Doina Dobreanu: Dragă unchiule Mitică, drumurile noastre se întâlnesc din când în când… cel mai adesea, la Subcetate, satul unde vă cheamă rădăcinile, mormintele părinților și… atâtea amintiri!
Bine ați revenit! Știu că toți cei trei frați care mai
sunteți în viață vă întoarceți la obârșie, mereu-mereu, măcar retrăind amintiri
de neuitat ale copilăriei. Deunăzi, la a 90-a aniversare de viață, mama a
primit de la verișoara sa Lucreția, sora dvs., felicitările de rigoare, însoțite
de nostalgice aduceri-aminte. Îmi îngădui să citez: „Dumnezeu ne-a dat
sănătate, frumusețe și dorință de a ne distra, munci și putere să fim de folos
celor dragi. Am moștenit de la părinții și de la strămoșii noștri toate calitățile:
inteligență, ambiția de a nu fi subapreciați, sociabilitate, mândrie. Am răzbit
prin vremuri grele și schimbătoare. Cred că optimismul nostru ne-a salvat. Prin
muncă am realizat tot ceea ce ne-am propus.
În copilăria noastră de vis timpul părea răbdător cu noi,
aveam zile pline de tot felul de plăceri: prindeam raci în Mureș, făceam
răstoacă[1]
și ne scăldam, ne confecționam mingii cu care ne jucam.
Filpea era raiul libertății noastre. Scăpați de sub
controlul părinților, ne bucuram de frumusețile naturii: tu căutai armonia
cromatică a florilor de câmp pe care le transpuneai apoi în felurite modele
desenate, mie îmi plăcea să urmăresc păsările cu penaj fermecător. Le cunoșteam
după ciripit și după penaj. Sub tei urmăream veverițele și pupezele ascunse prin
scorburi. Ceasul nostru de amiază era soarele.
Părinții noștri erau înțelepți, ne hrăneau foarte bine și
fără întârzieri sau mofturi. Desertul nostru era din belșug: căpșuni, zmeură,
alune, fragi, mere, pere, prune, toate dăruite de natură, într-o priveliște de
basm.
Apoi, în zilele de sărbătoare, sala de dans a unchiului
Gavril era plină cu fete și băieți frumoși, sănătoși, veseli și îmbrăcați precum
frumoasa noastră regină Maria. Nenorocirile au venit rând pe rând: moartea
reginei în 1938, războiul, moartea mamei în 1940, arestarea tatei, rechiziționarea
cailor pentru front… ”
V-ați născut într-o familie cu o situație prosperă, tatăl
fiind primarul comunei mulți ani în perioada interbelică, într-o casă frumoasă,
una din cele mai moderne din vremea aceea, situată în centrul civic, cu o
gospodărie îndestulată alături. Sunteți mezinul familiei, cel care ar fi
trebuit să vă bucurați cel mai mult de alintul părinților și al fraților mai
mari. Din nefericire, începutul celui de al Doilea Război Mondial a coincis cu
pierderea mamei…
Ce amintiri aveți din vremurile acelea nefericite pentru
toată lumea? Cum a trăit copilul Dumitru Pop, rămas orfan de mamă, anii de
război?
Dumitru Pop: Eu am fost cel mai
mic dintre frați. Aveam cinci ani când a murit mama. Nu am nicio amintire cu
mama. Eram inconștient; mă bucuram la moartea ei că se adunase atâta lume la
casa noastră. Tata s-a recăsătorit. Mama vitregă, care nu avea copii, se
străduia cum putea mai bine să intre în grațiile celor șase copii. Eu am fost
foarte apropiat de ea, am acceptat-o cel mai ușor. Țesea mult. Eu îi dădeam
firele când le trecea prin ițe și spată. Îmi făcea la sărbători haine noi din
pânza și stofele pe care ea le țesea. Mai târziu mi-am dat seama de
responsabilitățile enorme pe care și le asumase.
