Sunt oameni ai rostirii și ai condeiului cu sensibilitate
și o acută conștiință a imensului dar al omului de ființă cugetătoare,
cuvântătoare, pentru care, „cuvântul omenesc în relație cu lumea este și el ca
și omul, după chipul Cuvântului lui Dumnezeu, făcător de lume prin rostire și
aducere la ființă. (…) Ființa cuvântului este aceeași cu ființa celui care îl
rostește. Omul devine cuvântul pe care îl rostește, după asemănarea Aceluia
care este Cuvântul. Rostindu-se, cuvântul lucrează în lume creator,
desăvârșindu-i chipul.” (Anca Popescu, O poetică
a Logosului). Unul dintre aceștia, anahoret în mijlocul cetății și paznic
„de far”, adică gardian al „lumen-ului” divin, care nu poate fi omis din ființa
înzestrată cu grai, este cel a cărui trecere în veșnicie se măsoară în
echinocții de primăvară, prevestind Bune Vestiri de mântuire și mângâiere.
Crugul unui an se convertește în spirala ascendentă a unei vârste care
transcende măsurile noastre terestre.
*
Constantin Hârlav (1950-2014) a avut smerenia de a se
apropia de cuvintele vii, cu duh viu, cu grija și duhovnicia unuia care
oficiază o taină; de aceea cei care l-au cunoscut consideră că a scris prea
puțin, având rezerve de cugetare pentru încă o viață. Avea o percepție
„poetică”, deși nu a publicat poezie. Era un „liric”, într-un fel diferit de al
maestrului său, Caragiale, care se supăra, dacă era definit drept „satiric”,
protestând și afirmându-se drept „liric”. Și Mircea Cărtărescu afirma despre
toți scriitorii adevărați că sunt „poeți”, creatori care nu uită de adevărata
materialitate spirituală a cuvântului, de legătura sa „ombilicală” cu Creatorul
și cu creația Acestuia, lumea. Treimic, adică în comuniune, relația triangulară
se desfășoară de data aceasta vertical, ilustrând pogorâri și înălțări,
înnoind, restaurând creația.
Sincer în mărturisiri, precum asceții la spovedanie, el
își definește întreprinderea, Încercări
de precizie… istorico-literară,
în Paragraf următor: „Încercările… vor a spune, în subtext, că
autorul lor a învățat (și învață) să citească, citind opera lui Caragiale,
citind interpretările aplicate acesteia, bucuros când are ocazia de a continua,
după puterile sale, idei, ipoteze, perspective de interpretare luminate, dar și
ispitit de spațiile albe pe care cercetarea de istorie literară are încă a le
străbate. În acest sens, aici ar putea fi un jurnal al căutării, al încercării
de a descoperi și înțelege, în parte pe cont propriu, un mare scriitor. Aproape
fiecare dintre aceste texte a început într-o clipă critică, de a cărei existență, crede autorul acestora, se
poate vorbi, prin analogie cu ceea ce Gaston Bachelard a numit clipa poetică.”
Un interviu realizat de Valeriu Bârgău, inclus în volumul Caragiale și iar Caragiale, conține o întrebare și, evident, un
răspuns care vin întru lămurire: „Dacă scrie și scrisul său are dimensiunile
unui act de existență intelectuală și morală, criticul literar este scriitor.
(…) Apoi,(…) actul său de existență, practica exegezei, este până la un punct,
o anchetă deliberat rece, imperturbabilă, vizând, însă, ceea ce Jean
Starobinski numește dependență iubitoare
și independență atentă.” O despicare lăuntrică, (într-o retorică pe care o
consideră elegiacă, o mărturisește „cu versurile poetului clujeano-sibian Ion
Mircea: Părăsisem împreună / căsuța lui Pariszek / din marginea orașului / și
acum ne plimbam / pe lângă Anticariat, Mathias Rex, urmând spre Arizona / pe
sub ferestrele Echinocțiu-ului, spre triunghiul unei lentile de umbră / care scălda
o retrasă bisericuță mititică. Uitasem de
noi.) o despicare lăuntrică l-ar fi stăpânit întotdeauna și ar fi „fatală”
pentru un critic; aceasta este identificată, recunoscută ca atare și,
negându-și latura poetică, pe care o definește drept „firea mea dependentă
sentimental”, optează pentru „tăcere” (în 1986), considerând că ascetismul său
nu a atins cotele dorite, încât cuvintele să vină la el: „…încă nu am o voce formată pe un timbru, pe o tonalitate de bază. Însă, vocea, în accepțiunea de
aici, ți-o faci nu numai scriind/exersând, ci și publicând/probând-(o) în
public; fiind, adică, prezent și în rol.”
Volume
Clipa critică este și titlul primului capitol, care ocupă două treimi în economia
cărții și este urmat de cel ce dă (sub)titlul cărții, mult mai restrâns, ca
număr de pagini, structura ternară completându-se cu Sita lui Eratostene. Prima apariție în volum, cu o prefață semnată
de prestigiosul profesor, editor, istoric și critic literar Nicolae Mecu, Perenitatea „clipei critice”, se
datorează Editurii Karta-Grafic din Ploiești și se petrece abia în 2010; este
„o carte modest intitulată Despre
Caragiale care nu va putea fi ocolită nici de gravii specialiști de tip
academic, nici de voluptuoșii, rafinații închinători ai meșterului, și nici de
oricare cetățean onorabil care va ține să afle ceva mai mult și mai altfel
decât știa: în legătură cu parodistul, cu Noaptea
furtunoasă și mitologia
caragialiană diseminată în celelalte piese de teatru (Năpasta inclusiv), cu momentele
sau cu inimitabilele scrisori sau cu varietățile,
prospăturile și celelalte gogoși
ale începătorului…”
Caragiale și iar
Caragiale, Încercări de precizie… istorico-literară,
ediția a II-a revizuită și adăugită, cu o Prefață de Nicolae Mecu (Perenitatea
„clipei critice”), a apărut în 2011, la editura Dacia XXI din Cluj-Napoca, în
seria de critică literară a colecției Discobolul
XXI, ca urmare a inițiativei directorului ei, regretatul scriitor clujean
Ion Vădan, în colaborare cu Primăria Bilbor (cf. proiectului Clubul cărții al Editurii Dacia XXI,
colecția Scriitori la ei acasă
deținând cea mai mare pondere) și poartă, scris de mână, cu stiloul lui cu
cerneală neagră și caligrafia sa inconfundabilă, un al doilea subtitlu, Despre Caragiale, titlul ales de el la
prima ediție, exprimând astfel un dezacord în raport cu alegerea editorului.
