Cosmina Marcela OLTEAN - Un desen, un gând la Vitaliy Gonikman; Scurtă istorie a tehnicii fotografice ...

Un desen, un gând: „Inner World”, de Vitaliy Gonikman

    Ne place să credem că vedem și înțelegem lumea așa cum este. Dar, de fapt, o vedem întotdeauna doar din locul în care stăm fiecare.
Ne putem considera reflexivi și deschiși la minte. Putem învăța să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm diferențele. Putem petrece ani încercând să devenim mai raționali, mai toleranți, mai conștienți de complexitatea celorlalți.
Și totuși, undeva în interiorul nostru, există o încăpere închisă. O lume privată din care privim spre ceea ce se află afară. De acolo totul se vede și se simte altfel. Interpretăm oamenii prin propriile experiențe. Le judecăm alegerile prin valorile noastre. Recunoaștem bunătatea în funcție de ceea ce înseamnă bunătatea pentru noi și condamnăm greșeala după limitele pe care noi înșine le-am trasat între bine și rău.
Chiar și atunci când încercăm să înțelegem un alt om, o facem prin raportare la sine, adică tot prin propriile limite. Poate că fiecare om este, într-un fel, o insulă. Sau o cutie închisă, în care există un întreg univers alcătuit din amintiri, frici, dorințe, convingeri, contradicții și lucruri care nu au fost niciodată rostite.
În interiorul acestei lumi, fiecare lucru are un sens. Același gest poate fi generos pentru cineva și intruziv pentru altcineva. Tăcerea poate însemna liniște, indiferență, teamă sau durere. Ceea ce pentru un om înseamnă libertate, pentru altul poate părea egoism. Ceea ce din exterior pare irațional poate avea o logică perfectă în lumea interioară a celuilalt.
Și astfel umblăm unii printre ceilalți, convinși că ne înțelegem. Dar niciodată nu avem imaginea întreagă. Și poate uneori râdem, ironizăm sau disprețuim când nu e cazul.
Putem deschide ușile lumilor noastre interioare. Putem asculta, întreba, învăța și încerca să privim dincolo de propriile filtre. Și totuși, o anumită distanță va exista mereu între o minte și alta. Poate că aceasta nu este o nereușită a înțelegerii, ci una dintre condițiile existenței și limitelor umane.
Fiecare dintre noi poartă în sine o lume în care nimeni altcineva nu poate pătrunde. Arătăm în genral doar ce vrem, ce ne favorizează. Iar “Inner World” a lui Vitaliy Gonikman poate fi o amintire discretă a acestei arhitecturi invizibile și extrem de complexe - a zidurilor care ne protejează, a zidurilor care ne limitează și a universului straniu care există în spatele lor.
Profilul artistului: [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

 💥💥💥

 

Un desen, un gând | „Progress”, de Vitaliy Gonikman

    Poate viitorul nu înseamnă să devenim mai siguri, ci să învățăm să trăim cu incertitudinea.
A existat o vreme în care cunoașterea aparținea celor care puteau observa, memora, conecta și interpreta. Până au apărut entitățile digitale, capabile să proceseze mai multe informații decât ar putea cuprinde vreodată o minte umană. Și totuși, ceva a rămas neschimbat. Atât omul, cât și mașinăria digitală pot greși. Cu siguranță o fac zilnic.
Omul ia decizii pornind de la fragmentele de realitate cu care a luat contact. Mașinăria face, într-un fel, același lucru, doar că la o scară inimaginabilă: interpretează lumea prin datele pe care le-a primit. Schimbi datele, se schimbă și răspunsul, și înțelesul. Adaugi ceva necunoscut, iar certitudinea începe să se destrame.
Poate că aici se întâlnesc omul și digitalul. Nu în perfecțiune, ci în limitare. Mașinăria poate părea că deține o putere infinită — poate aduna toată cunoașterea lumii, poate calcula, conecta și genera posibilități dincolo de capacitatea umană. Dar nici cel mai puternic sistem nu poate cunoaște ceea ce nu a fost inclus în lumea sa de date. Poate interpreta greșit. Umple golurile cu ce are la îndemână. Produce erori și poate urma un tipar greșit.
Iar omul nu este atât de diferit. Umple golurile cunoașterii cu presupuneri. Reinterpretează ceea ce știe atunci când apar informații noi. Își reconfigurează mereu înțelegerea lumii. Atunci, ce înseamnă cu adevărat progresul? Poate că nu dispariția erorii. Nici apariția unei inteligențe perfecte.
Poate că este tocmai această mișcare continuă între ceea ce știm și ceea ce încă nu înțelegem — între intervenția omului și imensitatea digitală, între prezent și un viitor pe care nu îl putem prevedea nici măcar parțial. În acest spațiu al incertitudinii, omul și entitatea digitală se poziționează similar. Și poate că tocmai asta este una dintre cele mai neașteptate asemănări dintre ei.
Mai multe lucrări de Vitaliy Gonikman:

 [https://peopleandpaintings.com/vitaliy_gonikman]

💥💥💥

Scurtă istorie a tehnicii fotografice în expoziția

 “1001 Aparate și Accesorii Foto”

    Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.
Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.

    Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)
Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.
Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).

    Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)
În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.

    Aparatele de masă (1950–1980)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.

    Revoluția analogică târzie și tranziția
În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.

    Anii ‘70: Trecerea spre digital
Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.
Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.

    În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR - Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.

 

La Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, jud. Mureș, iar și iar...

