marți, 15 februarie 2022

Nicolae Bucur - File de jurnal

 
         

Confesiuni – Spovedanii

„Omul la tinereţe trăieşte cu speranţe şi la bâtrâneţe cu suveniruri”     (I.Ghica)   

Se spune şi am constatat că natura omenească este aceeaşi în toate părţile pământului, fericirile şi necazurile sunt aceleaşi pretutindeni.  Deosebirile vin numai de la felurimea vârstei în care a ajuns omul şi de la starea de civilizaţie în care se află societatea.
Vieţuiesc în permanent dialog cu mine şi cu lumea...Mi-a plăcut frumosul uman ca şi cel din natură. A te întoarce necontenit la izvoarele inspiraţiei, la acele locuri de taină şi de farmec, acolo unde creatorii iau contact cu Divinitatea, ar putea deveni o necesitate, mai ales în zilele noastre. Împătimit de neliniştea pictorului, a poetului, a compozitorului ...am încercat să-i invoc şi să-i provoc la dialog. Am fost atras, încă din tinereţe, de personalităţile cu sufletele însetate de culori, de taine şi de armonii... Meditaţiile şi eseurile distinşilor condeieri mi-au deschis acele orizonturi, precum n-ar trebui să existe bariere între etnii, religii, naţiuni... Să apelăm la la acele statornice şi mereu reîmprospătate punţi de comunicări prin cultură, prin artă, prin prietenie. Demersul literar şi artistic al autorilor ar putea îndulci sufletele oamenilor, doritori de mai multă iubire şi armonie.
Încercaţi să fiţi lumini, nu umbre... era mottoul care-l adresam studenţilor mei. Se zice că e foarte importantă părerea pe care o ai despre tine, dar e mult mai important ceea ce cred alţii despre tine. Şi mult mai adevărat, în cele din urmă. Ceea ce e frumos în noi e faptul căutării (Mircea Eliade). Îmi rămân atât de proaspete şi la aceşti înaintaţi ani, vorbele alintătoare ale părinţilor mei...Învaţă să deschizi aripile, cu cât încerci din timp, atât de repede vei putea zbura.  
    Vremurile acelea au trecut...Am intrat într-o epocă în care nu valoarea dă măsura lucrului făcut. Succesul unei cărţi, de pildă, nu depinde neaparat, (cu excepţiile de rigoare), de valoarea ei, ci de relaţii,...mai elegant spus. Astăzi, în epoca non-discernerii globale rămâne cea mai de preţ calitatea spiritului, dar foarte puţini oameni îl mai au. Mă regăsesc şi-n acest pasaj contemporan: „Îmi pare uneori că evoluez către o bunătate spontană. Aş vrea tot timpul să fac binele, fără să am însă tot timpul energia necesară pentru asta. Fiind tot mai „astenic”, mai „fără vlagă”. Sunt foarte conştient de faptul, mă şi consolez dealtfel cu gândul că trebuie să am grijă şi de mine. Adică, ca să faci binele, trebuie să fii în formă. Inţeleptă-i vorba arabă: „Când faci un bine, uită-l de îndată. Când ţi se face un bine, nu-l uita niciodată.”
    Decenii la rând am activat ca dascăl şi ca „personaj” în cultură. Am rămas cu acea concepţie reală că nu putem evita frumoasele „scenarii” ale relaţiilor avute şi existente între maeştri şi discipoli. Nu mă feresc să evidenţiez că printr-un proces interactiv, osmotic, magistrul învaţă de la discipol în timp ce el predă. Îmi place să cred că „intensitatea dialogului zămisleşte prietenie, în cel mai nobil sens al cuvântului. Ea poate conţine deopotrivă luciditatea şi iraţionalul iubirii.” (Maeştri şi discipoli).
    Citându-l pe Nichita „Încercam să îndoi lumina ca pe o ramură a cărei singură frunză era soarele...” meditez la faptul că multe lucruri ne despart, credinţa şi cultura însă ne pot uni. Să crezi în ştiinţă e altceva decât să crezi în ce îţi spune religia. Cineva,l care crede în naraţiunea religioasă cu privire la originea vieţii poate să creadă, în acelaşi timp, în povestea ştiinţifică a creaţiei? Dacă un om de ştiinţă poate să creadă în Dumnezeu, răspunsul e da! Spre exemplu, Einstein, ar fi spus că Dumnezeu nu joacă zaruri. Dar Dumnezeul lui era unul al filosofiei, nu un Dumezeu propriu religiei. Ştiinţa, simplu spus, îţi cere să respecţi nevoia de dovezi. Scriptura (scrierea bisericească–Vechiul şi Noul Testament, Biblia) îţi cere o credinţă...Privitor la Ştiinţă, nu poţi să te ocupi de ea dacă nu ai imaginaţie, evident ţinând cont de dovezi. Se străduiesc savanţii şi nu numai, să comunice conceptele esenţiale ale ceea ce descoperă. Gândirea ştiinţifică a progresat imens, mai ales în ultimul secol prin literartura de popularizare a ştiinţei. 
     Aş mai zice spre final meditând la această întrebare: Când nu mai va fi cărare de la vecin la vecin ...la cine te mai duci ?...Să încercăm să ne mai simpatizăm unii pe alţii, să nu ne pierdem credinţa, originea...Să nu mai ocolim adevărul, să ne străduim a cunoaşte istoria aşa cum a fost ea. Să mai găsim şi acel timp spre a înţelege că arta nu e doar o expresie a instinctului, a gestului spontan. Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul. (M. Eminescu). 