Cartea este structurată în cinci capitole.
Clipa critică (I), este un capitol substanțial, însumând „încercările”( „ofrande
aduse nemuritorului eternizator” al urbei de adopție, cum le numește N. Mecu)
sale în caragialeologie, care datează din epoci diferite. Primele se leagă de
perioada clujeană, descinderea sa culturală începând în anii 1965 - 1969 în
atmosfera literară a ctitoriei șaguniene, cu dascălii brașoveni, Constantin
Cuza și Ion Popescu Topolog, grație cărora s-a îndrăgostit iremediabil de
știința/arta cuvântului; aceasta s-a desăvârșit apoi la universitatea clujeană
„aflată la ora pleiadei sale de dascăli postbelici: Zaciu, Vlad, Petrescu
(Ioana și Liviu), Pop, Papahagi, Vartic”, de aici venea „gata caragializat:
contaminat iute și fără vindecare” și grație „laboratorului în care Ion Vartic,
V. Fanache, Maria Vodă Căpușan și alții își cloceau - de nu chiar își alambicau
- viitoarele studii, într-un fel de ofensivă transilvană de renovare-inovare exegetică”,
spre „a se ploiești” în 1980.
„Rețetă practică…” a cunoscut o primă redactare în 1975, în perioada clujeană, fiind
reluată la Brașov, în 1991, pentru ca, în 2010 să redacteze O notă, după două decenii, incluzând
integral și Cronica de joi. Literatură,
un articol din 1896 al lui Caragiale, semnat Luca, pe care l-a reprodus în versiunea lui primă descoperită în
colecția ziarului Adevărul și l-a
inclus în volumul Opere, III, ediția
din 2001, îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, ediție coordonată de
Eugen Simion, căruia i se dedică „Rețetă
practică…” („Domnului profesor Eugen Simion, adevărat vir bonus, pentru
toate îndemnurile, încrederea și, mai ales, intervenția benefică și salvatoare,
într-un moment, în 2006, dramatic pentru mine”). Articolul menționat precede cu
o săptămână autoparodia la nuvela O
făclie de paște, cu titlul Noaptea-nvierii (pe care o și anunță, ca
material demonstrativ), încât, conchide exegetul, scriitorul ne oferă O făclie de Paște în trei variante:
nuvela („cam așa ceva”, după aluzia ironică din articol) propriu-zisă,
publicată în 1889, „argumentul” (schiță, proiect, rezumat) și „novela”
parodică. Este o „rețetă” completă, similară celei din Vatra din 1894: Rețetă
practică pentru a face o lucrare
literară, în genere, cu recomandări ironice, pentru cei fără vocație, de
care se distanțează prin atitudinea sa față de arta literară și de scriitor.
Ceea ce rezultă este, precizează autorul, o imagine caricatural-fericită a
„camerei de tortură” (atelierul, laboratorul), o descripție a nașterii
Efemeridei, o caricatură a quijotismului literar, care este el însuși o
caricatură. „Novela” este o „pildă
despre cum se scrie literatura slabă, nonliteratura, e, adică, schița
caricaturală a unei categorii de literați, a unui climat și a nivelului de
cultură și gândire specific lui. Ca și cu alte prilejuri, Caragiale
concretizează modelele negative, pentru a le nega, vituperându-le, făcând,
deci, operă de clinician al conștiinței literare”.
Juvenilia sau
tânărul Caragiale printre scriitori este dedicată
„colegilor mei de la Echinox, unde a început, de fapt, totul” și a fost
publicată în revistele clujene Napoca
universitară, Tribuna, Echinox,
Steaua, în anul 1977. Se referă la debutantul Caragiale, care, chiar din
etapa puținilor și nespectaculoșilor săi „ani de exercițiu”, se caracteriza
printr-o „cadență sintactică foarte personală și prin proprietatea cuvântului,
care denotă pe scriitor” (cf. Șerban Cioculescu, Viața lui…).
Așa cum profesorul Mircea Zaciu procedase în cazul Rețetei
lui Negruzzi, Constantin Hârlav propune o lectură contemporană, o validare, ca
texte-pilot, a textelor caragialeene de început: Cronici, Varietăți (publicate în Ghimpele), Felurimi (în Unirea democratică), Gogoși, versuri și schițe (Claponul, Calendarul Claponului), argumentând că, încă de acum, se impune „o
elocvență unică” denotând „o inteligență și o dicțiune de un tip deosebit își
caută, nu fără agresivitate, formula, timbrul”. El identifică aici indicii
despre individualizarea progresivă a stilului caragialean, despre modul cum
începe să se distingă și să se delimiteze „figura” lui literară, conținând „o
strategie a pătrunderii în lumea literelor”, dar și „o trecere spre operă”
(care se înscrie în opera însăși, într-un mod mai mult sau mai puțin net).
