîntâlnesc la Subcetate. E început de toamnă, o toamnă blândă, frumoasă, cu
zile însorite. Ce vă cheamă din când în când la Subcetate?
Vasile
Urzică: Sunt ancorat în comuna natală, am rădăcini
adânci aici, unde am văzut lumina zilei, unde am crescut, am învăţat la şcoala
generală şi am făcut primii doi ani de liceu… Liceul l-am terminat la Topliţa,
unde am fost mutaţi cu toţii, cadre didactice şi elevi, din ambiţii politice:
Topliţa, centru de raion, nu avea liceu, iar noi în comună aveam.
M-am
bucurat când am terminat facultatea la Iaşi şi am ajuns să predau matematica în
şcoala în care eu însumi am învăţat şi care între timp a redevenit liceu, să
ajut după puterile mele la formarea unor noi generaţii de tineri. Păcat că am
rămas prea puţin în comuna natală, ca profesor! Destinul mi-a fost altul, dar
mi-am continuat activitatea tot în domeniul educaţiei, la Topliţa, apoi la
Târgu-Mureş. Aici am lucrat cu studenţii, în calitate de director al Casei Studenţilor,
peste 31 de ani, până la pensionare.
DD:
Casa părintească nu pare pustie… Dulăul din curte, paznic destoinic şi
brav, este cel care vă întâmpină cu bucurie, la fel ca şi vecinii, rude ale
dumneavoastră: Iulia, Gavril şi Ionel Cotfas. De fiecare dată, când am trecut
pe la dumneavoastră, am găsit mireasmă de cozonaci proaspeţi, copţi în cuptorul
tradiţional de soţia dumneavoastră, doamna Laura, şi mătuşa Iulia…
VU:
Mirosul pâinii calde făcute de mama îl ducem cu noi şi-l simţim
permanent, cât timp trăim. Din nefericire, mama a plecat prea repede dintre
noi, la vârsta de 49 de ani, după o grea suferinţă. Întâlnirile cu mătuşa
Iulia, care a ţinut loc şi de mamă, deşi este mai tânără decât mine,
întâlnirile cu Gavril şi cu cei doi veri, Ionel şi Gelu, care sunt şi vecini cu
noi, au constituit întotdeauna un moment unic, aşteptat de mine şi de familia
mea. Casa familiei Gavril şi Iulia Cotfas au fost şi sunt vizitate permanent de
fraţii lor, de nepoţi şi rude. Aici, datorită ospitalităţii şi bucuriei cu care
ne primeşte, toţi ne simţim minunat şi clipele petrecute împreună constituie
momente de neuitat. Laura, soţia mea, s-a integrat rapid în sânul familiei mele
şi al rudelor deoarece toţi au primit-o cu multă căldură, ca pe cineva de-al
lor.
DD:
Vă faceţi timp uneori, cred, şi pentru o călătorie în satul Călnaci.
Fiecare popas în acel loc reprezintă o întoarcere nostalgică în vremea
copilăriei. Ce vă atrăgea în casa bunicilor din Călnaci? Ce amintiri dragi vă
stăruie în minte?
VU:
Cu nostalgia anilor şi a momentelor de neuitat, îmi amintesc cu
multă plăcere de perioada în care eram copii, eu şi sora mea, Măricuţa, şi ne
întâlneam la bunica maternă, Maria Ţepeluş de pe Călnaci, care locuia lângă şcoală,
cu Gavril, cu Nuţu şi cu Iulia, fraţii şi sora mamei, mai mici. Poznele şi
năzdrăvăniile pe care le făceam aici au rămas vii în memoria mea. De câte ori
am prilejul revin în Subcetate. Întâlnirea cu locurile natale, cu rudele constituie
un prilej deosebit de reîncărcare a bateriilor, ca să-mi ajungă până la noua
revenire.
Aici
am învăţat multe lucruri folositoare în viaţă care nu se învaţă din cărţi. Îmi
amintesc cu multă plăcere de întâlnirile de sărbători de la bunica din Călnaci.
