ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: ianuarie 2021

Text publicat in volumul Centrului European de Studii Covasna-Harghita,

PROFESIONIȘTII NOȘTRI, 19, DOINIȚA-ANA DOBREAN, LA 65 DE ANI, Editura Eurocarpatica, 2015, pp. 70-80

Mă aflu în situaţia paradoxală de a scrie despre un om cu care m-am întâlnit doar de trei ori în viaţă (două dintre cele trei întâlniri fiind aproape indecent de scurte) şi căruia nu i-am trecut nici măcar o singură dată pragul casei (una plină de minuni, în sensul cel mai adânc al cuvântului, de revelaţie profundă şi de frumuseţe tulburătoare). Şi, cu toate acestea, mărturia mea de dragoste, admiraţie şi respect nu este o impostură, pentru că ceea ce mă leagă pe mine de Doamna profesoară de limba şi literatura română Doina Dobreanu din Sucetatea Mureşului nu ţine de spaţiu sau de timp.

Ţine de glasul inimii şi de un şir lung de afinităţi pentru ceea ce înseamnă acasă, rost, libertate, credinţă, tradiţie...

Pe un om îl cunoşti mai întâi prin faptele lui şi mai târziu tot pentru fapte ajungi să-l preţuieşti, căci vorbele lui sau imaginea pe care şi-o construieşte pot fi înşelătoare. Iar omul Doina Dobreanu se defineşte prin atâtea înfăptuiri temeinice încât cred că dacă la Judecata cea mare însemnată în Scriptură vreun drac îndărătnic îi va căuta cusur, se va găsi o ceată întreagă de îngeri care să psalmodieze apăsat povestea fiecărui talant înmulţit cu tenacitate, râvnă şi sete de ideal de profesoara din Subcetate şi să arate urma diafană, luminoasă şi puternică totdeodată, pe care se străduieşte să o lase în sufletul copiilor care i-au trecut prin mâini, în inima consătenilor săi şi în gândul celor de aproape sau de mai departe pe care viaţa, cu întortocherile ei, i-a scos în cale.

„Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.” (Nicolae Titulescu) Acest pasaj ales ca motto pentru blogul Asociației Culturale „Dobreanu”, pe care a înfiinţat-o în 2009, este grăitor pentru modul în care omul, dascălul, condeierul, colecţionarul de artă populară, animatorul cultural – şi bloggerul! – care este Doina Dobreanu înţelege să se raporteze la zestrea de însuşiri cu care a venit pe lume şi la semenii săi.

„Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţânată şi hotărâtă [...] Mi-am ales profesiunea [...] deoarece asta mi-a plăcut şi am muncit cu pasiune şi dăruire, punând mai presus recompensa sufletească, a inimii, decât cea materială. Numai aşa îmi explic de ce viaţa, chiar petrecută într-o localitate rurală, nu am simţit-o monotonă şi plicticoasă. Ca să trăieşti tumultuos Legenda Personală nu este nevoie să fii în aglomeraţia unei mari urbii [...]. Condiţia principală este să nu renunţi la visele tale pentru că visele îţi motivează viaţa, îţi dau suficient curaj să continui...” Aşa sună un autoportret dezarmant de sincer, în „Surâsul amintirilor” (2011).

Despre profesia fundamentală a doamnei Doina Dobreanu şi despre temelia de gândire sănătoasă, ancorată în credinţă şi tradiţie, de cultură vastă şi de patriotism înflăcărat, pusă pentru atâtea generaţii de elevi, nu-mi propun să vorbesc aici. Vor face-o cu siguranţă alţii, mai buni cunoscători ai breslei dascălilor – în sensul acela vechi, plin şi autentic al cuvântului, pe care-l folosesc Eminescu sau Goga – şi ai activităţii desfăşurate la catedră timp de decenii. Căci Doina Dobreanu şi-a dedicat întreaga viaţă în primul rând educaţiei şi, mai ales, însufleţirii copiilor, în sensul deşteptării şi înfloririi pornirilor lor latente către frumuseţea spirituală a vieţii. Cu studii de filologie la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 1973 şi până în ziua ieşirii la pensie a fost profesoară și în alte sate din judeţul Harghita, predându-le copiilor de aici nu doar subtilităţile limbii strămoşeşti, literatura română sau cultura franceză, ci şi lecţii despre viaţă, îmboldindu-i să aprecieze istoria, frumosul şi tradiţiile locului, învăţându-i să ştie cine sunt, ce moştenesc şi ce datorie au faţă de neamul lor şi, mai mult, să fie mândri de ceea ce au şi ce sunt.