Spre deosebire de Șerban Cioculescu, Constantin Hârlav
crede că în primul text mai amplu publicat în Ghimpele, în 1874, Voiți
cronică literară?, „e vorba de o primă manifestare critică decât de una
satirică, în pofida faptului că apărea într-o revistă de gen”, esența ei
rămânând ironia, nu invectiva, și „se prefigurează acea demnitate a ironiei,
care, mai târziu, va atesta, impunător, independența stilului caragialean,
identitatea neconfundabilă a dicțiunii sale” .Cronicile de la Ghimpele ”sunt concretizări ale
atitudinii parodice a improvizatului cronicar”, dobândind caracter critic; nu
ad hominem, deși pot fi identificate persoane și situații din sfera realității:
celebrul Christoforian (versificatorul), Aamschi, „geniul din Pitești”,
„Popnedea” (N. D. Popescu), „comtele” Geniadevski (Macedonski, cu „trufia”,
fanfaronada și cu „zgomotoasa afirmare de sine” din tinerețe), ”bătrânul
Ercule” în proză (Cezar Bolliac), ci „specia”, scriitorul minor, grafomanul,
scribul cu program exterior creației, cel lipsit de măsură. Popnedea nu-i decât
un pretext, „mascat sub un titlu generic: autorul de predilecțiune, și sub un
nume inventat prin anagramarea numelui real”, vizând „demascarea grafomanului
incurabil”, dar și a „credulității publicului cititor”; iată prezența unui
element al triadei: cronicar/scriitor, critic (critica fiind acuzată de
complicitate la mistificare, dar simțindu-se infailibilă), cititor, „publicul ”
care rămâne uimit de solemnitatea faptului, recunoscând, fără să știe cam de ce
era vorba, că „Critica are dreptate”. Nevoia încă unui factor cu
responsabilitatea de a face „critica Criticei” este resimțită și puternic
afirmată: „Și închipuiți-vă că nu s-a găsit până azi nimeni care să facă
critica Criticei, și să ți-o ia la frecuș țeapăn, și să-i tragă o învârtitură
să pomenească și morților”. Primul element, cronicarul, alias tânărul
Caragiale, departe de a se integra în „concertul criticei locale”, precum se
delimitează și de specia pe care o portretizează sub genericul „autorului de
predilecțiune”, printr-un cod ironic instaurat în „sincera omagiune” adusă
acestuia, caută un făgaș literar propriu, practicând o „strategie” și o
„tactică” (literare) originale, cu mijloacele pamfletului, parodia, ironia,
persiflarea și autopersiflarea etc., adoptând principii și atitudini ce preced
„actul de naștere literară” a scriitorului Caragiale, adică recunoașterea lui,
intrarea lui în „republica literelor”. La toate vârstele creației sale, sceptic
și melancolic, Caragiale va fi profund preocupat de „situarea în lume a adevăratului
scriitor”, stăpânit de o „conștiință a valorii fără greș”, de mecanismul
recunoașterii scriitorului de către publicul cititor și de către instanțele
„competente”. În cultul pentru instruire, în respectul pentru Cuvânt, pentru
limbă și literatură și, de ce nu?, pentru esența omului, Constantin Hârlav
recunoaște în Caragiale pe Maestrul său întru profunzimea gândirii și simțirii,
întru căutarea adevărului ființei sale și a cuvântului adecvat, capabil să-l
exprime.
Histrionia sau
intrarea în rol este un studiu publicat în Caiete critice, în 1994, perioadă în
care, după un scurt episod brașovean, de nici patru ani (perioada primă a
revistei brașovene „Interval„), „ploieștitul” de deja zece ani abia intrase în
societatea aleasă a oamenilor scrisului de la Institutul academic bucureștean.
Acest studiu se referă la scrisul caragialean, „o complexă ucenicie a gândirii
și a viziunii”, din spațiul anilor 1877-1878, pe care îl consideră extrem de
elocvent pentru modul cum se formează și afirmă „dicțiunea lui Caragiale”. Sunt
anii în care se petrece „adevărata naștere a scriitorului, recunoașterea și
acreditarea lui în republica literelor”. Textele publicate, apreciază
Constantin Hârlav, în publicații ale timpului, „configurează o imagine - care
merită deja epitetul de caragialeană - multiplu semnificativă a scriitorului in
statu nascendi”, pentru care problema
principală a propriului scris este chiar problema scrisului; pentru Maestru,
scrisul este o „meserie” care se învață făcând-o bine, spre a-și conștientiza
și afirma identitatea, vocea. Cât de scrupulos, de laborios, exigent cu sine
este Caragiale, rezultă din următoarea constatare a exegetului: „Schițate
într-un ziar, reluate aidoma sau cu anume modificări în altul, într-o nouă
structură de relații, o parte a textelor caragialeene se mișcă pe un curs
valabil estetic într-o succesiune care presupune importante
reelaborări/rescrieri/reîncadrări”, în timp ce o altă parte a acestor texte cap
de serie tematică/tehnică rămâne abandonată în nebuloasa inițială, în stadiul
exercițiilor preliminare, al formelor primare, premergătoare marilor opere”.
Încetarea apariției Claponului îi
prilejuiește scriitorului această primă selecție operată asupra propriilor
scrieri (note, fragmente, încercări, exerciții, eboșe) și publicarea ei sub
forma unui calendar almanah a „tot ce este…caragialean”. Calendarul Claponului. Almanah hazliu și popular pe anul de la Mahomet
129, de la Hristos 178, „marchează o dată în istoria literaturii române, și
anume data la care apare opera prima caragialeană, cel dintâi opus, în
adevăratul sens al cuvântului”, conținând câteva puneri în scenă, care dovedesc
că scriitorul „începe să-și creeze genurile/speciile literare proprii, adică el
scrie ceva ce va deveni momentul sau, pe alt traseu, va deveni reminiscența,
varianta caragialeană a amintirilor”. Dar nu se opresc aici considerațiile
despre „atelierul/laboratorul artistic public în care evoluează scriitorul,
formula pregătirii la vedere face parte din spectacolul scrisului caragialean.
Însuși actul scrisului e pus în act, e înscenat, e pus sub semnul întrebării
și, nu de puține ori, scriitorul e propriul său personaj. Există în scrisul său
o ispită a etalării, în prim plan și în plină lumină, tocmai a
încercării/experienței scrisului, a demascării atelierului și a meseriașului
care lucrează acolo”. Aceste fine observații ilustrează o mișcare sufletească a
exegetului, cu dublu sens: pe de o parte, Constantin Hârlav se întâlnește cu
dimensiunea truditorului, șlefuitorului, sârguitorului, care încearcă să fie
extrem de onest, cu sine, cu semenii, cu Cuvântul, până la slujire înțeleasă ca
dăruire totală și… mântuire prin arderea care duce/transformă în virtuți tarele
umane, oferind un model chiar și peste timp. Pe de altă parte, el se desparte
de Maestrul său, histrionia aceluia necaracterizându-l. În aceste zbateri,
numite cu o sintagmă a lui Perpessicius forme
brouillonare, fragmente, scheme, proiecte, puneri în scenă, schițe și alte
structuri primare, care reapar, corectate, reelaborate/rescrise, amplificate/aprofundate
în opera majoră (teatru, proză), el „aproximează centrele radiante”, tematice
și formale, cele mai profunde și care reprezintă obiectul unei analize
reconstitutive pe care o operează și Constantin Hârlav (în măsura în care
aceasta este posibilă, precum însuși precizează, oferind și un inventar al
producțiilor publicistice/scriitoricești din Claponul, Calendarul Claponului, România liberă, Timpul, Albina
Carpaților); dar și într-o „intrare în rol” constă efervescența spirituală
a intervalului de timp din proximitatea primei capodopere dramatice, O noapte furtunoasă sau Numărul 9 (1878).
