La Mărineşti, pe Filpea - comuna Subcetate, Harghita

Text publicat în cartea

Doinei Dobreanu, SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

Mărineştii, unde s-a sădit în urmă cu două secole puternicul arbore genealogic al Popenilor, este un cătun situat în partea estică a satului Filpea. Legenda spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au venit dinspre Transilvania, traversând Munţii Gurghiului călare pe caii lor purtând potcoavele invers.

Din tulpina viguroasă a Marinei şi a lui Iacobuţ Pop au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob şi care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Bunicul meu matern se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei.

La Mărineşti s-a născut şi mama. Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale - amintesc de pulsul vieţii de acum optzeci de ani în acel loc rămas aproape pustiu când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

 Popas în grădina bunicilor mei , în raiul amintirilor, în 2005

Peisajele multidimensionare sunt aici magnifice fiindcă priveliştile dezvăluie de pe această culme, de altfel strategică, o bună parte din comuna Sărmaş, în partea de răsărit, risipită pe dealurile ce coboară din Munţii Giurgeului până la Poiana Văii Mureşului, precum şi câteva aşezări dinsusul râului, până la mari depărtări. Cu toată frumuseţea acestui picior de plai, aici viaţa a fost întotdeauna aspră, nu numai din cauza lipsei de apă şi a săbăticiunilor care şi-au apropiat habitatul de cel al oamenilor, ci şi pentru că acest cătun, ca şi altele, la fel de izolate, a rămas până astăzi neelectrificat.

Apa potabilă se aducea cu butoiul transportat cu căruţa de la izvorul cel mare de la Barşon, situat la distanţă de 3 km. Vara, animalele erau adăpate cu apă de ploaie colectată în iazuri, iar pe vreme de secetă sau iarna, erau duse până la Pârâul Ţiganilor, la distanţă de 2 km.

În cătunul izolat numit Mărineşti, locuitorii îşi ridicaseră clopotniţă, în preajma mormintelor familiei lor, clopotniţă care a dăinuit o oarecare vreme. Prin ding! - dangul! clopotului vestind miezul zilei şi vecernia, zilele de sărbătoare şi trecerea în eternitate, creştinii de la Mărineşti îşi armonizau existenţa cu cei din cătunele învecinate, cu întreaga lume creştină în fond, permanentizând legătura cu Dumnezeu.

La fel ca la Mărineşti, s-a înălţat clopotniţă şi în Padină. Se spune că în timpul Primului Război Mondial, când şi locuitorii din aceste cătune izolate au fost obligaţi să plece în refugiu, au luat cu ei şi clopotele de la clopotniţe.

Cei care au rămas să trăiască la Mărineşti, tot mai puţini în vremurile din urmă, au ajuns la un moment dat să coabiteze cu jivinele pădurii: căprioare, porci mistreţi şi urşi, sălbăticiunile fiind mai mult ocrotite de lege decât omul… Ziua, locuitorii aceştia de la margine de pădure munceau pe câmp, iar noaptea îşi păzeau culturile şi gospodăriile făcând focuri ici şi acolo. La un moment dat, prin anii ’80, ursoaica şi cei doi pui ai ei le deveniseră prezenţe obişnuite. Fiecare gospodărie era cercetată şi jefuită de ursoaică, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Unii îşi făcuseră la intrarea în adăpostul animalelor uşi de fier, alţii, poduri umblătoare din scândură, pe care erau bătute cuiele cu vârful în exterior, spre a o obliga pe vicleană să se îndepărteze. Când ursoaica era surprinsă în apropierea vreunei gospodării, se încerca a o speria cu strigăte, zgomote puternice, torţe, dar ea se familiarizase cu toate aceste tertipuri umane şi părea nepăsătoare, jucându-se cu oamenii de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea. Se îndepărta puţin şi supraveghea cu detaşare, cu răbdare şi calm ce se întâmplă, aşteptând momentul prielnic pentru atacul următor.

