Acasă, în oglinda timpului, dorurilor și amintirilor - D. A. Dobrean

  Moto:

Acasă – Apă vie, sfânt cuvânt,

Acasă – Loc Ales de pe pământ

În care simt că sunt chiar când nu sunt;

Acasă –pâinea-i bună chiar de-i rea

Acasă – veșnic fericita stea

Sub care Țara dăinuie prin ea;

Acasă – cât mai e câte-un părinte,

Acasă - și de sunt numai morminte

Ne dau puteri aducerile-aminte;

Aici, acasă-i dorul meu întreg, (…)

Aici, acasă-i și balsam și rug,

Un neam străvechi încovoiat pe plug,

Din care nici în moarte n-o să fug! (Alexandru Brad)

 
    Acasă, în mod fericit și firesc, pentru orice copil, înseamnă casa părintească, ulița copilăriei, cei dintâi prieteni, primii dascăli… locul natal cu partea lui de cer.
    Acasă este locul în care ne familiarizăm cu o bogăție de sentimente - de siguranță, liniște, bucurie, iubire, stabilitate, mulțumire, împlinire; acasă este spațiul spiritual în care deschidem ochii spre lume, locul în care primim cele dintâi lecții de viață, despre iubire, omenie, respect, bună cuviință, onestitate, despre bucuria de a dărui și a primi; acasă este locul în care ni se modelează conduita după exemplul propriu al părinților, locul în care ne făurim primele vise; acasă este limba în care învățăm să vorbim.
    Desigur, cu timpul, zburând din „cuibul visurilor”, cum am putea numi casa copilăriei, acel acasă rămâne în mintea fiecăruia ca imagine de referință, primară, pentru a compara și înțelege șirul de avataruri ale noțiunii de acasă.
    Într-o perioadă, ca aceasta pe care o traversăm, obligați a ne muta dintr-un loc în altul, dintr-o țară în alta, în căutarea unei surse de existență favorabile, ne depărtăm de locul care inițial însemna pentru noi „acasă”. Unii se acomodează mai repede sau mai ușor cu schimbările și cu locul unde pot trăi confortabil, unde se pot împlini profesional și familial. Alții, însă, trăiesc chinuiți de dorul de acasă.
    Dorul de acasă îl percepem diferit, în funcție de firea noastră, de sensibilitatea cu care trăim diversele noastre stări emoționale. Dorul de acasă ne cheamă mereu și mereu spre casa părintească, spre vremea copilăriei, spre tot ceea ce am adunat, bun și frumos, în sufletul nostru acolo și atunci, căci, de fapt, „acasă” nu este un loc anume, ci un sentiment.
    Dorul de acasă poate fi simțit pretutindeni, chiar trăind în locul obârșiei – e și cazul meu -, nu doar pe tărâmuri străine. Când am început a înțelege ce se întâmplă în jurul meu, viața în sat se derula în ritmul anotimpurilor, aproape ritualic. „Acasă” însemna bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Prezența celor mari – părinți și bunici -, cu iubirea, bunătatea, blândețea și grija lor, îmi dădeau sentimentul de siguranță, că aparțin unui întreg reprezentat de neamurile noastre care trăiau într-o armonie dobândită prin educație, armonie conștientizată ca necesitate în lupta de supraviețuire. Respectul pentru aproapele, măsura în toate, chibzuința, onestitatea, demnitatea, sinceritatea, toleranța, modestia erau principii de viață, condiții sine qua non în realizarea armoniei familiale. Familia îmi insufla sentimentul de stabilitate și perenitate, de putere, încredere și curaj.
    Vremurile s-au schimbat, s-au petrecut generații de oameni. Rând pe rând, cei care la mijloc de secol XX păstrau cu rigoare obiceiuri și tradiții, ca și portul, toate moștenite din străbuni, fie au plecat, fie s-au înstrăinat… Ciudat este că și cei rămași trăim un sentiment de înstrăinare, deși locul este același: râul își continuă molcom drumul printre dealuri, parcă mai pustii ca altădată, și printre munți, tot mai despuiați și mai golași.
    Dorul de acasă este căutarea și negăsirea a ceva despre care aveam certitudinea – sau doar impresia? – că exista cândva. Dorul de acasă ne poartă spre trecut și ne încarcă de durere și regret. Dar, pentru a nu ne pierde optimismul, dorul acesta ne poartă și spre viitor, încărcându-ne de noi speranțe.
    Uneori ne lipseşte acel acasă care, în realitate, nu mai există de mult, dar din care rămâne o părticică, oriunde am fi. În rest, viaţa, în duritatea şi imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realităţi diferite şi cu adevărul că trecutul nu se poate repeta niciodată. Totul se schimbă: locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, oriunde, oricând. Dacă reuşim să luăm şi să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simţi acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acel trecut nostalgic în cotidian, în realizările de zi cu zi
    Acum, la vârsta senectuții, ATUNCI CÂND MĂ ÎNTORC ACASĂ însemnă a reînvia amintiri... amintiri din fiecare etapă trăită de ființa mea: în casa părintească, la școală, în Clujul studenției, la școala din sat unde am fost elevă și profesoară timp de câteva decenii, în peregrinările prin țară și străinătate, în incursiunile în timp și spațiu prin cărțile citite...
    Găsesc pe una din cărțile mele vechi, păstrate din perioada interbelică – „Istoria românilor”, un manual de liceu – o însemnare făcută de tata în ziua de Crăciun a anului 1953, 25 decembrie: „Dobrean Doina a lui Aurel și a Ioanei din comuna Subcetate, raionul Toplița, regiunea Mureș Autonomă Maghiară, de 3 ani și 69 de zile. Moș Crăciun i-a adus un pom de Crăciun și ghetuțe.” E scrisul lui tata. Emoționant! Retrăiesc bucuria acelei zile în familia noastră. Mama avea 28 de ani, tata, 29. Erau tineri și trăiau magia sărbătorii împreună cu minunea lor de copil, primul născut. Brăduțul, adus de tata din pădure, era împodobit de mama cu bomboane, biscuiți, nuci și mere. Atmosfera era într-adevăr magică, fiindcă, în lipsa curentului electric, încăperea era iluminată cu lampa cu petrol fixată pe perete, și de cele câteva lumânări aprinse, pe rând, în brad. Din când în când, soseau grupuri de colindători să vestească Nașterea Mântuitorului, cu voci sugrumate de fricile aduse de restricțiile vremii. În liniștea nopții sfinte, afară se auzeau numai glasurile sfioase ale colindătorilor și lătratul câinilor...
    Anii au trecut, mulți... Tata și mama au plecat pe rând, noi le-am luat locul... Din puzderia de amintiri frumoase adunate în cei peste 70 de ani pot povesti doar în scris… Oamenii nu mai simt nevoia de a spune și asculta povești, de „a sta în povești”.
    „De dor nu te vindeci, nu-l uiți, doar te împrietenești cu el și îl accepți, înveți să trăiești cu el! El ia locul celor dragi pe care i-ai pierdut și îți mai amintești că totuși mai ai inima care simte și bate în urma lor.” (Octavian Paler)
    Am crescut într-o familie frumoasă. Toți prietenii mei de joacă, în copilărie, aveau părinți, frați, bunici. Comunitatea satului era alcătuită dintr-un amalgam de familii, de cele mai multe ori numeroase. Unul din jocurile copilăriei era „de-a familia”. Imitam, prin joc, modelele de viață pe care le aveam: de mamă, tată, copii... Atunci voiam să fiu ca mama.
După ce am devenit școlăriță, mă jucam „de-a învățătoarea”.
    În clasa a V-a, l-am cunoscut pe profesorul de limba română, domnul Traian Ciociu, un om cu o personalitate și prezență fascinante, originar de pe meleagurile lui G. Coșbuc și Liviu Rebreanu, absolvent al Filologiei clujene. Cu carismă și cu mult har, profesorul ne vorbea cu patos, făcea lecția cu plăcere, degajat. Lecția era un demers firesc și devenea un adevărat spectacol. Chipul i se însenina când elevii răspundeau bine și frumos, iar când era nemulțumit își încrunta sprânceana și era suficient pentru a ne rușina din cauza neputinței și a neștiinței. În cei patru ani de gimnaziu, magistrul meu m-a convins să doresc a deveni profesor de limba și literatura română.
    La Subcetate, școala avea o tradiție de 200 de ani. Documentele mărturisesc că în 1765, aici exista una din cele 55 școli românești înființate de Mitropolia Blajului în Transilvania. În anul 1955 a fost dată în funcțiune noua clădire școlară, prin stăruința comunității și contribuția statului, o construcție modernă, electrificată, încălzită cu sobe de teracotă, cu săli de curs spațioase și sală de sport, cu apă curentă și toalete în incintă. Erau condiții decente pentru înființarea unui liceu rural. Miracol a fost ca în satul acesta rămas înțepenit în patriarhalitate, să fie repartizați absolvenți ai universităților din Cluj, Iași, București. Ulițele satului erau pline de glod, de praf sau nămeți bogați, dar tinerii profesori, cu chipurile aureolate de lumină, ne fascinau, ne cucereau. Îi iubeam, respectam, admiram, ascultam. Îi zeificam!
    Acum, la senectute, dorurile și amintirile frumoase țin companie singurătății mele.
    Am pendulat mereu între două lumi, cu mențiunea că în ambele m-am simțit ACASĂ: satul în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, în calitate de profesor de limba și literatura română - franceză, și mediul universitar și cultural care m-a civilizat, care m-a îmbogățit spiritual, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnirea unor oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente literare, culturale, spirituale; am învățat să apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.
Am nostalgia acelor ani „încărcați de învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional și uman”. (Valentin Marica)
    Gaudeamus igitur... am cântat la terminarea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor noștri profesori, încă nostalgici după anii studenției. Vivat Academia, vivant professores cântam împreună absolvenți și profesori, plini de speranțe; noi, să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei, să ajungă într-o școală citadină. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor de existență oferite de încăperi închiriate de la săteni, mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate direct pe dușumea făceau parte din decor.