    Oameni şi gesturi


    Am fost şi am rămas un sentimental...De când mă ştiu timpul mi-a fost acel concret al vieţii pe care l-am preţuit ca pe judecătorul cel mai neîndurător. Vin şi acei ani când reflectăm că timpul îşi lasă încetul cu încetul noaptea şi liniştea sa. Şi dacă noi trecem prin timp Viitorul şi trecutul devin a filei două feţe, cum zicea poetul. În afund de vremi mereu găseşti oameni deosebiţi şi idei mari care fac amintirile atât de plăcute şi de neuitat.     
    Mă voi opri la o astfel de întâmplare de acum trei decenii şi ceva la care am fost profund surprins de fiinţa umană care-i corp şi figură, dar şi   suflet, căci „este rege în natură”.  
Povestioarea începe aşa...
    Cursele şi trenurile personale opresc şi la Sărmaş –Runc. O staţie nouă în geografia căilor ferate din Harghita. Şi să ştiţi că sunt călători destui...oamenii locului, dar şi cei veniţi cu diverse treburi. Fac drumul de întoarcere peste podul suspendat ce te leagănă, aidoma unei plase întinse din arenele circului, privind la undele neastâmpăratului Mureş. Acum câteva luni acesta nu exista, azi el se alătură celor încă câteva ridicate de-a lungul râului între Sărmaş şi Subcetate. Sub coama dealului zăresc şi firma noii staţii. Călătorii în aşteptarea trenului, tineri, vârstnici, cuminţi. Şi totuşi din rândul lor o femeie trecută de acum de anii celei de-a doua tinereţi trebăluieşte calm, zâmbind mai mult pentru sine decât la soarele arzător ce anunţă luna lui cuptor. Vestimentată ordonat, cu faţa bronzată, are ochii sclipitori, iar palmele mâinilor descifrează „dialogul” cu muncile câmpului sau ale celor din ogradă. Nu-şi avea astâmpărul nici aici. Suportul tablei indicatoare avea să fie împodobit curând cu florile de câmp şi crengile de brad, înscrisul SĂRMAŞ - RUNC strălucind ca pentru o sărbătoare. Un gest spontan „născut” într-o scurtă aşteptare de tren, o manifestare de frumuseţe grăită aşa: „N-am avut ce face. Este vară şi apoi aşa-i frumos! La iarnă nu voi putea, de unde flori?!”.
    Urcăm în tren, lăsăm în urmă noutăţile locului, podul suspendat şi noua staţie C.F.R., dar gândul îmi rămâne la gestul acestei sătence care „la prima” avea să şi coboare. Ezitării de început îi pun capăt şi mă îndrept spre dânsa spre a-i afla totuşi cel puţin numele. Mi s-a recomandat fără rezerve. „Mă numesc Urzică Ioana şi locuiesc în Subcetate- Filpea, nr. 769” (sper să fi reţinut bine numărul casei). Îţi mulţumim tanti Ioana pentru florile aşezate cu atâta migală şi dragoste pe tabla indicatoare de la Sărmaş –Runcu. 
    Şi dacă ceva din preajmă ar trebui să primescă un nume din acea zi, de 27 iunie 1990, pentru sufletul meu, podul suspendat de aici, care leagă practic comuna de drumul de fier a fost botezat IOANA, în semn de admiraţie pentru graţia şi gestul nobil şi firesc al acestei femei din satul Filpea.
       



           II.  Oameni și locuri. Imagini din satul Filpea 
Foto: Doina Dobreanu, 2005 
   








               

duminică, 13 februarie 2022

Eterna poveste a bobului de grâu în gospodăria tradițională


MOTO:

Ograda copilăriei

 Nicăieri un cer mai acoperit cu stele strălucitoare

Un cer mai vibrant, străveziu și adânc

Ca-n ograda copilăriei când

Calea lactee atingea sufletele noastre înfiorate pe rând.

Si ghicind constelațiile de pe cerul uluitor în vastitatea sa divină

Inimile, uriașe potire, primeau botezul de lumină.