Iacob Pop povestea că într-o noapte, trezit de cotcodăcitul cloştelor care îşi ocroteau puii în coteţele mobile aşezate în faţa casei, crezând că dihorul era cel care le dădea târcoale, ieşi grabnic afară, strigând ca să-l sperie, dar ursoaica, ridicată în două picioare, îl prinse de mână şi-i rânji în faţă. Zadarnic a încercat bietul om să strige! Îi pierise glasul… Şi nici în următoarele trei zile nu a mai putut rosti vreun cuvânt.

Un vecin de-al lui, văzând pe înserate că ursul, ridicat pe labele din spate, smulge cu labele din faţă un snop din clăiţă, asemenea unei fiinţe bipede, şi că pleacă cu snopul „subsuoară”, se apropie întrucâtva de el şi-l dojeni:

- Mă’, unde duci snopul?... Nu ţi-i ruşine?

Şi ursul lăsă snopul jos şi plecă, ruşinat parcă de fapta sa.

Unui alt vecin, ursul a încercat să-i ia un sac de cartofi de pe câmp. Bietul om nu reuşise până la lăsarea serii să ducă acasă sacii plini cu cartofi şi nici nu apucase să-i lege la gură. Ursul veni noaptea şi încercă să ia unul din saci, aşa cum proceda cu snopii… Dimineaţa, gospodarul a găsit toţi sacii goi şi cartofii răsfiraţi pe ogor. Cu astă trebuşoară îşi petrecuse ursul, înciudat şi perseverent, o bună parte din noapte!

De pomină a rămas şi păţania cu ursul povestită de Mitru Anii Bleojului. Îl surprinse pe urs noaptea în bătătură - oare a câtea oră?! –, în vreme ce se ospăta cu unul dintre mieii săi. Necăjit, omul se apropie de urs, cu felinarul în mână, şi-l dojeni cu blândeţe, parcă să nu-l supere:

- Dragă, dragă, numai la mine vii? Numai eu să te ţin? N-ai unde mere airea (în altă parte)?

Mare a fost bucuria bieţilor filpeni când au aflat că ursoaica nărăvaşă, căreia nu îndrăznea nimeni să-i facă de petrecanie, fusese lovită de tren!

Dacă unii dintre filpeni s-au risipit în lume, cei rămaşi au acceptat viaţa austeră, privaţi fiind mulţi dintre ei, chiar şi la începutul acestui mileniu, de electricitate, convieţuind cu sălbătăciunile şi drămuind apa.

Au fost şi au rămas foarte uniţi, prietenoşi, cu un dezvoltat simţ al întrajutorării. Au fost împreună mereu, la necaz şi la petrecere, la botezuri, la nunţi şi la înmormântări. În vremurile de restrişte, cei oropsiţi de soartă erau ajutaţi de ceilalţi chiar cu alimente, din puţinul agonisit cu multă osteneală din munca pământului, prin aşa-numita clacă de bucate.

Filpenii au fost şi sunt oameni destoinici, harnici, semeţi, inimoşi şi cu o structură morală aparte.

Cele şapte - opt generaţii care s-au succedat la Mărineşti s-au zbătut aprig pentru subzistenţă, muncind cu zel şi cu îndârjire an de an pământul arid.

Având curajul desprinderii definitive de familie şi de locul natal, majoritatea au plecat în lumea largă cu speranţa într-o viaţă mai umană, încercând să-şi învingă clipă de clipă dorul de cei dragi rămaşi acasă.

