PAGINI DE JURNAL

Melancolii de septembrie

 

Tatălui meu

 

La fiecare 20 septembrie ne amintim de tata, AUREL DOBREAN (1924-1995), cu drag și recunoștință. Câte amintiri frumoase păstrăm! Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumina Lui!

 

2018, 20 septembrie

„Să trăiești frumos într-o lume urâtă e o ARTĂ de care puțini au parte.”

 

E o zi minunată de toamnă, cu soare energizant. Amintirea tatălui meu, născut în preajmă de echinocțiu, îmi insuflă puterea de a muta munții din loc. Consacru ziua curățeniei. Scot afară, pentru aerisire, covoare, cuverturi, așternuturi și, odată cu ele, aduc soarele în casă.

Ziua de azi e frumoasă ca sufletul lui. Câtă bucurie de viață găzduia și emana sufletul lui! Avea un optimism molipsitor. În prezența lui te simțeai în siguranță, ocrotit. Găsea rezolvare la orice problemă. Era curajos și încrezător în forța binelui și nu se lamenta niciodată pentru nimic. Părea neînfricat. Frică, de ce? Doar de Dumnezeu, dar cu El era în relație bună, din moment ce în tata sălășuia binele. Era puternic, părea sănătos, invulnerabil. Se hrănea sănătos, cu alimente produse în gospodăria familiei. Medicamentele lui erau hrana.

Tata era un om fericit pentru că nu avea pretenții mari și se mulțumea cu ce și cât aveam. Era fericit cu familia lui, era fericit pentru rodul muncii sale cinstite, era fericit când putea întinde o mână de ajutor. Totul făcea cu plăcere, implicare, dăruire. Am învățat de la părinții și bunicii mei să mă bucur pentru lucruri simple și să exclam că sunt fericită, ceea ce stârnește stupoare celor ce mă aud, care cred că fericirea este o himeră: „Pentru atât?” Da, pentru atât, dacă sufletul îmi inundă de bucurie plenară!

Uneori eram nemulțumită din cauza discrepanței dintre munca depusă în gospodăria noastră, practicând o agricultură de subzistență, și recoltele obținute.  Tata, mereu mulțumit și încrezător în anul următor, îmi replica: „Nu avem ce mânca? Ce nu ne ajunge?” Eu eram la vârsta „marilor aspirații”, dar tata și oameni ca el, care trăiau simplu, bazându-se doar pe forțele proprii în a se confrunta cu îndărătnicia naturii atotputernice și capricioase și cu pământul slab roditor al zonei de munte, îndemnau prin exemplul lor la cumpătare. „Draga moșului, îmi spunea unchiul Petru, preotul, fratele bunicului meu Vasile, noi avem prea mult...” Oare ce le prisosește, mă întrebam eu, știind cât de modest trăiau. Acum, trecând prin viață și privind în jur, constat cât de multe lucruri îmi prisosesc!

Tata iubea să-și aniverseze ziua de naștere. Un miel era menit din primăvară a fi scarificat la această dată, când devenise deja un cârlan cu carne fragedă și foarte gustoasă, care devenea o friptură pregătită cu multă pricepere de părinți în cuptorul din curte, în care mama cocea 7-8 pâini în fiecare sâmbătă, pentru o săptămână. Era poftită la masa sărbătorească familia lărgită.

Ultima aniversare, a șaptezecea, a petrecut-o în Spitalul Județean Mureș... cu demnitate și speranță...

Dragii de ei! Câtă bucurie trăiesc amintindu-mi de părinți, bunici, neamuri, consăteni! Sunt amintiri frumoase și benefice fiindcă îmi insuflă curajul și puterea de a merge mai departe cu demnitate. Mă hrănesc din seva rădăcinilor mele – familia în care am crescut și m-am format. Sunt singură, dar nu mă simt ca o frunză în vânt, fiindcă bunicii , părinții, toți cei plecați trăiesc în mine.

 

2019, 20 septembrie

„Iubirea e făcută pentru cei umili, căci cei mândri nu pot iubi niciodată” (Liviu Rebreanu)

 

Azi, în ziua de naștere a tatălui meu, el îmi zâmbește din lumea de Dincolo, iar eu retrăiesc amintiri frumoase. Persoanele speciale sunt ca stelele. Tata este una din ele care continuă să strălucească în inima mea.

Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit în această dimineață! Dăruiește sănătate și putere de muncă celor de Jos, iar celor din Slava Ta, odihnă veșnică și iertare de păcate!