Constantin Hârlav, omul modest și delicat, care îi
impresiona pe toți prin contrastul dintre fragilitatea trupească și forța
sufletească, dar și prin solida lui cultură ,fiind, cum sublinia subtilul
scriitor Nicolae Mecu, nu doar un om de cultură, ci unul cu adevărat cultivat
(„cultivat”, cuvânt ce sugerează și ideea de „cult”, un cult al valorilor,
n.n., inclusiv cea religioasă; avem mărturisirea Dr. Sanda-Valentina
Maistorovici despre „formula” lui duhovnicească: adică „felul” religiozității
lui), era fascinat de omul-spectacol/ scriitorul tânăr Caragiale, datorită,
poate, unei atracții a contrariilor; pe acesta îl surprinde în etapa de
tinerețe, dinamic, cu o vioiciune a spiritului, pe care o va transpune în
operă, mai întâi în paginile unor publicații (Ghimpele, Alegătorul liber); textele lui se remarcă „prin acorduri
și ritmuri de compoziție, prin instantanee și cuvinte de spirit pe care le va
relua/continua/transforma ca formulă tehnică”. El ”acumulează material și își
croiește un stil, își structurează o dicțiune, exersându-și verva ironică,
intuiția tăioasă, spiritul de opoziție pe situații reale, luate pe viu, copii
după natură, sau imaginate”. Aceste procedee cu a lor funcționalitate se vor
regăsi „mai viu, mai complex și mai sigur peste foarte puțin timp, Gogoși-le și Prospături-le de la Claponul
și Calendarul Claponului, iar peste
decenii Mofturi-le și Notițe-le critice, adică o repetată
panoramare a lumii”, văzută într-un chip foarte personal ca spectacol și
asumată astfel: ca „jucător”/actor (ca) la teatru, în opoziție cu eminescianul
”privitor ca la teatru”… Care este „rolul” său? Consemnând/ transcriind
/dezvăluind sensul baroc al lumii ca teatru în care se joacă roluri și scene,
el este cel ce se opune, integrându-i-se astfel aparent paradoxal, ca opozant.
Cum se reflectă „faptic” acest rol asumat/ jucat/ trăit?
Constantin Hârlav subliniază că scriitorul o face „dincolo de, și de multe ori,
în contradicție cu formulele consacrate ale publicațiilor umoristice, foarte
numeroase, de altfel, în epocă. Claponul
e un concept personal de foiță hazlie și populară, individualizat stilistic și
tematic, și totodată parodie, contra-model, nu numai al acestui fel de
publicații, ci al tuturor publicațiilor. Iar Calendarul Claponului are o situație similară: el se opune,
diferențial, calendarelor/ almanahurilor anterioare și contemporane. Caragiale,
care elogiase ironic, printr-o contra-apologie, un autor de calendare/
almanahuri și operele sale, dă, la rândul lui, un prim… calendar. Acesta este,
însă, altfel, iar în ordinea scrisului caragialean, el instituie o altă
ipostază a scriitorului, fără să o nege total pe aceea abia lăsată în urmă, în
paginile Ghimpelui. Acolo, scriitorul
juca rolul cronicarului care și-a îngagiat talentul, punându-se, astfel, pe
sine în scenă și punând în scenă lupta cu sine și cu lumea scrisului”. Acum,
lucrurile stau diferit: „… registrul se schimbă. Datele jocului sunt diferite:
scriitorul caută formule pentru a pune lumea în scenă, retrăgându-se într-un
plan secund pentru a vorbi despre sine indirect, prin personaje, situații,
instantanee, apologii, aforisme”. Caragiale a instituit astfel un „spațiu
elocutoriu”, în care dicțiunea sa îmbracă forma contrariului său,
contra-dicțiunea, așa cum, paradoxal, respectul pentru Cuvânt lua forma …
locvacității (p. 43), pentru ca, acum, acesta să se restrângă, „lăsând loc
vocilor decupate în prim plan și autonomizate prin ce spun și cum spun, în situații/
scene care pe același sau pe alte parcursuri tematice, vor defini/ specifica,
mai târziu, proza și teatrul”.
Exercițiile de stil din această perioadă sunt exerciții de
spirit, scăpărătoare, cu o frumusețe și o valoare în sine (dincolo de „considerarea
lor dinspre opera majoră”), dăruindu-ne „sintagme cu o carieră glorioasă”;
selecția/ comentariul a două dintre ele, „legea de murături” și „lacuna”, două
„gogoși” diferit organizate compozițional, ca dialog, respectiv ca narațiune,
dar și o parodie a unui reportaj parlamentar (Parlamentare. Camera din Stambul), oferă „rețeta” folosită pentru
modul cum limbajul viu surprinde „ce”-ul umoristic al unei scene dialogate sau
al unei narațiuni, precum și „rețeta”pentru o publicație menită să delecteze.
Analiza operată de Constantin Hârlav se adâncește, devine și mai subtilă. Se
știe despre Caragiale că nutrea o prețuire aproape sacralizantă pentru arte,
muzica fiind apreciată superlativ. La fel, Constantin Hârlav, a cărui soție
este pianistă și al cărui fiu este un tânăr compozitor și violonist de talent
(lor le este dedicată întreaga serie a Încercărilor…,
un șir de „probe” ale cunoașterii unui om cu al său univers, a mânuirii
verbului și al jocului ideilor), este sensibil la/ și remarcă muzicalitatea
compoziției scrierilor caragialeene: „Scriitorul procedează ca într-o
compoziție muzicală, căutând, pe de o parte, să fixeze elemente comune,
asociațiile automate în jurul unui centru de organizare și, pe de alta, căutând
să depășească simpla lor acomodare/ adaptare/ adoptare în sensul unei
desfășurări rezumative a sugestiilor apărute în joc”.
Fragmente pentru o
„mitologie” caragialeană (despre care criticul literar
Nicolae Oprea considera că ”… departe de a fi o simplă anexă la o ediție,
constituie un studiu independent, pentru o proiectată monografie…”, pe care
„împătimitul caragialeolog, trăitor el însuși în Ploieștii lui Caragiale și
Nichita Stănescu”, ar consacra-o autorului său… „de predilecțiune”) este
consacrat „operei sale glorioase, deschise cu O noapte furtunoasă sau Numărul 9”, marcând o etapă distinctă,
cuprinsă între 1879 și 1885, anul apariției comediei D-ale carnavalului, dar, de fapt, limita temporală a elaborării
operei dramatice este1890, anul dramei Năpasta.