 

    27 ianuarie 2002 

  Schitul Sfânta Cruce din Stânceni este un aşezământ monastic carmelit, unicul de acest fel în România, ctitorit de maica Eliana. Acest mic Carmel, el însuşi, în esenţa sa, o răscruce în care două fluvii spirituale îşi amestecă apele, ale Răsăritului, leagănul său, şi ale Apusului prin Sfânta Tereza de Avila şi Sfântul Ioan al Crucii, este aşezat, simbolic, în luminişul unei păduri de brad, la confluenţa a două pâraie de munte, în ambianţa calmă o unui peisaj montan mirific. Călătorul care îşi oferă răgazul de a se abate din şoseaua naţională şerpuind alături de râul Mureş printre munţi şi de a străbate apoi cale de vreo 3 km drumul ce însoţeşte revărsarea tumultuoasă a unui afluent al Mureşului, aprigul pârâu de munte numit Gudea, ajunge în cele din urmă la schit. Aici ne întâmpină de fiecare dată, sfioasă şi zâmbitoare, prea cucernica maica Eliane şi ne invită în Biserica „Schimbarea la Faţă”. Biserica este o adevărată bijuterie de artă românească, amintind, prin arhitectură, de stilul bisericilor maramureşene din lemn şi, prin frescele ei interioare, de arta bizantină.

    Venind la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni trăiesc bucuria, iubirea, credinţa, speranţa, comuniunea, în rugăciune, cu Dumnezeu…

În dimineaţa zilei de 27 ianuarie 2002, zi de duminică, am fost întâmpinaţi, ca de obicei, de Maica Eliana, cu aceeaşi bucurie, delicateţe şi sfioşenie – o icoană înviată parcă de pe fresca mănăstirii.

Simţeam şi acum cu câtă dragoste se apropie Cerul de noi! Soarele primăvăratic, un ochi luminos pe cerul azuriu, dezmierda prietenos Pământul. Albul imaculat al zăpezii îţi scânteia vederea. Verdele brazilor dobândea felurite reflexe sub ploaia razelor solare. O linişte desăvârşită, în care abia se distingea ici şi colo, furişându-se de sub gheaţa ce acoperea albia, susurul duios al pârâiaşului, ca o rugăciune de adoraţie, amplificată şi înălţată la cer de dangătul clopotului! Acesta era cadrul care avea să ne ofere revelaţia unei zile superbe!

    Venim la schit să ne reculegem şi să ne împăcăm cu Dumnezeu...     Rugăciunea, prin natura ei, este convorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu...

 Pagină de jurnal,

publicată în cartea 

SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 

💥💥💥

    5- 6 august 2026

    Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, Sanctuar Arhiepiscopal Major, găzduiește, în zilele de 5 și 6 august 2026, colocviul internațional „Schimbarea la Față a lui Hristos”, dedicat anului jubiliar al Sfântului Ioan al Crucii.
    Programul cuprinde conferințe susținute de invitați din România și din străinătate, momente de rugăciune și Sfânta Liturghie Arhierească, celebrată de Preafericirea Sa Claudiu, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în ziua de 6 august, sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, hramul bisericii Sanctuarului Arhiepiscopal Major „Sfânta Cruce” de la Stânceni.
    Colocviul este dedicat dublului centenar al Sfântului Ioan al Crucii: împlinirea a 300 de ani de la canonizarea sa, în 1726, și a 100 de ani de la proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, în 1926. Anul jubiliar este deschis în perioada 14 decembrie 2025 - 27 decembrie 2026.

Text și foto:

Arhieparia Blaj (FB)

Omagiu nașilor mei LUCREȚIA și DUMITRU URZICĂ

 

Pagină de jurnal, 

3 august 2021

    Azi sunt în raiul amintirilor... Doamne, cum ai grijă de sufletul nostru!

Îmi făceam grijă cum voi trece prin episodul lucrărilor de canalizare pe porțiunea de drum din fața casei mele. Și am trecut cu bine, cu răbdare, încredere și speranță.
   I-am servit de dimineață pe muncitori cu cafea. Au acceptat-o cu surprindere. Gestul meu e simplu, în spiritul omeniei în care m-am trezit la viață în satul acesta, unde oamenii au răzbit în timp punând umăr la umăr, mână la mănă, învingând răutățile, neînțelegerile, dușmăniile, ura, căci morbul zavistiei a existat dintotdeauna. Nu era timp pentru așa ceva. Nu așteptat altădată să vină alții să le facă ce rea necesar, să le dea, se descurcau prin forțele modeste ale comunității. Așa și-au construit biserica din lemn și, când aceasta a fost mistuită de flăcările focului, au construit alta, mai trainică, din piatră. Așa și-au construit școlile, drumurile bătute cu piatră. Statul sau UE erau ei, sătenii.
   În memoria predecesorilor mei, care au stăpânit vremelnic această grădină, unde eu locuiesc și câțiva dintre vecinii mei, unchiul Dumitru Urzică și mătușa Lucreția, nașii de cununie ai părinților noștri, Aurel și Ioana Dobrean, nașii de botez ai mei și ai fratelui meu, voi pregăti azi niște plăcinte pe tigaie din aluat dospit, cu care să-i servesc pe muncitorii ca lucrează la canalizarea uliței noastre.
   Unchiul și mătușa nu au avut copii. Pământul intravilan pe care îl stăpâneau și unde aveau întemeiată gospodăria lor, se întindea din apropierea actualei străzi Andrei Cotfas și până la Mureș, are momentan mulți stăpâni, vremelnici și ei.
   M-am gândit să fac tradiționalele plăcinte fiindcă la mătușa era permanent o covățică în care dospea un aluat pentru plăcinte. Erau numai ei doi și aveau gospodărie mare, a cărei întreținere necesita muncă din zori și până seara. Trăiau din gospodărie, cultivau pământul și creșteau animale. Cred că arareori coceau pâine în cuptor. Trăiau cu mămăligă și plăcinte, pe lângă celelalte alimente produse în gospodărie: carne, lapte, brânză, ouă.
   Îmi amintesc de momentul în care m-au trimis părinții să-i întreb dacă au nevoie să-i ajute la secerat sau la treierat. Nu erau ei părinții noștri spirituali? Tare s-a bucurat nașa Lucreția când m-a văzut! Așa cum numai ea știa să se entuziasmeze. Nu m-a lăsat să ies din casă fără să mă servească cu ceva. A aprins imediat focul în sobița lor de tuci și, din covata cu aluat bosumflat din spatele sobei, mi-a rumenit pe tigaie două plăcinte, pe care a presărat câteva fire de zahăr.
   Îmi amintesc că la botezul fratelui meu s-a prezentat cu lumânarea pe care era înfășurată pânză de casă (de doi metri lungime) și un coș plin cu pancove (minciunele).
  Gestul meu, de a dărui niște plăcinte unor străini care istovesc suportând săgețile necruțătoare ale soarelui de august, vine din străfundurile tradițiilor țărănești, ale omului simplu de la țară, cu sufletul modelat doar de înțelepciunea Cărții sfinte.
    Mereu am simțit că sufletul meu a rămas de țăran...
 