Pensionarea n-a fost un capăt al acestui drum, ci un nou început, publicaţiile şi blogurile înlocuind catedra ca amvon al profesiunii sale de credinţă. Doina Dobreanu conduce încă revista „Lyceum”, foaie pentru minte, inimă și literatură a elevilor de la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate, fondată în 1996, a înfiinţat trei bloguri (Asociaţia Culturală „Dobreanu”, Lyceum – Subcetate şi Viaţa la Subcetate) – în care, sub o formă sau alta, tinerii sunt mai mereu prezenţi şi în mare parte lor li se adresează – şi scrie neîncetat articole, studii şi monografii în slujba prezervării şi promovării frumuseţii spiritului, în general, şi culturii locale, în particular. Toate compun un mozaic din fragmente de cultură românească alcătuit cu iubire şi pasiune, cu respect şi admiraţie faţă de frumos, faţă de artă şi istorie, cu multă implicare responsabilă şi conştiinţă a permanenţei valorilor autentice.

Pe mine însă m-a mişcat şi mă tulbură de fiecare dată ardoarea cu care Doina Dobreanu şi-a îmbrăţişat zestrea culturală a pământului de baştină, bucuria, încăpăţânarea, răbdarea şi meticulozitatea cu care iscodeşte să găsească, să salveze şi să păstreze pentru posteritate orice crâmpei, oricât de neînsemnat ar putea să pară altora, de specific local, orice aspect al vieţii unui sat greu încercat nu doar de istorie, ci şi de prezent. Doina Dobreanu nu este un om obişnuit, pasiunea sa o diferenţiază de cei din jur. Făcându-şi din dorinţa de a apăra patrimoniul tradiţional un crez, adunând cu tenacitate piese pe care le conservă iubindu-le totodată ca pe nişte copii de suflet, asumându-şi povara răspunderii pentru tradiţie în faţa posterităţii, a făcut pasul – deloc uşor, dar extrem de important, din punctul de vedere al etnologului care sunt – de la dascălul care le predă copiilor locului, în afară de limba română, şi lecţia demnităţii naţionale, la colecţionarul de artă populară. Un statut împovărător ca responsabilitate, dar necesar, pentru că, aşa cum singură mărturiseşte: „Obiceiurile, tradițiile, cântecul și portul local fac parte din tezaurul pe care trebuie să-l lăsăm urmașilor noștri. Ele sunt, alături de limbă, semne ale identității noastre etnice și atâta timp cât le păstrezi nu ești un NIMENI.”

Doina Dobreanu s-a născut şi a trăit majoritatea vieţii ei în satul Subcetate de Mureş. O pasiune de nestăpânit pentru lucrul de mână, pentru cusătura românească şi pentru ţesăturile tradiţionale – moştenită pe linie maternă, priceperea în ale pânzei şi o curiozitate nativă au mânat-o să afle tot mai multe despre ele şi să şi le apropie. De la plăcerea obiectelor vechi la pasiunea colecţionarului este un drum firesc: „Am o admirație deosebită pentru costumul popular, în special pentru cel românesc, mai cu seamă pentru frumusețea, bogăția și diversitatea ornamentației cămășilor pentru femei, a iilor, chintesențe de sublim, rafinament, bogăție spirituală și culoare, exprimate cu măiestrie artistică cu acul și ața pe pânza țesută în război, din in, cânepă și bumbac.