În anii ’70, studiam la Filologia clujeană șase dintre absolvenții liceului din Subcetate de Mureș. Meritul era și al nostru, dar în primul rând al profesorilor din liceul comunei transilvănene, repere pentru toată viața: prin ținută, prin mod de comunicare, prin profesionalism. Gratitudine și recunoștință, domnilor profesori!
    După bucuria reușitei la facultate, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii, speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminare.
    Părinții, bunicii, profesorii au reprezentat pilonii edificiului meu spiritual și afectiv.
    Toți oamenii întâlniți în viață își lasă amprenta asupra personalității noastre...
    Absolvisem în 1973 Facultatea de Filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și, prin repartiție ministerială, obligatoriu a fi respectată, am ajuns profesor debutant de limba română și limba franceză la școala din satul Capu Corbului, județul Harghita.
În dimineața primei zile de septembrie a noului an școlar, am purces la drum împreună cu tata, luând cu noi și cele necesare pentru a rămâne provizoriu, gândeam eu, la Capu Corbului. Eram primul absolvent de universitate, cu studii de patru ani, la zi, repartizat la acea școală. Majoritatea colegilor mei e promoție au ocupat astfel de posturi didactice.
    Scopul pentru care tata mă însoțea era să găsim împreună o gazdă care să-mi ofere niște condiții de trai acceptabile. Am umblat din poartă în poartă, în zona din apropierea școlii, să cerem informații și să comparăm apoi cele două-trei camere de închiriat găsite disponibile. Erau camere sărăcăcioase, cu sau fără sobă de încălzit… atât cât să nu fii sub cerul liber. Condiția majoră pusă de fiecare dată era să-mi procur lemne pentru foc, ori lemn uscat era imposibil de găsit în acest anotimp. Eram pe punctul de a izbucni în plâns de disperare. Pășind tristă în urma tatălui meu, am continuat să mergem de-a lungul șoselei, urmărind casele alineate de o parte și cealaltă, mai mult tata decât mine care mă gândeam deja la varianta de a mă întoarce acasă. Dacă aș fi fost singură, cu certitudine aș fi renunțat și la post, și la învățământ. Față de Cluj, în această așezare de-a lungul râului Bistricioara care se prelinge între niște dealuri înalte cu coaste repezi, mă simțeam ca la capăt de lume, într-o vreme trecută.
        La un moment dat, tata s-a oprit, și-a plimbat privirea de jur-împrejur și a fixat-o asupra unei gospodării situate în partea stângă. Școala și biserica rămăseseră în spatele nostru, nu departe, cocoțate pe coama unui deal, în Podiș. Din vale, cele două construcții emblematice ale satului păreau să atingă cerul; de sus, din preajma lor, puteai admira minuscula depresiune în care erau orânduite casele și gospodăriile sătești, de o parte și cealaltă a șoselei ce însoțește cursul apei.
    - Aici e o casă de gospodari vrednici, zise tata, cu curtea plină de animale și păsări, cu casă mare și cu șopronul plin cu lemne de foc… Școala e colo, stația de autobuz e aici, în fața casei…
    Privirea tatei s-a fixat asupra boilor care, pentru el, erau un reper esențial. În vremea aceea, când gospodăriile individuale rurale fuseseră desființate prin politică de stat, puțini țărani se încăpăținau să mai țină boi, și aceștia mai erau doar în zonele montane necolectivizate. Gospodarul nostru își adăpa vitele la fântâna din curte, situată destul de aproape de gardul de la șosea, încât tata, apropiindu-se, s-a prezentat și i-a spus intenția provocării la discuție. Acesta ne aruncă o privire piezișă pe sub sprâncene și răspunse negativ, ursuz, categoric, apăsat, să fie bine înțeles.
    Rămaserăm împietriți. Văzând că nu ne clintim, o strigă pe Eugenia și plecă cu vitele la adăpost. Apăru din casă o femeie blondă, cu obrajii rumeni, sprintenă, plăcută la chip și la vorbă, senină și volubilă, comparativ cu soțul ei. Nu o încântă propunerea nici pe ea, dar ne vorbi amabil, pe un ton blând și cald, încercând să ne convingă politicos să nu insistăm.
    Se apropia seara, tata trebuia să se întoarcă acasă și nu mă putea lăsa în drum. Îi ceru Eugeniei îngăduința să accepte a mă primi doar pentru una, două sau trei nopți, până găsesc o gazdă. Un om ca ea, cu credință în Dumnezeu, cum aveam să o cunosc după aceea, acceptă această propunere. Ne-a poftit să intrăm și ne-a descuiat ușa de la, „casa dinainte”, o cameră frumos mobilată și aranjată, în care sătenii își păstrează îmbrăcămintea de sărbătoare și unde invită numai oaspeții de seamă. Acolo am rămas în acel an școlar. Nici eu nu mi-am căutat gazdă, nici ei nu au mai amintit nimic. Am fost „adoptată” și tratată ca un membru al familiei.  M-am integrat ușor, ei fiind oameni sinceri, corecți, prietenoși, sufletiști, comunicativi și generoși. Din tot ceea ce ei aveau îmi ofereau și mie. Și aveau de toate, din belșug hrana esențială: brânză, lapte, carne, ouă. Era o casă de buni, vrednici gospodari, așa cum intuise tata, doar văzându-le din drum boii și lemnele e foc frumos aranjate în șopron. Pentru tata, boii reprezentau cartea de vizită a unor gospodari de frunte în sat. Avusese și el boi în tinerețe. Mama îmi povestea cum l-a surprins plângând cu lacrimi amare când îi pierise unul, știind că celui rămas nu va putea să-i cumpere pereche. Era prin 1954, ani de cumplită sărăcie și cu cote grele impuse țăranilor de către stat.
    În casa Eugeniei am simțit bucuria, fiindcă iubirea era o constantă, iubirea cu toate fețele ei: față de familie, părinți, frați și surori, fini și fine… și, mai presus de orice, iubirea față de Dumnezeu. Era în casă aceeași atmosferă de muncă ca și cea din casa mea părintească, așa că repede m-am lăsat antrenată să țin isonul harnicelor țesătoare, brodând sau tricotând, deși îmi propusesem să consacru timpul meu liber pentru citit.
    Mulțumesc, Eugenia și Ilie Lăbonț, pentru că m-ați primit în familia voastră! În casa voastră și la Capu-Corbului m-am simțit acasă. A fost primul pas al întoarcerii mele ACASĂ.
    Câteva ore de somn bun spre dimineață, mă reconfortează. Primii zori mijesc la fereastră. O lumină albăstruie pătrunde în încăpere. „Se crapă de ziuă!”, ar fi exclamat bucuros tata... Îmi amintesc starea de bine din copilărie, în același moment al zilei, când lumina de la fereastră câștiga supremație, în concurență cu cea împrăștiată de lampa cu petrol. Privesc, la fel ca odinioară, cum lumina cerească biruie întunericul. Liniștea din jur este apăsătoare. Doar tic-tacul ceasornicului din perete se aude. Din amintiri vin să-mi anime singurătatea zgomote familiare și familiale: pocnetul lemnelor de brad arzând în sobă, sfârâitul fusului răsucit de mâinile harnice ale mamei, așezată la gura sobei pe un scăunel și clipocitul fierturii din ceaunul fixat în plita sobei, fiertură ce avea să devină mămăliga micului dejun. Pe atunci nu aveam nicio tristețe, ocrotită fiind de părinți iubitori.
    Tiptil- tiptil, gândul mi se furișează în ambianța casei părintești din frageda-mi pruncie. În anotimpul rece, casa noastră devenea atelier de creație, unde mama torcea caiere de in, cânepă și lână, apoi transforma firele în țesături sau împletituri, fel de fel, pentru îmbrăcămintea noastră și a casei. Nu e de mirare că, înainte de a învăța să scriu și să citesc, am deprins aceste îndeletniciri casnice, practicate în gospodăria țărănească: cusutul, torsul, țesutul... Mama mi-a pus în mână prima oară și creionul, un creion chimic cu care tata însemna „pe răboj” evenimentele importante din gospodărie, sau pe sacii din pânză de cânepă inițialele numelui său, când ducea semințele la moară. Au rămas însemnate punctele făcute de mânuța mea, tot pe marginea unei cărți vechi. Mama desena o păsărică, eu o hrăneam cu grăunțe, mama desena floricele, eu le puneam staminele, ca albinele să culeagă pulberea de polen... Totul pleacă de la un punct, zicea și Eminescu...
    Când îți pleacă mama, ia cu ea și sărbătorile de Crăciun și de Paști în familie. Când îți pleacă mama, rămâi singur, pustiit de tot ce era frumos în viața ta de copil... îți pleacă și copilăria. Rămân amintirile. Și ACASĂ capătă altă semnificație semantică.
    Am învățat că părinții buni dau copiilor rădăcini și aripi; rădăcini să nu uite de unde au plecat și aripi ca să nu uite unde este Cerul.
    ACASĂ, acum pentru mine e concentrat în colecția mea, „Casa cu amintiri” și în „Cărțile obârșiei”, cărțile scrise de mine și fratele meu, profesorul Vasile Dobrean, vreo douăzeci, în care am adunat cu bucurie, iubire, migală, dăruire și perseverență, însemnări monografice referitoare la „satul nostru cu liceu”, confesiuni, povești de viață, mărturisiri, care conturează povestea comunității timp de peste 300 de ani. Noi înșine am fost martorii, direct sau prin poveștile părinților, bunicilor și consătenilor noștri, ai vieții trăite în această localitate montană, situată pe Valea Mureșului Superior, între Călimani, Giurgeu și Gurghiu, timp de un secol. Cărțile sunt un omagiu adus familiei noastre, locului obârșiei noastre și oamenilor aici trăitori de veacuri, un fel de a mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit.
    Nostalgii? Da, avem. Le avem și ne îndulcesc viața. Suntem norocoși că le avem.
    Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut… Mi-e dor să îl mai ascult pe bunicul sau pe tata povestind… Mi-e dor de timpul când se întorceau părinții de la muncile câmpului, zâmbindu-ne mulțumiți că suntem bine, sănătoși și scoteau din traista lor „daruri” felurite: alune de pădure, gălbiori, fragi, zmeură…Și de câte altele nu mi-e dor! Și când mi-e dor, murmur romanța pe care o cânta tata, sau îmbrac ia bunicii, sau încerc să pregătesc o mâncare așa cum o făcea mama... Dorul de acasă ne face să perpetuăm anumite tradiții, să ne transmitem limba, cultura…
Important este ca oamenii să învețe a-și lua cu ei, indiferent unde trăiesc, amintirile, rădăcinile, acel loc de suflet numit „acasă”, să încerce să-și găsească locul și să se simtă bine acolo, spre a nu rămâne, pustiiți de dorul de acasă, suspendați între două spații existențiale sau între două culturi.
 