Doina Dobreanu - Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!

      Moto: „Statornic în viață e numai drumul” (prof. Dumitru Borțun)

 

    E început de august... Îmi amintesc cu nostalgie o călătorie cu trenul, făcută la început de august 1970, o călătorie foarte plăcută, de neuitat, în timpul căreia am întâlnit un om cu totul special. Mă întorceam acasă de la Sibiu. În gara din Brașov, un tânăr chipeș a urcat în același vagon cu mine. Am călătorit împreună până la Izvorul Mureșului. Era student la Timișoara și venea aici în tabără. Eu încheiasem cu bine anul I de studii la Universiatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Discuția noastră s-a înfiripat repede, a fost agreabilă, sinceră, firească. Aveam impresia că întâlnisem un vechi prieten, că putem aborda orice temă. Convorbirea noastră promitea îniriparea unei prietenii. Și a fost o prietenie frumoasă, întreținută prin corespondență la distanță, Cluj - Timișoara, timp de peste trei ani.  Oamenii vin și pleacă din viața noastră, dar fiecare te ajută să te împlinești, să-ți construiești personalitatea.

 

💥💥💥

 

„Un simbol al Primăverii, unei Primăveri”

- Scrisoare către un vechi prieten -

 

 

    Simt nevoia să-ţi scriu… să-ţi fac o mărturisire… ultima… Trebuie să mai fac ordine printre amintiri.

    Azi am citit una dintre scrisorile tale, rătăcită printre filele unui curs de la universitate, pe care, întâmplător l-am răsfoit. Şi, curios, am retrăit emoţia de altădată! Redescopăr, parcă, sinceritatea ta, în care am crezut. Reconstitui blândeţea chipului tău, seninătatea şi căldura privirii tale, ochii care dezvăluiau puterea sufletului, tandreţea şi delicateţea gesturilor tale. Cumpătarea şi echilibrul tău lăuntric, trăsături bine armonizate într-un trup puternic şi sănătos îmi stăruie în amintire. Şi totuşi n-am avut curajul – poate din teamă!? – să te urmez, să ascult doar glasul inimii mele. Părinţii erau potrivnici…

    Eram îndrăgostită. Ne-am întâlnit de prea puţine ori şi pentru prea puţin timp. Clipele trăite împreună, care mi se păreau minunate, le retrăiam de nenumărate ori, în lungile perioade de absenţă, de despărţire, atunci când dorul de tine mă copleşea, iar în mintea şi sufletul meu, amorţite de beatitudinea fericirii ameţitoare, atingeau dimensiuni fantastice. Trăiam şi cu frica de a nu fi pierdut simţul realităţii. Prezenţa, chipul, personalitatea ta erau proiectate în fantastic, erau permanent aureolate de o taină… Nu puteam crede că o astfel de fericire este posibilă!

    Mi-era teamă de momentul când va dispare această vrajă, din moment ce totul este trecător şi relativ. Mi-era teamă de mine însămi, că nu voi avea abilitatea s-o întreţin. Mi-era teamă că mă voi trezi din acea visare la o realitate necruţătoare, departe de cei care până atunci m-au iubit şi m-au ocrotit, alături de un străin, într-o lume rece şi nepăsătoare. Mă simţeam neajutorată, fragilă. Aveam nevoie de un imbold, de o încurajare venită din exterior, poate chiar de la părinţii mei. Recunosc că nu am avut puterea să trec peste hotărârea lor neînduplecată de a mă avea – din dragoste prea mare sau din egoism!? – mereu alături de ei. Crescusem cu prejudecata că nu poţi fi pe deplin fericit dacă nu asculţi de părinţi…

    Încercam să mă pun şi în postura ta. Puteam presupune că te frământau gânduri similare. Nu eram şi eu pentru tine doar o nălucă, o iluzie a idealului pe care şi-l făureşte fiecare despre jumătatea căutată?