Cunoaşterea meşteşugului varvigencelor din care se trage şi dorinţa firească de a face cunoscute roadele lui i-au dat ghes Doinei Dobreanu să scrie, pornind de la propria colecţie de ţesături, dar pe baza unei documentaţii temeinice, două studii valoroase despre tainele meşteşugului, priceperea femeilor, frumuseţea şi înţelesurile ascunse ale pânzelor ţesute şi cusute la Subcetate: Cusături artistice din Subcetate-Mureş, judeţul Harghita (2008) şi Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior - secolul al XX-lea (2010). Dincolo de valoarea intrinsecă, reală – documentară, etnografică şi artistică – a pieselor adunate, restaurate după puteri, expuse în propria locuinţă şi descrise în volumele menţionate, rămâne puterea străvăzătoare şi plină de dragoste cu care le învredniceşte descoperitoarea lor, recuperând pentru posteritate ceva din rostul lor primar: „Cămăşile de sărbătoare [...] pot fi considerate adevărate omagii aduse în sfintele zile de sărbătoare vieţii, celor dragi şi lui Dumnezeu.[...] Arta cusăturii este dovada faptului că în vremurile nu prea îndepărtate omul, în ipostaza de creator, sălăşluia în omenie, căci arta este o formă de cuminecare....”

Şi ţesăturile au fost doar o poartă – ca un portal pentru o călătorie spre altă lume, reală, autentică, bogată în rosturi esenţiale, dar uitată – pe care Doina Dobreanu a deschis-o pentru ceilalţi spre înţelegerea unui loc de care este ataşată pentru veşnicie cu trup, suflet şi gând. Satul ei natal, locul de obârşie, el însuşi este o ţesătură ale cărei fibre naturale, colorate, prelucrate sau destrămate se prelungesc în oameni, oamenii locului. Propria casă a devenit o „casă cu amintiri”, nu doar ale familiei restrânse sau ale neamului ei care a dat locului prin vreme meşteri şi cărturari, ci ale satului întreg, care se regăseşte acolo prin ţesături, fotografii şi mai ales poveşti. Fără să fie propriu-zis un muzeu, casa Doinei Dobrean, prin colecţia pe care o adăposteşte, a devenit un fel de codex mărturisitor pentru cultura materială şi spirituală a satului său, aflat într-un continuu proces de scriere şi rescriere. Orice cale este potrivită pentru păstrarea amintirilor unui sat perceput, apropiat şi tălmăcit în întregul său, ca spaţiu şi comunitate. Doina Dobreanu a adunat informaţii din surse documentare, dar mai ales de la bătrânii satului despre istoria, geografia, obiceiurile şi datinile locale, a apelat la propriile amintiri şi la cele ale consătenilor săi pentru a putea aşeza în pagini de carte, pentru cei mai tineri şi pentru posteritate, o radiografie completă şi complexă, sub toate aspectele, a spaţiului natal. Toată această trudă s-a materializat în articole, monografii, memorii şi mărturii ale unei intense vieţi culturale locale, din care le amintim doar pe cele mai relevante: Subcetate-Mureş. File de monografie (1999), Cântecul obârşiei (2011), Surâsul amintirilor (2011), Acasă, la Subcetate (2012), Subcetate. Un secol de istorie în imagini (2013), La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate (vol. I - 2013; vol. II - 2014).

Pentru susţinerea activităţilor sale culturale, pentru a putea contribui cât mai activ şi cu un impact considerabil la conservarea patrimoniului cultural local, pentru a pune în valoare cultural-artistică și istorică vechile tradiții săteşti, prin amenajări muzeografice, dar şi prin publicarea de articole și cărţi, Doina Dobreanu a înfiinţat şi o asociaţie. O întreprindere culturală de familie, bine „pusă în pagină”, activă şi încărcată de roade, înfiinţată împreună cu fratele Vasile Dobreanu, profesor şi el, cei doi alcătuind, de altfel, şi o sudată, deja rodată şi foarte eficientă echipă de monografişti, cu realizări remarcabile.

Drumul cel mai sigur pentru a cerceta orice sat este studiul permanent al istoriei şi vizitarea continuă a familiilor ţărăneşti, căutarea şi studierea obiectelor cu certă valoare culturală şi etnografică. Doina Dobreanu a ales din instinct calea cea mai potrivită, făcând fără simbrie, autodidact şi cu un admirabil simţ al valorilor autentice, muncă de etnograf, de monografist, de sociolog şi chiar de psiholog într-un neprecupeţit efort de recuperare a ruralului semnificativ, de punere în valoare şi de transmitere a acelor componente ale identităţii locale care nu trebuie abandonate cu niciun chip. Colecţia sa din „Casa cu amintiri”, scrierile şi blogurile sale sunt dovezi de necontestat în acest sens, iar meritele sale de netăgăduit. Căci orice colecţie etnografică privată nu este doar un depozit de obiecte şi creaţii ieşite din mâna ţăranului, ci o mişcare spre locul lăuntric al fiecărei conştiinţe umane, spre înţelegere şi participare la o viaţă istorică creatoare, pentru a cunoaşte viaţa unei comunităţi şi schimbările ei.

