În dimineața primei zile de septembrie a noului an școlar, am purces la drum împreună cu tata, luând cu noi și cele necesare pentru a rămâne provizoriu, gândeam eu, la Capu Corbului, naveta zilnică fiind imposibilă. M-am prezentat la școala coordonatoare din Corbu, directorul Topoliceanu nefiind foarte încântat de apariția mea, sperând ca postul să fie repartizat în continuare unui suplinitor localnic. Regretam că ocupam locul de muncă al unei mame a doi copii pe care îi creștea singură. Eram primul absolvent de universitate, cu studii de patru ani, la zi, repartizat la acea școală din Capu Corbului.
Scopul pentru care tata m-a însoțit era să găsim împreună o gazdă care să-mi ofere niște condiții de trai acceptabile. Am umblat din poartă în poartă, în zona din apropierea școlii, să cerem informații și să verificăm cele două-trei camere de închiriat găsite disponibile. Erau camere sărăcăcioase, cu sau fără sobă de încălzit… atât cât să nu fii sub cerul liber. Condiția majoră pusă de fiecare dată era să-mi procur lemne pentru foc, ori lemn uscat era imposibil de găsit în acest anotimp. Eram pe punctul de a izbucni în plâns de disperare. Pășind tristă în urma tatălui meu, am continuat să mergem de-a lungul șoselei, urmărind casele alineate de o parte și cealaltă, mai mult tata decât mine care mă gândeam deja la varianta de a mă întoarce acasă. Dacă aș fi fost singură, cu certitudine aș fi renunțat și la post, și la învățământ. Față de Cluj, în această așezare de-a lungul râului Bistricioara care se prelinge între niște dealuri înalte cu coaste repezi, mă simțeam ca într-un loc nesigur, alunecos și prăpăstios… ca la capăt de lume.
La un moment dat, tata s-a oprit, și-a plimbat privirea de jur-împrejur și a fixat-o asupra unei gospodării situate în partea stângă. Școala și biserica rămăseseră în spatele nostru, nu departe, cocoțate pe coama unui deal, în Podiș, cum aveam mai târziu să aflu că era numit locul. Din vale, cele două construcții emblematice ale satului păreau să atingă cerul; de sus, din preajma lor, puteai admira minuscula depresiune în care erau orînduite casele și gospodăriile sătești, de o parte și cealaltă a șoselei ce însoțește cursul apei.
- Aici e o casă de gospodari vrednici, zise tata, cu curtea plină de animale și păsări, cu casă mare și cu șopronul plin cu lemne de foc… Școala e colo, stația de autobuz e aici, în fața casei…
- Nu avem cameră de închiriat! Rămaserăm împietriți. Văzând că nu ne clintim, o strigă pe Eugenia să rezolve ea problema și plecă cu vitele la adăpost. Apăru din casă o femeie blondă, cu obrajii bucălați și rumeni, bine făcută, dar sprintenă, plăcută la chip și la vorbă, senină și volubilă, comparativ cu soțul ei. Eugenia era soția omului. Nu o încântă propunerea nici pe ea, dar ne vorbi amabil, pe un ton blând și cald, încercând să ne convingă politicos să nu insistăm. Găsise justificare în intenția de a-și construi o casă nouă în locul acesteia, ce urma a fi demolată în primăvară.
Se apropia seara, tata trebuia să se întoarcă acasă și nu mă putea lăsa în drum. Îi ceru Eugeniei îngăduința să accepte a mă primi doar pentru una, două sau trei nopți, până găsesc o gazdă. Un om ca ea, cu credință în Dumnezeu, cum aveam să o cunosc după aceea, acceptă această propunere. Ne-a poftit să intrăm și ne-a descuiat ușa de la, „casa dinainte”, o cameră frumos mobilată și aranjată, în care sătenii își păstrează hainele de sărbătoare și unde invită numai oaspeții de seamă. Acolo am rămas în acel an școlar. Nici eu nu mi-am căutat gazdă, nici ei nu au mai amintit nimic, nici măcar aluziv. Am fost „adoptată” și tratată ca un membru al familiei. Devenisem „sora” mai mare a lui Gavriluț, unicul lor fiu, atunci elev la Școala Profesională din Toplița. M-am integrat ușor, ei fiind oameni deschiși, sinceri, corecți, prietenoși, sufletiști, comunicativi, mărinimoși și generoși. Din tot ceea ce ei aveau îmi ofereau și mie. Și aveau de toate, din belșug hrana esențială: brânză, lapte, carne, ouă. Era o casă de buni, vrednici gospodari, așa cum intuise tata, doar văzându-le din drum boii și lemnele frumos aranjate în șopron, pregătite pentru iarnă. Pentru tata, boii reprezentau cartea de vizită a unor gospodari de frunte în sat. Avusese și el boi în tinerețe. Mama îmi povestea cum l-a surprins plângând cu lacrimi amare când îi pierise unul, știind că celui rămas nu va putea să-i cumpere pereche. Era prin 1954, ani de cumplită sărăcie și cu cote grele impuse de stat țăranilor.