    Ne-am întâlnit de puţine ori…Am comunicat prin scrisori, dar ele se scriu cu precauţie, pentru a nu aluneca în derizoriu, şi se citesc şi recitesc căutând gânduri nerostite…

    Apoi am renunţat la a ne scrie şi a ne căuta…fără rămas bun, fără adio, fără lacrimi şi suspine. A urmat doar o tăcere, o lungă tăcere…, abisală…, infinită…

Aş crede acum, după atâţia ani, înfiorător de mulţi, că a fost un vis, că ai fost doar o născocire a minţii, dacă nu rămânea o scrisoare şi, într-un plic îngălbenit de trecerea vremii, un mărţişor cu cea mai frumoasă dedicaţie: „Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!”

    Icoana chipului tău, ochii tăi pătrunzători şi zâmbetul tău cald m-au tulburat multă vreme… Au rămas în sufletul meu un reper pentru un şir lung de ani, o iluzie, identificându-se cu însuşi visul de fericire, pe care l-am căutat mereu după aceea, în van…

    În tine am găsit pe acel om căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. E suficientă o strângere de mână sau o privire pentru a simţi că s-a întâmplat ceva. Este important că te-am întâlnit şi că am găsit în tine „un om plin, bogat, valabil”, cum spunea Constantin Noica. Chiar dacă despărţirea a fost definitivă, păstrez bucuria şi mulţumirea că ne-am întâlnit, bucuria că am trăit un ceas bun al vieţii mele, un moment de sărbătoare miraculoasă.

    Chiar dacă nu-mi aparţin cuvintele, repet declaraţia de dragoste pe care marele filosof o considera cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”.

    În loc de concluzie, apelez tot la profundul Constantin Noica: „Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să asculţi – şi să ţii minte”.

 

Text publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 💥💥💥

 

 De-abia plecaseși, 

                de Tudor Arghezi

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

IA – un traseu al memoriei. De la tradiție locală la patrimoniu al umanității

    În fiecare an, pe 24 iunie, de Sânziene, românii celebrează Ziua Universală a Iei. În această zi, mii de oameni aleg să poarte cămașa tradițională românească, reafirmând o legătură profundă cu patrimoniul cultural și cu istoria comunităților din care provin.

    Pentru mulți, ia este un simbol național. Pentru alții, este o piesă vestimentară admirată pentru frumusețea și rafinamentul său. Însă, dincolo de imaginea festivă cu care ne întâlnim în expoziții, fotografii sau evenimente culturale și nu numai, ia reprezintă mult mai mult: o formă de memorie transmisă peste generații, un limbaj al identității și o mărturie a creativității populare.

    Ia nu este doar un obiect al trecutului. Ea continuă să fie purtată, cusută, studiată și reinterpretată, demonstrând că tradiția poate rămâne vie și relevantă într-o lume aflată într-o permanentă schimbare.

    De la cămașa de sărbătoare la patrimoniu UNESCO

    Un moment esențial în recunoașterea valorii universale a iei a avut loc în anul 2022, când UNESCO a înscris „Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

    Această recunoaștere nu se referă doar la cămașa în sine, ci la întregul univers cultural care o înconjoară: tehnicile de cusut, transmiterea cunoștințelor între generații, șezătorile, alegerea materialelor, simbolistica decorului și rolul comunităților în păstrarea meșteșugului.

    Potrivit UNESCO, cămașa cu altiță reprezintă un element esențial al identității culturale din România și Republica Moldova și continuă să fie transmisă prin familie, comunitate, ateliere și inițiative educaționale, demonstrând vitalitatea acestui patrimoniu.

    Mai mult decât o piesă vestimentară

    Ia nu este doar o simplă cămașă decorată cu broderii. În realitate, aceasta este rezultatul unei îmbinări remarcabile între funcționalitate, estetică și cunoaștere tradițională. Confecționată din pânză de in, cânepă, bumbac sau mătase, ia era în general construită din forme geometrice simple, deseori aranjate în modele complexe.

    Cea mai valoroasă componentă a cămășii este altița - banda ornamentală amplasată pe umăr, care conferă personalitate și identitate întregii piese. Motivele decorative diferă de la o regiune la alta și includ forme geometrice, vegetale, astrale sau inspirate din natură și lumea înconjurătoare.

    Nu există o singură ie românească. Ia din Muscel este diferită de cea din Vrancea, Bucovina, Oltenia, Bihor sau Mărginimea Sibiului. Culorile, ritmul ornamentelor, tehnicile de cusătură și proporțiile diferă de la o regiune la alta.

    Specialiștii în patrimoniu textil pot identifica adesea zona de proveniență a unei cămăși după anumite detalii ale decorului. Din acest motiv, ia poate fi privită ca o adevărată hartă culturală a spațiului românesc.

    Privind costumele tradiționale ale diferitelor comunități, descoperim nu doar diferențe, ci și valori comune: respectul pentru meșteșug, pentru muncă, pentru familie și pentru transmiterea cunoștințelor între generații. Astfel, ia nu vorbește doar despre identitatea unei comunități, ci și despre dialogul cultural care a modelat de-a lungul timpului spațiul transilvănean

    Privind o ie într-un muzeu, rareori ne gândim la timpul necesar realizării sale. O singură cămașă putea necesita săptămâni sau chiar luni de muncă. Pânza era țesută, croită și cusută manual. Fiecare motiv era construit punct cu punct, fără ajutorul mașinilor moderne.

    În spatele fiecărei ii se află sute de ore de muncă, răbdare, pricepere și experiență acumulată, dar și simț estetic. Acesta este unul dintre motivele pentru care specialiștii consideră ia un bun de patrimoniu viu și nu doar un obiect de muzeu.