În ce mă priveşte, descoperirea Doinei Dobreanu s-a petrecut într-un context profesional foarte drag sufletului meu şi a fost, fără cuvinte mari, o revelaţie. De atunci încoace, legătura mea cu Doina Dobreanu a depăşit treptat stadiul unei relaţii strict profesionale, pentru că mi-a câştigat în cel mai înalt grad respectul şi o profundă simpatie. Am să menţionez aici acest context pentru că el priveşte atât contribuţia multor oameni de ispravă, asemenea Doinei Dobreanu, la păstrarea şi promovarea patrimoniului etnografic naţional, cât şi eforturile pe care instituţii culturale de nivel naţional le pot face şi ar trebui să le facă în direcţia susţinerii unor iniţiative private în acest domeniu complex al patrimoniului. Căci teoriile culturale contemporane consideră patrimoniul cultural drept o parte a Patrimoniului, domeniu în care patrimoniul cultural se completează armonios cu patrimoniul natural şi, împreună, cele două subdomenii constituie moştenirea pe care fiecare generaţie o lasă urmaşilor.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti a luat legătura cu Doina Dobreanu în 2008, încercând să-i ofere oportunitatea de a intra în legătură cu alţi colecţionari din ţară cu preocupări similare, în cadrul unui amplu program cultural, intitulat Patrimoniu şi identitate locală. Identificarea şi promovarea unor colecţii săteşti din România. Între anii 2008 - 2012, o echipă formată din cercetători şi muzeografi de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, pe care am avut onoarea să o conduc, a iniţiat şi desfăşurat un program cultural multianual pornind de la observarea unui fenomen cultural în bună măsură ignorat la nivel de politică culturală şi neluat în seamă la nivel legislativ: apariţia şi dezvoltarea, după 1989, în spaţiul rural, a unor colecţii particulare de obiecte de interes etnografic, deschise sau parţial deschise publicului larg ori accesibile doar unui public specializat, realizate de persoane cu iniţiativă, fără pregătire de specialitate, în gospodăriile personale sau în spaţii achiziţionate prin finanţare proprie. Unele dintre aceste colecţii erau deja considerate „muzee” - atât de iniţiatorii lor, care se zbăteau să obţină acreditare, cât şi de comunitatea din care aceştia făceau parte – în timp ce altele îşi caută încă identitatea.

În cei cinci ani de program, echipa proiectului a reuşit să iniţieze o monitorizare a colecţiilor etnografice particulare din zona rurală, realizând o bază de date cu circa 90 de colecţii identificate până în prezent, la nivelul întregii ţări, bază aflată într-un proces permanent de actualizare. În 2008, 2009 şi 2011 s-au făcut cercetări aplicate în 19 din aceste colecţii (în judeţele Argeş, Bihor, Bistriţa Năsăud, Constanţa, Galaţi, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Olt, Sălaj, Sibiu, Suceava şi Vrancea). Anual, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a organizat câte un stagiu de formare pentru colecţionari, cu scopul de a le oferi un minimum de cunoştinţe necesare privind patrimoniul, legislaţia în domeniu, modalităţile de conservare, punere în valoare şi promovare a colecţiilor, atragerea de fonduri pentru proiectele culturale. La stagiul inaugural, cel din 2008, am invitat-o să participe şi pe Doina Dobreanu, despre ale cărei preocupări şi eforturi aflasem din presa locală.