Constantin Hârlav a încheiat redactarea la sfârșitul anului 1983, pe când se
afla deja de trei ani în Ploiești; cum mărturisește într-o notiță din anul
2010, a „beneficiat de idei, observații, impresii, sugestii, ecouri, uneori
citate direct, alteori prezente în atmosfera textului, culese dintr-o lungă
suită de scrieri care se cuvine consemnată, fie și selectiv” (lista conține
numeroase referințe critice, însumând 31 de autori, de la Titu Maiorescu la
Mircea Zaciu, al cărui Viaticum
datează din 1983).
Constantin Hârlav își propune să-l surprindă pe Caragiale,
„scriitor și om de egală complexitate”, într-un moment de vârf al devenirii
sale umane și scriitoricești, un moment important după ce „junimiștii recunosc
în el un scriitor, un congener în spirit și gândire”, la bază fiind
antecedentele de publicist și „cronicar” al situației literare. Ca și aceștia,
Caragiale se raporta la un model ideal de scriitor, când îi judeca pe
contemporanii săi și cu atât mai mult când are loc propria cristalizare,
procesul propriei formări, inducând ideea că „artistul este superior omului și
altceva decât acesta” (noi credem că, desăvârșindu-se ca artist, omul întreg se
desăvârșește, prin arta sa, omul având acces la zone spirituale înalte).
O primă fațetă care se află în atenția exegetului este
modul cum evaluează „starea actuală a teatrului românesc”, în 1878 publicând „Cercetare critică asupra teatrului
românesc”, care atestă „deplina conștiință artistică și critică a unui
artist, profesionist veritabil, edificat prin experiență și inteligență, asupra
problemelor profesiunii sale”, dar și o cunoaștere din interior, știute fiind
circumstanțele sale familiale. S-a născut din/și a crescut între oameni de
teatru, s-a instruit și a studiat…, trăind în mijlocul vieții teatrale de la
București, contribuind substanțial la aceasta; el face, în spirit caragialean
(!), critica criticei teatrale, printr-o „fabulă” în țesătura căreia Constantin
Hârlav identifică indicii care „prevestesc infailibilul mister al scrisului
caragialean” (cf. „cum se face critică teatrală la noi”); apoi o analiză
aplicată a singurei piese considerată de el valoroasă: „Răzvan-vodă, 5 acte în
versuri de Hăsdeu”, cu observații despre natura compozițională de sorginte…
narativă a „poemei dramatice”, pe un ton de meșteșugar încercat, care-și
comunică experiența în pilde, în rest producțiile teatrale de la noi erau
„bazaconii literare”, „localizări” nereușite și „plagiate” ale unor așa-ziși
autori „săraci de proprietate literară”. Demersul caragialean este complex, de
o mare trăire umană, sufletească, concomitentă cu forma imperativă a exigenței,
și „depășește simpla implicare jurnalistică, înconjurându-se de sentimentul
datoriei estetice, politice, intelectuale a creatorului”, într-un moment
special, când „explozia propriei creații era aproape”.
Studiul asupra teatrului comic caragialean stăruie, după
mărturisirea autorului său, „în proximitatea a două direcții: progresia tehnică
și realizarea completă, până la epuizare, a temelor comicului caragialean”,
remarcând „fațetele fundamentale ale unui dat al personajelor caragialeene:
quijotismul, existența în iluzie, în ficțiune. Fiecare erou e, în felul său, un
fantast, un fascinat, un convertit la un mit propriu, e înălțat pe cataligele
unei imagini sacralizate despre sine, în care imagine/ situare el se simte egalul
modelului său”. Binomul învățat-învățăcel este comic în cel mai înalt grad:
Ipistatul, el însuși un (ne)inițiat, „învățăcel el însuși la litera ziarului”,
este surprins în postura pedagogului politic, inițiindu-l în politică, pe jupân
Dumitrache, care, fascinat, sfârșește în admirativa sintagmă: „Vorbă mare!”;
iar conul Leonida este surprins și el în „superba semeție teoretică”, „al cărei
mister nu s-a epuizat încă (…); mai mult, îndrăznesc să afirm că veacul care a
trecut de la nașterea lui estetică a potențat misterul celebrului personaj,
elevându-l la rangul unui mit: un mit negativ, ca atâtea altele pare ni le-a
dăruit Caragiale”. Rică Venturiano „își construiește tocmai imaginea de
inspirat, de iluminat cuprins de demonul (sau zeul) profetismului și al
devoțiunii absolute pentru o sublimă cauză. Parada lui sentimentală și parada
lui politică se consumă în perimetrul soclului pe care personajul și-l
edifică”.
„Elanul discursiv” al personajelor comice, semn al
elanului vital, este o expresie a „pasiunii politice” („furoarea politică”,
surprinsă anterior în portretul lui Bolliac): „dezlănțuit până la delir,
discursul (ca istorie/istorisire în
fața unui ascultător sau auditoriu, precum cele două discursuri electorale din O scrisoare pierdută, sau ca teorie/comentariu savant, n.n.) eroilor
caragialeeni tinde să substituie realitatea, devine el însuși o realitate
emblematică, am putea spune tipică, exponențială”. Dar între act și cuvânt,
ambii „retori instalați în iluzie” dovedesc că este un decalaj, realitate care
caracterizează epoca, fiecare personaj „e un termen într-o alegorie comică a
umanității generice, un termen într-o interpretare a lumii prin simboluri
deschise, în regimul ironiei, îndeosebi al ironiei ca joc perpetuu al
opozițiilor”. Discursul „reface unitatea idilică a lumii lor și îl scoate pe
fiecare în afara alternativei punitive a moralei și a justiției”, căci,
”lipsindu-i rațiunea generică, lumea aceasta nu cunoaște sancțiunea morală, mai
exact sancțiunea conștiinței morale”. E o lume cu eroi purtând pecetea
naturaleței și a seninătății, a inocenței comice, o lume ce nu cunoaște
durerea, nici sancțiunea morală; „în schimb, eroii Năpastei (1890) le cunosc pe amândouă. Drama e, în sfera operei, o
compensație a universului comic, ipostaza care prelungește în tragic teme
experimentate în comic”, pasiunea personajului Anca devine fatalitate, iar
legea morală are putere de destin. Comentariul este subtil și convingător.