Astăzi, cei mai mulţi dintre urmaşii Marinei Pop nu se mai află la Mărineşti, ci risipiţi pretutindeni în ţară şi în lume, din California la Vladivostok…

 

Școala primară din satul Filpea

La hramul Bisericii din satul Filpea, în 2005

 Foto Doina Dobreanu

2005- 2006

 💖💖💖

Mi-au povestit despre Mărinești:

MAMA Ioana Dobrean, născută Pop

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/04/bunica-mea-ana-pop-1885-1957-in-memoriam.html

Finica și Iacob Pop, trăitori cânva la Mărinești:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/ioana-finica-pop-mester-artizan-din.html

Cămașă din satul Filpea:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/09/arta-si-magie-pe-o-camasa-traditionala.html

Cosmina -Marcela Oltean- De la motivele iei la bijuterii contemporane: O nouă colecție Alla Handmade

    Tradiția românească poate fi purtată nu doar în zile de sărbătoare, ci și în fiecare zi, reinterpretată într-o formă contemporană. Este ideea din spatele celei mai recente colecții de bijuterii semnate Alla Handmade, o serie de cercei realizați manual de Diana Popa și inspirați de motivele decorative întâlnite în cusăturile populare românești.
    Colecția, prezentată recent și în emisiunea TV Neatza, pornește de la unul dintre cele mai recognoscibile elemente ale patrimoniului tradițional românesc: ia. Motivele geometrice, cromatica și ritmul broderiilor sunt reinterpretate în lut polimeric, transformând detalii inspirate din portul popular în accesorii contemporane, ușor de purtat.
„Colecția mea de cercei tradiționali este inspirată din iubire pentru folclorul românesc, pentru tot ce înseamnă tradiție, autenticitate.”

    Broderia, transpusă în lut
    Roșul, negrul, albul și bejul – culori întâlnite frecvent în costumele populare românești – formează baza cromatică a colecției. Motivele geometrice trimit la cusăturile în cruce de pe ii și ștergare, însă materialul și tehnica le duc într-o zonă cu totul nouă.
    Fiecare model este construit din mici puncte de lut polimeric, aplicate și decorate manual pentru a reproduce vizual aspectul unei broderii. Rezultatul este o bijuterie care păstrează ceva din ritmul și precizia cusăturilor tradiționale, fără să fie o simplă reproducere a acestora.
    „Fiecare pereche este modelată și decorată manual, punct cu punct, pentru a reda farmecul broderiei autentice într-o bijuterie contemporană”, explică Diana Popa. Astfel, cerceii Alla Handmade devin o punte între două lumi: patrimoniul decorativ românesc și estetica accesoriului contemporan.
    În spatele colecției se află o inspirație profund personală. Pentru Diana Popa, motivele tradiționale nu sunt doar elemente decorative, ci fac parte dintr-un univers familiar, legat de copilărie și memoria locului. „Inspirația mi-a venit din pasiunea mea pentru autentic, tradițional românesc, de acasă, de pe prispa bunicilor, din toată această moștenire tradițională pe care o avem noi, românii.”
    Cărțile cu modele de cusut, iile tradiționale și folclorul au devenit surse de inspirație pentru o colecție care nu își propune să păstreze tradiția într-o formă rigidă, ci să o aducă mai aproape de prezent. De aici și versatilitatea bijuteriilor. Un astfel de accesoriu poate însoți o ie tradițională, o cămașă din in sau o rochie albă simplă, dar poate fi integrat la fel de bine într-o ținută casual sau într-un outfit pentru un eveniment cu tematică românească.

    Vara aduce fructe, mare și culoare
    Noua colecție Alla Handmade nu se oprește însă la motivele tradiționale. Vara aceasta, universul bijuteriilor se extinde către natură, vacanță și atmosfera mediteraneană.
    Printre modelele căutate se numără cerceii inspirați de lămâi, portocale, scoici și stele de mare, accesorii care evocă marea, zilele însorite și vacanțele de vară. Lor li se alătură modelele cu zmeură, mure, cireșe și căpșuni, potrivite pentru festivaluri, escapade de vacanță sau pur și simplu pentru o ținută de vară în care accesoriul devine punctul de atracție.
    Și paleta cromatică se schimbă odată cu sezonul: turquoise, coral, albastru marin, bej nisipiu, verde și galben aduc în colecție culori inspirate de mare, fructe, natură și lumina verii.
    „Vara aceasta cele mai căutate modele sunt cele inspirate din natură, cu tematică mediteraneană – lămâi, portocale, scoici, stele de mare – perfecte pentru vacanță, dar și modelele cu fructe.”

