vineri, 25 octombrie 2019

Nicolae Bucur, DANA BUZOIANU - Poeta luminii din vis şi a umbrei trăirii…



         
 Pentru mine Dana Buzoianu nu-i „un chip străin”, ci „un chip aproape”, pe care-l cunosc pe când era elevă, fiica unor respectabili părinţi, profesori stabiliţi la Miercurea- Ciuc acum cinci decenii – Stanca, profesoară de chimie şi Eugen Buzoianu, profesor de limba şi literatura română. Poeta s-a născut la 21 aprilie 1963 în zodia Taur, simbolul perioadei de înflorire a naturii şi începutul ciclului primăverii şi-a fertilităţii. Nu întâmplător această zodie feminină de pământ, guvernată de planeta Venus, şi-a pus amprenta în comportamentul şi orientarea viitoarei poete spre satisfacerea dorinţelor sale. Tenacitatea şi răbdarea Danei Buzoianu, adeptă a naturalităţii, graţioasă, sociabilă şi obiectivă cu realitatea înconjurătoare au propulsat-o spre acel propriu univers. O asemenea persoană, dotată cu talent artistic, deseori este confruntată cu sintagma: Amintirile au frăgezime, par a nu domina umbrele, ci uşoarele şi galeşele raze, au aroma fructelor bine păstrate în cămara timpului. 

       „Povestea” poeziilor Danei Buzoianu ieşită la lumină se vrea o „continuare” a creaţiilor tatălui ei, un intelectual de vază, care şi-a trăit viaţa, oferindu-ne în dar  versurile sale, cuprinse şi-n volumul postum Conturul adevărului, 1998.
       Cu mulţi ani în urmă am fost în posesia unui mănunchi de poezii în manuscris, file de „încercări”, înmânate cu timiditate de autoarea lor, Dana Buzoianu. Am înţeles că trebuia să le lecturez şi-a transmite o „părere”. O tânără cu sufletul plin de visări, complexată de „speranţe deşarte”, îşi imagina un „nisip auriu” pe care „clepsidra le cerne/ pe malul pustiu,/ şi timpul le uită/ şi spaţiul le-ncurcă” şi ea, aievea unei sirene era purtată „plutind peste toate”...(Variante). M-am reîntâlnit, nu odată, cu versurile sale rostite în Cenaclul literar „Buna Vestire” din Miercurea-Ciuc, unele publicate în cotidiene şi reviste. În anul 2004 cu prilejul împlinirii a zece ani de existenţă a Cenaclului, aniversarea a prilejuit publicarea volumului Cuvinte întrupate Poezie şi proză. Din Prefaţa d-nei  prof. Valeria Pop reiese că cele zece voci lirice, dar şi a autoarei rândurilor introductive, adăugăm noi, şi-au propus să dea mărturie de faptul că „iubirea pentru cuvântul poetic nu încetează să-i unească întru spirit”, le dă aripi şi-i integrează în „corul” celor care celebrează limba română. Elegantă şi bine structurată cartea cuprinde şi cele zece poezii semnate de Dana Buzoianu (Variante, Sunt zori, Regenerare, Poezie, Pastel, Iubire, În aşteptare, Cosmică, În memoria tatălui meu Aurora poetică,  Aclamie). Sunt sensibilităţi care nu pot găsi sălaş decât în cuvinte şi sunet. Dragostea neprimită, nedăruită devine pentru poetă „...golul umplut sau preaplinul secat/ de aceaşi repetată aşteptare...” Autoarea trăieşte cu acea convingere că singurul sens al vieţii nu poate fi decât să iubească şi să fie iubită, iar acest demers îi aparţine tocmai pentru a se cunoaşte pe sine...Astfel în poezia Iubire conştientizarea acestui preţios simţământ este invocat retoric: „Iubire-i oare toată clipa/ Când respiraţia e atinsă de tăcere/ Extazul transformându-l în durere/ În negrăita-i resemnare, iubire-i oare?” Fiica regretatului Eugen Buzoianu devine discipolul îndrăgitului părinte şi distinsului poet. Îl visează ca om, ca suflet, îi preia acestuia sentimentele, gândirea şi judecata. Poezia În memoria tatălui meu, sub un alt titlu, va fi inclusă şi în volumul despre care vom face vorbire. „La sfat de taină şed acum poeţii,/ Din lumea lor fluidă de idei,/ Transpar în noi perfectele cuvinte,/ Cristale vii din sferele celeste.../ Poeţii sunt la fel de vii ca nemurirea,/ Din lumea lor de stele rotitoare,/ Împrăştie poeme de scântei solare,/ Ei ne prefac în floare mugurii de inimi...” (Aurora poetică In memoriam Tatălui meu 1998).     