    Din satul românesc în mari muzee ale lumii

    Puține elemente ale culturii române au avut un impact internațional comparabil cu ia. Un exemplu celebru este pictura „La Blouse roumaine”, realizată în 1940 de pictorul francez Henri Matisse. Fascinat de frumusețea și expresivitatea cămășii românești, artistul a transformat ia într-un simbol al artei moderne europene.

    Lucrarea face parte din colecțiile Muzeului Pompidou din Paris și este una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale costumului tradițional românesc în arta universală.

    În ultimele decenii, numeroși creatori de modă au fost inspirați de croiul și ornamentica iei. Colecții semnate de Yves Saint Laurent, Jean Paul Gaultier, Kenzo și alți designeri au reinterpretat elemente ale costumului tradițional românesc. Această popularitate internațională a generat însă și dezbateri importante privind recunoașterea surselor de inspirație și respectarea patrimoniului cultural al comunităților care au creat aceste modele.

    În prezent, numeroase organizații culturale susțin necesitatea menționării originii tradiționale a motivelor preluate în industria modei. Înscrierea la UNESCO a fost realizată printr-un dosar comun România – Republica Moldova. Acest fapt evidențiază caracterul transfrontalier al tradiției și demonstrează că patrimoniul cultural nu se oprește la granițe administrative.

    Comunități aflate de o parte și de alta a Prutului au păstrat și transmis de-a lungul generațiilor tehnici, modele și cunoștințe similare, contribuind la conservarea acestui patrimoniu comun.

    Din lada de zestre la patrimoniul digital

    

    Timp de generații, iile au fost păstrate în lăzi de zestre, transmise în familie și purtate la cele mai importante momente din viața comunității.

    Astăzi, pe lângă conservarea lor în muzee și colecții private, multe dintre aceste piese sunt fotografiate, cercetate și arhivate digital. Muzee, organizații culturale și grupuri de pasionați documentează modele, tehnici și povești locale pentru a le face accesibile generațiilor viitoare.

    Într-un fel, fiecare fotografie a unei ii, fiecare interviu cu un meșter popular și fiecare expoziție dedicată patrimoniului textil continuă misiunea începută cu sute de ani în urmă: aceea de a transmite mai departe memoria unei comunități.

    O moștenire care continuă

  

    Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unui costum tradițional. Este o ocazie de a recunoaște munca anonimă a generațiilor de femei care au păstrat acest meșteșug, de a înțelege valoarea patrimoniului cultural și de a privi tradiția nu ca pe ceva încremenit în trecut, ci ca pe o resursă pentru viitor.

    În fiecare ie se află o poveste. În fiecare cusătură se află memoria unei comunități. Iar în fiecare generație care alege să o poarte, să o studieze sau să o creeze din nou se află dovada că această poveste continuă.

    Știai că...?

• În multe sate, fetele învățau să coasă încă din copilărie și își pregăteau singure o parte din costumul pe care urmau să îl poarte la sărbători sau la nuntă.

• O ie de mare complexitate putea necesita câteva luni de lucru.

• În trecut, anumite cămăși de sărbătoare erau păstrate pentru ocazii speciale și date mai departe ca bunuri de familie.

• Henri Matisse a realizat mai multe lucrări pe tema iei românești, circa zece, contribuind la popularizarea acesteia în lumea artei occidentale.

• După înscrierea UNESCO, arta cămășii cu altiță a fost prezentată în expoziții internaționale dedicate patrimoniului cultural al României și Republicii Moldova, inclusiv la sediul UNESCO din Paris.

  

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2018/06/ia-ca-simbol-in-arta-si-cultura.html

Cosmina Marcela OLTEAN

💢💢💢

II.

CĂMAȘA ROMÂNEASCĂ LA SUBCETATE -HARGHITA

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/11/motive-ornamentale-ale-portului.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/09/arta-si-magie-pe-o-camasa-traditionala.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/06/ie-cu-istorie-2022.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/06/elogiu-iei-romanesti-la-24-iunie-2021.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/06/rusaliile-24-iunie-2019-ziua-iei.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/05/ziua-nationala-portului-traditional-din.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2023/06/de-ziua-iei-sa-omagiem-camasa.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/06/zoua-universala-iei-toplita-23-iunie.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2015/06/24-iunie-ziua-universala-iei-2015.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/06/ia-poarta-spre-nemurire.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/02/cojocaria-mestesug-si-arta-la-subcetate.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/11/casa-cu-amintiri.html

Omagiu EUGENIEI și lui ILIE LĂBONȚ, din Capu Corbului, Harghita

    Cum i-am cunoscut pe Ilie și Eugenia Lăbonț

Doina Dobreanu, 

Amintiri, evocări cu Eugenia Lăbonț 

din Capu Corbului, 

jud. Harghita,

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2019

 