Aproximări despre
Momente a apărut în perioada bucureșteană a
activității sale la Institutul de Istorie și Teorie literară George Călinescu,
în Revista de Istorie și Teorie literară,
XLIII, 3-4, în 1995 și este dedicat, caragialean, cu „frățească dragoste”,
„conului Nicolae Mecu”, om cu vocația prieteniei. Constantin Hârlav apreciază că,
în scrisul caragialean de după 1890, „gazetăria/ jurnalistica este un adevărat
pat germinativ și un poligon de încercare, oferind perspective și formule
variate pentru a panorama spectacolul existenței. Provocat de exercițiul
jurnalistic, scrisul lui Caragiale rămâne pe o latură a lui dependent de presă,
pe care, însă, o influențează la rândul lui, tratând-o cu mijloacele/
procedeele literaturii. În etajul jurnalistic se desfășoară în modul cel mai
vizibil și elocvent lupta scrisului caragialean cu formele/ canoanele
consacrate ori efemere ale scrisului/ literaturii” (este perioada Moftului român, a Vetrei și a Epocii literare,
publicații inițiate de el, dar și a colaborării la Epoca, Universul).Treptele/
„stagii” ale acestui demers de „așezare în ordinea lăuntrică a volumului Momente”, în „topica/ logica lor
proprie” sunt: de la un „întreg primigen”
în formula anecdotei circumstanțializate (Cronica”),
la o desfășurare/ prezentare, de tipul povestirii scenice (25 de minute…), care va
trece în și prin volumele Note și schițe
(1892) și Schițe (1897), pentru a se
așeza, după un ultim retuș, în… Momente.
Alteori, are loc doar o schimbare a titlului inițial cu unul „extrem de
expresiv ori de-a dreptul strălucitor”, pentru „alt context, altă
funcționalitate, altă semnificație”, sau au rămas în volume anterioare, în
pagini de presă, volume ulterioare, într-o „migrație”, care vădește o „mișcare
verticală spre pagina definitivă, semn al unei căutări, al unei forme/
realități bănuite/ intuite, dar încă neinventate; ea se va dezvălui
făcându-se”. „Aproximările” lui Constantin Hârlav se opresc și asupra
căutărilor și împlinirilor caragialeene sub aspectul compoziției, care
însumează rigoarea și sensibilitatea unui muzician: „Tema unul personaj, a unui
ziar, aria lui, partitura lui evoluează după ordinea arhitecturii muzicale, de
la opoziția absolută în căutarea vizibilă sau mascată, printr-o reexpoziție, a
armoniei finale. Tensiunea dintre ele trece prin stadiile de disonanță, ecou,
consonanță, duet, contrast etc.” Rigoarea compozițională se manifestă și sub
aspectul ordinii stabilite a textelor, ceea ce este valabil și pentru celelalte
scrieri, și ”se impune constatarea că ele configurează, într-o selecție
gândită, imaginea autorului despre propriul scris, vădită în conexiunea temelor
în fiecare volum în parte, în dispoziția/ ordinea/ vecinătățile fiecărui text
înțeles ca episod al unui ansamblu”, dar și imaginea despre sine, deci imaginea
operei și a profilului auctorial.
Ca și Silvian Iosifescu și Virgil Mazilescu, Constantin
Hârlav s-a preocupat de relația dintre etapa Momentelor și etapa comediogafică. Momentele ar fi în bună parte „echivalentul concis al pachetului
comediografic” (și, cum a sugerat Silvian Iosifescu, „al marii piese rămase în
proiect” (Titircă, Sotirescu et Co.) sau,
după Virgil Mazilescu „judecate în ansamblu, schițele pot fi luate drept
sertarele unei extraordinare comedii”), dar „în același timp, este, aici, ceva
mai mult: scriitorul descoperă/ inventează o formă nouă din elemente/ procedee
deja încercate și dintr-o transformare”.
Scene din
spectacolul epistolar încheie capitolul Clipa critică. A apărut editorial,
inițial, ca prefață la „cărticica ” de buzunar, I. L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori, antologie, prefață și
note de Constantin Hârlav, în
anul 2000, la Editura Atheneum,
Ploiești. „Corpusul epistolar aparține de drept operei, căci, în cea mai mare
parte a lui, și îndeosebi în aceea din anii berlinezi, se așază în prelungirea
și în completarea operei majore, interferând-o, confirmând-o și nuanțând-o în
spiritul ei fundamental.” Scrisorile sunt construite pe principiul
„autocitării”, care, la Caragiale nu este altceva decât „temă cu variațiuni”.
Caragiale își citează, de fapt, personajele din comedii și momente ca pe niște
autorități, iar în unele scrisori, „fenomen întru totul caragialean, scrisorile
par concepute de înseși celebrele personaje (Rică Venturiano, Costăchel
Gudurău, Marius Chicoș Rostogan, Mitică, Amicul X. etc.). Este o situare sub
autoritatea Operei, ”realitate în tot ceasul trăită” (Mircea Tomuș): „Vocea
Operei a devenit Vocea Omului”. Cum ? Identificându-se în propriul personaj,
„imaginându-l/ jucându-l într-o situație inedită. Exemplul adus constă în două scrisori, una de la Roma,
adresată dr. Urechia, în deliciul de a și-l reprezenta pe erou:” Ce
spectacol!Marius Chicoș Rostogan, la Roma, în preajma Columnei Traiane!”,
cealaltă de la Kecskemet, adresată lui Paul Zarifopol, pentru ”o gratulațiugne,
reșpeckkive complimenke la familie”; a scrie ”rostogănește” în epistole, este
un deliciu și un exercițiu, existând dorința de a realiza un volum cu ipostaze
noi ale eroului… (o mărturisește într-o scrisoare către Alceu Urechia). Într-o
scrisoare-parodie adresată lui Paul Zarifopol, descrie Berlinul în maniera unor
poeme în proză de calitate îndoielnică, ca și în maniera albumului sentimental,
fals literar, alt ”genere” cultivat în epocă: ”parodia propune un contra-text,
adică o mostră de text care își anulează semnificația în propria-i desfășurare;
în loc să devină vehicul al sensului poetic, textul de acest tip, pe măsură ce
se amplifică, își pierde sensul, se autodevorează”. Procedeul este, păstrând
proporțiile, cel din Noaptea-nvierii,
adică o ”rețetă”despre cum nu trebuie să fie scris un text literar.