Gânduri la sfârșit de septembrie. Pagini de jurnal

Doru Bucur, Toamnă, 2016

            2018, 29 septembrie, sâmbătă
    „Muzica este vinul care umple cupa tăcerii” (Robert Fripp)
 
    E toamnă, în adevăratul sens al cuvântului!
  Sălășuiesc în liniștea cuvântului nerostit. Apelez la magia muzicii. Muzica „dă aripi gândirii, avânt închipuirii, înălțând sufletul către tot ce e bun, drept și frumos.” (Platon)
    Da, e grea singurătatea, dar mai bine comunici cu o carte bună decât cu un om pustiu, searbăd. Și totuși, nu sunt singură. Sunt cu bichonelul meu, Toto, un suflețel blând, prietenos, devotat și cuminte. Îi vorbesc, el mă privește și parcă înțelege. Comunicăm prin privire. Este comunicarea perfectă, se zice, aceea de dincolo de cuvânt... Îi spun că îl iubesc, el își freamătă codița - covrigel pufos. Regret că nu mi-am declarat iubirea nici celor mai apropiate persoane. În relația cu părinții, ne transmiteam acest sentiment prin felul în care îl demonstram, mai presus de afirmații, prin fapte și atitudini, prin zâmbet și blândețe. Cred că e un anume comportament care ține de cultura țărănească tradițională...