 Era în urmă cu 45 de ani…, la 1 septembrie 1973. Absolvisem în acel an Facultatea de Filologie (Litere) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și, prin repartiție ministerială, obligatoriu a fi respectată, am ajuns profesor debutant de limba română și limba franceză la Școala Generală nr. 2 din Corbu, satul Capu Corbului, din județul Harghita. Era un post apropiat de domiciliul meu în comuna Subcetate, unul din cele trei posturi de Limba Română disponibile din Harghita, alături de Izvorul Mureșului și Vărșag. Speram să obțin, în cadrul județului Harghita, o detașare chiar în toamna aceluiași an dar, pentru a întreprinde acest demers și pentru a-mi păstra titularizarea în învățământ, trebuia să mă prezint la post.
    În dimineața primei zile de septembrie a noului an școlar, am purces la drum împreună cu tata, luând cu noi și cele necesare pentru a rămâne provizoriu, gândeam eu, la Capu Corbului, naveta zilnică fiind imposibilă. M-am prezentat la școala coordonatoare din Corbu, directorul Topoliceanu nefiind foarte încântat de apariția mea, sperând ca postul să fie repartizat în continuare unui suplinitor localnic. Regretam că ocupam locul de muncă al unei mame a doi copii pe care îi creștea singură. Eram primul absolvent de universitate, cu studii de patru ani, la zi, repartizat la acea școală din Capu Corbului.
    Scopul pentru care tata m-a însoțit era să găsim împreună o gazdă care să-mi ofere niște condiții de trai acceptabile. Am umblat din poartă în poartă, în zona din apropierea școlii, să cerem informații și să verificăm cele două-trei camere de închiriat găsite disponibile. Erau camere sărăcăcioase, cu sau fără sobă de încălzit… atât cât să nu fii sub cerul liber. Condiția majoră pusă de fiecare dată era să-mi procur lemne pentru foc, ori lemn uscat era imposibil de găsit în acest anotimp. Eram pe punctul de a izbucni în plâns de disperare. Pășind tristă în urma tatălui meu, am continuat să mergem de-a lungul șoselei, urmărind casele alineate de o parte și cealaltă, mai mult tata decât mine care mă gândeam deja la varianta de a mă întoarce acasă. Dacă aș fi fost singură, cu certitudine aș fi renunțat și la post, și la învățământ. Față de Cluj, în această așezare de-a lungul râului Bistricioara care se prelinge între niște dealuri înalte cu coaste repezi, mă simțeam ca într-un loc nesigur, alunecos și prăpăstios… ca la capăt de lume.
    La un moment dat, tata s-a oprit, și-a plimbat privirea de jur-împrejur și a fixat-o asupra unei gospodării situate în partea stângă. Școala și biserica rămăseseră în spatele nostru, nu departe, cocoțate pe coama unui deal, în Podiș, cum aveam mai târziu să aflu că era numit locul. Din vale, cele două construcții emblematice ale satului păreau să atingă cerul; de sus, din preajma lor, puteai admira minuscula depresiune în care erau orînduite casele și gospodăriile sătești, de o parte și cealaltă a șoselei ce însoțește cursul apei.
    - Aici e o casă de gospodari vrednici, zise tata, cu curtea plină de animale și păsări, cu casă mare și cu șopronul plin cu lemne de foc… Școala e colo, stația de autobuz e aici, în fața casei…
    Privirea tatei s-a fixat asupra boilor care, pentru el, erau un reper esențial. În vremea aceea, când gospodăriile individuale rurale fuseseră desființate prin politică de stat, puțini țărani se încăpăținau să mai țină boi, și aceștia mai erau doar în zonele montane necolectivizate. Gospodarul nostru își adăpa vitele la fântâna din curte, situată destul de aproape de gardul de la șosea, încât tata, apropiindu-se, s-a prezentat și i-a spus intenția provocării la discuție. Gospodarul ne aruncă o privire piezișă pe sub sprâncene și răspunse ursuz, categoric, apăsat, să fie bine înțeles:
    - Nu avem cameră de închiriat! Rămaserăm împietriți. Văzând că nu ne clintim, o strigă pe Eugenia să rezolve ea problema și plecă cu vitele la adăpost. Apăru din casă o femeie blondă, cu obrajii bucălați și rumeni, bine făcută, dar sprintenă, plăcută la chip și la vorbă, senină și volubilă, comparativ cu soțul ei. Eugenia era soția omului. Nu o încântă propunerea nici pe ea, dar ne vorbi amabil, pe un ton blând și cald, încercând să ne convingă politicos să nu insistăm. Găsise justificare în intenția de a-și construi o casă nouă în locul acesteia, ce urma a fi demolată în primăvară.
    Se apropia seara, tata trebuia să se întoarcă acasă și nu mă putea lăsa în drum. Îi ceru Eugeniei îngăduința să accepte a mă primi doar pentru una, două sau trei nopți, până găsesc o gazdă. Un om ca ea, cu credință în Dumnezeu, cum aveam să o cunosc după aceea, acceptă această propunere. Ne-a poftit să intrăm și ne-a descuiat ușa de la, „casa dinainte”, o cameră frumos mobilată și aranjată, în care sătenii își păstrează hainele de sărbătoare și unde invită numai oaspeții de seamă. Acolo am rămas în acel an școlar. Nici eu nu mi-am căutat gazdă, nici ei nu au mai amintit nimic, nici măcar aluziv. Am fost „adoptată” și tratată ca un membru al familiei. Devenisem „sora” mai mare a lui Gavriluț, unicul lor fiu, atunci elev la Școala Profesională din Toplița. M-am integrat ușor, ei fiind oameni deschiși, sinceri, corecți, prietenoși, sufletiști, comunicativi, mărinimoși și generoși. Din tot ceea ce ei aveau îmi ofereau și mie. Și aveau de toate, din belșug hrana esențială: brânză, lapte, carne, ouă. Era o casă de buni, vrednici gospodari, așa cum intuise tata, doar văzându-le din drum boii și lemnele frumos aranjate în șopron, pregătite pentru iarnă. Pentru tata, boii reprezentau cartea de vizită a unor gospodari de frunte în sat. Avusese și el boi în tinerețe. Mama îmi povestea cum l-a surprins plângând cu lacrimi amare când îi pierise unul, știind că celui rămas nu va putea să-i cumpere pereche. Era prin 1954, ani de cumplită sărăcie și cu cote grele impuse de stat țăranilor.