Colecţionarii stagiari din 2008 şi 2009 au beneficiat de câte o expoziţie la Bucureşti, cu obiecte reprezentative şi fotografii din colecţiile proprii, în scopul promovării iniţiativelor private la nivel central/naţional. În 2008, muzeul a organizat pe această temă şi o masă rotundă, cu participarea primilor opt colecţionari incluşi în proiect, printre care şi Doina Dobreanu, a specialiştilor din domeniu şi a publicului larg, dezbaterile axându-se cu precădere pe iniţiativele private legate de patrimoniul local şi modalităţile de finanţare/dezvoltare a micilor muzee etnografice particulare. În scop documentar şi de popularizare a colecţiilor cercetate, au fost editate mai multe publicaţii, iar pentru o vizibilitate sporită şi o promovare mai intensă a acestora a fost demarat un parteneriat cu CIMEC, instituţie care a inclus pe site-ul său volumul Robii frumosului din 2008 (dedicat colecţionarilor participanţi la program) şi a înglobat o parte dintre colecţii în lista oficială a muzeelor şi a colecţiilor. Programul şi fenomenul studiat au fost popularizate printr-un număr special al revistei Martor (nr. 14/2009), printr-o conferinţă publică (Colecţii şi patrimoniu local - februarie 2010) din ciclul Conferinţele de la Şosea ale muzeului şi prin numeroase intervenţii în mass-media.

În 2010 şi 2011, muzeul a continuat programul de susţinere a colecţionarilor de la sat printr-un contact permanent cu aceştia şi monitorizarea evenimentelor derulate de stagiarii din anii trecuţi, dar şi prin itinerarea expoziţiei Pe urmele timpului. Muzee şi colecţii săteşti din România, realizată cu fotografii reprezentative din cele 14 colecţii studiate în anii anteriori şi cu obiecte ale colecţionarilor aflaţi în proximitatea oraşelor în care s-a expus (Oradea, Sibiu, Miercurea-Ciuc, Slatina în 2010; Constanţa, Galaţi în 2011). Doina Dobreanu ne-a făcut onoarea de a accepta invitaţia noastră şi de această dată, colaborând la organizarea acestei expoziţii la Miercurea-Ciuc. Scopul acestor expoziţii a fost sensibilizarea instituţiilor culturale şi administrative locale cu privire la tezaurul cultural specific care, deşi aparţinând unor colecţionari particulari, poate constitui o miză importantă a dezvoltării locale. În 2011, în cadrul unei Şcoli de Vară organizate în cadrul programului pentru câţiva tineri colecţionari, aceştia au participat la un stagiu itinerant de formare, dar şi de informare şi comunicare, constând într-o inserţie interactivă de tip blitz-krieg în trei colecţii reprezentative din ţară ce aparţineau unor colecţionari implicaţi în proiectele derulate anterior de muzeu. Tinerii au putut lua contact în acest mod interactiv cu trei variante de succes ale unor iniţiative private pro-patrimoniu, participând alături de gazdele lor la amenajarea unor noi săli de expunere în muzeele de la Petroşani şi Jina.

Cum, în afară de lipsa fondurilor, principala problemă a colecţionarilor o reprezenta lipsa comunicării între oameni cu aceleaşi preocupări şi a posibilităţii consultării lor în gestionarea unor probleme comune, cu acordul colecţionarilor implicaţi în proiectele din program, MNŢR a luat iniţiativa constituirii şi dezvoltării unei reţele naţionale a muzeelor şi colecţiilor etnografice particulare din România, obiectiv pe termen lung al programului nostru cultural. Acest obiectiv a fost atins în 2011, cu acordul şi sprijinul nemijlocit al colecţionarilor. Atunci, în urma adunării generale a colecţionarilor desfăşurate în luna august la Sibiu, la care au participat 30 de colecţionari din toată ţara, a luat fiinţă Reţeaua Colecţiilor şi Muzeelor Etnografice Săteşti Particulare din România (RECOMESPAR). Doamna Dobreanu este membru fondator al acestei organizaţii şi unul dintre membrii ei cei mai activi în prezent. RECOMESPAR reprezintă interesele colecţionarilor, permite o mai bună circulaţie a informaţiilor între şi înspre aceştia, ca şi o mai bună atragere de fonduri, poate influenţa dezvoltarea sub auspicii mai bune a iniţiativelor muzeale private, prin identificarea problemelor reale şi urgente ale patrimoniului cultural la nivel local şi poate găsi mai uşor soluţii pentru nevoile cele mai stringente ale colecţionarilor, orientând fondurile obţinute din proiecte şi finanţări spre activităţile legate de achiziţiile de patrimoniu şi o mai bună conservare a acestuia, spre turism cultural şi pregătirea profesională a resurselor umane care sunt angajate în acest sector.