    Bijuteria ca accent al unei ținute
    Fie că vorbim despre motive inspirate din ia românească sau despre mici fructe, scoici și simboluri ale verii, bijuteriile Alla Handmade au în comun aceeași idee: obiectul lucrat manual poate deveni un element care personalizează o ținută.
    Cerceii pot fi purtați de zi cu zi, la o ținută simplă sau office, cu rochii vaporoase din in sau bumbac ori la evenimente mai speciale. În fiecare dintre aceste contexte, accesoriul poate deveni piesa centrală a ținutei.
    „Indiferent de stil, sunt creați pentru a adăuga autenticitate și un strop de culoare oricărei ținute”, spune Diana.
    De la geometria cusăturilor de pe ie la culorile mării și formele fructelor de vară, noua colecție Alla Handmade vorbește despre aceeași bucurie a lucrului făcut cu mâna. Despre tradiție reinterpretată, despre culoare și despre obiecte mici care poartă în ele o poveste – fie că povestea vine din satul românesc sau dintr-o vară la malul mării.
    Într-o lume a obiectelor produse în serie, fiecare pereche modelată și decorată manual păstrează astfel ceva esențial: timpul, răbdarea și amprenta celui care a creat-o.

Foto, Alla Handmade

 

Viața e un zbor de pasăre. Pagini de jurnal - Doina Dobreanu

 
13 august 1919
 

Moto:

„...dacă tot mi s-a dat viață, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viață nu mi-aș dori. Scriu fiindcă am vrut să scriu în felul ăsta cu semenii mei (...)

Mă uit cum fuge timpul. Viața m-a învățat să râd cu măsură și să-mi economisesc lacrimile (...) N-am nimic de ascuns autobiografic, dar ămi consider viața cât se poate de banală; deși n-am trăit-o în dorul lelii.”  (Ileana Vulpescu, la 80 de ani)

 
    Răsfoiesc „Formula As”, ultimul număr. Găsesc mărturisirea doamnei Doina Rechis Ionescu, pictoriță din Deva, care vorbește despre un gol similar cu cel pe care eu îl simt de la moartea copilului meu. A trăit aceeași dramă ca mine.
    „Cred că o aripă m-a călăuzit și pe mine prin viață. Ridicându-mă deasupra necazurilor, mi-a dat elan să creez, atunci când totul părea că s-a sfârșit pentru mine (...) Am trecut greu prin acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul și culoarea m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile se adună către ceea ce creezi. Șa îți trec orele. Începi să pictezi și nici nu-ți dai seama când s-a dus o zi din viața ta.”
    Din 1992, de când am rămas fără fiul meu, scriind mi-am trăit fiecare zi din viață, după orele de serviciu. Mi-am canalizat gândurile spre preocuparea de a aduna în pagini de carte monografică povestea mea, a familiei, a satului meu natal, Subcetate - Mureș. Unii spun că am reușit. Adevărul este că, în ciuda faptului că este tot mai vlăguită sub tăvălugul vremurilor pe care le trăim, Subcetatea va dăinui.
    „Viața e ca un zbor de pasăre. Căci, până nu îți întinzi aripile nu ai cum să știi cât de sus poți zbura.” (Doina Rechis Ionescu)

Simbolul sufletului, de Doina Rechis Ionescu

(Formula AS)