După o noapte friguroasă, a ieșit din nou soarele, încercând să atenueze din efectele vântului rece de toamnă, care ia cu el în zbor frunzele îngălbenite ale pomilor. Ei, dar nimic nu mă împiedică să ies din casă. Toto, cățelul meu, este mereu dispus să mă acompanieze oriunde. O plimbare este binevenită, măcar întâlnim pe cineva să-i dăm binețe. O zi reușită însemnă să faci ceva pentru tine, pentru alții și pentru un om pe care îl întâlnești, să- i vorbești politicos și să-l încurajezi măcar printr-un zâmbet.

Pe fratele meu îl găsesc la biblioteca liceului, unde ajustează conexiunea la internet. E o bună ocazie de a mă informa cu ce noutăți s-a îmbogățit fondul de carte. Împrumut două cărți din cele recent înregistrate: „Duminica orbului”, de Cezar Petrescu și „America”, de Franz Kafka, apărute în colecția „Carte pentru toți”, în același format cu „Biblioteca pentru toți”, de altădată, patronată de Mihai Șora.

Se lasă frigul spre seară... Va bruma. Tai câțiva trandafiri și niște cârciumărese din grădină, să nu le prindă înghețul. Încerc să protejez tufănelele care încă nu s-au deschis.

Toamna a venit în grădină și în sufletul meu...

 

2020, 20 septembrie

„ Treci pe la mine într-o bună zi,

Că seara nu-s cu sufletul pe-acasă...

Ne-om așeza pe prispă de-i veni

Sau dacă vrei ne-om așeza la masă...

     Ți-oi da dulceață de gutui cu nuci

     Și apă proaspătă de la fântână,

     Nu te gândi că n-ai ce să-mi aduci.

     Mi-ar fi destul numai o vorbă bună.

Ziua îmi intră-n voie că-i vicleană

Și mă dezmiardă cu miresme coapte,

Dar noaptea, o aud cum mă bestemă

Cu stropi de ploi în geam și frunze moarte.” (Liliana Burac)

 

E Duminică! Urmăresc Liturghiile la televizor. Mă rog pentru pacea lumii și ocrotirea României... Pe Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ți-ați mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeul nostru! Doamne, Dumnezeul nostru, pomenește-i pe toți cei adormiți în Împărăția Ta! Apără-ne, Doamne, cu harul tău, auzi-ne și ne miluiește! Dă-mi o inimă curată și o minte luminată!

Azi tata ar fi împlinit 96 de ani...

Încă o zi singură. Trec printr-o perioadă de incertitudini, în care îmi construiesc speranțe. Urmează să fac o călătorie, însoțită de fratele și nepotul meu Dănuț, la Spitalul CLINICCO Brașov, unde sunt programată pentru a-l întâlni pe domnul doctor Balint Andor, în vederea unei eventuale operații de artroplastie de șold... Va începe o nouă etapă în viața mea, cu încercări neimaginate.

Dar, până atunci, să mă bucur de această zi minunată!

 

2021, 20 septembrie

„A face ceea ce îți place înseamnă libertate. A-ți plăcea ceea ce faci înseamnă fericire. ” (Frank Tyger)

 

Sunt zile răcoroase de toamnă, dar norii ne protejează de îngheț în timpul nopții, când temperatura coboară până aproape de zero grade. Ne obișnuim, încer-încet, să ne îmbrăcăm mai gros și să ne împrietenim cu focul, indispensabil.

Suntem înfricoșați din cauza noului val de epidemie sarcov-2, delta, dar nunțile anunțate au loc, evenimente de care mă bucur de la distanță, apreciind tinerețea și entuziasmul mirilor, speranța lor în bine.

Gândul mă duce la tata, la ambianța casei părintești și rememorez amintiri dragi. Îl văd pe tata în ipostaze diferite, muncind în gospodărie și pe câmp, în timp ce era și angajat la stat . Salarul lui , deși foarte mic, era un venit sigur lunar, necesar pentru școlarizarea noastră. Gospodăria cerea multă muncă, la care era antrenată întreaga familie, dar asigura subzistența noastră, viața de zi cu zi. Părinții mei nu s-au odihnit niciodată opt ore, cred. Se sculau în zori, iar înserarea ne găsea adesea pe câmp.

Aprind o lumânare în amintirea bunilor mei părinți, rugându-l pe Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Discuția avută cu tatăl meu la sfârșitul anului I de facultate, în Grădina Botanică din Cluj, a fost importantă în formarea mea ca om. Tata, prin atitudinea lui hotărâtă, mi-a transmis ceva din forța caracterului său, din intransigența în fața provocărilor vieții. Mulțumesc, Tată!