Toate proiectele din programul iniţat de muzeul nostru au avut succes şi un impact puternic asupra celor care au beneficiat de ele. Afirmaţia nu se bazează doar pe feed-back-ul ferm din partea colecţionarilor implicaţi în proiecte (şi care, după participarea la stagiile susţinute de muzeu, şi-au înmulţit, diversificat şi rafinat acțiunile, despre care ne informează constant, invitându-ne de fiecare dată la evenimentele organizate de ei), ci şi pe iniţierea de către alte organisme culturale ale unor programe sau proiecte similare, inspirate de programul Muzeului Naţional al Ţăranului Român (şi dăm aici un singur exemplu, programul cultural „Colecţiile muzeale rurale între realitate şi aspiraţii”, derulat în 2010 de CIMEC şi adresat profesorilor sau altor persoane din comunitatea rurală care au activităţi în cadrul unor colecţii muzeale locale).

Încercarea noastră de a sprijini într-un mod profesionist, cu mijloacele unei instituţii puternice, eforturile acelor colecţionari dornici de a păstra şi de a promova pe termen lung un patrimoniu cultural important, nebăgat în seamă, gestionat nepotrivit şi prost valorificat n-a fost uşoară, nici lipsită de riscuri. Sunt întrebări care-şi aşteaptă încă răspunsul: aceste colecţii fac un serviciu comunităţii locale din punct de vedere cultural sau rămân doar rodul unei pasiuni pentru lucrul vechi, pentru trecut, pentru „tradiţii”? Dacă fac într-adevăr un serviciu, cum îşi pot dezvolta şi promova proprietarii lor oferta culturală? În ce mod sau care ar fi cel mai adecvat mod în care ar putea fi incluşi într-o politică a dezvoltării patrimoniului la nivel naţional? Cert este faptul că toate aceste colecţii etnografice private din mediul rural trebuie privite ca o parte foarte preţioasă a patrimoniului cultural naţional şi sprijinite ca atare.

Eforturile Doinei Dobreanu în acest context integrator ar trebui apreciate, pentru că valoarea şi interesul acestor colecţii etnografice particulare la care ne-am referit sunt considerabile la nivel naţional. Ele constituie o resursă importantă de patrimoniu, din păcate deocamdată insuficient valorificată, atât la nivel local, cât şi naţional. Ele pot fi considerate un factor major de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, reprezentând o sursă identitară şi o resursă de dezvoltare culturală pentru comunităţile locale, precum şi o resursă pentru dezvoltarea turismului cultural. Toate aceste colecţii au potenţial pentru a deveni, într-o politică culturală coerentă, care deocamdată este departe de ceea ce ar trebui să fie, puncte comunitare de acces la informaţie şi cultură, comunităţile locale urmând să fie principalii beneficiari ai valorificării acestora.

Problema majoră pe care o ridică aceste colecţii (şi care a devenit evidentă prin programul desfăşurat de muzeul nostru) o reprezintă faptul că ele sunt rodul unor iniţiative singulare şi acolo unde nu există sprijin şi înţelegere din partea comunităţii şi a autorităţilor locale, fiecare colecţionar se vede nevoit să se confrunte singur cu o mulţime de dificultăţi. Doina Dobreanu este unul dintre acele cazuri fericite – şi din păcate rare – în care comunitatea şi autorităţile deopotrivă i-au înţeles demersul, scopurile şi determinarea şi i-au stat alături într-un fel sau altul. „Patrimoniul este ceea ce merită a fi transmis pentru valoarea sa artistică, estetică, istorică şi socială sau pentru că el este semnificativ muncii materializate a oamenilor şi speranţelor acestora” (Kleber Rossillon – preşedinte al Federaţiei naţionale de salvare a siturilor şi ansamblurilor monumentale din Franţa). Patrimoniul implică mai multe abordări: contemplarea lui ca tezaur material al trecutului sau al memoriei colective, dar şi înţelegerea rolului său şi, implicit, aspectul de simpatie şi înţelegere faţă de cei care au asemenea preocupări.