 
    7 august 2026
 
    Azi primesc în dar o carte: Courteney Mares, „Carlo Acutis. Un sfânt în adidași”, Editura ARCB, București, 2025. Este despre un tânăr de 15 ani pe care l-a răpus în numai câteva zile o leucemie galopantă.
    Pe Facebook găsesc o postare despre durerea unor părinți care și-au pierdut copilul – „cea mai mare dintre durerile omenești.”
    „ Pierderea unui copil pare a fi cea mai adâncă rană pe care o poate purta un suflet. Ea nu sfâșie doar carnea vie, ci și sensul existenței. Într-o singură clipă se prăbușesc vise, speranțe și ani întregi de iubire, dăruiți unui viitor care nu va mai veni (...)
    Diminețile nu mai aduc speranță, iar serile nu mai aduc odihnă. Viitorul dispare pentru că o parte din el a plecat odată cu copilul. Omul continuă să trăiască, dar are impresia că doar respiră. Inima bate, însă sufletul a rămas îngropat lângă cel pe care l-a iubit mai mult decât propria viață (...)
Dintr-un țipăt necontenit, durerea devine un dor care ănvață să trăiască alături de inimă.
    Poate că adevărata vindecare însemnă să poți zâmbi, amintindu-ți de iubirea pe care ai trăit-o, să înțelegi că moartea nu poate despărți iubirea. Cei pe care îi iubim nu mor cu adevărat. Ei continuă să trăiască în memoria noastră, în gesturile pe care ni le-au lăsat, în iubirea pe care au sădit-o în noi. Iar dacă există o speranță mai puternică decât moartea, aceea este că credința nu moare niciodată.
Pierderea unui copil rămâne cea mai grea cruce pe care o poate purta un părinte. Dragostea celor rămași, credința și amintirea celui plecat nu iau durerea, dar îi dau puterea de a merge mai departe. ”

Cosmina Marcela OLTEAN - Un desen, un gând la Vitaliy Gonikman; Scurtă istorie a tehnicii fotografice ...

Un desen, un gând: „Inner World”, de Vitaliy Gonikman

    Ne place să credem că vedem și înțelegem lumea așa cum este. Dar, de fapt, o vedem întotdeauna doar din locul în care stăm fiecare.
Ne putem considera reflexivi și deschiși la minte. Putem învăța să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm diferențele. Putem petrece ani încercând să devenim mai raționali, mai toleranți, mai conștienți de complexitatea celorlalți.
Și totuși, undeva în interiorul nostru, există o încăpere închisă. O lume privată din care privim spre ceea ce se află afară. De acolo totul se vede și se simte altfel. Interpretăm oamenii prin propriile experiențe. Le judecăm alegerile prin valorile noastre. Recunoaștem bunătatea în funcție de ceea ce înseamnă bunătatea pentru noi și condamnăm greșeala după limitele pe care noi înșine le-am trasat între bine și rău.
Chiar și atunci când încercăm să înțelegem un alt om, o facem prin raportare la sine, adică tot prin propriile limite. Poate că fiecare om este, într-un fel, o insulă. Sau o cutie închisă, în care există un întreg univers alcătuit din amintiri, frici, dorințe, convingeri, contradicții și lucruri care nu au fost niciodată rostite.
În interiorul acestei lumi, fiecare lucru are un sens. Același gest poate fi generos pentru cineva și intruziv pentru altcineva. Tăcerea poate însemna liniște, indiferență, teamă sau durere. Ceea ce pentru un om înseamnă libertate, pentru altul poate părea egoism. Ceea ce din exterior pare irațional poate avea o logică perfectă în lumea interioară a celuilalt.
Și astfel umblăm unii printre ceilalți, convinși că ne înțelegem. Dar niciodată nu avem imaginea întreagă. Și poate uneori râdem, ironizăm sau disprețuim când nu e cazul.
Putem deschide ușile lumilor noastre interioare. Putem asculta, întreba, învăța și încerca să privim dincolo de propriile filtre. Și totuși, o anumită distanță va exista mereu între o minte și alta. Poate că aceasta nu este o nereușită a înțelegerii, ci una dintre condițiile existenței și limitelor umane.
Fiecare dintre noi poartă în sine o lume în care nimeni altcineva nu poate pătrunde. Arătăm în genral doar ce vrem, ce ne favorizează. Iar “Inner World” a lui Vitaliy Gonikman poate fi o amintire discretă a acestei arhitecturi invizibile și extrem de complexe - a zidurilor care ne protejează, a zidurilor care ne limitează și a universului straniu care există în spatele lor.
Profilul artistului: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

 💥💥💥

 

Un desen, un gând | „Progress”, de Vitaliy Gonikman

    Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.
A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.
Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.
Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.
Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.
Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.
Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman:

 [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

💥💥💥

Scurtă istorie a tehnicii fotografice în expoziția

 “1001 Aparate și Accesorii Foto”

    Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.
Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.

    Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)
Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.
Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).

    Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)
În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.

    Aparatele de masă (1950–1980)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.

    Revoluția analogică târzie și tranziția
În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.

    Anii ‘70: Trecerea spre digital
Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.
Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.

    În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR - Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.

 

La Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, jud. Mureș, iar și iar...

 

    27 ianuarie 2002 

  Schitul Sfânta Cruce din Stânceni este un aşezământ monastic carmelit, unicul de acest fel în România, ctitorit de maica Eliana. Acest mic Carmel, el însuşi, în esenţa sa, o răscruce în care două fluvii spirituale îşi amestecă apele, ale Răsăritului, leagănul său, şi ale Apusului prin Sfânta Tereza de Avila şi Sfântul Ioan al Crucii, este aşezat, simbolic, în luminişul unei păduri de brad, la confluenţa a două pâraie de munte, în ambianţa calmă o unui peisaj montan mirific. Călătorul care îşi oferă răgazul de a se abate din şoseaua naţională şerpuind alături de râul Mureş printre munţi şi de a străbate apoi cale de vreo 3 km drumul ce însoţeşte revărsarea tumultuoasă a unui afluent al Mureşului, aprigul pârâu de munte numit Gudea, ajunge în cele din urmă la schit. Aici ne întâmpină de fiecare dată, sfioasă şi zâmbitoare, prea cucernica maica Eliane şi ne invită în Biserica „Schimbarea la Faţă”. Biserica este o adevărată bijuterie de artă românească, amintind, prin arhitectură, de stilul bisericilor maramureşene din lemn şi, prin frescele ei interioare, de arta bizantină.

    Venind la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni trăiesc bucuria, iubirea, credinţa, speranţa, comuniunea, în rugăciune, cu Dumnezeu…

În dimineaţa zilei de 27 ianuarie 2002, zi de duminică, am fost întâmpinaţi, ca de obicei, de Maica Eliana, cu aceeaşi bucurie, delicateţe şi sfioşenie – o icoană înviată parcă de pe fresca mănăstirii.

Simţeam şi acum cu câtă dragoste se apropie Cerul de noi! Soarele primăvăratic, un ochi luminos pe cerul azuriu, dezmierda prietenos Pământul. Albul imaculat al zăpezii îţi scânteia vederea. Verdele brazilor dobândea felurite reflexe sub ploaia razelor solare. O linişte desăvârşită, în care abia se distingea ici şi colo, furişându-se de sub gheaţa ce acoperea albia, susurul duios al pârâiaşului, ca o rugăciune de adoraţie, amplificată şi înălţată la cer de dangătul clopotului! Acesta era cadrul care avea să ne ofere revelaţia unei zile superbe!

    Venim la schit să ne reculegem şi să ne împăcăm cu Dumnezeu...     Rugăciunea, prin natura ei, este convorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu...

 Pagină de jurnal,

publicată în cartea 

SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 

💥💥💥

    5- 6 august 2026

    Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, Sanctuar Arhiepiscopal Major, găzduiește, în zilele de 5 și 6 august 2026, colocviul internațional „Schimbarea la Față a lui Hristos”, dedicat anului jubiliar al Sfântului Ioan al Crucii.
    Programul cuprinde conferințe susținute de invitați din România și din străinătate, momente de rugăciune și Sfânta Liturghie Arhierească, celebrată de Preafericirea Sa Claudiu, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în ziua de 6 august, sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, hramul bisericii Sanctuarului Arhiepiscopal Major „Sfânta Cruce” de la Stânceni.
    Colocviul este dedicat dublului centenar al Sfântului Ioan al Crucii: împlinirea a 300 de ani de la canonizarea sa, în 1726, și a 100 de ani de la proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, în 1926. Anul jubiliar este deschis în perioada 14 decembrie 2025 - 27 decembrie 2026.