Frații mai mari s-au
refugiat în România, să urmeze școli românești: Nelu a trecut pe la Chichiș,
iar Mărioara pe la Bicaz. Lucreția a plecat și ea la școală. Am rămas acasă
doar trei: Ioana, Nicolae și cu mine. Gospodăria era mare, munca, multă.
Fiecare avea sarcini concrete. Eu mă ocupam de găini, de iepuri și mergeam cu
vitele la păscut, desculț, de primăvara până toamna, ca toți copiii în vremea
aceea. Într-o trăistuță aveam lapte, apă, mămăligă și brânză. Stăteam toată
ziua cu vitele la Savinoci, printre jnepeni. Sub arșița soarelui de amiază,
vitele fugeau de strechii în toate părțile. Mă întorceam seara acasă cu
picioarele sângerânde din cauza zgârieturilor. Alteori, după ce înfruntam
furtuna pe câmp, pitit prin tufe, mă întorceam seara acasă cu hainele ude.
Anii de război ne-au
marcat și pe noi, copiii. Mi-amintesc de momentul în care a trecut armata
sovietică prin sat, de momentul în care armata germană, în retragere, a aruncat
în aer podurile de peste Mureș. Doi ani n-au mai circulat trenurile pe aici,
până nu s-au refăcut aceste poduri de fier. Mi-amintesc cum ne jucam de-a
războiul în tancurile părăsite de nemți la Sărmaș.
DD: Nu este copil care să nu fi făcut și năzdrăvănii…
DP: Am făcut și eu
destule. Aveam un câine, Lupu, pe care îl puneam să-i fugărească pe copii.
Dădeam socoteală în ziua următoare la școală, de unde mă întorceam mereu bătut.
O dată, am desfrânat vagoanele trenulețului Mocănița care aducea la fabrica din
Hodoșa bușteni din pădure. M-am ales cu o bătaie binemeritată de la tata, care
a trebuit să adune, ajutat de oameni, lemnele risipite pe câmp.
La Mureș, îi scăpam pe unii care nu știau să
înoate, ca apoi să îi salvez de la înec.
DD: Casa părintească din Subcetate nu mai există de mult. Au
rămas doar amintirile… O puteți descrie?
DP: Casa părintească nu
se uită… Era situată în centrul comunei. Pe locul ei s-a înălțat singurul bloc
de locuințe din comună, așa cum, alături, în grădina bunicilor tăi – cu casă
frumoasă cu cinci încăperi, cu pavilion pentru dans și popicărie – astăzi este
amplasată o construcție publică, cu magazine și restaurant.
Mi-amintesc cu
plăcere de mătușa Ana și unchiul Gavril, fratele tatei. Erau bunicii tăi,
Doina. Vecinii noștri cei mai apropiați. Fiind orfan, mătușa a fost bună și
grijulie cu mine, și cu frații mei, ca o mamă. Unchiul era un om vrednic, demn,
sobru, un adevărat stâlp al familiei,
nedezmințindu-și numele de Pop. [2] Pentru mine, casa
părintească înseamnă și casa bunicilor tăi! Am găsit acolo multă ocrotire,
mângâiere, iubire, bunătate.
Mi-amintesc de animația
din zilele de sărbătoare din curtea bunicilor tăi, din anii de acalmie de după
război. Eram și eu prezent, mai ridicam popicele jucătorilor și eram răsplătit
cu câțiva bănuți. Pavilionul de dans al unchiului era ca o adevărată instituție
culturală.
Mi-amintesc ce mult
eram atașat de Ioana, verișoara mea și mama ta. Era ca și sora noastră. Căsătorindu-se
și mutându-se la socri, i-am simțit lipsa. Zilnic o vizitam… mai ales că
primeam de fiecare dată și două mere…
DD: Vremuri mai fericite nu au venit, pentru familia dvs.,
nici după război… Tatăl dvs., Petru Pop, primar în vechiul regim, în ciuda
înfăptuirilor la nivel de comună, a devenit „dușman” al poporului. S-a stins și
el destul de devreme. Copiii au luat calea pribegiei, pierzându-și urmele. V-ați
ajutat, încurajat și sprijinit reciproc. Cu tenacitate, voință, curaj și foarte
multă muncă, ați învins. V-ați realizat.