      
       Cartea Danei Buzoianu Lunga istorie a unei clipe, Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2013, care ne întâmpină, prin fila de interior, cu dedicaţia În memoria părinţilor mei, cuprinde cele 86 de creaţii poetice cu titluri bine plăsmuite, receptând esenţa lucrurilor, fenomenelor şi fiinţelor. De la prima apariţie a volumului au trecut cinci ani, iar puţinele exemplare s-au epuizat de mult. Prezenta reeditare la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, într-o formă adăugită şi îmbunătăţită estetic, doreşte să vină în întâmpinarea iubitorilor de poezie care n-au avut parte de ea la vremea respectivă. Ne adresăm şi celor care mai cred că poezia e mai ales simţire, seninătate şi de ce nu, acel „refugiu în cugetarea naturală a omului”. Nemaivorbind de elocventul aforism călinescian: „Poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea.”
Din temele şi motivele poetei se desprind minunile ascunse într-un suflet candid, bogat şi neliniştit, încărcat de realităţi nebuloase scoase la vedere pentru a se limpezi şi a fi cunoscute şi de alţii. De la început avem „portretul” unei autoare care versifică într-un timp al prezentului, convinsă că „poeziei nu-i ajunge să fie frumoasă sau măsurabilă, armonioasă sau corectă...” Şi dacă poezia nu este decât limba simţirii şi a înaltei cugetări, Dana Buzoianu a mai înţeles că rolul poetului este să deştepte sentimente frumoase şi nobile. Avem trimiteri directe la poeme care emană armonia şi starea de tensiune, luciditatea interioară şi jocul liber al gândurilor creatorului. Poezia Creaţie este una dintre acele „mostre” ce te invită la actul „zămislirii”: „Trepte, cărări crescute-n drum,/ Mi le sapă singuri paşii/ Pe măsură ce mă urmez/ În zilele-mi nerătăcite./ Cuvinte, silabe crescute-n poezie,/ Mi le scrie singură mâna/ Pe măsură ce le uit locul/ De unde ar putea să vie...”    
      Evidenţiem exprimarea firească, naturală, directă. Sentimentele, pasiunile, visurile şi ideile sale au frumuseţe şi prospeţime, presărate cu metafore tandre, uneori surprinzătoare. Trăieşte sincerele şi neuitatele amintiri ale copilăriei, imprimate în suflet ca un memento: „Suntem încă Copiii prinşi între o lume călduţă şi înnăbuşitoare hrănită de undeva din afară prin vine, ca de la o Mamă şi o lume nesfârşită, clară şi albastră unde ne poate purta doar propria zbatere spre înălţimile alese, către un Tată sever, dar iertător...” (Ziua fluturelui).
       Se spune că oglinda este locul de întâlnire cu tine însuţi. Ea te redă aşa cum apari.
Aşa o văd pe Dana ca o apariţie încărcată cu un plin sufletesc, care se frământă, se caută, îşi pune întrebări şi-şi dă întâlniri, meditează la clipele trecute, la cele ce vor veni. (Prevenire, Ideal, Viziunea oglinzii: „Dacă lumea nu e cum răsfrânge/ Întoarsă, viziunea din ciobul oglinzii,/...Orbiţi de rangul stelelor virtuale/ Lumea nu e aşa, nu încă...” Meditează la clipele melancolice ...O dorinţă ar putea fi aceea de-a opri clipa frumoasă şi a-i da continuitatea... Să fie trezită de „...mii de flori deschise/ Şi noaptea niciodată să nu vie...Să fie găsită de zorii de-nceput/ Cu stele luminând un paradis/Pe o planetă regăsită-n galaxie...”(Cosmică). Din destule poeme desprindem fireasca îndoială a autoarei, întrebându-se: „Nu găsesc sau nu renunţ la căutare?/ Din culori amestecate, din felii, /Se mai leagă ore albe/ Şi duminici fără gânduri.../ Reuşesc să dau crezare fericirii/ Printre rânduri?” (Pretext pentru cuvinte).