Dacă cadrul normativ general românesc privitor la salvarea, protejarea şi conservarea patrimoniului cultural existent în proprietatea sau administrarea autorităţilor administrative naţionale sau locale este, în momentul de faţă, incomplet (căci în acest domeniu acţiunea politică şi demersurile legislative de după 1990 au răspuns cu încetineală nevoilor şi necesităţilor exprese dictate de schimbările economice, sociale, culturale petrecute în ţară), în cazul colecţiilor private el este cvasi-inexistent. Conştienţi de importanţa menţinerii şi transmiterii moştenirii patrimoniale şi de punerea ei în valoare în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare, de promovarea valorilor patrimoniale în folosul şi pentru dezvoltarea comunităţilor din care fac parte, entuziaştii ca Doina Dobreanu sunt, de regulă, mult mai activi şi mai eficienţi în recuperarea şi reafirmarea/refacerea prestigiului cultural local şi redarea identităţii culturale locale decât instituţiile de profil care au acelaşi „domeniu” de activitate.

Doar că ei trebuie să lupte mai mult pentru a depăşi o mulţime de bariere: o lipsă de maturitate a unui comportament „pro-patrimoniu”, atât la nivelul comunităţii, cât şi la nivel individual, lipsa educaţiei în domeniu, care să determine un comportament activ pro-patrimoniu, existenţa în comunităţile locale a unei mentalităţi învechite privind rolul colecţiilor etnografice, identificate, ca şi muzeele de altfel, cu nişte simple depozite de obiecte vechi, insuficienta conştientizare a valorilor pe care înaintaşii ni le-au lăsat moştenire, valori care ne conferă identitate şi a căror pierdere poate duce la pierderi irecuperabile în plan material şi spiritual, lipsa resurselor financiare pentru a-şi pune în aplicare iniţiativele. Însă protejarea patrimoniului cultural, a celui etnografic în speţă, căci la el ne referim aici, este o chestiune care necesită concertarea eforturilor tuturor forţelor interesate şi implicate în această activitate: comunitatea locală în primul rând, autorităţile publice, instituţiile de specialitate, organizaţii ale societăţii civile. Colecţionarii sunt, până la urmă, exponenţi ai comunităţii, chiar dacă ei au rolul cel mai important, de motor şi de stindard în trezirea unei conştiinţe a patrimoniului, generic vorbind. Locuitorii de astăzi ai satelor româneşti, atraşi de mirajul globalizării şi al culturii societăţii de cosum, nu acordă suficient credit reconsiderării şi inserţiei obiectelor şi formelor de exprimare tradiţionale în viaţa lor cotidiană (de la arhitectură şi mobilier până la unelte şi creaţia vestimentară), nu apreciază anumite componente ale patrimoniului imaterial decât pentru valoarea lor istorică, fără a ţine seama că pot fi vii şi recreate în permanenţă de noile generaţii, nu sunt interesaţi nici măcar de posibila valabilitate economică a anumitor forme ale patrimoniului cultural imaterial, care ar putea fi puse în valoare în contextul formelor noi de turism (agroturism, turism religios, turism ecologic, turism cultural etc.) şi această listă ar putea continua.

Existenţa unor bogate şi diverse tradiţii şi forme de exprimare artistică a unor practici sociale, ritualuri şi tipuri de evenimente, precum şi a numeroase practici şi cunoştinţe tradiţionale, care se manifestă în viaţa cotidiană a grupurilor şi a indivizilor, pe care aceştia le utilizează şi le recreează în permanenţă, sunt o permanentă sursă de inspiraţie şi de valoare adăugată la valoarea istorică, economică şi socială a unui spaţiu rural. Iar acolo unde există un patrimoniu bogat şi divers, dar şi deschidere spre înţelegerea şi acceptarea acestuia ca parte dintr-o moştenire valoroasă, unică şi reprezentativă, oameni ca Doina Dobreanu găsesc un spaţiu propice de acţiune, iar munca lor dă, într-adevăr roade în timp.