Care a fost drumul parcurs de fiecare dintre frații dvs.?
DP: Da, am învins toți
prin muncă, seriozitate și apropiindu-ne de oameni de încredere.
Au fost ani dificili,
când din cauza referinţelor care soseau periodic din partea Primăriei din
comuna natală, referinţe în care frații mei erau socotiți fii de chiabur, iar
tata duşman de clasă, exploatator, Mărioara, Nelu
şi Ioana au fost concediaţi, iar Lucreția, studentă în anul al treilea, a fost
exmatriculată.
Ioan, fratele cel mare, (1923-1991) a ajuns economist, ultima funcţie
fiind cea de Director Economic la Fabrica de Mobilă şi Cherestea din Reghin.
Mărioara (n.1925), a
terminat Academia Comercială la Brașov, cu nota maximă. A fost angajată la Miliție
cu grad de căpitan, dar numai până au sosit din comună referințe nefavorabile,
fiind considerată fiică de chiabur. S-a angajat apoi la București. Căsătorită
Şerbănescu, a lucrat în perioada 1966-1980 în cadrul Institutului de Studii şi
Proiectări pentru Agricultură şi Industria Alimentară (ISPCAIA) ca economist
principal, ocupându-se cu probleme de plan - producţie - proiectare în sectorul
de zahăr şi export.
Ioana (n. 1927) a
urmat Școala Tehnică Sanitară și a lucrat până la pensionare ca asistentă
sanitară la Spitalul T.B.C. din Brașov.
Lucreția (n. 1929) a terminat Facultatea de Litere la Universitatea din București și a devenit profesoară de limba română la Târgu Mureș.
Nicolae (n.1931) a plecat ultimul din sat. A devenit muncitor, dar a rămas un dezrădăcinat.
DD: La ce vârstă ați plecat din sat și cum vă întrevedeați pe
atunci viitorul? Care au fost etapele formării și devenirii dvs. până la vârsta
pensionării? Puteți să ne povestiți?
DP: Eu am urmat școala
primară la Subcetate. Primii doi ani i-am făcut în limba maghiară și mă numeam
Popp Demeter.
Mi-amintesc cu drag
de profesorul Andrei Cotfas, un mare dascăl, îndrumător, părinte. Ne-a învățat
multe lucruri, implicit despre igiena personală și a locuinței, despre
alimentația sănătoasă, comportarea în societate.
La învățătură nu eram
dintre cei mai harnici, dar după ce am terminat șapte clase am plecat și eu la
Brașov, atunci Orașul Stalin, cu banii primiți pe niște cartofi pe care îi
vândusem. Paralel cu Școala Profesională de Construcții, începând din anul II
am urmat și cursul seral de liceu. Am reușit să mă înscriu la școala
profesională schimbându-mi identitatea: devenisem fiul fratelui mai mare Ioan.
Dovadă este certificatul de calificare, pe care sunt trecut fiul lui Ioan, nu
al lui Petru, și al Anei.
Școala profesională
m-a călit. Din cauza situației familiale, nu puteam merge acasă în vacanțe. În
1952 a murit și tata. Mi-amintesc că mergeam în tabere cu copiii din Coreea,
orfani de război, la Câmpulung Moldovenesc. Mă întorceam la Brașov cu o valiză
de haine murdare.
Apoi, după absolvirea
școlii profesionale, calificat în meseria de instalator, am fost repartizat pe
un șantier în Râșnov. Locuiam în Brașov, într-un cămin de nefamiliști, opt
într-o cameră. Viața de cămin și șantier nu a fost ușoară. Trebuia să particip
la evenimentele colective, pentru a nu fi marginalizat. Rămâneam fără bani
uneori și ne hrăneam cu pâine și marmeladă sau halva. Navetam zilnic la Râșnov,
pe șantier, de unde, după orele de serviciu, veneam la cursurile serale la
Brașov. Liceul l-am făcut fără manuale, învățam doar din ceea ce ni se dicta în
clasă.