Ca rândunelele în cuibul lor se adunau atunci toţi cei nouă copii ai ei, cu
familiile lor, şi petreceau, depănându-şi amintiri, iar noi, cei mici, ascultam
cu gurile căscate şi urechile ciulite, dornici să nu ne scape nimic din ceea ce
spuneau. De neuitat sunt momentele în care noi, cei mici, ne întâlneam, tot la
bunica, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, să ne pregătim pentru colind.
Mă refer la împletirea biciului din cânepă, la pregătirea buhaiului şi a pluguşorului,
la învăţarea colindelor. Plecam la colindat cu mult înainte de a se însera spre
marginea comunei, căci începeam de la Saştiu; mergeam din casă în casă pe
Călnaci, apoi în Centru, şi Podirei şi ajungeam în zori de zi la unchiul Sandu Ţepeluş,
Peste Mureş, obosiţi şi uzi de zăpada topită pe haine şi încălţăminte, dar şi
bucuroşi.
Fiecare
moment trăit, amintirile plăcute ori mai puţin plăcute, boacănele făcute sunt aşezate
adânc în memoria mea. Acum, când ne întâlnim la Subcetate, ne depănăm
amintirile pe care nepoţii noştri le ascultă cu interes şi nu le vine să creadă
că şi noi am fost odată copii şi am făcut năzdrăvenii pe care le fac şi ei.
DD:
V-aţi născut şi aţi copilărit în anii de război. Mă gândesc că aţi
ascultat mai mult povestiri despre experienţele trăite în acele vremuri încordate
dacât poveşti cu feţi-frumoşi şi zâne…
VU:
Anul în care m-am născut a fost un an nefast pentru istoria neamului
nostru, anul odiosului Diktat de la Viena, care a adus destulă suferinţă.
Printre cei care au luptat pentru recâştigarea teritoriilor vremelnic pierdute
s-a aflat şi tatăl meu. Copilăria noastră a fost marcată de lipsuri materiale,
dar şi de lipsa celor dragi, mulţi taţi fiind plecaţi în război, unii
nemaiîntorcându-se niciodată. Eu am avut norocul ca tatăl meu să se întoarcă,
iar poveştile pe care uneori le ascultam erau despre întâmplări trăite de el şi
camarazii lui, despre fapte care te înfiorau. Nu erau poveşti cu Făt-Frumos şi
Ileana Cosânzeana! Rareori ne povestea întâmplări de pe front, voind, poate, să
le uite. Mie, însă, mi-au rămas în amintire momentele în care mama şi bunicii
paterni ne adăposteau în pivniţa din răzor, pentru a ne proteja de
bombardamentele avioanelor care aveau ca ţintă distrugerea fabricii de la Hodoşa.
Parcă şi acum îmi răsună în urechi zgomotele bombardierelor şi văd teama de pe
feţele adulţilor, nu atât pentru vieţile lor, cât mai ales pentru viaţa
noastră.
DD:
Viaţa se derula la Subcetate într-o atmosferă de patriarhalitate. Ce
astfel de scene de viaţă v-au rămas vii în amintirile dumneavoastră?
VU:
Regret profund că despre
multe lucruri care se petreceau în comuna noastră, şi nu numai, azi vorbim la
timpul trecut, că se trăieşte din amintirile celor mai în vârstă.
În
această vară am fost pe Călnaci şi am rămas dezamăgit văzând că întinse suprafeţe
de teren, care în copilăria mea erau încărcate cu recolte, în prezent au rămas
pustii; nu mai are cine să le lucreze. Cei în vârstă nu mai au putere, iar
tinerii au fost atraşi de mrejele oraşului ori chiar de alte zări. Privind
câmpul rămas pârloagă, mi-a venit în minte perioada copilăriei, când în comună
erau peste zece mori de apă, iar astăzi poate mai sunt una sau două…
DD:
Dar care nu mai funcţionează.