       Pornind de la ideea că-n viaţa fiecăruia există o corespondenţă intimă în tot ceea ce face şi creează, evident devine şi faptul că stările mari şi adânci le trăim în planuri subiective şi obiective. Lecturând poemele Regenerare, Celebrarea noilor îngeri, Iniţiere, Aniversarea Iubirii...îmi veni în minte „gândirea” lui Moise când îl întrebă pe Dumnezeu „ce să le spun ălora de jos despre Tine”. Dumnezeu îi spune: „Eu sunt cel ce sunt”. Se zice că tăcerea este religioasă, actul creaţiei făcut cu har şi competenţă devine procesul bun şi spontan ca şi viaţa însăşi. Prin versurile sale poeta se asigură de credinţa că toate gândurile de recunoştinţă faţă de Dumnezeu sunt divine şi creează o sănătate şi o putere invulnerabilă. Mintea se poate elibera de teamă, prejudecăţi şi inerţii prin imaginea Demiurgului, ar putea fi o altă formulare de mesaj al stihurilor. Credulă în puterea miraculoasă a poeziei, scrisul ei ne împărtăşeşte, prin tonul uşor dojenitor, „grămăjoare de sentimente arse” ce vor rămâne „în palma destinului,” neştiind, sesizăm persiflarea, „că fluturii trăiesc/ doar în libertate...” (Vânătorii de iluzii).
Din unele poezii reiese că „starea” de graţie dă iluzia plăcută a libertăţii, a abandonării spontane şi directe a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Aş vrea să cred că la Dana „graţia” omului devine un sentiment armonic de împlinire, fie şi naivă, în care fiinţa evită sentimentul singurătăţii şi izolării. Câteva titluri: Ritm, Aşteptare, Colivia de sticlă, Înţelegere, Viziune de basm, Singuri între lumi ş.a. Emil Cioran ar zice: „...graţia refuză singurătatea, căci mişcările de ondulaţie prin care se obiectivează exprimă o receptivitate pentru viaţă, un elan deschis şi primitor pentru seducţiile şi pitorescul existenţei”. În poezia Starea de graţie imaginaţia poetică poate fi receptată ca o viziune încărcată de afecţiune şi empatie: „Starea de Graţie adesea invocată/ Lumina lichidă a Iubirii din ochi/ Mersul uşor şi paşii fluizi/ De parcă ai începe să zbori...// Vânt delicat ce stinge arsura/ Dorului încă neliniştit...// Dureri răscolite şi lacrimi ce spală/ Cuvinte rostite din suflet direct...” Alăturăm acestei  stări de graţie şi pe cele întâlnite în creaţia Iniţiere. Iată-le: „Există o stare de învecinare/ În care dragostea încă mai doare,...// Există o stare de conştienţă/ La început timidă, apoi arzătoare,...// Există o stare de sforţare/ În care ajungi printr-un suprem efort...// Există o stare de renunţare/ În care pluteşti trezit din vis/ În oceanul care susţine un Univers/ Din începuturi de Creator promis,/ E starea în care în mod autentic/ Respiri, nu gândeşti şi totuşi Exişti.” 