Am urmat la
București, timp de trei ani, Secția de tutun (cultură, fermentare și
industrializare) în cadrul Chimiei Alimentare. Eram 16 persoane pregătite
special pentru această ramură industrială. Aveam trei zile teorie și trei zile
pe săptămână practică, pe care o făceam în fabrica de Țigarete din București,
la Urziceni sau Arad, unde erau culturile de tutun. Am fost repartizat la
fabrica de Țigarete din Sfântu Gheorghe, în 1957, o întreprindere foarte bine
organizată. Aici am lucrat 16 ani. Ca șef serviciu producție și CTC, mi s-a
conferit și Ordinul Muncii.
În 1971 am urmat
cursuri postuniversitare de un an, pregătindu-mă pentru munca de sindicat. În
următorii opt ani am fost Șeful Comisiei Sociale a Consiliului Județean al
Sindicatelor, apoi am fost director al Întreprinderii de Aparataj Electric și
Motoare din Sfântu Gheorghe. Ocupându-mă de aprovizionare, import, export, am
participat în numeroase delegații în Siria, Iordania, Grecia, Germania,
Ungaria, pentru a promova produsele noastre în străinătate.
În anii 1987-1989 am
fost Director general la Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială
Covasna.
În 1990, F.S.N. m-a
pus viceprimar al municipiului Sfântu Gheorghe. Apoi mi-am creat propria firmă
de import-export cu Grecia.
Uitasem… Am fost și
student, între timp, la fără frecvență. Am urmat în perioada 1973-1978 Academia
de Științe Politice, la București, și am devenit economist în construcții,
transport și industrie.
DD: Practic, ați rămas de timpuriu fără ambii părinți, orfan
de mamă la cinci ani, orfan de tată la 17 ani. Cum ați păstrat legătura cu
satul natal după 1952, când a murit tata?
DP: Eram la Brașov când a
murit tata… Nu am fost la înmormântarea lui. Nu am știut nimic. Când m-am
întors la Subcetate, în vacanță, l-am găsit doar pe fratele Nicolae, foarte
necăjit. Mama vitregă își încărcase niște lucruri într-o căruță și se retrăsese
la rudele ei, pe Călnaci.
Eu și Nicolae am
plecat la fratele mai mare, Nelu. Am pus caii la căruță, am luat fân și ovăz
pentru cai, câte ceva pentru noi, am încuiat ușa și am plecat pe Valea
Mureșului spre Reghin. Eu m-am mai întors în sat după treizeci de ani. Nicolae
a lucrat cu caii în Reghin, apoi a plecat la Brașov… Nelu a vândut casa
părintească prin 1985, după ce, timp de 30 de ani funcționaseră în ea Poșta și
Sediul Cooperativei de Consum din Subcetate.
Apoi, am venit din
când în când la Subcetate, să-mi vizitez puținele rude și să trec pe la
mormintele părinților.
DD: Aveți o familie frumoasă și sunteți mândru de fetele din
preajma dvs., care vă răsfață cu grija și iubirea lor: soția Georgeta, fiica
Antoanela și nepoata Laura… Știu că vă face plăcere să ne vorbiți despre ele.
DP: Așa este. Pe Georgeta
am cunoscut-o în tren, cu ocazia unei călătorii în interes de serviciu la
Urziceni. Fiica notarului din Manasia, era asistentă medicală la Fabrica de
fermentare a tutunului. În scurtă vreme am cerut-o tatălui ei de soție, ne-am
căsătorit și am adus-o la Sfântu Gheorghe. Avem o căsnicie frumoasă, întemeiată
pe respect și iubire.
Neavând părinți, m-am
atașat foarte mult de socrii mei. Ne-au ajutat mult până ne-am pus și noi pe picioare.
Fiica noastră, Antoanela, a terminat Medicina la Iași, iar nepoata noastră studiază în Anglia. Momentan face un masterat și este angajată permanent la firma Bayer. Sunt mândru de fetele mele. Le așteptăm cu mare drag acasă.