            2019, 30 septembrie, luni
    „Noi ne creăm propria realitate. A gândi însemnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator. E cea mai puternică forță din univers. Ca să fim sănătoși și fericiți, nu e nevoie decât să ne construim viața după legea binelui, legea morală – fundament al întregului univers. Orice dezechilibru emoțional aduce, mai devreme sau mai târziu, boala. Ura, mânia, îndoiala, neîncrederea, invidia, gelozia, depresia, frica creează în corp un PH acid, favorabil bolii.(...)
    Gândurile rele ne iau din viață, bucuriile ne dau viață. Avem nevoie de bucurie ca de pâinea zilnică... chiar dacă n-o putem avea decât în imaginație.” (Dumitru-Constantin Dulcan)
 
     Când sunt neliniștită și cu gândul aiurea, nu pot citi....
Gândul mă poartă la Cluj, însoțindu-i imaginar pe nepoții mei, studenți și ei în orașul studenției mele. Parcurg, cu ei, trasee și mie cunoscute, pe care le-am străbătut la pas în urmă cu 50 de ani. Anul acesta, azi se organizează o manifestație de amploare pentru a sărbători 100 de ani de învățământ universitar românesc în limba română. În 1919 se înființase Universitatea „Dacia Superioară”, care va deveni Universitatea „Ferdinand I”, ulterior „Babeș- Bolyai”, cu patru facultăți: Medicină, Științe, Drept, Filologie.
  În 1969, când eram studentă în anul I la Cluj, sărbătoream semicentenarul. Îmi amintesc că am participat la o defilare pe stadion. Studentele din anul I de la UBB eram îmbrăcate în rochițe negre, alb și negru fiind culorile universității. Totul s-a desfășurat în interiorul stadionului, ca situația să fie sub control. A fost o activitate care s-a bifat, fără prea mult entuziasm. Până și bucuria trebuia dozată pentru ca efuziunea și entuziasmul tineresc să fie controlate, să nu se amplifice și să tindă spre revoltă. Am trăit bucuria momentului la distanță, mai ales că acum, după 50 de ani, nepoții mei sunt acolo!

Facultatea de Litere, UBB

     

Colegii mei de grupă, 1969-1973

    

        2020, 30 septembrie, miercuri

   E atmosferă de toamnă rece, cu ploaie. Ca să pot dormi, aprind un foc la miez de noapte. Plouă și azi, încet, monoton. E vreme de stat în casă și de mângâiat sufletul cu ce se poate. Munca este un drog bun. Singurătatea este apăsătoare. Îmi țiuie liniștea în creier, amplificată de gânduri. Suntem în această perioadă de pandemie, fiecare cu singurătatea lui. Ceea ce avem de făcut, pentru a rezista, este să ne întărim în speranță, dragoste și credință.
   De rezultatele recentelor analize medicale va depinde operația de artroplastie de șold. Mă sună Doru, colegul meu de clasă din liceu, să-mi ridice moralul. Ce important este ca cineva să-ți dăruiască din timpul său! Se întâmplă tot mai rar acest lucru... Mult din timpul meu l-am dăruit celor care aveau nevoie. Dăruindu-mă, mă simțeam bine. De mică am învățat să empatizez și să mă bucur de zâmbetele pe care le primeam drept recompensă. Bucurii culegeam de fiecare dată și la școală, când vedeam cum semințele sădite de mine în mintea și sufletul copiilor, încolțesc și rodesc.
    Urmăresc înregistrarea făcută la deschiderea anului universitar la UBB, Cluj-Napoca. Mă impresionează discursul Academicianului Ioan-Aurel Pop, rector al universității în două mandate. Imaginile actuale se amestecă cu cele din amintire, de la deschiderea anului universitar 1969-1970, când eram studentă în anul I. Rector era Profesorul Universitar Ștefan Pascu. Sala de spectacole a Casei de Cultură a Studenților era arhiplină. Se sărbătoreau 50 de ani de la înființarea Universității Daciei Superioare, în 1919.
 

            2021, 30 septembrie, joi
     Lecții importante pentru viață:
„Când ești singur, fii atent la Gânduri!
Când ești cu prietenii, fii atent la Limbă!
Când ești supărat, fii atent la Temperament!
Când ești într-un grup, fii atent la Comportament!
Când ai necazuri, fii atent la Emoții!
Când te binecuvântează Dumnezeu, fii atent la Ego!”
 
   Ultima zi din septembrie este o zi solară, care poartă toate nostalgiile verii. Soarele mă cheamă ademenitor, de la fereastră, afară. Indiferent de vreme, o plimbare este binevenită, spre bucuria companionului meu, Toto.
   Citesc despre Ecaterina Vartic, armeancă, partenera de viață a marelui povestitor Ion Creangă, împreună cu care și-a crescut unicul fiu, după decesul soției sale. Este Tinca, numele prezent în scrierile lui Creangă, cu mult mai tânără decât bădica Creangă, dar bună gospodină și gazdă ospitalieră pentru Mihai Eminescu.
   Repede se face seară. Privesc pe geam cum se stinge lumina solară și întunericul învăluie pământul până la orizont. Gândul mă duce în mica copilărie, când întunericul îmi părea înfricoșător. Satul nu era electrificat. Doar luminițe plăpânde marcau, ici-colo, ferestrele mici ale caselor. Lampa și felinarul erau la mare cinste atunci. Când bezna punea stăpânire peste sat și fereastra, care ziua ne lumina încăperea, devenea opacă, mama aprindea lampa pusă în perete. Lumina crepusculară a înserării îmi trezește nostalgii. Amân aprinderea becului electric, să nu risipesc vraja momentului.

             2022, 30 septembrie, vineri
    „Să nu crezi nicio clipă că ți-ai irosit viața. Nu vei ști niciodată destinele pe care le-ai atins, ușile pe care le-ai deschis, mângâierea pe care ai oferit-o. O bunătate negândită, un cuvânt, un zâmbet poate că au schimbat o viață pentru totdeauna. Un lucru bun nu se pierde niciodată.” (Charlotte Gray)
 
   Melancolice sunt zilele de toamnă, mai ales cea de azi. A plouat aseară, a plouat în timpul nopții, e înnorat, fără speranța de a vedea azi soarele. Un foc este necesar, îmi încălzește mădularele durute și sufletul. Doar gândul că mișcarea și aerul curat îmi fac bine, mă îndeamnă să ies din confortul casei. Ca prin minune, cerul se limpezește și se arată soarele, care  se cam joacă de-a v-ați ascunselea printre pomii din curte, care își păstrează încă podoaba de frunze.
   Doresc La mulți ani!, pentru mâine, de ziua vârstnicilor, celor prea puțin luați în seamă de cei în mijlocul cărora trăim, de cei cărora le-am deschis o ușă pentru ca azi să se simtă fericiți, mulțumiți, împliniți. „Ține minte, îmi trimite cineva un mesaj, indiferent de vârstă, atâta ești căutat cât poți fi de folos. Nimeni nu te caută, dacă nu ai ceva de oferit.” Am constatat de mult timp asta, dar voi face tot posibilul să pot oferi în continuare câte ceva, măcar un zâmbet sau o vorbă bună celor întâlniți în cale, sau un mesaj pozitiv, încurajator, prin postările pe media.
 