Conştientă de valoarea şi misterul cuvântului ca funcţie şi semnificaţie estetică în poemele ca Jocul, Vremea miracolelor, Zâna prieteniei, Întotdeauna aici, Aniversarea Iubirii ş.a. sinceritatea şi discreţia mesajelor se desprind din acel sentiment de plenitudine, din starea euforică, a vocii „profunzimilor”: „Am avut un vis în carouri exacte/ Fără nici un pic de gri,/ Despre un joc în care/ Se schimbă continuu/ Iluziile albe cu cele negre” (Jocul) ; „Un înger a bătut la uşă/ Cu vestea cea mai minunată,/ Că a încetat pe cruce chinul/ Şi poţi acum să te întorci Acasă.” (Vremea miracolelor); „Îţi voi ridica ceţurile de pe inimă/ Ca să îţi vezi primul drum/Visul cel mai arzător/ Te voi învăţa acum/ Să ţi-l urmăreşti...//... Te voi încălzi la viaţă,/ Cu a inimii mele văpaie.../ Lacrimi şi zâmbet de copil iubitor/ Te voi învăţa acum/ Dragostea de animale şi flori...”(Zâna prieteniei);  ş.a.
Se întâmplă în această carte şi o „logodnă” a poetei cu frumuseţea şi miracolul naturii, cu anotimpurile. Versurile ticluite cu delicateţe şi rafinament surprind imagini fidele şi seducătoare. În faţa acestor viziuni simţurile te transpun la privitorul „picturilor” ale căror varietate coloristică îl fascinează. În faţa semeţiei şi bogăţiei coniferelor autoarea se destăinuie: „Departe în ceaţă vom visa/ Un codru al pomilor de iarnă,/ Stins va sclipi în înălţimi/ O feerie albă...” (În codrul pomilor de iarnă); „...toamna ne descântă,/ În repetarea simfoniei de culori/ Avem în noi o linişte crescândă...” (Mirosul de zăpadă de pe munte); În Primăvară, sclipitoare şi plină de prospeţime devine începutul „...mugurilor când se pregătesc de floare/ Atât de fragedă le este izbucnirea,/ Mănunchiuri ude de petale lucitoare...” ; În cer de vară  tăcerea se aşterne pentru că şi „gândurile călătoare” devin „mute”, „fără note” fără „cântare...”, iar privirea se înclină la „stolul albastru”, asemeni unui „evantai în largi spirale”. Noapte de noiembrie este anotimpul care alină oboseala fiinţei umane şi aduce împăcarea ninsorii „cu puful blând”; Prin poezia Pastel pare a ne întoarce la lirica clasicilor noştri, prin acea neobişnuită expresivitate a rimelor, o poezie de o rară şi gingaşă fineţe sufletească, cu melodia ei tulburătoare: „Toamna, ce tare se simte.../ Struguri uitaţi sub streaşina udă/ Pocnesc de vreascuri pe jar,/ Toamna, ce încet se aude...”       
       Cu fiecare nouă poezie, poeta „învie” prin starea aceea a trezirii de „conştiinţă în profunzimea veridicităţii sale”...În fond omul învaţă să renască „clipă de clipă”...Vorba lui Mircea Nedelciu „Şi ieri va fi o zi” ...spre a ne consola! Trăind în voinţa de adevăr şi de autencitate nu-i un mod atât de uşor într-o comunitate, având în vedere că anii fiinţei umane se scurg, uneori, fără să ne dăm seama: „Adesea suntem prizonieri/ Între trecut şi viitor/ În spaţiul nimănui al sentimentelor/ confuze/...Că nu ne mai rămâne timp pentru  a/ Trăi/ Şi trec pe lângă noi neobservate/ Ale Prezentului momente preţioase...” (Derivă). Din cartea oferită  ne oprim şi la această „cugetare” cu titlul  Maturitate: „Şi vin acum cu zilele/ Din urmă-mi,/ Să le găsesc un loc pentru ascuns,/ Sunt tot aceeaşi,/ Dar mai am în ochi o umbră/ Din nepătruns...” M-a impresionat patetica ”Vară medievală”, o suavă Ars poetica, care ne surprinde prin detaşarea de a nu „mai scrie o vreme poezii,” invitându-i pe „menestrelii” lui Shakespeare să cânte „tristeţea acestei veri...” 