Constantin Hârlav identifică un spectacol epistolar,
datorat unui condei expert în practica scrisului literar. „Corespondența îl
vădește pe creatorul care este, în același timp, toate personajele sale și el
însuși personaj (ca Herr Director, Poeta,
Oblivius etc.) în vastul spectacol al lumii, iar scrisorile nu sunt altceva
decât decupaje scenice, aducând la rampă una sau alta dintre ipostaze, ca
într-o reprezentație cu un singur actor jucând toate rolurile”. Dar, subliniază
el,”de cele mai multe ori, epistola caragialeană aspiră să devină și, printr-o
misterioasă metamorfoză, devine epistolă fictivă, adică pur și simplu operă de
artă, ignorându-și destinatarul efemer, vizându-și cititorul etern”.
Epistolele, aceste”opere fugitive”( expresia vine din
clasicism, de la Marmontel), au darul să completeze portretul scriitorului, pe
care ni l-a dăruit el însuși în opera sa, contribuind la dezvăluirea adevărului
din om; nu li se poate atribui lor
exclusiv, însă, rolul de a spune adevărul, precum conchide Dan C. Mihăilescu (Caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori).
Capitolul corespondenței din seria de Opere, pe care editorul Constantin Hârlav ne-o dăruiește în 2001
(împreună cu editorii Nicolae Bârna și Stancu Ilin, coordonată și prefațată de
Eugen Simion), se îmbogățește cu aproape două sute de epistole noi, ceea ce a
dezvăluit amploarea demersului cercetătorului:
”îndelungi și riguroase investigații și confruntări cu sursele
(manuscrise, ziare, reviste, volume)”, iar notele și comentariile sugerează un
nou orizont de lectură al operei caragialiene”, stăruindu-se prioritar asupra circulației textelor, asupra
transferurilor de teme și motive, asupra laboratorului de creație al
scriitorului”. (Iordan Datcu)
Contra Pagină (II), în volum Contrapagină,
inclusă doar în ediția a II-a, cea din 2011, prezintă Două versiuni necunoscute ale unei traduceri uitate, (după Mes
Memoires/ou/Moi au naturel/ Ecrits en
dix minutes), atribuită pe drept de Șerban Cioculescu lui Caragiale, și se
încheie cu o ”anexă succesivă însemnărilor mele”, în care Constantin Hârlav
mărturisește și motivează demersul editorial de a introduce în ediția
Caragiale, în volumul consacrat prozei, articolul caragialean Varietăți literare; în acesta, Caragiale
reproduce traducerea , „în întregul lor”, a Memoriilor contelui Fedor Rostopșin scrise în zece minute!
De fapt, avem în față un „excurs critic și istorico-literar, pe care l-au
găzduit paginile revistei ploieștene Axioma
(2001-2002), cu date precise, urmărind traseul prezenței ciudatului umorist
în cele trei versiuni caragialiene ale tălmăcirii (care apăruse într-o formă
stângace și nesărată în Timpul, cu 15
ani înainte). Păstrând verva și spiritul spumos al originalului, versiunea
caragialeană apare succesiv în
Constituționalul (1889), apoi în Moftul
român (1893) și Epoca literară
(1896); datarea excursului asupra acelor versiuni diferențiate are loc într-o
perioadă a „filuirii sistematice, pe cât e cu putință, și repetată a presei la
care a colaborat Caragiale”, efectuată între anii 2000-2002.
Studiul conține și
Câteva note despre Caragiale, intervievator și intervievat, (preocupare a lui Constantin Hârlav, ilustrată în ipostaza de editor:
în 2005, apărea Antologia Caragiale
intervievat - Plebiscitul presei,
prefață, notă asupra ediției, antologie, stabilirea textului, note și
comentarii de Constantin Hârlav, la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga,
Ploiești), cu o „propunere pentru o comparație, când Caragiale, Proust, Ionesco
răspund acelorași întrebări sau Între Plebiscitul presei și Confessions”.
Cei trei au răspuns, în momente diferite (Caragiale în 1892, la 40 de ani,
Ionesco în 1963, la 54 de ani, doar Proust la vârsta adolescenței), la un
chestionar care, prin identitatea întrebărilor (în general banale, ca în
oracolele adolescentine), îi atrage, peste timp, pe terenul aceluiași
joc”.Toate acestea, credem noi, nu sunt doar de dragul preciziei
istorico-literare, ci de dragul omului și artistului demn de acest nume, care
”nu e un saltimbanc oarecare, dresorul de bâlci al exteriorității, ci
îmblânzitorul prin suferință al fantasmelor lăuntrice”(C. H.)
Încercări de precizie… istorico-literară
(III), Sita lui Eratostene (IV),
capitolele finale ale cărții, Addenda (V),
cu același Paragraf următor ca
postfață, se înscriu în același concert al vocilor „celor care azi explorează continentul
necunoscut Caragiale” (C. H.), întrucât „aproape fiecare critic român îl redescoperă pe acest scriitor
fundamental”.
„Cartea din 2011 despre Caragiale e dublată de ediția
critică a operei (integrala Operei lui Ion Luca Caragiale, în cinci volume, sub egida Academiei Române),
apărută în condiții tehnico-grafice de lux (tip Pleiade), în colecția
coordonată de Eugen Simion la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Ediția
aceasta (din 2001, n. n.), realizată în colaborare, este tot ce avem mai bun în
materie de Caragiale, depășind-o - și ca sumar, și ca aparat critic - pe aceea
alcătuită de Zarifopol și Cioculescu. În realizarea ei, Constantin Hârlav a
avut un rol de protagonist, atât prin acuratețea transcrierii textului, cât și
la capitolul note și comentarii. Au urmat câteva bijuterii editologice, dintre
care unele sunt opera lui exclusivă: Cele
mai frumoase scrisori, Triptic pentru Eminescu (În Nirvana, Două note, Ironie),
Rețetă practică pentru a face o lucrare literară în genere, Din literatura
americană (traduceri datorate lui Caragiale), Caragiale intervievat. Plebiscitul presei, Pagini puțin cunoscute
despre I. L. Caragiale, Marius-Chicoș Rostogan (studiu și texte
conținând prozele avându-l ca protagonist pe faimosul pedagog, incidențe cu același
personaj, dar din alte texte, conspecte din corespondență în care Caragiale
împrumută… stilul și sintaxa lui Rostogan), apoi.