 

2022, 20 septembrie

„Bătrânețea începe cu toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” ( Octavian Paler)

 

Bătrânețea începe cu toamna... când vremea este nestatornică, cu schimbări de presiune, de temperatură, cu soare și nori, cu soare și ploaie într-o permanentă hârjoană, cu tulburări atmosferice care stârnesc tot felul de dureri și afecțiuni mocnite. Așteaptă doar un zvâc pentru a o lua razna, pentru a se acutiza, , schimbând tonalitatea scâncetului mut în țipete stridente. Neputințele trupului istovit vin doar să potențeze melancoliile, dorurile și angoasele spiritului.

Printre norii groși, soarele se furișează din când în când. Trimițându-ne fugare raze de speranță. Din confruntarea aceasta celestă, învingătoare se dovedește a fi, după-amiaza, ploaia în averse monotone și agasante.

Nu rezist tentației de a merge în vizită la fratele și nepotul meu, aflat în ultimele zile de vacanță. Ce poate fi mai plăcut decât să povestim, să evocăm nostalgice amintiri cu tata, pe care fiul său, Dănuț, nu l-a cunoscut! Fie-le veșnică amintirea dragilor noștri  părinți!

 

2023, 20 septembrie

„Există două lucruri cele mai importante în viață: sănătatea și liniștea. Sănătatea este starea de bine a corpului, liniștea este starea de bine a sufletului.”

 

Adevăr spune Andrei Pleșu, vorbind „Despre frumusețea uitată a vieții.” E important să găsim în fiecare zi argumente să mă bucur. Sunt aspecte, lucruri, fapte, activități care par simple, banale, firești, dar ele pot fi motiv de bucurie: dormim bine, ne trezim dimineața, ne putem ridica din pat, vedem, auzim, putem merge, ne putem îngriji, gospodări, primim în dar încă o zi în care să comunicăm cu cei dragi, încă o toamnă...

O emisiune tv, o carte, o frază care cuprinde un crâmpei de gând al unui înțelept, izvorât din experiența vieții, o cugetare care mă conduce spre analogii cu propriile-mi experiențe, trăiri; întâlnirile aproape ritualice cu fratele meu, plimbările cu Toto prin sat – ocazii de conectare cu natura și comunitatea - sunt „mirodenii subtile” (Pleșu), „cu efect anesteziant” pentru durerile fizice și sufletești.

Da, se poate trăi frumos... și bine!

Aprind o lumânare pentru tata... pentru toți cei dragi plecați în lumea fără cuvânt, în amintiri... Dumnezeu să vă odihnească în pace!

 

2024, 20 septembrie

„Rareori întâlnim oameni simpli. Le vezi lumina, le simți puritatea sufletului privirea limpede. E ca și cum o breșă se deschide, în sfârșit, în zidul compact care ne desparte.” (Le Clézio, „L’inconnu sur la terre”)

 

Gândul mă duce la părinții și bunicii mei, la copilul meu... Ei, oameni simpli, purtau pe chip acea lumină, o puritate în suflet și o limpezime profundă în privirea lor Le simt încă prezența prin amintirile care îmi sunt atât de vii.

E toamnă iar... și iar... parcă tot mai des! Privesc razele de soare cu speranța că cineva va coborî pe ele, pentru a-mi aduce vești Cer...

Notez frânturi de gând în jurnalul meu. A scrie e o terapie. A scrie înseamnă a-mi vorbi, a surâde și a suferi în liniște. Am început să mă împrietenesc cu jurnalul când nepoții mei își pregăteau aripile de zbor, știind că trebuie să mă împrietenesc cu însingurarea, cu neputințele, cu tăcerea.  Începea, și pentru mine, și pentru ei, o nouă etapă de viață: pentru ei una de zbor, de ascensiune, pentru mine, cea finală.

Tata ar fi împlinit azi 100 de ani... Din 1995 ne zâmbește dintr-o stea, dar îl simt foarte aproape. Dumnezeu să vă odihnească în pace, dragii mei dragi!

Trece pe la mine fratele meu, în drum spre Cluj, să primească îmbrățișarea și gândul meu bun, prin el, pentru nepoții mei.

 

2025, 20 septembrie

„Dacă urli, te aud toți. Dacă șoptești, te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în liniște, te aude doar cine te iubește. ” (M. Gandhi)

 

În singurătatea mea, nu pot decât să tac. Mă aude cel ce mă iubește și acela e Toto, bichonelul meu alb, pufos, cu ochii ca două măsline. Comunicarea noastră se realizează, adesea, la nivelul gândurilor și a simțurilor. „Te iubesc, Toto! Mult te iubesc!” Mă privește fix , fără să clipească, uneori se linge pe bot, parcă ar vrea să spună și el ceva, și își freamătă codița – palmier. „ Și eu te iubesc”, pare să-mi spună. Iubirea lui este cea mai sinceră, cea mai liniștitoare. Îți mulțumesc, dragule, pentru prietenia și prezența ta!