       Poezia Danei Buzoianu nu este „nici statuie” şi nici „notă muzicală”, mesajul creaţiei sale „luminează” armonia lumii, frumuseţea morală a omului, visurile şi idealurile sale. Neliniştea şi durerea, darul de împlinire şi desăvârşire morală, cultul discret, modern al locului natal...„Cuvintele mele, Doamne,/Aduc a plecarea-n genunchi,/ Aduc cu chinul ce totuşi mă lasă,/ Aduc cu ele o întorcere Acasă, ...” (Rugăciunea unui poet), cântecul înaripat, dar şi „fiinţa invadată de tăcere...”(Încercare) sunt câteva din viziunile grav-meditative, asociate cu melancolia feminină ce le desprindem şi din aceste poeme.  
       Cartea, dăruită cu dedicaţie, privită şi concepută ca emanaţie a sufletului, dar şi a raţiunii, după toate cele consemnate, are explicaţie şi motivaţie şi prin aceea, că poeta nu-şi propune prezenţa abuzivă a imaginaţiei, cu care ne-au obişnuit atâţia creatori, nici cu excesul sentimentalismului. Cuvintele/expresiile, organizate în contexte se însoţesc logic, ne încântă şi ne invită spre râvnita cale intelectivă.
*

     „Venim în întâpinarea iubitorilor de poezie cu reeditarea cărţii Danei Buzoianu, într-o formă adăugită şi îmbunătăţită estetic, satisfăcând dorinţele celor care n-au avut parte de ea acum cinci ani. Ne adresăm şi persoanelor care mai cred în această încântătoare şi emancipată „liturghie” – poezia, care te dezmiardă şi te cucereşte, devenind... „refugiu în cugetarea naturală a omului”.   
       Din volumul poetei se desprind minunile ascunse într-un suflet candid, bogat şi neliniştit, încărcat de realităţi nebuloase scoase la vedere pentru a se limpezi şi a fi cunoscute şi de alţii. Sentimentele, pasiunile, visurile şi ideile sale au frumuseţe şi prospeţime, presărate cu metafore tandre, uneori surprinzătoare.
       Se spune că oglinda este locul de întâlnire cu tine însuţi. Ea te redă aşa cum apari. Aşa o văd pe Dana ca o apariţie încărcată cu un plin sufletesc, care se frământă, se caută, îşi pune întrebări şi-şi dă întâlniri, meditează la clipele trecute, la cele ce vor veni... Conştientă de valoarea şi misterul cuvântului ca funcţie şi semnificaţie estetică, în poemele sale sinceritatea şi discreţia mesajelor se desprind din acel sentiment de plenitudine, din starea euforică, a vocii „profunzimilor”. Poezia ei nu este „nici statuie” şi nici „notă muzicală”, suflul creaţiei  „luminează” armonia lumii, frumuseţea morală a omului, reveriile şi idealurile sale.”                                                                                                                 Nicolae Bucur

Dana Buzoianu, închisă nu într-un turn de fildeş ci într-o colivie de sticlă, contemplă prin pereţii transparenţi, între arderea de soare şi răcoarea de lună, limpezimea cerului trecut prin furtună.
După ce a fost corabie nălucă pe drumuri neştiute de cuvânt, a reuşit să-şi îmblânzească sălbaticele visuri şi să strălucească prin învelişul gol al lumii sale de pământ. A găsit „ieşirea secretă” din impersonalitate fără să o mai sperie lipsa mărginirii.
Îşi trece tăcerea cuvintelor, tot ce vieţuia în tăcere, în semne pe foaia albă, făcându-le să-i întrupeze în cuvinte zbaterile spre înălţimi alese. I se deschid astfel portalurile către libertate, se lasă purtată de vise tridimensionale în care timpul şi spaţiul capătă semnificaţii magice, tinzând asimptotic spre nemurire.
Scrie fără efort, cu încredere în sine, irumpe ca „o fântână în culori”, ca „seva într-un trunchi”, ca „un dans cu Zorba”, simţind în acest ritm cum i se dezvăluie propriul drum al poeziei, propriile cuvinte, literă cu literă, ca nişte perle rare, către Marea Carte a Poemelor.”                                                                                                                               Georgeta Mănilă