Săracă e casa în care nu intră nimeni, se zice, ori casa lui Ilie și a Eugeniei Lăbonț avea ușa deschisă pentru oricine. Zilnic cineva le călca pragul, căci la vremea aceea satul era ca o familie mai mare, locuitorii fiind legați prin tot felul de relații de rudenie, de prietenie, de bună vecinătate. Și oaspeții, fie și în trecere, erau primiți cu o vorbă bună, cu seninătate, cu respect, iubire creștinească și măcar cu un scaun să se odihnească și plecau cu invitația de a mai veni pe la ei. Cei mai apropiați erau totuși mătușa Irina și unchieșul Mihail Citirigă, cei care o crescuseră pe Eugenia și care locuiau în spatele grădinii, într-o casă bătrânească, cu arhitectura tradițională. Mai veneau pe la ei mama lui nea Ilie și frații Eugeniei: Petruț, Niculiță, Ionel și Viorel, cumnata Tina, nepoții Camelia, Florin și Mugurel, verișoara Aurelia Drugă de peste drum, fini și fine, cumetri și cumetre… Iarna, când autobuzele ce asigurau comunicarea între Ardeal (Borsec, Toplița) și Moldova (Piatra Neamț, Borca, Iași) aveau întârziere, cei înfrigurați erau mereu primiți în casă să aștepte la căldură.
Pe mătușa Irina, sora mamei Eugeniei, și pe unchieșul Mihail îi păstrez în amintire ca într-o icoană, amândoi așteptând-o pe Eugenia sau petrecând-o cu privirea din târnațul casei. Au avut norocul să se bucure la bătrânețe de grija nepoatei lor și a familiei ei, de respect, recunoștință, mângâiere și iubire. Grija celor bătrâni, a mătușii, a unchiului și a soacrei revenea Eugeniei, era una din atribuțiile ei, fiindcă soțul ei era mai mult plecat cu treburi departe de casă, la pădure, la stână.
Ziua Eugeniei începea și se termina cu rugăciuni făcute în intimitate în fața icoanelor așezate pe peretele dinspre Răsărit, alături de care ardea permanent o candelă. În restul zilei, muncă neostoită de albină.
Să te rogi înseamnă să intri în prezența lui Dumnezeu în tăcere. A petrece timp cu Dumnezeu, prin rugă, este un fel în care putem face să crească iubirea. Și atunci când crește iubirea, crește și bucuria. În casa Eugeniei am simțit bucuria, fiindcă iubirea era o constantă, iubirea cu toate fețele ei: față de familie, părinți, frați și surori, fini și fine… și, mai presus de orice, iubirea față de Dumnezeu.
Ritmul lor de viață era trepidant, dinamic, neostoit. Erau atunci încă tineri, între 30 și 40 de ani, sănătoși, puternici, ambițioși, curajoși, destoinici. Luptau să-și mențină proprietatea intactă, să lucreze pământul, să facă vara fânul necesar pentru a-și ierna animalele, cu zecile, să predea cotele impuse de stat, să-și asigure o existență decentă. Îmi amintesc cum erau înșirați în cămară pe polițe numeroșii cași, precum cărțile într-o bibliotecă, pregătiți pentru a fi predați la stat.
Muncile la care se angajau depășeau forțele a doi oameni, de aceea aveau în permanență un cioban angajat din afara localității, pe care iarna îl găzduiau, asigurându-i hrana și îmbrăcămintea. Făcea parte și el din familie… ca și mine! Timp de câteva săptămâni, după sărbătorile de iarnă, familia s-a mărit cu un nou membru, lelea Aurica, care venea zi lumină și ajuta la războiul de țesut. Nu am uitat ticul ei verbal: „zâc zo că”; era un fel de jurământ cu care își parafa fiecare afirmație, pentru a se face credibilă (zo < zeu < Dumnezeu). Era în casă aceeași atmosferă de muncă ca și cea din casa mea părintească, așa că repede m-am lăsat antrenată să țin isonul harnicelor țesătoare, brodând sau tricotând, deși îmi propusesem să consacru timpul meu liber pentru citit.
De la Eugenia am învățat multe trucuri culinare, cum se prepară cele mai gustoase haioșe cu untură de porc, cele mai gustoase mâncăruri de post, între care cozonacii fără ouă, colorați cu suc de morcov. Ea m-a povățuit să fiu circumspectă în relațiile cu oamenii, fiindcă nu toți sunt ce par a fi.
Da, a avut dreptate tata când mi-a spus că acolo, în acea casă, era locul cel mai potrivit unde mă putea lăsa. Era o casă de gospodari, cum remarcase tata la prima vedere, dar o casă în care domnea nu numai bunăstarea, ci și omenia, bunătatea, iubirea, respectul, credința.
Mulțumesc, Eugenia și Ilie Lăbonț, pentru că m-ați primit în familia voastră! M-ați primit, găzduit și omenit așa cum niște buni creștini l-ar primi pe Isus.