VU:
De neuitat sunt clăcile de cosit şi secerat, la care participam cu
mult drag şi interes împreună cu sora mea, Măricuţa. Momente deosebite erau şi
clăcile din timpul iernii, unde femeile şi fetele torceau, coseau ori ţeseau,
tricotau, iar băieţii întreţineau atmosfera. Era un bun prilej pentru tineri de
a se cunoaşte între ei, de a-şi împărtăşi experienţa, gândurile şi chiar
sentimentele.
DD:
Părinţii dumneavoastă au fost oameni deosebiţi, vrednici, riguroşi,
dornici ca cei doi copii ai lor, Vasile şi Maria, să înveţe carte. Amândoi aţi
devenit profesori. A fost greu? A fost uşor? Ce a contat în devenirea dumneavoastră?
VU:
Climatul familial în care am crescut mi-a marcat întrega evoluţie.
Cu toate greutăţile momentului, dorinţa părinţilor a fost să-şi vadă copiii
învăţaţi. Mama, în mod deosebit, a dorit ca noi să învăţăm, deoarece ea,
provenind dintr-o familie numeroasă şi rămasă orfană de timpuriu, nu a putut să
termine decât patru clase. Prin dragostea părinţilor, prin sacrificiul făcut de
ei, am reuşit ca eu şi sora mea să devenim profesori. Eu am terminat facultatea
de matematică la Iaşi, Măricuţa a terminat facultatea de fizică-chimie la
Târgu-Mureş.
De
mici, părinţii ne-au învăţat că munca nu este o ruşine. Că este sursa existenţei
fiecărui om şi de aceea, în vacanţe, am efectuat diferite munci, atât în
gospodărie, cât şi în Munţii Călimani, iar în studenţie, în timpul liber,
descărcam vagoane în gara Iaşi.
DD:
Dintre învăţătorii şi
profesorii dumneavoastă pe care i-aţi avut la Subcetate, care a reprezentat un
model pentru dumneavoastră?
VU:
În formarea mea ca om, fiecare dintre dascălii pe care i-am avut au
contribuit cu câte o părticică. Îmi amintesc cu multă plăcere de doamnele învăţătoare,
Laura Urzică, Maria Cotfas, Aurelia Muscă, care erau un model de corectitudine şi
răbdare, făcându-ne să învăţăm din plăcere.
Admir
şi astăzi tenacitatea domnului profesor Andrei Cotfas, căruia i se datorează
construirea clădirii în care funcţionează actualul liceu. Pentru toate generaţiile
de elevi a fost un model, asemenea Domnului Trandafir. Ne-a învăţat nu
doar ştiinţele naturii, ci mai ales lucruri folositoare în viaţă pe care nu
le-am uitat până astăzi.
DD:
Care a fost parcursul dumneavoasteă şcolar şi profesional? Cui
datoraţi aplecarea dumneavoastă spre ştiinţele matematice? Pentru scurtă vreme
aţi profesat şi la Subcetate…
VU:
Când am terminat liceul,
fiindcă se făcea şcoală serioasă în acea vreme, mă simţeam pregătit să realizez
idealul mamei de a urma o facultate. Dorinţa mea era să devin inginer… Datorită
unei întâmplări nefaste din familie, nu am putut să mă prezint la examenul de
admitere în sesiunea din vară. Au rămas locuri libere pentru sesiunea de
admitere din toamnă la facultatea de matematică. Aşa am ajuns la această
facultate, pe care am şi terminat-o. Nu am regretat niciodată, dar am lucrat
doar un an ca profesor. Nu m-am depărtat de profesia de educator, dar pot
afirma că am avut mari satisfaţii. Sunt al doilea om în ţară care a funcţionat
ca director al Casei Studenţilor o perioadă atât de îndelungată, peste 31 de
ani, de unde m-am şi pensionat. Chiar dacă par lipsit de modestie, vreau să
spun că am fost apreciat atât de studenţi, care şi astăzi mă recunosc şi mă
respectă, cât şi de superiori, care mă invită şi în prezent la diferite
manifestări cultural-artistice şi mă apreciază, acordându-mi diferire diplome.