            2023, 29 septembrie, vineri

 „Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea.” (Lev Tolstoi)
 

  E o zi frumoasă, după o noapte cu lună plină, în poziția cea mai apropiată de pământ. Începi ziua cu bună dispoziție când primești îmbrățișarea matinală a soarelui binefăcător, când toată natura zâmbește, când simți bucuria tuturor vietăților din jur, înviorate după zgribuleala din zori, când termometrul arăta 2 grade C. E bine și frumos, dar ce binevenită ar fi o ploaie pentru pământul uscat beton!
  Mă simt în putere să pot alterna munca cu relaxarea. În vremea de repaus, urmăresc niște emisiuni tv. În interviul din 2011, transmis în emisiunea „Înapoi la argument”, profesorul orădean de filosofie, Mihai Maci, vorbește despre cartea „Platon și Aristotel în filosofia românească”, autori: Mihai și Daniela Maci. Cunoașterea acestor filosofi a fost deformată în perioada comunistă, spune. Filosofia, care a devenit inutilă în învățământul românesc actual, ar fi bine studiată din necesitatea de a învăța să gândim critic și prevăzător.

            2024, 29 septembrie, duminică

   „Nietzsche m-a învățat o lecție fundamentală a vieții: AMOR FATI, iubirea propriului destin: indiferent de destinul tău, indiferent de ce se întâmplă, trebuie să-ți spui: „De asta am nevoie”. Chiar dacă totul pare să meargă prost, abordați fiecare situație ca și cum ar fi o oportunitate, o provocare care trebuie întâmpinată cu dragoste și nu cu descurajare. Puterea de a înfrunta momentele dificile se află deja în voi. Fiecare dezastru pe care îl depășești devine o îmbunătățire a caracterului tău, a staturii și a vieții tale. Ce privilegiu incredibil!

   Uitându-te în urmă, la trecutul tău, îți vei da seama că acele momente care păreau mari eșecuri, urmate de haos, au fost de fapt cele care ți-au modelat viața actuală. Nu vi se poate întâmpla nimic care să nu aibă o latură pozitivă. În acele momente de criză, forța ta interioară iese la iveală.” (Joseph Campbell)

   Urmărindu-mi încercările la care m-a provocat viața, sunt de acord cu interpretarea expresiei „amor fati”. Caracterul se modelează numai în vârtejul marilor încercări ale vieții.

  M-am odihnit bine în timpul nopții, deși în reprize. E deja lumină la fereastră când mă scol, o lumină pâclie. Ieri era vară, azi e toamnă! Cerul este mohorât și trist. Totul e în nemișcare. Și păsările stau pitite prin tufișuri, uimite sau speriate de schimbarea bruscă a vremii, sau poate o presimt. Cine știe cu ce daruri neînțelese de noi, oamenii, sunt create necuvâtătarele? Văd pe fereastră cum frunzișul clematisului se înfioară când o boare coboară dinspre munte. Încă mai înfloresc trandafirii, sunt la apogeu florile mov și crăițele, încep să se deschidă ultimele flori de toamnă, tufănelele mele roz, mai repede decât în anii precedenți. Merele dolofane, mai puține decât anul trecut, așteaptă a fi culese. Începe să plouă mărunt și liniștit, ploaie monotonă de toamnă.

  E zi favorabilă pentru citit, ascultat liturghii și emisiuni culturale ...

  Citesc despre Albert Einstein... Mersul pe jos îi dădea o liniște aparte, iar el spunea că cele mai bune soluții îi veneau atunci când își lăsa mintea să zboare în pașii măsurați ai plimbării. Alegerea lui era și practică, dar și un mod de a rămâne fidel unui stil de viață simplu – adevărată stare de echilibru....

             2025, 29 septembrie, luni

  „Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților.(...) Satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. (...)

  A trăi la sat însemnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” (Lucian Blaga, „Elogiul satului românesc”)

  Ultima duminică a lunii septembrie este ZIUA SATULUI ROMÂNESC (conform Legii 44/2020).

  E o zi tristă. Cerul lăcrimează. Abia după orele amiezii, o geană din lumina soarelui ajunge și la fereastra mea, ca o străfulgerare.

 Urmăresc transmisiunea televizată de la Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj, unde are loc Sfânta Liturghie și Prohodul Cardinalului Lucian Mureșan. Este un moment de importanță istorică. Prezența președintelui României, a Ministrului Secretar de Stat pentru Culte, a autorităților statului reprezintă o recunoaștere și un angajament ca cele petrecute – desființarea Bisericii Greco-Catolice – să nu se repete. Președintele Nicușor Dan elogiază personalitatea Cardinalului Lucian Mureșan (un model pentru niște valori) și rolul pe care l-a avut Biserica și comunitatea greco-catolică în istoria României. „Prin Cardinalul Lucian Mureșan, care a dovedit măreția și generozitatea sufletelor mari, închidem o pagină de istorie și deschidem o moștenire valoroasă”. (Ciprian Olinici, Ministru Secretar de Stat pentru Culte)

   Nu pot uita entuziasmul cu care ne vorbea profesorul IOSIF PERVAIN, la cursul de Literatură Română, în anul I, la Facultatea de Filologie a universității clujene, despre Școala Ardeleană: La Blaj s-a pus fundament învățământului în limba română; aici s-a născut conștiința unității de origine a românilor de pretutindeni, care a stat la baza creării Statului Național Român, a României Mari.

  În acei ani, când Biserica Greco-Catolică era interzisă, profesorul nu avea libertatea să spună studenților că Școala Ardeleană se născuse în sânul acestei biserici. Entuziasm, admirație, respect, recunoștință, durere și revoltă, toate se întrepătrundeau în tonul discursului academic al profesorului Pervain, „cel din urmă corifeu al Șclii Ardelene” (Mircea Popa).

Profesorul Iosif Pervain (1915-1982)

Fie în veci amintirea sa plină de har!

       

 

PAGINI DE JURNAL

Melancolii de septembrie

 

Tatălui meu

 

La fiecare 20 septembrie ne amintim de tata, AUREL DOBREAN (1924-1995), cu drag și recunoștință. Câte amintiri frumoase păstrăm! Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumina Lui!

 

2018, 20 septembrie

„Să trăiești frumos într-o lume urâtă e o ARTĂ de care puțini au parte.”

 

E o zi minunată de toamnă, cu soare energizant. Amintirea tatălui meu, născut în preajmă de echinocțiu, îmi insuflă puterea de a muta munții din loc. Consacru ziua curățeniei. Scot afară, pentru aerisire, covoare, cuverturi, așternuturi și, odată cu ele, aduc soarele în casă.

Ziua de azi e frumoasă ca sufletul lui. Câtă bucurie de viață găzduia și emana sufletul lui! Avea un optimism molipsitor. În prezența lui te simțeai în siguranță, ocrotit. Găsea rezolvare la orice problemă. Era curajos și încrezător în forța binelui și nu se lamenta niciodată pentru nimic. Părea neînfricat. Frică, de ce? Doar de Dumnezeu, dar cu El era în relație bună, din moment ce în tata sălășuia binele. Era puternic, părea sănătos, invulnerabil. Se hrănea sănătos, cu alimente produse în gospodăria familiei. Medicamentele lui erau hrana.

Tata era un om fericit pentru că nu avea pretenții mari și se mulțumea cu ce și cât aveam. Era fericit cu familia lui, era fericit pentru rodul muncii sale cinstite, era fericit când putea întinde o mână de ajutor. Totul făcea cu plăcere, implicare, dăruire. Am învățat de la părinții și bunicii mei să mă bucur pentru lucruri simple și să exclam că sunt fericită, ceea ce stârnește stupoare celor ce mă aud, celor care cred că fericirea este o himeră: „Pentru atât?” Da, pentru atât, dacă sufletul îmi inundă de bucurie plenară!