    Săracă e casa în care nu intră nimeni, se zice, ori casa lui Ilie și a Eugeniei Lăbonț avea ușa deschisă pentru oricine. Zilnic cineva le călca pragul, căci la vremea aceea satul era ca o familie mai mare, locuitorii fiind legați prin tot felul de relații de rudenie, de prietenie, de bună vecinătate. Și oaspeții, fie și în trecere, erau primiți cu o vorbă bună, cu seninătate, cu respect, iubire creștinească și măcar cu un scaun să se odihnească și plecau cu invitația de a mai veni pe la ei. Cei mai apropiați erau totuși mătușa Irina și unchieșul Mihail Citirigă, cei care o crescuseră pe Eugenia și care locuiau în spatele grădinii, într-o casă bătrânească, cu arhitectura tradițională. Mai veneau pe la ei mama lui nea Ilie și frații Eugeniei: Petruț, Niculiță, Ionel și Viorel, cumnata Tina, nepoții Camelia, Florin și Mugurel, verișoara Aurelia Drugă de peste drum, fini și fine, cumetri și cumetre… Iarna, când autobuzele ce asigurau comunicarea între Ardeal (Borsec, Toplița) și Moldova (Piatra Neamț, Borca, Iași) aveau întârziere, cei înfrigurați erau mereu primiți în casă să aștepte la căldură.
    Pe mătușa Irina, sora mamei Eugeniei, și pe unchieșul Mihail îi păstrez în amintire ca într-o icoană, amândoi așteptând-o pe Eugenia sau petrecând-o cu privirea din târnațul casei. Au avut norocul să se bucure la bătrânețe de grija nepoatei lor și a familiei ei, de respect, recunoștință, mângâiere și iubire. Grija celor bătrâni, a mătușii, a unchiului și a soacrei revenea Eugeniei, era una din atribuțiile ei, fiindcă soțul ei era mai mult plecat cu treburi departe de casă, la pădure, la stână.
    Ziua Eugeniei începea și se termina cu rugăciuni făcute în intimitate în fața icoanelor așezate pe peretele dinspre Răsărit, alături de care ardea permanent o candelă. În restul zilei, muncă neostoită de albină.
Să te rogi înseamnă să intri în prezența lui Dumnezeu în tăcere. A petrece timp cu Dumnezeu, prin rugă, este un fel în care putem face să crească iubirea. Și atunci când crește iubirea, crește și bucuria. În casa Eugeniei am simțit bucuria, fiindcă iubirea era o constantă, iubirea cu toate fețele ei: față de familie, părinți, frați și surori, fini și fine… și, mai presus de orice, iubirea față de Dumnezeu.
    Ritmul lor de viață era trepidant, dinamic, neostoit. Erau atunci încă tineri, între 30 și 40 de ani, sănătoși, puternici, ambițioși, curajoși, destoinici. Luptau să-și mențină proprietatea intactă, să lucreze pământul, să facă vara fânul necesar pentru a-și ierna animalele, cu zecile, să predea cotele impuse de stat, să-și asigure o existență decentă. Îmi amintesc cum erau înșirați în cămară pe polițe numeroșii cași, precum cărțile într-o bibliotecă, pregătiți pentru a fi predați la stat.
Muncile la care se angajau depășeau forțele a doi oameni, de aceea aveau în permanență un cioban angajat din afara localității, pe care iarna îl găzduiau, asigurându-i hrana și îmbrăcămintea. Făcea parte și el din familie… ca și mine! Timp de câteva săptămâni, după sărbătorile de iarnă, familia s-a mărit cu un nou membru, lelea Aurica, care venea zi lumină și ajuta la războiul de țesut. Nu am uitat ticul ei verbal: „zâc zo că”; era un fel de jurământ cu care își parafa fiecare afirmație, pentru a se face credibilă (zo < zeu < Dumnezeu). Era în casă aceeași atmosferă de muncă ca și cea din casa mea părintească, așa că repede m-am lăsat antrenată să țin isonul harnicelor țesătoare, brodând sau tricotând, deși îmi propusesem să consacru timpul meu liber pentru citit.
    De la Eugenia am învățat multe trucuri culinare, cum se prepară cele mai gustoase haioșe cu untură de porc, cele mai gustoase mâncăruri de post, între care cozonacii fără ouă, colorați cu suc de morcov. Ea m-a povățuit să fiu circumspectă în relațiile cu oamenii, fiindcă nu toți sunt ce par a fi.
    Da, a avut dreptate tata când mi-a spus că acolo, în acea casă, era locul cel mai potrivit unde mă putea lăsa. Era o casă de gospodari, cum remarcase tata la prima vedere, dar o casă în care domnea nu numai bunăstarea, ci și omenia, bunătatea, iubirea, respectul, credința.
Mulțumesc, Eugenia și Ilie Lăbonț, pentru că m-ați primit în familia voastră! M-ați primit, găzduit și omenit așa cum niște buni creștini l-ar primi pe Isus.
 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/03/doina-dobreanu-amintiri-si-evocari-cu.html