DD:
Ce poate fi mai frumos decât să fii mereu în mijlocul tinerilor?
Este un permanent prilej de-a păstra opltimismul, exuberanţa şi energia acestei
vârste…
VU:
Multă lume îmi spune, şi asta mă încântă, că nu îmi arăt vârsta.
Cred că perioada îndelungată trăită alături de studenţi mi-a îmbogăţit în
permanenţă spiritul şi mi-a insuflat energia necesară să-mi menţin optimismul şi
buna dispoziţie, făcându-mă să mă simt mereu tânăr, în ciuda anilor care au
trecut.
DD:
Cu soţia dumneavoastră v-aţi completat minunat: dumneavoastră –
profesor de matematică, doamna Laura – profesor de limba şi literatur română. Aţi
descoperit arta de a comunica şi a vă armoniza în aşa fel încât cei doi copii
ai dumneavoastră, Vasile şi Teodora, au crescut frumos, ocrotiţi cu iubire şi
căldură. La urma urmelor, copiii şi nepoţii sunt cea mai mare bogăţie a
familiei, reprezintă ceea ce te face, ca om, să te simţi împlinit.
VU:
Fiecare familie, atunci când se întemeiază, cred că îşi propune ca ambii
parteneri să se armonizeze prin concesii de ambele părţi, pentru a-şi realiza
viitoarea construcţie care să le aducă satisfacţii şi împliniri. Iubirea,
comunicarea, încrederea reciprocă sunt garanţii ale bucuriilor şi satisfacţiilor
care vor veni. Copiii sunt liantul, speranţele că vei fi cel mai bogat şi mai
fericit om, cea mai reuşită investiţie pe termen nelimitat. Împreună cu soţia
trăim satisfacţia idealurilor împlinite. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi
copii cuminţi şi ascultători, care ne-au adus multă fericire şi stabilitate în
familie. Primul născut, Vasile, este inginer, iar al doilea este Teodora,
medic. Ei şi-au întemeiat, la rândul lor, familii solide, bucurându-ne de urmaşii
lor. Vasile are un fiu, Rareş, student în anul I la Facultatea de Arhitectură
din Bucureşti, iar Teodora ne-a dăruit o nepoată, Anca, elevă în clasa a XI-a
la Colegiul „Unirea” din Târgu-Mureş, profilul Matematică-informatică- engleză,
şi un nepoţel năzdrăvan, Tudor, elev în clasa a V-a la Gimnaziul Dacic din
Târgu-Mureş. Atât pentru mine, cât şi pentru familia mea, Subcetatea este un
loc unde ne simţim minunat şi abia aşteptăm vara să putem veni aici.
DD:
Cred că nu vi se pare greu să vorbiţi despre profesiunea
dumneavoastră de credinţă/ crezul călăuzitor în vaţă…
VU:
Aşa cum am învăţat în familie şi în şcoală, munca, cinstea,
demnitatea, credinţa şi corectitudinea sunt valori pe care le-am respectat
întreaga viaţă şi le-am insuflat şi urmaşilor mei. Sunt convins că ele au stat
la baza reuşitei mele atât în profesia mea, cât şi în familie. Cred că, dacă toţi
ne-am ghida după aceste principii, lumea ar fi puţin mai bună, iar noi am fi
mai fericiţi.
DD: Ce gânduri aţi dori să transmiteţi
varvizenilor noştri?
VU:
Ceea ce transmit locuitorilor comunei Subcetate este să fie la fel de
destoinici şi harnici ca şi înaintaşii noştri, să preia tot ce a fost bun de la
aceştia şi să facă din localitatea lor o oază de prosperitate şi de linişte.
Petru Cotfas, Aurel Roman şi Vasile Urzică, profesori ai primei
promoţii a Liceului din Subcetate (1965), la întâlnirea de 40 de ani, în 2005
https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesoara-maria-ciobotea-1942-2008-in.html
https://revistalyceum.blogspot.com/2022/06/omagiu-profesorilor-aurel-roman-1938-d.html
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