Uneori eram nemulțumită din cauza discrepanței dintre munca depusă în gospodăria noastră, practicând o agricultură de subzistență, și recoltele obținute.  Tata, mereu mulțumit și încrezător în anul următor, îmi replica: „Nu avem ce mânca? Ce nu ne ajunge?” Eu eram la vârsta „marilor aspirații”, dar tata și oameni ca el, care trăiau simplu, bazându-se doar pe forțele proprii în a se confrunta cu îndărătnicia naturii atotputernice și capricioase și cu pământul slab roditor al zonei de munte, îndemnau prin exemplul lor la cumpătare. „Draga moșului, îmi spunea unchiul Petru, preotul, fratele bunicului meu Vasile, noi avem prea mult...” Oare ce le prisosește, mă întrebam eu, știind cât de modest trăiau. Acum, trecând prin viață și privind în jur, constat cât de multe lucruri îmi prisosesc!

Tata iubea să-și aniverseze ziua de naștere. Un miel era menit din primăvară a fi scarificat la această dată, când devenise deja un cârlan cu carne fragedă, care devenea o friptură foarte gustoasă, pregătită cu multă pricepere de părinți în cuptorul din curte, în care mama cocea 7-8 pâini în fiecare sâmbătă, pentru o săptămână. Era poftită la masa sărbătorească familia lărgită.

Ultima aniversare, a șaptezecea, a petrecut-o în Spitalul Județean Mureș... cu demnitate și speranță...

Dragii de ei! Câtă bucurie trăiesc amintindu-mi de părinți, bunici, neamuri, consăteni! Sunt amintiri frumoase și benefice fiindcă îmi insuflă curajul și puterea de a merge mai departe cu demnitate. Mă hrănesc din seva rădăcinilor mele – familia în care am crescut și m-am format. Sunt singură, dar nu mă simt ca o frunză în vânt, fiindcă bunicii , părinții, toți cei plecați trăiesc în mine.

 

2019, 20 septembrie

„Iubirea e făcută pentru cei umili, căci cei mândri nu pot iubi niciodată” (Liviu Rebreanu)

 

Azi, în ziua de naștere a tatălui meu, el îmi zâmbește din lumea de Dincolo, iar eu retrăiesc amintiri frumoase. Persoanele speciale sunt ca stelele. Tata este una din ele care continuă să strălucească în inima mea.

Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit în această dimineață! Dăruiește sănătate și putere de muncă celor de Jos, iar celor din Slava Ta, odihnă veșnică și iertare de păcate!

După o noapte friguroasă, a ieșit din nou soarele, încercând să atenueze din efectele vântului rece de toamnă, care ia cu el în zbor frunzele îngălbenite ale pomilor. Ei, dar nimic nu mă împiedică să ies din casă. Toto, cățelul meu, este mereu dispus să mă acompanieze oriunde. O plimbare este binevenită, măcar întâlnim pe cineva să-i dăm binețe. O zi reușită însemnă să faci ceva pentru tine, pentru alții și pentru un om pe care îl întâlnești, să- i vorbești politicos și să-l încurajezi măcar printr-un zâmbet.

Pe fratele meu îl găsesc la biblioteca liceului, unde ajustează conexiunea la internet. E o bună ocazie de a mă informa cu ce noutăți s-a îmbogățit fondul de carte. Împrumut două cărți din cele recent înregistrate: „Duminica orbului”, de Cezar Petrescu și „America”, de Franz Kafka, apărute în colecția „Carte pentru toți”, în același format cu „Biblioteca pentru toți”, de altădată, patronată de Mihail Șora.

Se lasă frigul spre seară... Va bruma. Tai câțiva trandafiri și niște cârciumărese din grădină, să nu le prindă înghețul. Încerc să protejez tufănelele care încă nu s-au deschis.

Toamna a venit în grădină și în sufletul meu...

 

2020, 20 septembrie

„ Treci pe la mine într-o bună zi,

Că seara nu-s cu sufletul pe-acasă...

Ne-om așeza pe prispă de-i veni

Sau dacă vrei ne-om așeza la masă...

     Ți-oi da dulceață de gutui cu nuci

     Și apă proaspătă de la fântână,

     Nu te gândi că n-ai ce să-mi aduci.

     Mi-ar fi destul numai o vorbă bună.

Ziua îmi intră-n voie că-i vicleană

Și mă dezmiardă cu miresme coapte,

Dar noaptea, o aud cum mă bestemă

Cu stropi de ploi în geam și frunze moarte.” (Liliana Burac)

 

E Duminică! Urmăresc Liturghiile la televizor. Mă rog pentru pacea lumii și ocrotirea României... 

Pe Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ție-ți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeul nostru! Doamne, Dumnezeul nostru, pomenește-i pe toți cei adormiți în Împărăția Ta! Apără-ne, Doamne, cu harul tău, auzi-ne și ne miluiește! Dă-ne o inimă curată și o minte luminată!

Azi tata ar fi împlinit 96 de ani...

Încă o zi singură. Trec printr-o perioadă de incertitudini, în care îmi construiesc speranțe. Urmează să fac o călătorie, însoțită de fratele și nepotul meu Dănuț, la Spitalul CLINICCO Brașov, unde sunt programată pentru a-l întâlni pe domnul doctor Balint Andor, în vederea unei eventuale operații de artroplastie de șold... Va începe o nouă etapă în viața mea, cu încercări neimaginate.

Dar, până atunci, să mă bucur de această zi minunată!

 

2021, 20 septembrie

„A face ceea ce îți place înseamnă libertate. A-ți plăcea ceea ce faci înseamnă fericire. ” (Frank Tyger)

 

Sunt zile răcoroase de toamnă, dar norii ne protejează de îngheț în timpul nopții, când temperatura coboară până aproape de zero grade. Ne obișnuim, încet-încet, să ne îmbrăcăm mai gros și să ne împrietenim cu focul, indispensabil.

Suntem înfricoșați din cauza noului val de epidemie sarcov-2, delta, dar nunțile anunțate au loc, evenimente de care mă bucur de la distanță, apreciind tinerețea și entuziasmul mirilor, speranța lor în bine.

Gândul mă duce la tata, la ambianța casei părintești și rememorez amintiri dragi. Îl văd pe tata în ipostaze diferite, muncind în gospodărie și pe câmp, în timp ce era și angajat la stat . Salarul lui , deși foarte mic, era un venit sigur lunar, necesar pentru școlarizarea noastră. Gospodăria cerea multă muncă, la care era antrenată întreaga familie, dar asigura subzistența noastră de zi cu zi. Părinții mei nu s-au odihnit niciodată opt ore, cred. Vara se sculau în zori, iar înserarea ne găsea adesea pe câmp.

Aprind o lumânare în amintirea bunilor mei părinți, rugându-l pe Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Discuția avută cu tatăl meu la sfârșitul anului I de facultate, în Grădina Botanică din Cluj, a fost importantă în formarea mea ca om. Tata, prin atitudinea lui hotărâtă, mi-a transmis ceva din forța caracterului său, din intransigența în fața provocărilor vieții. Mulțumesc, Tată!

 

2022, 20 septembrie

„Bătrânețea începe cu toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” ( Octavian Paler)

 

Bătrânețea începe cu toamna... când vremea este nestatornică, cu schimbări de presiune, de temperatură, cu soare și nori, cu soare și ploaie într-o permanentă hârjoană, cu tulburări atmosferice care stârnesc tot felul de dureri și afecțiuni mocnite. Așteaptă doar un zvâc pentru a o lua razna, pentru a se acutiza, schimbând tonalitatea scâncetului mut în țipete stridente. Neputințele trupului istovit vin doar să potențeze melancoliile, dorurile și angoasele spiritului.