IOAN DOBREANU, Bunicul (Fragment din cartea PUR SI SIMPLU MEMORII, 2010)

Imaginea bunicilor nu o poate şterge trecerea timpului pentru că în preajma lor am petrecut cei dintâi ani ai copilăriei.
Prima imagine a bunicului, a tatălui cel bătrân, cum îi ziceam noi, îmi vine în minte dintr-o iarnă. Nu ştiu câţi ani să fi avut pe atunci. Venea pe la noi pe cărarea ce coboară pe mica colină, intra în ogradă pe portiţa de lângă cuptor şi deodată deschidea uşa, ivindu-se în prag cu barba şi pletele albe, încărcate de promoroacă.
După ce-şi scutura barba şi pletele, se aşeza pe un scaun lângă sobă şi mă lua de subsiori, aşezându-mă pe genunchii lui. Fiind numai în cămaşă, îi simţeam cioarecii reci şi îl trăgeam de barbă. Făcuse armata la austrieci, prin părţile Tirolului, în vremea lui Franz Iosif, şi ştia bine nemţeşte.
- De acolo, din munţi, spunea el, se vede bine ţara Italiei…
Încerca să mă înveţe să număr în germană până la zece. Spre regretul meu, cu atâta germană am rămas. Ne spunea cum a vrut să fugă din armată (…) A stat mai bine de un an acolo, la austrieci, în beciuri.
- Frig era acolo, tată bătrân?
- Frig, dragu’ moşului. Ne băteau şi ne dădeau puţină mâncare. Ne-au trimis în linia întâi pe front şi aşa am scăpat de temniţă.
Mi-l amintesc vara, când scotea mierea din stupi, venea la noi cu un blid mare de lut plin cu faguri. Ne dădea fiecăruia câte un fagure şi apoi punea blidul, cu ce rămânea, pe masă. Zicea că aceia sunt pentru mama şi tata care erau duşi la fân.
Vara, când tata era luat la concentrare, ne ajuta la cosit.
Odată, după ce l-am urmărit cum bate coasa şi-i încerca gura dacă joacă pe unghie, mă minunam eu cum nimereşte cu ciocanul numai o porţiune aşa de îngustă a coasei. După ce s-a dus să ia brazdă iar, m-am aşezat lângă ilău şi am încercat să lovesc cutea cu ciocanul, doar-doar s-a subţia. De subţiat nu s-a subţiat, că doar era din piatră, dar s-a rupt în mai multe bucăţi.
Văzând eu ce ispravă am făcut, am şters-o printre aluni, iar de acolo am tuns-o acasă.
Îndată însă apăru şi tata cel bătrân cu cutea ruptă în mână.
- Uite ce ispravă mi-a făcut feciorul tău!
Eu, de frică, m-am ascuns după cuptor. Mama i-a dat altă cute, din trăistuţa cu ciocane de la coasa tatei, urmând să se socotească cu mine după ce o pleca tata cel bătrân…
- Ce-ai făcut, obraznicule?! I-ai rupt cutea lui tata… Când o veni tatăl tău acasă, cu ce-o să-şi ascută coasa?
Am scăpat doar cu două jordii peste fund.
Când mama s-a dus să-i ducă prânzul, eu pândeam de după aluni, urmărind să văd dacă îi trecuse mânia. Îi trecuse, fiindcă, după ce termină tocana de pui cu mămăligă, îşi scoase din şerpar amnarul, cremenea şi iasca şi-şi aprinse pipa. M-am apropiat tăcut şi-l urmăream cum trage din pipă, dar mai ales mă minunam cum de se aprinde iasca aşa, numai dintr-o lovitură a amnarului cu cremenea.
- Să nu mai faci aşa ceva, hoherule, îmi zise el, învăluindu-mă cu o privire blândă.
Urmăream acum unde-şi pune instrumentele, ca să încerc şi eu după ce o pleca la coasă. A rămas însă pentru altă datăm, fiindcă acum, după ce îşi termină tutunul din pipă, îşi încinse iar şerparul şi se duse să mai tragă câteva brazde, până o da căldura. (…)
În şopronul lui era un adevărat atelier de tâmplărie. Avea banc de lucru, mihei, cum îi spuneam noi, rindele şi fierăstraie, dălţi şi o mulţime de sfledere. Îl urmăream de multe ori cu atenţie cum făcea greble. Le făcea din lemn de tei, pe care-l avea pus la uscat. Dinţii îi făcea din caprafoi, fiindcă era un lemn care nu se rupea uşor, ca şi cornul. Ne făcea fiecăruia câte o greblă, după mărimea şi puterea noastră. Pe acoperişul şopronului îşi punea de primăvara o mulţime de cozi de greblă şi de furcă. (…)
Aşa-l ştiam eu pe tata cel bătrân în primii ani ai copilăriei.
Când a trecut pe la noi războiul, era bolnav. Toamna, când împlinea 90 de ani, s-a dus împreună cu mama cea bătrână să ierneze la mătuşa Maria, în Subcetate. Ea avea acolo o casă mare cu mai multe odăi. Primăvara s-au întors însă în Prelucă, la casa lor. Era tot mai slab şi spunea că el se duce…
Prin august, 1945, ne părăsi pentru totdeauna. Când am văzut ograda plină de oameni şi pe preot făcându-i slujba de înmormântare, am înţeles că nu-l voi mai vedea niciodată şi, cu ochii înecaţi în lacrimi, am mers în urma sicriului până la groapă, acolo, sub cireşi…
Au trecut de atunci 63 de ani şi pe locul unde a fost îngropat creşte acum iarbă. Iarna umblă pe acolo sălbăticiuni fiindcă locul a rămas pustiu. Cireşii au îmbătrânit şi s-au uscat. Ograda, care era plină cândva de păsări, în care zburdau cârlanii şi grohăiau porcii, e acum un izlaz care nu mai este cosit de nimeni şi care începe să fie cuprins de brădet. Toţi am plecat de acolo şi locurile au rămas pustii…

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2026/02/ioan-dobreanu-primele-amintiri-fragment.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2026/02/ioan-dobreanu-primele-amintiri-fragment.html