În singurătate îl omagiez pe tata, de ziua lui de naștere. Mi-e dor de el... și de mama, de toți care nu mai sunt! Am avut părinți iubitori, responsabili, jertfelnici.  Dumnezeu să-i odihnească în pace ! Au trecut 30 de la plecarea lui, dar a rămas prezent în amintirile noastre.

 Dimineața e cețoasă, dar imediat ce soarele blând de toamnă o risipește, pornim în drumeție, cu scopul de a ajunge la fratele meu, să-i dau, de ziua tatei, o îmbrățișare. Ce bine, reconfortant și liniștitor este până ne mai avem unul pe celălalt!

E vreme frumoasă! Caut pretexte de a sta mai mult în curte, să simt adierea vântului blând al înserării și mângâierea razelor piezișe ale soarelui la apus, care colorează  cerul în nuanțe sângerii, anunțând zile călduroase.

Concertele din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, transmise la tvr  mi-au oferit multă bucurie în aceste zile de toamnă. În seara aceasta, concertul televizat este susținut de Orchestra Națională a Franței, condusă de Cristian Măcelaru.

 

2026, 20 septembrie

„Cei mai frumoși oameni sunt simpli, fiindcă simplitatea nu strigă, ci luminează.”

 

Dintre cei mai bogați, liniștiți, înțelepți, curați sufletește liberi și frumoși oameni au fost și părinții mei, dragii de ei! Simplitatea, bunătatea, sinceritatea le-au înnobilat caracterul, viața. Au fost primele mele modele de viață care mi-au marcat devenirea. Iubirea ne-a ținut și ne ține aproape dincolo de moartea lor prin amintirile vii pe care le păstrăm.

Îi regăsesc nu doar în amintiri, ci și în prezența fratelui meu; de aceea întâlnirile cu el îmi sunt atât de necesare. Una din cele două plimbări din programul zilnic au ca țintă casa părintească, unde îl găsesc pe el. Anul acesta, în ciuda secetei, merii se înclină până la pământ, împovărați de fructe. Am în grădina mea rod bogat de mere aurii, dar nu pot învinge tentația de a lua un măr din cele oferite de mărul cel bătrân plantat de tata, când aveam zece ani, măr care mă întâmpină imediat ce pătrund în curtea casei părintești. Este prinosul dăruit în cinstea părinților noștri.

„De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,

Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,

Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,

Sunt curcubeu, pe bolta cea senină”

 💖💖💖

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.htm

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

La Mărineşti, pe Filpea - comuna Subcetate, Harghita

Text publicat în cartea

Doinei Dobreanu, SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

Mărineştii, unde s-a sădit în urmă cu două secole puternicul arbore genealogic al Popenilor, este un cătun situat în partea estică a satului Filpea. Legenda spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au venit dinspre Transilvania, traversând Munţii Gurghiului călare pe caii lor purtând potcoavele invers.

Din tulpina viguroasă a Marinei şi a lui Iacobuţ Pop au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob şi care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Bunicul meu matern se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei.

La Mărineşti s-a născut şi mama. Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale - amintesc de pulsul vieţii de acum optzeci de ani în acel loc rămas aproape pustiu când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

 Popas în grădina bunicilor mei , în raiul amintirilor, în 2005

Peisajele multidimensionare sunt aici magnifice fiindcă priveliştile dezvăluie de pe această culme, de altfel strategică, o bună parte din comuna Sărmaş, în partea de răsărit, risipită pe dealurile ce coboară din Munţii Giurgeului până la Poiana Văii Mureşului, precum şi câteva aşezări dinsusul râului, până la mari depărtări. Cu toată frumuseţea acestui picior de plai, aici viaţa a fost întotdeauna aspră, nu numai din cauza lipsei de apă şi a săbăticiunilor care şi-au apropiat habitatul de cel al oamenilor, ci şi pentru că acest cătun, ca şi altele, la fel de izolate, a rămas până astăzi neelectrificat.

Apa potabilă se aducea cu butoiul transportat cu căruţa de la izvorul cel mare de la Barşon, situat la distanţă de 3 km. Vara, animalele erau adăpate cu apă de ploaie colectată în iazuri, iar pe vreme de secetă sau iarna, erau duse până la Pârâul Ţiganilor, la distanţă de 2 km.