Printre norii groși, soarele se furișează din când în când, trimițându-ne fugare raze de speranță. Din confruntarea aceasta celestă, învingătoare se dovedește a fi, după-amiaza, ploaia, în averse monotone și agasante.

Nu rezist tentației de a merge în vizită la fratele și nepotul meu, aflat în ultimele zile de vacanță. Ce poate fi mai plăcut decât să povestim, să evocăm nostalgice amintiri cu tata, pe care fiul său și nepotul meu, Dănuț, nu l-a cunoscut! Fie-le veșnică amintirea dragilor noștri  părinți!

 

2023, 20 septembrie

„Există două lucruri cele mai importante în viață: sănătatea și liniștea. Sănătatea este starea de bine a corpului, liniștea este starea de bine a sufletului.”

 

Adevăr spune Andrei Pleșu, vorbind „Despre frumusețea uitată a vieții.” E important să găsim în fiecare zi argumente să mă bucur. Sunt aspecte, lucruri, fapte, activități care par simple, banale, firești, dar ele pot fi motiv de bucurie: dormim bine, ne trezim dimineața, ne putem ridica din pat, vedem, auzim, putem merge, ne putem îngriji, gospodări, primim în dar încă o zi în care să comunicăm cu cei dragi, încă o toamnă...

O emisiune tv, o carte, o frază care cuprinde un crâmpei de gând al unui înțelept, izvorâte din experiența vieții, o cugetare care mă conduce spre analogii cu propriile-mi experiențe, trăiri, întâlnirile aproape ritualice cu fratele meu, plimbările cu Toto prin sat – ocazii de conectare cu natura și comunitatea - sunt „mirodenii subtile” (Pleșu), „cu efect anesteziant” pentru durerile fizice și sufletești.

Da, se poate trăi frumos... și bine!

Aprind o lumânare pentru tata... pentru toți cei dragi plecați în lumea fără cuvânt, în amintiri... Dumnezeu să vă odihnească în pace!

 

2024, 20 septembrie

„Rareori întâlnim oameni simpli. Le vezi lumina, le simți puritatea sufletului privirea limpede. E ca și cum o breșă se deschide, în sfârșit, în zidul compact care ne desparte.” (Le Clézio, „L’inconnu sur la terre”)

 

Gândul mă duce la părinții și bunicii mei, la copilul meu... Ei, oameni simpli, purtau pe chip acea lumină, o puritate în suflet și o limpezime profundă în privirea lor. Le simt încă prezența prin amintirile care îmi sunt atât de prezente.

E toamnă iar... și iar... parcă tot mai des! Privesc razele de soare cu speranța că cineva va coborî pe ele, pentru a-mi aduce vești din Cer...

Notez frânturi de gând în jurnalul meu. A scrie e o terapie. A scrie înseamnă a-mi vorbi, a surâde și a suferi în liniște. Am început să scriu în jurnalul personal când nepoții mei își pregăteau aripile de zbor, știind că trebuie să mă împrietenesc cu însingurarea, cu neputințele, cu tăcerea.  Începea, și pentru mine, și pentru ei, o nouă etapă de viață: pentru ei una de zbor, de ascensiune, pentru mine, cea finală.

Tata ar fi împlinit azi 100 de ani... Din 1995 ne zâmbește dintr-o stea, dar îl simt foarte aproape. Dumnezeu să vă odihnească în pace, dragii mei dragi!

Trece pe la mine fratele meu, în drum spre Cluj, să trimit îmbrățișarea și gândul meu bun, prin el, nepoților mei.

 

2025, 20 septembrie

„Dacă urli, te aud toți. Dacă șoptești, te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în liniște, te aude doar cine te iubește. ” (M. Gandhi)

 

În singurătatea mea, nu pot decât să tac. Mă aude cel ce mă iubește și acela e Toto, bichonelul meu alb, pufos, cu ochii ca două măsline. Comunicarea noastră se realizează, adesea, la nivelul gândurilor și a simțurilor. „Te iubesc, Toto! Mult te iubesc!” Mă privește fix, fără să clipească, uneori se linge pe bot, parcă ar vrea să spună și el ceva, și își freamătă codița – palmier. „ Și eu te iubesc”, pare să-mi spună. Iubirea lui este cea mai sinceră, cea mai liniștitoare. Îți mulțumesc, dragule, pentru prietenia și aecțiunea ta!

În singurătate îl omagiez pe tata, de ziua lui de naștere. Mi-e dor de el... și de mama, de toți care nu mai sunt! Am avut părinți iubitori, responsabili, jertfelnici.  Dumnezeu să-i odihnească în pace ! Au trecut 30 de ani de la plecarea lui, dar a rămas prezent în amintirile noastre.

 Dimineața e cețoasă, dar imediat ce soarele blând de toamnă o risipește, pornim în drumeție, cu scopul de a ajunge la fratele meu, să-i dau, de ziua tatei, o îmbrățișare. Ce bine, reconfortant și liniștitor este până ne mai avem unul pe celălalt!

E vreme frumoasă! Caut pretexte de a sta mai mult în curte, să simt adierea vântului blând al înserării și mângâierea razelor piezișe ale soarelui la apus, care colorează  cerul în nuanțe sângerii, anunțând zile călduroase.

Concertele din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, transmise la TVR  mi-au oferit multă bucurie în aceste zile de toamnă. În seara aceasta, concertul televizat este susținut de Orchestra Națională a Franței, condusă de Cristian Măcelaru.

 

2026, 20 septembrie

„Cei mai frumoși oameni sunt simpli, fiindcă simplitatea nu strigă, ci luminează.”

 

Dintre cei mai bogați, liniștiți, înțelepți, curați sufletește liberi și frumoși oameni au fost și părinții mei, dragii de ei! Simplitatea, bunătatea, sinceritatea le-au înnobilat caracterul, viața. Au fost primele mele modele de viață care mi-au marcat devenirea. Iubirea ne-a ținut și ne ține aproape dincolo de moartea lor prin noianul de amintiri pe care le păstrăm.

Îi regăsesc pe tata nu doar în amintiri, ci și în prezența fratelui meu; de aceea întâlnirile cu el îmi sunt atât de necesare. Una din cele două plimbări din programul zilnic au ca țintă casa părintească, unde îl găsesc pe el. Anul acesta, în ciuda secetei, merii se înclină până la pământ, împovărați de fructe. Am în grădina mea rod bogat de mere aurii, dar nu pot învinge tentația de a lua un măr din cele oferite de mărul cel bătrân plantat de tata, când aveam zece ani, măr care mă întâmpină imediat ce pătrund în curtea casei părintești. Este prinosul dăruit în amintirea părinților noștri.

„De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,

Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,

Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,

Sunt curcubeu, pe bolta cea senină”

 💖💖💖

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.htm

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2026/08/viata-e-un-zbor-de-pasare-pagini-de.html

La Mărineşti, pe Filpea - comuna Subcetate, Harghita

Text publicat în cartea

Doinei Dobreanu, SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

Mărineştii, unde s-a sădit în urmă cu două secole puternicul arbore genealogic al Popenilor, este un cătun situat în partea estică a satului Filpea. Legenda spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au venit dinspre Transilvania, traversând Munţii Gurghiului călare pe caii lor purtând potcoavele invers.

Din tulpina viguroasă a Marinei şi a lui Iacobuţ Pop au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob şi care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Bunicul meu matern se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei.