Alexandrina I. L. Caragiale și Ecaterina Logadi-Caragiale: Amintiri despre I. L. Caragiale. În sfârșit, să
mai amintim că, pe masa de lucru a cercetătorului, se află un ultim proiect,
cel al unui studiu și al unei antologii de texte ilustrându-l pe omul public
Caragiale, urmând să conțină documente ale unor manifestări de genul
conferințelor, alocuțiunilor la întruniri, interviurilor)”. (cf. Nicolae Mecu, O viață cu și pentru Caragiale, în
revista Argeș, aprilie 2014)
Constantin Harlav, Bibliografie:
Volume:
Constantin, Hârlav, Despre
Caragiale, Încercări de precizie… istorico-literară, Editura Karta-Grafic,
Ploiești, 2010, cu o prefață de Nicolae Mecu.
Constantin, Hârlav, Caragiale
și iar Caragiale, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Colecția „Scriitori
la ei acasă”, Seria: „Critică literară”.
Ediții și antologii:
Ioan Droc, Expozițiunea
de la Paris. Ediție îngrijită, prefață, note și glosar de Constantin
Hârlav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, Seria „Restituiri”, nr. 36.
I. L. Caragiale, Teatru,
Postfață și bibliografie selectivă de Constantin Hârlav. București, Editura
Minerva. Ediția I: 1980. Ediția a II-a: 1984, cu postfața amplificată, Seria
„Arcade”.
I. L. Caragiale, Cele
mai frumoase scrisori. Antologie,
prefață și note de Constantin Hârlav. Postfață de Nicolae Boariu. Editura
Atheneum, Ploiești, 2000. Colecția „Cărticica de buzunar”.
I. L. Caragiale, Triptic
pentru Eminescu. În Nirvana. Ironie. Două note. Antologie, Argument, note, stabilirea textului de Constantin
Hârlav. Editura Noel Computers, Ploiești, 2000. Colecția „Cărticica de
buzunar”.
I. L. Caragiale, Rețetă
practică pentru a face o lucrare literară, în genere, Stabilirea textului,
antologie de Constantin Hârlav. Editura Printeuro, Ploiești, 2002, Colecția
„Cărticica de buzunar”.
I. L. Caragiale, Din
literatura americană. Traduceri. Stabilirea textului, antologie,
coordonatori: Constantin Hârlav și Nicolae Boaru. Editura Printeuro, Ploiești,
2002. Colecția „Cărticica de buzunar”.
Pagini puțin
cunoscute despre I. L. Caragiale. Din presa ploieșteană. Selecția textelor de Constantin Hârlav. Biblioteca Județeană „Nicolae
Iorga”, Ploiești. Editura Printeuro, 2002. Colecția „Cărticica de buzunar”.
Caragiale
intervievat. Plebiscitul Presei. Prefață, notă asupra
ediției, antologie, stabilirea textului, note și comentarii de Constantin
Hârlav. Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, Ploiești, 2005. Colecția
„Cărticica de buzunar”.
Amintiri despre
Caragiale. Evocări, interviuri, scrisori. De Alexandrina I. L. Caragiale și
Ecaterina Logadi-Caragiale. Antologie, prefață și note
de Constantin Hârlav. Editura Karta-Grafic, Ploiești, 2012.
I. L. Caragiale, Marius-Chicoș
Rostogan, pedagog-absolut- viața lui-operele-activitatea-etc., Antologie,
ediție îngrijită, comentarii și note: Nicolae Bârna și Constantin Hârlav.
Editura Karta-Grafic, Ploiești, 2012.
Volume
în colaborare, în colecția „Opere fundamentale” a Institutului de Istorie și
Critică literară al Academiei Române:
I.
L. Caragiale, Opere, vol. I-IV.
Ediție îngrijită și cronologie de Nicolae Bârna, Constantin Hârlav și Stancu
Ilin. Prefață de Acad. Eugen Simion. Editura Univers Enciclopedic, București,
2000-2002. Lucrare premiată de Academia Română.
Dicționarul
General al Literaturii Române, volumele I-VII. Coordonator general: Acad. Eugen
Simion. Editura Univers Enciclopedic, București, 2004-2009. (Constantin Hârlav
a redactat peste 90 de articole. Ediția a II-a este în stadiu de finalizare).
A colaborat la revistele:
Muguri, revistă școlară a Liceului „Andrei Șaguna”, Brașov (debut
publicistic, 1967); Astra, Brașov,
1969; Echinox, Cluj-Napoca, redactor,
secretar general de redacție, cronicar literar, 1970-1973; Napoca Universitară, redactor-șef (1975-1977), redactor-șef
adjunct, secretar de redacție (1978-1980); Viața
studențească, Amfiteatru, Tribuna,
premiul pentru critică literară, 1974; Steaua;
Vatra; Argeș, membru al USR, filiala ”Argeș”, România literară, Interval, Brașov, 1990-1993,membru fondator,
Caiete critice, București, Revista de Istorie
și Critică literară, București, din 1994, Școala noastră, Miercurea-Ciuc, Axioma,
Ploiești, Atitudini, Ploiești, Câmpina literar-artistică.
Emisiuni
literare ale societății Române de Radiodifuziune.
O
antologie a textelor răspândite în diferite publicații nu a fost operată până
în prezent.
Zorel Suciu, Doina
Dobreanu și Constantin Hârlav,
la Sesiunea de
Comunicări științifice Românii de
Sud-Estul Transilvaniei - Sfântu Gheorghe, Covasna
Livia Panciuc, Constantin Hârlav și Doina Dobreanu,
la întânirea de 40 de ani de la abslvirea Facultății de Filologie a UBB Cluj-Napoca (1973-2013)
Studiu publicat în cartea Centrului European de Studii Covasna-Harghita, PROFESIONIȘTII NOȘTRI, 19,
DOINIȚA ANA-DOBREANU LA 65 DE ANI,
Ediție îngrijită de Vasile Dobreanu și Ioan Lăcătușu,
Editura Eurocarpatia, Sfântu-Gheorghe, 2015, pp. 225-241