În cătunul izolat numit Mărineşti, locuitorii îşi ridicaseră clopotniţă, în preajma mormintelor familiei lor, clopotniţă care a dăinuit o oarecare vreme. Prin ding! - dangul! clopotului vestind miezul zilei şi vecernia, zilele de sărbătoare şi trecerea în eternitate, creştinii de la Mărineşti îşi armonizau existenţa cu cei din cătunele învecinate, cu întreaga lume creştină în fond, permanentizând legătura cu Dumnezeu.

La fel ca la Mărineşti, s-a înălţat clopotniţă şi în Padină. Se spune că în timpul Primului Război Mondial, când şi locuitorii din aceste cătune izolate au fost obligaţi să plece în refugiu, au luat cu ei şi clopotele de la clopotniţe.

Cei care au rămas să trăiască la Mărineşti, tot mai puţini în vremurile din urmă, au ajuns la un moment dat să coabiteze cu jivinele pădurii: căprioare, porci mistreţi şi urşi, sălbăticiunile fiind mai mult ocrotite de lege decât omul… Ziua, locuitorii aceştia de la margine de pădure munceau pe câmp, iar noaptea îşi păzeau culturile şi gospodăriile făcând focuri ici şi acolo. La un moment dat, prin anii ’80, ursoaica şi cei doi pui ai ei le deveniseră prezenţe obişnuite. Fiecare gospodărie era cercetată şi jefuită de ursoaică, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Unii îşi făcuseră la intrarea în adăpostul animalelor uşi de fier, alţii, poduri umblătoare din scândură, pe care erau bătute cuiele cu vârful în exterior, spre a o obliga pe vicleană să se îndepărteze. Când ursoaica era surprinsă în apropierea vreunei gospodării, se încerca a o speria cu strigăte, zgomote puternice, torţe, dar ea se familiarizase cu toate aceste tertipuri umane şi părea nepăsătoare, jucându-se cu oamenii de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea. Se îndepărta puţin şi supraveghea cu detaşare, cu răbdare şi calm ce se întâmplă, aşteptând momentul prielnic pentru atacul următor.

Iacob Pop povestea că într-o noapte, trezit de cotcodăcitul cloştelor care îşi ocroteau puii în coteţele mobile aşezate în faţa casei, crezând că dihorul era cel care le dădea târcoale, ieşi grabnic afară, strigând ca să-l sperie, dar ursoaica, ridicată în două picioare, îl prinse de mână şi-i rânji în faţă. Zadarnic a încercat bietul om să strige! Îi pierise glasul… Şi nici în următoarele trei zile nu a mai putut rosti vreun cuvânt.

Un vecin de-al lui, văzând pe înserate că ursul, ridicat pe labele din spate, smulge cu labele din faţă un snop din clăiţă, asemenea unei fiinţe bipede, şi că pleacă cu snopul „subsuoară”, se apropie întrucâtva de el şi-l dojeni:

- Mă’, unde duci snopul?... Nu ţi-i ruşine?

Şi ursul lăsă snopul jos şi plecă, ruşinat parcă de fapta sa.

Unui alt vecin, ursul a încercat să-i ia un sac de cartofi de pe câmp. Bietul om nu reuşise până la lăsarea serii să ducă acasă sacii plini cu cartofi şi nici nu apucase să-i lege la gură. Ursul veni noaptea şi încercă să ia unul din saci, aşa cum proceda cu snopii… Dimineaţa, gospodarul a găsit toţi sacii goi şi cartofii răsfiraţi pe ogor. Cu astă trebuşoară îşi petrecuse ursul, înciudat şi perseverent, o bună parte din noapte!

De pomină a rămas şi păţania cu ursul povestită de Mitru Anii Bleojului. Îl surprinse pe urs noaptea în bătătură - oare a câtea oră?! –, în vreme ce se ospăta cu unul dintre mieii săi. Necăjit, omul se apropie de urs, cu felinarul în mână, şi-l dojeni cu blândeţe, parcă să nu-l supere:

- Dragă, dragă, numai la mine vii? Numai eu să te ţin? N-ai unde mere airea (în altă parte)?

Mare a fost bucuria bieţilor filpeni când au aflat că ursoaica nărăvaşă, căreia nu îndrăznea nimeni să-i facă de petrecanie, fusese lovită de tren!

Dacă unii dintre filpeni s-au risipit în lume, cei rămaşi au acceptat viaţa austeră, privaţi fiind mulţi dintre ei, chiar şi la începutul acestui mileniu, de electricitate, convieţuind cu sălbătăciunile şi drămuind apa.