DD: Dintre pasiunile dvs., eu cunosc doar două: pictura
modernă și cultivarea trandafirilor. Vorbiți-ne, așadar, despre pasiuni.
DP: Una din plăcerile mele a fost aceea de a vizita expozițiile și galeriile de pictură, cu precădere cu ocazia delegațiilor în București. Am cunoscut și m-am împrietenit cu mari artiști: Piliuță, maestrul Baba, Traian Brădeanu, Musceleanu, Radu Dărângă, Sabin Bălașa, Gheorghe Ionescu, Petru Popovici… Am pânze de la fiecare artist amintit…De la Musceleanu am zece. L-am găzduit la Sfântu-Gheorghe. A pictat în împrejurimi…
DD: Vă bucurați din plin de ambianța plăcută de acasă, cu o
notă în plus de frumusețe oferită de încântătoarea galerie de pictură
românească contemporană și de priveliștea la fel de încântătoare a grădiniței
din fața casei cu o mulțime de soiuri de trandafiri parfumați. Felicitări!
Care este crezul de viață al unui învingător?
DP: Muncă, cutezanță,
iubire și respect pentru om, încredere în tine și în Dumnezeu. Da, mă consider
un învingător.
Am trăit mulți ani în
Sfântu Gheorghe, în bună înțelegere și armonie, zic eu, cu toată lumea. Nu am
avut niciodată conflicte de natură etnică.
DD: Vă mulțumesc. Cu bucuria Sărbătorilor Pascale ale anului
2015, vă doresc ca Lumina Învierii să vă aducă prinos de har și bucurie sfântă.
În plus, anul acesta veți împlini 80 de ani… Urări de sănătate și La mulți ani
fericiți!
DP: Mulțumesc și eu,
Doina.
În MESAGERUL DE COVASNA, 18 febr. 2021:
https://mesageruldecovasna.ro/in-memoriam-dumitru-pop-1935-2021-economist-manager-colectionar-om-de-omenie/?fbclid=IwAR0qhDiqWzWMFSNLnKF3VrkRuWtEqHr7P4MUUhOdslF8bohOu8s_4qrmz38
Luni
15 februarie 2021, a trecut la cele veşnice economistul Dumitru Pop,
personalitate importantă a vieţii publice din municipiul Sfântu Gheorghe şi
judeţul Covasna, al cărui locuitor de cinste a fost timp de peste 60 de ani.
Economistul, managerul, colecționarul, Omul de omenie DUMITRU POP s-a născut la
16 iulie 1935 în comuna Subcetate – Mureş, jud. Harghita, din părinţii Ana şi
Petru Pop. Tatăl fost primar al comunei timp de 30 de ani (decedat în anul
1952). Dumnezeu a binecuvântat familia Pop cu şase copii, Dumitru (Mitică)
fiind mezinul.
În
dialogul purtat cu nepoata sa, în anul 2015, distinsa profesoară Doina Dobreanu
– autoare a zeci de lucrări despre istoria, cultura, tradiţiile şi
personalităţile din Subcetate şi a unei colecţii unice cuprinzând eşantioane
reprezentative din patrimoniul cultural creat de înaintaşii din localitate, în
decursul anilor, intitulat Dumitru Pop, vorbind despre trecute
vremuri, text de o valoare documentară şi afectivă deosebită, postat pe
site-ul Asociaţiei Culturale Dobreanu, sunt redate momente importante din
copilăria şi adolescenţa sa, precum: trecerea la Domnul a mamei sale, în anul
1938, Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi consecinţele sale (primele
două clase de şcoala primară, elevul Papp Demeter le-a făcut în limba
maghiară), războiul şi urmările sale, instaurarea regimului comunist şi anii de
închisoare ai tatălui său, devenit «duşman al poporului», anii grei de muncă pe
şantierele de construcţii din Râşnov ş.a.
