Pagină de jurnal,
3 august 2021
Azi
sunt în raiul amintirilor... Doamne, cum ai grijă de sufletul nostru!
Îmi
făceam grijă cum voi trece prin episodul lucrărilor de canalizare pe porțiunea
de drum din fața casei mele. Și am trecut cu bine, cu răbdare, încredere și
speranță.
I-am servit de dimineață pe muncitori cu cafea. Au acceptat-o cu surprindere. Gestul meu e simplu, în spiritul omeniei în care m-am trezit la viață în satul acesta, unde oamenii au răzbit în timp punând umăr la umăr, mână la mănă, învingând răutățile, neînțelegerile, dușmăniile, ura, căci morbul zavistiei a existat dintotdeauna. Nu era timp pentru așa ceva. Nu așteptat altădată să vină alții să le facă ce rea necesar, să le dea, se descurcau prin forțele modeste ale comunității. Așa și-au construit biserica din lemn și, când aceasta a fost mistuită de flăcările focului, au construit alta, mai trainică, din piatră. Așa și-au construit școlile, drumurile bătute cu piatră. Statul sau UE erau ei, sătenii.
În memoria predecesorilor mei, care au stăpânit vremelnic această grădină, unde eu locuiesc și câțiva dintre vecinii mei, unchiul Dumitru Urzică și mătușa Lucreția, nașii de cununie ai părinților noștri, Aurel și Ioana Dobrean, nașii de botez ai mei și ai fratelui meu, voi pregăti azi niște plăcinte pe tigaie din aluat dospit, cu care să-i servesc pe muncitorii ca lucrează la canalizarea uliței noastre.
Unchiul și mătușa nu au avut copii. Pământul intravilan pe care îl stăpâneau și unde aveau întemeiată gospodăria lor, se întindea din apropierea actualei străzi Andrei Cotfas și până la Mureș, are momentan mulți stăpâni, vremelnici și ei.
M-am gândit să fac tradiționalele plăcinte fiindcă la mătușa era permanent o covățică în care dospea un aluat pentru plăcinte. Erau numai ei doi și aveau gospodărie mare, a cărei întreținere necesita muncă din zori și până seara. Trăiau din gospodărie, cultivau pământul și creșteau animale. Cred că arareori coceau pâine în cuptor. Trăiau cu mămăligă și plăcinte, pe lângă celelalte alimente produse în gospodărie: carne, lapte, brânză, ouă.
Îmi amintesc de momentul în care m-au trimis părinții să-i întreb dacă au nevoie să-i ajute la secerat sau la treierat. Nu erau ei părinții noștri spirituali? Tare s-a bucurat nașa Lucreția când m-a văzut! Așa cum numai ea știa să se entuziasmeze. Nu m-a lăsat să ies din casă fără să mă servească cu ceva. A aprins imediat focul în sobița lor de tuci și, din covata cu aluat bosumflat din spatele sobei, mi-a rumenit pe tigaie două plăcinte, pe care a presărat câteva fire de zahăr.
Îmi amintesc că la botezul fratelui meu s-a prezentat cu lumânarea pe care era înfășurată pânză de casă (de doi metri lungime) și un coș plin cu pancove (minciunele).
Gestul meu, de a dărui niște plăcinte unor străini care istovesc suportând săgețile necruțătoare ale soarelui de august, vine din străfundurile tradițiilor țărănești, ale omului simplu de la țară, cu sufletul modelat doar de înțelepciunea Cărții sfinte.
Mereu am simțit că sufletul meu a rămas de țăran...
I-am servit de dimineață pe muncitori cu cafea. Au acceptat-o cu surprindere. Gestul meu e simplu, în spiritul omeniei în care m-am trezit la viață în satul acesta, unde oamenii au răzbit în timp punând umăr la umăr, mână la mănă, învingând răutățile, neînțelegerile, dușmăniile, ura, căci morbul zavistiei a existat dintotdeauna. Nu era timp pentru așa ceva. Nu așteptat altădată să vină alții să le facă ce rea necesar, să le dea, se descurcau prin forțele modeste ale comunității. Așa și-au construit biserica din lemn și, când aceasta a fost mistuită de flăcările focului, au construit alta, mai trainică, din piatră. Așa și-au construit școlile, drumurile bătute cu piatră. Statul sau UE erau ei, sătenii.
În memoria predecesorilor mei, care au stăpânit vremelnic această grădină, unde eu locuiesc și câțiva dintre vecinii mei, unchiul Dumitru Urzică și mătușa Lucreția, nașii de cununie ai părinților noștri, Aurel și Ioana Dobrean, nașii de botez ai mei și ai fratelui meu, voi pregăti azi niște plăcinte pe tigaie din aluat dospit, cu care să-i servesc pe muncitorii ca lucrează la canalizarea uliței noastre.
Unchiul și mătușa nu au avut copii. Pământul intravilan pe care îl stăpâneau și unde aveau întemeiată gospodăria lor, se întindea din apropierea actualei străzi Andrei Cotfas și până la Mureș, are momentan mulți stăpâni, vremelnici și ei.
M-am gândit să fac tradiționalele plăcinte fiindcă la mătușa era permanent o covățică în care dospea un aluat pentru plăcinte. Erau numai ei doi și aveau gospodărie mare, a cărei întreținere necesita muncă din zori și până seara. Trăiau din gospodărie, cultivau pământul și creșteau animale. Cred că arareori coceau pâine în cuptor. Trăiau cu mămăligă și plăcinte, pe lângă celelalte alimente produse în gospodărie: carne, lapte, brânză, ouă.
Îmi amintesc de momentul în care m-au trimis părinții să-i întreb dacă au nevoie să-i ajute la secerat sau la treierat. Nu erau ei părinții noștri spirituali? Tare s-a bucurat nașa Lucreția când m-a văzut! Așa cum numai ea știa să se entuziasmeze. Nu m-a lăsat să ies din casă fără să mă servească cu ceva. A aprins imediat focul în sobița lor de tuci și, din covata cu aluat bosumflat din spatele sobei, mi-a rumenit pe tigaie două plăcinte, pe care a presărat câteva fire de zahăr.
Îmi amintesc că la botezul fratelui meu s-a prezentat cu lumânarea pe care era înfășurată pânză de casă (de doi metri lungime) și un coș plin cu pancove (minciunele).
Gestul meu, de a dărui niște plăcinte unor străini care istovesc suportând săgețile necruțătoare ale soarelui de august, vine din străfundurile tradițiilor țărănești, ale omului simplu de la țară, cu sufletul modelat doar de înțelepciunea Cărții sfinte.
Mereu am simțit că sufletul meu a rămas de țăran...