Au fost şi au rămas foarte uniţi, prietenoşi, cu un dezvoltat simţ al întrajutorării. Au fost împreună mereu, la necaz şi la petrecere, la botezuri, la nunţi şi la înmormântări. În vremurile de restrişte, cei oropsiţi de soartă erau ajutaţi de ceilalţi chiar cu alimente, din puţinul agonisit cu multă osteneală din munca pământului, prin aşa-numita clacă de bucate.

Filpenii au fost şi sunt oameni destoinici, harnici, semeţi, inimoşi şi cu o structură morală aparte.

Cele şapte - opt generaţii care s-au succedat la Mărineşti s-au zbătut aprig pentru subzistenţă, muncind cu zel şi cu îndârjire an de an pământul arid.

Având curajul desprinderii definitive de familie şi de locul natal, majoritatea au plecat în lumea largă cu speranţa într-o viaţă mai umană, încercând să-şi învingă clipă de clipă dorul de cei dragi rămaşi acasă.

Astăzi, cei mai mulţi dintre urmaşii Marinei Pop nu se mai află la Mărineşti, ci risipiţi pretutindeni în ţară şi în lume, din California la Vladivostok…

 

Școala primară din satul Filpea

La hramul Bisericii din satul Filpea, în 2005

 Foto Doina Dobreanu

2005- 2006

 💖💖💖

Mi-au povestit despre Mărinești:

MAMA Ioana Dobrean, născută Pop

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/04/bunica-mea-ana-pop-1885-1957-in-memoriam.html

Finica și Iacob Pop, trăitori cânva la Mărinești:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/ioana-finica-pop-mester-artizan-din.html

Cămașă din satul Filpea:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/09/arta-si-magie-pe-o-camasa-traditionala.html

Cosmina -Marcela Oltean- De la motivele iei la bijuterii contemporane: O nouă colecție Alla Handmade

    Tradiția românească poate fi purtată nu doar în zile de sărbătoare, ci și în fiecare zi, reinterpretată într-o formă contemporană. Este ideea din spatele celei mai recente colecții de bijuterii semnate Alla Handmade, o serie de cercei realizați manual de Diana Popa și inspirați de motivele decorative întâlnite în cusăturile populare românești.
    Colecția, prezentată recent și în emisiunea TV Neatza, pornește de la unul dintre cele mai recognoscibile elemente ale patrimoniului tradițional românesc: ia. Motivele geometrice, cromatica și ritmul broderiilor sunt reinterpretate în lut polimeric, transformând detalii inspirate din portul popular în accesorii contemporane, ușor de purtat.
„Colecția mea de cercei tradiționali este inspirată din iubire pentru folclorul românesc, pentru tot ce înseamnă tradiție, autenticitate.”

    Broderia, transpusă în lut
    Roșul, negrul, albul și bejul – culori întâlnite frecvent în costumele populare românești – formează baza cromatică a colecției. Motivele geometrice trimit la cusăturile în cruce de pe ii și ștergare, însă materialul și tehnica le duc într-o zonă cu totul nouă.
    Fiecare model este construit din mici puncte de lut polimeric, aplicate și decorate manual pentru a reproduce vizual aspectul unei broderii. Rezultatul este o bijuterie care păstrează ceva din ritmul și precizia cusăturilor tradiționale, fără să fie o simplă reproducere a acestora.
    „Fiecare pereche este modelată și decorată manual, punct cu punct, pentru a reda farmecul broderiei autentice într-o bijuterie contemporană”, explică Diana Popa. Astfel, cerceii Alla Handmade devin o punte între două lumi: patrimoniul decorativ românesc și estetica accesoriului contemporan.
    În spatele colecției se află o inspirație profund personală. Pentru Diana Popa, motivele tradiționale nu sunt doar elemente decorative, ci fac parte dintr-un univers familiar, legat de copilărie și memoria locului. „Inspirația mi-a venit din pasiunea mea pentru autentic, tradițional românesc, de acasă, de pe prispa bunicilor, din toată această moștenire tradițională pe care o avem noi, românii.”
    Cărțile cu modele de cusut, iile tradiționale și folclorul au devenit surse de inspirație pentru o colecție care nu își propune să păstreze tradiția într-o formă rigidă, ci să o aducă mai aproape de prezent. De aici și versatilitatea bijuteriilor. Un astfel de accesoriu poate însoți o ie tradițională, o cămașă din in sau o rochie albă simplă, dar poate fi integrat la fel de bine într-o ținută casual sau într-un outfit pentru un eveniment cu tematică românească.