La Mărineşti s-a născut şi mama. Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale - amintesc de pulsul vieţii de acum optzeci de ani în acel loc rămas aproape pustiu când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

 Popas în grădina bunicilor mei , în raiul amintirilor, în 2005

Peisajele multidimensionare sunt aici magnifice fiindcă priveliştile dezvăluie de pe această culme, de altfel strategică, o bună parte din comuna Sărmaş, în partea de răsărit, risipită pe dealurile ce coboară din Munţii Giurgeului până la Poiana Văii Mureşului, precum şi câteva aşezări dinsusul râului, până la mari depărtări. Cu toată frumuseţea acestui picior de plai, aici viaţa a fost întotdeauna aspră, nu numai din cauza lipsei de apă şi a săbăticiunilor care şi-au apropiat habitatul de cel al oamenilor, ci şi pentru că acest cătun, ca şi altele, la fel de izolate, a rămas până astăzi neelectrificat.

Apa potabilă se aducea cu butoiul transportat cu căruţa de la izvorul cel mare de la Barşon, situat la distanţă de 3 km. Vara, animalele erau adăpate cu apă de ploaie colectată în iazuri, iar pe vreme de secetă sau iarna, erau duse până la Pârâul Ţiganilor, la distanţă de 2 km.

În cătunul izolat numit Mărineşti, locuitorii îşi ridicaseră clopotniţă, în preajma mormintelor familiei lor, clopotniţă care a dăinuit o oarecare vreme. Prin ding! - dangul! clopotului vestind miezul zilei şi vecernia, zilele de sărbătoare şi trecerea în eternitate, creştinii de la Mărineşti îşi armonizau existenţa cu cei din cătunele învecinate, cu întreaga lume creştină în fond, permanentizând legătura cu Dumnezeu.

La fel ca la Mărineşti, s-a înălţat clopotniţă şi în Padină. Se spune că în timpul Primului Război Mondial, când şi locuitorii din aceste cătune izolate au fost obligaţi să plece în refugiu, au luat cu ei şi clopotele de la clopotniţe.

Cei care au rămas să trăiască la Mărineşti, tot mai puţini în vremurile din urmă, au ajuns la un moment dat să coabiteze cu jivinele pădurii: căprioare, porci mistreţi şi urşi, sălbăticiunile fiind mai mult ocrotite de lege decât omul… Ziua, locuitorii aceştia de la margine de pădure munceau pe câmp, iar noaptea îşi păzeau culturile şi gospodăriile făcând focuri ici şi acolo. La un moment dat, prin anii ’80, ursoaica şi cei doi pui ai ei le deveniseră prezenţe obişnuite. Fiecare gospodărie era cercetată şi jefuită de ursoaică, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Unii îşi făcuseră la intrarea în adăpostul animalelor uşi de fier, alţii, poduri umblătoare din scândură, pe care erau bătute cuiele cu vârful în exterior, spre a o obliga pe vicleană să se îndepărteze. Când ursoaica era surprinsă în apropierea vreunei gospodării, se încerca a o speria cu strigăte, zgomote puternice, torţe, dar ea se familiarizase cu toate aceste tertipuri umane şi părea nepăsătoare, jucându-se cu oamenii de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea. Se îndepărta puţin şi supraveghea cu detaşare, cu răbdare şi calm ce se întâmplă, aşteptând momentul prielnic pentru atacul următor.

Iacob Pop povestea că într-o noapte, trezit de cotcodăcitul cloştelor care îşi ocroteau puii în coteţele mobile aşezate în faţa casei, crezând că dihorul era cel care le dădea târcoale, ieşi grabnic afară, strigând ca să-l sperie, dar ursoaica, ridicată în două picioare, îl prinse de mână şi-i rânji în faţă. Zadarnic a încercat bietul om să strige! Îi pierise glasul… Şi nici în următoarele trei zile nu a mai putut rosti vreun cuvânt.

Un vecin de-al lui, văzând pe înserate că ursul, ridicat pe labele din spate, smulge cu labele din faţă un snop din clăiţă, asemenea unei fiinţe bipede, şi că pleacă cu snopul „subsuoară”, se apropie întrucâtva de el şi-l dojeni:

- Mă’, unde duci snopul?... Nu ţi-i ruşine?

Şi ursul lăsă snopul jos şi plecă, ruşinat parcă de fapta sa.

Unui alt vecin, ursul a încercat să-i ia un sac de cartofi de pe câmp. Bietul om nu reuşise până la lăsarea serii să ducă acasă sacii plini cu cartofi şi nici nu apucase să-i lege la gură. Ursul veni noaptea şi încercă să ia unul din saci, aşa cum proceda cu snopii… Dimineaţa, gospodarul a găsit toţi sacii goi şi cartofii răsfiraţi pe ogor. Cu astă trebuşoară îşi petrecuse ursul, înciudat şi perseverent, o bună parte din noapte!

De pomină a rămas şi păţania cu ursul povestită de Mitru Anii Bleojului. Îl surprinse pe urs noaptea în bătătură - oare a câtea oră?! –, în vreme ce se ospăta cu unul dintre mieii săi. Necăjit, omul se apropie de urs, cu felinarul în mână, şi-l dojeni cu blândeţe, parcă să nu-l supere:

- Dragă, dragă, numai la mine vii? Numai eu să te ţin? N-ai unde mere airea (în altă parte)?

Mare a fost bucuria bieţilor filpeni când au aflat că ursoaica nărăvaşă, căreia nu îndrăznea nimeni să-i facă de petrecanie, fusese lovită de tren!

Dacă unii dintre filpeni s-au risipit în lume, cei rămaşi au acceptat viaţa austeră, privaţi fiind mulţi dintre ei, chiar şi la începutul acestui mileniu, de electricitate, convieţuind cu sălbătăciunile şi drămuind apa.

Au fost şi au rămas foarte uniţi, prietenoşi, cu un dezvoltat simţ al întrajutorării. Au fost împreună mereu, la necaz şi la petrecere, la botezuri, la nunţi şi la înmormântări. În vremurile de restrişte, cei oropsiţi de soartă erau ajutaţi de ceilalţi chiar cu alimente, din puţinul agonisit cu multă osteneală din munca pământului, prin aşa-numita clacă de bucate.

Filpenii au fost şi sunt oameni destoinici, harnici, semeţi, inimoşi şi cu o structură morală aparte.

Cele şapte - opt generaţii care s-au succedat la Mărineşti s-au zbătut aprig pentru subzistenţă, muncind cu zel şi cu îndârjire an de an pământul arid.

Având curajul desprinderii definitive de familie şi de locul natal, majoritatea au plecat în lumea largă cu speranţa într-o viaţă mai umană, încercând să-şi învingă clipă de clipă dorul de cei dragi rămaşi acasă.

Astăzi, cei mai mulţi dintre urmaşii Marinei Pop nu se mai află la Mărineşti, ci risipiţi pretutindeni în ţară şi în lume, din California la Vladivostok…

 

Școala primară din satul Filpea

La hramul Bisericii din satul Filpea, în 2005

 Foto Doina Dobreanu

2005- 2006

 💖💖💖

Mi-au povestit despre Mărinești:

MAMA Ioana Dobrean, născută Pop

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/04/bunica-mea-ana-pop-1885-1957-in-memoriam.html

Finica și Iacob Pop, trăitori cânva la Mărinești:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/ioana-finica-pop-mester-artizan-din.html

Cămașă din satul Filpea:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/09/arta-si-magie-pe-o-camasa-traditionala.html