Text și foto:

Arhieparia Blaj (FB)

Omagiu nașilor mei LUCREȚIA și DUMITRU URZICĂ

 

Pagină de jurnal, 

3 august 2021

    Azi sunt în raiul amintirilor... Doamne, cum ai grijă de sufletul nostru!

Îmi făceam grijă cum voi trece prin episodul lucrărilor de canalizare pe porțiunea de drum din fața casei mele. Și am trecut cu bine, cu răbdare, încredere și speranță.
   I-am servit de dimineață pe muncitori cu cafea. Au acceptat-o cu surprindere. Gestul meu e simplu, în spiritul omeniei în care m-am trezit la viață în satul acesta, unde oamenii au răzbit în timp punând umăr la umăr, mână la mănă, învingând răutățile, neînțelegerile, dușmăniile, ura, căci morbul zavistiei a existat dintotdeauna. Nu era timp pentru așa ceva. Nu așteptat altădată să vină alții să le facă ce rea necesar, să le dea, se descurcau prin forțele modeste ale comunității. Așa și-au construit biserica din lemn și, când aceasta a fost mistuită de flăcările focului, au construit alta, mai trainică, din piatră. Așa și-au construit școlile, drumurile bătute cu piatră. Statul sau UE erau ei, sătenii.
   În memoria predecesorilor mei, care au stăpânit vremelnic această grădină, unde eu locuiesc și câțiva dintre vecinii mei, unchiul Dumitru Urzică și mătușa Lucreția, nașii de cununie ai părinților noștri, Aurel și Ioana Dobrean, nașii de botez ai mei și ai fratelui meu, voi pregăti azi niște plăcinte pe tigaie din aluat dospit, cu care să-i servesc pe muncitorii ca lucrează la canalizarea uliței noastre.
   Unchiul și mătușa nu au avut copii. Pământul intravilan pe care îl stăpâneau și unde aveau întemeiată gospodăria lor, se întindea din apropierea actualei străzi Andrei Cotfas și până la Mureș, are momentan mulți stăpâni, vremelnici și ei.
   M-am gândit să fac tradiționalele plăcinte fiindcă la mătușa era permanent o covățică în care dospea un aluat pentru plăcinte. Erau numai ei doi și aveau gospodărie mare, a cărei întreținere necesita muncă din zori și până seara. Trăiau din gospodărie, cultivau pământul și creșteau animale. Cred că arareori coceau pâine în cuptor. Trăiau cu mămăligă și plăcinte, pe lângă celelalte alimente produse în gospodărie: carne, lapte, brânză, ouă.
   Îmi amintesc de momentul în care m-au trimis părinții să-i întreb dacă au nevoie să-i ajute la secerat sau la treierat. Nu erau ei părinții noștri spirituali? Tare s-a bucurat nașa Lucreția când m-a văzut! Așa cum numai ea știa să se entuziasmeze. Nu m-a lăsat să ies din casă fără să mă servească cu ceva. A aprins imediat focul în sobița lor de tuci și, din covata cu aluat bosumflat din spatele sobei, mi-a rumenit pe tigaie două plăcinte, pe care a presărat câteva fire de zahăr.
   Îmi amintesc că la botezul fratelui meu s-a prezentat cu lumânarea pe care era înfășurată pânză de casă (de doi metri lungime) și un coș plin cu pancove (minciunele).
  Gestul meu, de a dărui niște plăcinte unor străini care istovesc suportând săgețile necruțătoare ale soarelui de august, vine din străfundurile tradițiilor țărănești, ale omului simplu de la țară, cu sufletul modelat doar de înțelepciunea Cărții sfinte.
    Mereu am simțit că sufletul meu a rămas de țăran...