    Vara aduce fructe, mare și culoare
    Noua colecție Alla Handmade nu se oprește însă la motivele tradiționale. Vara aceasta, universul bijuteriilor se extinde către natură, vacanță și atmosfera mediteraneană.
    Printre modelele căutate se numără cerceii inspirați de lămâi, portocale, scoici și stele de mare, accesorii care evocă marea, zilele însorite și vacanțele de vară. Lor li se alătură modelele cu zmeură, mure, cireșe și căpșuni, potrivite pentru festivaluri, escapade de vacanță sau pur și simplu pentru o ținută de vară în care accesoriul devine punctul de atracție.
    Și paleta cromatică se schimbă odată cu sezonul: turquoise, coral, albastru marin, bej nisipiu, verde și galben aduc în colecție culori inspirate de mare, fructe, natură și lumina verii.
    „Vara aceasta cele mai căutate modele sunt cele inspirate din natură, cu tematică mediteraneană – lămâi, portocale, scoici, stele de mare – perfecte pentru vacanță, dar și modelele cu fructe.”

    Bijuteria ca accent al unei ținute
    Fie că vorbim despre motive inspirate din ia românească sau despre mici fructe, scoici și simboluri ale verii, bijuteriile Alla Handmade au în comun aceeași idee: obiectul lucrat manual poate deveni un element care personalizează o ținută.
    Cerceii pot fi purtați de zi cu zi, la o ținută simplă sau office, cu rochii vaporoase din in sau bumbac ori la evenimente mai speciale. În fiecare dintre aceste contexte, accesoriul poate deveni piesa centrală a ținutei.
    „Indiferent de stil, sunt creați pentru a adăuga autenticitate și un strop de culoare oricărei ținute”, spune Diana.
    De la geometria cusăturilor de pe ie la culorile mării și formele fructelor de vară, noua colecție Alla Handmade vorbește despre aceeași bucurie a lucrului făcut cu mâna. Despre tradiție reinterpretată, despre culoare și despre obiecte mici care poartă în ele o poveste – fie că povestea vine din satul românesc sau dintr-o vară la malul mării.
    Într-o lume a obiectelor produse în serie, fiecare pereche modelată și decorată manual păstrează astfel ceva esențial: timpul, răbdarea și amprenta celui care a creat-o.

Foto, Alla Handmade

 

Viața e un zbor de pasăre. Pagini de jurnal - Doina Dobreanu

 
13 august 1919
 

Moto:

„...dacă tot mi s-a dat viață, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viață nu mi-aș dori. Scriu fiindcă am vrut să scriu în felul ăsta cu semenii mei (...)

Mă uit cum fuge timpul. Viața m-a învățat să râd cu măsură și să-mi economisesc lacrimile (...) N-am nimic de ascuns autobiografic, dar ămi consider viața cât se poate de banală; deși n-am trăit-o în dorul lelii.”  (Ileana Vulpescu, la 80 de ani)

 
    Răsfoiesc „Formula As”, ultimul număr. Găsesc mărturisirea doamnei Doina Rechis Ionescu, pictoriță din Deva, care vorbește despre un gol similar cu cel pe care eu îl simt de la moartea copilului meu. A trăit aceeași dramă ca mine.
    „Cred că o aripă m-a călăuzit și pe mine prin viață. Ridicându-mă deasupra necazurilor, mi-a dat elan să creez, atunci când totul părea că s-a sfârșit pentru mine (...) Am trecut greu prin acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul și culoarea m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile se adună către ceea ce creezi. Șa îți trec orele. Începi să pictezi și nici nu-ți dai seama când s-a dus o zi din viața ta.”
    Din 1992, de când am rămas fără fiul meu, scriind mi-am trăit fiecare zi din viață, după orele de serviciu. Mi-am canalizat gândurile spre preocuparea de a aduna în pagini de carte monografică povestea mea, a familiei, a satului meu natal, Subcetate - Mureș. Unii spun că am reușit. Adevărul este că, în ciuda faptului că este tot mai vlăguită sub tăvălugul vremurilor pe care le trăim, Subcetatea va dăinui.
    „Viața e ca un zbor de pasăre. Căci, până nu îți întinzi aripile nu ai cum să știi cât de sus poți zbura.” (Doina Rechis Ionescu)

Simbolul sufletului, de Doina Rechis Ionescu

(Formula AS)