În
anul 1950 a absolvit şcoala generală din comuna natală, apoi școala
profesională, în Braşov, obţinând calificarea în meseria de instalator fiind
repartizat pe un șantier în Râșnov. În anii 1953-1955, a urmat cursurile
Liceului Mixt din acelaşi oraş, iar între anii 1955-1957 ale Şcolii Tehnice de Industrie
Alimentară. În anul 1978 a absolvit Academia de Ştiinţe Social Politice, din
Bucureşti, obţinând licenţa în Economia Construcţiilor, Transporturilor şi
Comerţului. După absolvirea Şcolii Tehnice de Industrie Alimentară, în anul
1957, a fost repartizat, împreună cu bunul său prieten Tudor Daia, la Fabrica
de Ţigarete din Sf. Gheorghe, întreprindere unde a îndeplinit mai multe
funcţii, până la cea de şef serviciu producţie. Între anii 1971-1979 a
fost Şeful Comisiei Sociale la Consiliul Judeţean al Sindicatelor, între 1979
şi 1986, director comercial la Întreprinderea de Aparataj şi Motoare Electrice,
unde s-a ocupat de aprovizionare, import, export, şi a participat în numeroase
delegații în Siria, Iordania, Grecia, Germania, Ungaria, pentru a promova
produsele noastre în străinătate. În perioada 1987-1989 a fost director la Baza
Judeţeană de Aprovizionare din Sf. Gheorghe. Pentru activitatea sa pusă în
slujba comunităţii, pentru performanţele manageriale obţinute a fost decorat cu
Ordinul Muncii cl. A II-a. Ca o recunoaştere a respectului de care se bucura în
cadrul municipiului şi al judeţului, după evenimentele din decembrie 1989, a
îndeplinit funcţia de viceprimar al judeţului Covasna (1989-1990), iar apoi,
viceprimar al municipiului Sf.Gheorghe, între anii 1990-1992. În anul 2007 a
primit premiul de Cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sf.Gheorghe.
În
anul 1963 s-a căsătorit cu iubita sa soţie Georgeta, de profesie asistent
medical. A avut o familie frumoasă, fiind mândru de fetele din preajma lui,
care l-au răsfățat cu grija și iubirea lor: soția Georgeta, fiica Antoanela,
medic și nepoata Laura care i-a urmat în carieră, studiind economia și
finanțele în Anglia.
Om
al cetății, Dumitru Pop lasă un nume bun, amintirea unui om de omenie, înțelept,
chibzuit, generos, cinstit, sociabil, optimist, iubitor de pace și bună învoire
între oamenii de toate etniile și confesiunile. De fiecare dată când ieșea în
oraș, la fiecare doi pași întâlnea un cunoscut, se salutau, vorbeau, apoi
spunea despre toţi „e bunul meu prieten”! Și avea câte o poveste despre
fiecare.
Una
din pasiunile sale a fost aceea de a vizita expozițiile și galeriile de
pictură, cu precădere cu ocazia delegațiilor în București. Atunci, a cunoscut
și s-a împrietenit cu mari artiști: Piliuță, maestrul Baba, Traian Brădeanu,
Musceleanu, Radu Dărângă, Sabin Bălașa, Gheorghe Ionescu, Petru Popovici.
S-a
bucurat din plin de ambianța plăcută de acasă, cu o notă în plus de frumusețe
oferită de încântătoarea galerie de pictură românească contemporană și de
priveliștea la fel de încântătoare a grădinii din fața casei cu o mulțime de
soiuri de trandafiri parfumați. Acum şase ani, în finalul dialogului lui
cu prof. Doiniţa Dobreanu reamintea principiile care i-au călăuzit viaţa:
muncă, cutezanță, iubire și respect pentru om, încredere în tine și în
Dumnezeu, considerându-se un învingător.
Un
ultim gând de mulțumire și recunoștință a fost îndreptat către familie,
prieteni, medici, asistente și personal sanitar care au încercat să-i ușureze
suferința, precum și preoților care l-au întărit sufletește.
Dumnezeu
să-l odihnească în pace!
Dr.
Ioan Lăcătușu