Este greu să faci aprecieri asupra colecţionarului Doina Dobreanu, după ce îi cunoşti colecţia, îi citeşti blogul şi cărţile şi stai de vorbă, chiar şi pentru puţin timp, cu omul din faţa ta. Cineva care consideră un lucru firesc necesitatea de a împărtăşi ideile, creaţia, descoperirile şi convingerile proprii cu ceilalţi în folosul cunoaşterii tuturor, fără teama de sărăcire şi de împuţinare, poate fi numit pe drept cuvânt creator autentic şi spirit superior, un om căruia i-a plăcut toată viaţa să înveţe şi la rândul său să-i înveţe pe alţii, să se informeze şi să transmită mai departe ceea ce ştie. Colecţia şi cărţile Doinei Dobreanu nu doar salvează şi apără valorile, tradiţiile şi istoria satului său de degradare, pervertire sau uitare, ci sunt şi o şcoală îmbogăţitoare pentru toate vârstele, iar preocupările sale ştiinţifice şi culturale se adaugă altor eforturi însemnate pentru salvarea tradiţiei şi a purtătorilor ei. Toate realizările Doinei Dobreanu sunt o expresie personală a dragostei sale pentru satul natal, pentru strămoşii şi contemporanii ei, pentru cultură.

Vizionarismul se manifestă în multe feluri, şi Doina Dobreanu este o vizionară prin tot ceea ce a făcut, prin tot ce a gândit în legătură cu ce-i legat de viaţă şi menirea omului pe pământ: traiul de zi cu zi, legătura omului cu natura, folclorul, tradiţia, munca, creaţia, educaţia. Astfel de oameni sunt peste tot şi sunt „sarea pământului” acestuia, dar pentru a afla gustul pe care-l dau ei culturilor locale trebuie să reuşim să-i vedem şi să le înțelegem zbaterea.

Despre prieteni și prietenie

Un dar neașteptat sosi la mine, prin poștă, chiar de Ziua Culturii Române, însoțind urările de început de an, dorit a fi „ușor, cu sănătate și putere, cu pace și înțelegere, cu comunicare și cu prietenii aproape.” Îmbrățișările cu toată dragostea, urarea de La mulți ani! și darul le primesc de la doamna Carmen.

CARMEN MIHALACHE (Huluță), n. 1969, este etnolog şi din 1996 lucrează la Muzeul Țăranului Român din București. A publicat articole și studii de etnologie, istorie orală sau folclor în presa culturală și în reviste de specialitate, este coautor a mai multe volume și a coordonat o serie de proiecte culturale dedicate unor comunități locale sau profesionale din mediul rural. Am cunoscut-o pe doamna Carmen Mihalache în anul 2008, când, la invitația Directorului Muzeului Național al Țăranului Român, domnul VINTILĂ MIHĂILESCU, am participat la stagiul de pregătire al colecționarilor de artă tredițională din mediul rural și la un amplu program cultural intitulat Patrimoniu și identitate locală. Identificarea și promovarea unor colecții sătești din România. Programul s-a derulat între anii 2008 - 2012 și a fost realizat de o echipă formată din cercetători și muzeografi de la Muzeul Național al Țăranului Român, condusă de dr. Carmen Mihalache.

2008, MNȚR București, 22-27 septembrie 2008
După vernisajul expoziției „Colecția colecțiilor” din cadrul proiectului Patrimoniu și identitate locală. Identificarea şi promovarea unor colecții particulare din România; cu Dr. Carmen Mihalache, coordonatorul proiectului

Pachetul îmi dezvăluie un superb calendar: CALENDARUL 2021 al Muzeului Național al Țăranului Român din București.

și revista de antropologie a Muzeului Țăranului Român, MARTOR, 25/2020, în memoria Profesorului VINTILĂ MIHĂILESCU, coordonată de Ana Chirițoiu și Cătălina Tesăr.

Tema revistei MARTOR, numărul 25/2020 este: „Marriage-making Among Roma in Central and Eastarn Europe: Practices, Imaginaries, Economies”. și cuprinde 12 studii și analize (etnografice, legale, dialogice și vizuale) despre cum se încheie căsătoriile în diferite comunități rome din centrul și estul Europei. Volumul se încheie cu trei recenzii a unor titluri de referință în domeniu.

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/atelierul-de-creativitate/martor-nr-25-2020-ro.html