 
    7 august 2026
 
    Azi primesc în dar o carte: Courteney Mares, „Carlo Acutis. Un sfânt în adidași”, Editura ARCB, București, 2025. Este despre un tânăr de 15 ani pe care l-a răpus în numai câteva zile o leucemie galopantă.
    Pe Facebook găsesc o postare despre durerea unor părinți care și-au pierdut copilul – „cea mai mare dintre durerile omenești.”
    „ Pierderea unui copil pare a fi cea mai adâncă rană pe care o poate purta un suflet. Ea nu sfâșie doar carnea vie, ci și sensul existenței. Într-o singură clipă se prăbușesc vise, speranțe și ani întregi de iubire, dăruiți unui viitor care nu va mai veni (...)
    Diminețile nu mai aduc speranță, iar serile nu mai aduc odihnă. Viitorul dispare pentru că o parte din el a plecat odată cu copilul. Omul continuă să trăiască, dar are impresia că doar respiră. Inima bate, însă sufletul a rămas îngropat lângă cel pe care l-a iubit mai mult decât propria viață (...)
Dintr-un țipăt necontenit, durerea devine un dor care ănvață să trăiască alături de inimă.
    Poate că adevărata vindecare însemnă să poți zâmbi, amintindu-ți de iubirea pe care ai trăit-o, să înțelegi că moartea nu poate despărți iubirea. Cei pe care îi iubim nu mor cu adevărat. Ei continuă să trăiască în memoria noastră, în gesturile pe care ni le-au lăsat, în iubirea pe care au sădit-o în noi. Iar dacă există o speranță mai puternică decât moartea, aceea este că credința nu moare niciodată.
Pierderea unui copil rămâne cea mai grea cruce pe care o poate purta un părinte. Dragostea celor rămași, credința și amintirea celui plecat nu iau durerea, dar îi dau puterea de a merge mai departe. ”

Cosmina Marcela OLTEAN - Un desen, un gând la Vitaliy Gonikman; Scurtă istorie a tehnicii fotografice ...

Un desen, un gând: „Inner World”, de Vitaliy Gonikman

    Ne place să credem că vedem și înțelegem lumea așa cum este. Dar, de fapt, o vedem întotdeauna doar din locul în care stăm fiecare.
Ne putem considera reflexivi și deschiși la minte. Putem învăța să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm diferențele. Putem petrece ani încercând să devenim mai raționali, mai toleranți, mai conștienți de complexitatea celorlalți.
Și totuși, undeva în interiorul nostru, există o încăpere închisă. O lume privată din care privim spre ceea ce se află afară. De acolo totul se vede și se simte altfel. Interpretăm oamenii prin propriile experiențe. Le judecăm alegerile prin valorile noastre. Recunoaștem bunătatea în funcție de ceea ce înseamnă bunătatea pentru noi și condamnăm greșeala după limitele pe care noi înșine le-am trasat între bine și rău.
Chiar și atunci când încercăm să înțelegem un alt om, o facem prin raportare la sine, adică tot prin propriile limite. Poate că fiecare om este, într-un fel, o insulă. Sau o cutie închisă, în care există un întreg univers alcătuit din amintiri, frici, dorințe, convingeri, contradicții și lucruri care nu au fost niciodată rostite.
În interiorul acestei lumi, fiecare lucru are un sens. Același gest poate fi generos pentru cineva și intruziv pentru altcineva. Tăcerea poate însemna liniște, indiferență, teamă sau durere. Ceea ce pentru un om înseamnă libertate, pentru altul poate părea egoism. Ceea ce din exterior pare irațional poate avea o logică perfectă în lumea interioară a celuilalt.
Și astfel umblăm unii printre ceilalți, convinși că ne înțelegem. Dar niciodată nu avem imaginea întreagă. Și poate uneori râdem, ironizăm sau disprețuim când nu e cazul.
Putem deschide ușile lumilor noastre interioare. Putem asculta, întreba, învăța și încerca să privim dincolo de propriile filtre. Și totuși, o anumită distanță va exista mereu între o minte și alta. Poate că aceasta nu este o nereușită a înțelegerii, ci una dintre condițiile existenței și limitelor umane.
Fiecare dintre noi poartă în sine o lume în care nimeni altcineva nu poate pătrunde. Arătăm în genral doar ce vrem, ce ne favorizează. Iar “Inner World” a lui Vitaliy Gonikman poate fi o amintire discretă a acestei arhitecturi invizibile și extrem de complexe - a zidurilor care ne protejează, a zidurilor care ne limitează și a universului straniu care există în spatele lor.
Profilul artistului: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

 💥💥💥

 

Un desen, un gând | „Progress”, de Vitaliy Gonikman

    Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.
A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.
Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.
Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.
Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.
Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.
Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman:

 [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

💥💥💥

Scurtă istorie a tehnicii fotografice în expoziția

 “1001 Aparate și Accesorii Foto”

    Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.
Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.

    Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)
Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.
Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).

    Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)
În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.

    Aparatele de masă (1950–1980)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.

    Revoluția analogică târzie și tranziția
În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.

    Anii ‘70: Trecerea spre digital
Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.
Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.

    În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR - Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.