Un praf de aur se-așternea peste toate cele din jur

Parcă imaterial, atât de fin.

În aer se-auzeau viori, sau muzica sferelor ajungea până la noi?

Calea lactee străbate și azi ograda copilăriei și inima mea.

                                                    Prof. OLIMPIA OROS


          

 Text publicat in cartea ACASĂ, LA SUBCETATE...,   autori: Doina Dobrenu și Zorel Suciu, 2012, pp. 45-49

     De multe ori am ascultat în copilărie povestea tristă a unor copii săraci care cereau mamei lor pâine. Nu de fiecare dată avea biata femeie cu ce să le păcălească foamea. Îi ruga însă, cu blândeţe în glas şi cu compasiune în privire, să aibă răbdare să semene grâul, apoi să crească, să se pârguiască, să fie secerat, treierat şi dus la moară. Abia după aceea va putea frământa şi coace în cuptor pâinea mult râvnită…

Din această poveste am aflat în anii fragezi ai copilăriei povestea bobului de grâu, apoi am conştientizat-o participând eu însămi la acest ritual anual al transformării boabelor de grâu în pâine, începând cu semănarea lor în fiecare primăvară în pământul reavăn, proaspăt arat, continuând cu seceratul holdelor, cu treieratul snopilor, cu măcinatul boabelor…

Trăitori într-o localitate montană, rămasă necolectivizată în epoca comunistă din lipsa unor întinse suprafeţe plane, agricultura practicată a fost una de subzistenţă. În vremea copilăriei mele şi multe decenii după aceea, fiecare familie încerca să îşi asigure pâinea cea de toate zilele prin munca asiduă de-a lungul unui an calendaristic.

În ajun de Anul Nou, cete de copii reînnoiau un obicei străvechi prin colinda Pluguşorului – o poveste spusă în versuri despre bădica Traian şi jupâneasa Dochiana, modele de vrednici plugari din vremuri imemoriale, care au ştiut să aleagă cu pricepere locul pentru arat şi semănat. Urătorii, pocnind din bice, în gemete de buhai şi sunete de clopote şi tălănci, care însoţeau pluguşorul, prezentau muncile agricole pe parcursul întregului an, de la arat şi semănat până la pregătirea colacilor pentru colindători. Pluguşorul se încheia cu urarea adresată gazdelor, oameni gospodari şi ei: Cum dat-a Dumnezeu mai an/ Holde mândre lui Traian,/ Astfel să dea şi la voi,/ Ca s-avem parte şi noi./ Să vă fie casa casă,/ Să vă fie masa masă!.../ Şi la anul să trăiţi,/ Să vă găsim înfloriţi/ Ca merii,/ ca perii/ În mijlocul verii./ Mânaţi, măi! Hăi, hăi!

Despre vremea colindelor îşi amintesc cu nostalgie copiii de odinioară din satul de Peste Mureş. Inginerul Gavril Urzică povesteşte cu drag despre organizarea din vreme a cetei de colindători, despre pregătirea colindei şi a celor necesare: Pentru sărbătorile de iarnă ne pregăteam din timp pluguşorul şi bicele - doar era destulă cânepă! -, ajutor primind de la unchieşul Gavril, cunoscător în cele trebuitoare la colindat. Gospodinele se întreceau în ajun în pregătirea cozonacilor şi a prăjiturilor. Seara de Crăciun o aşteptam cu nespusă bucurie. Nici nu însera bine că noi, copiii, şi începeam colinda, din capătul satului, de la Țepeluş, şi o continuam până la celălalt capăt, la Sandu Mucii. Cei mici îşi încheiau colindatul şi se culcau, dar după miezul nopţii porneau cei mari, până în zori, astfel că nu rămânea nici o casă fără colindători.

Iulia Hanga zâmbeşte şi acum amintindu-şi de felul aparte în care primea colindătorii fratele tatălui său şi vecin cu ei, Dumitru Hurubă: De sărbători, când copiii mergeau la colindat, unchiul încuia poarta. Odată, nişte băieţi au sărit gardul şi l-au colindat, dar unchiul i-a răsplătit cu biciul…

Periplul prin sat cu misiunea asumată de a vesti noul an şi de a face urările tradiţionale pe la casele iluminate este văzut de Zorel Suciu ca un adevărat drum iniţiatic pentru copii: Troienele mari, drumul neiluminat, podul din grinzi bătrâne care la trecere scoteau sunete ce păreau infernale pentru copilul înfricoşat ce se adâncea în întuneric, apa Mureşului clipocind sub pojghiţa de gheaţă reprezentau piatra de încercare pentru multe generaţii de copii în a-şi dovedi curajul de a trece podul, spre a-şi îndeplini misiunea asumată de „colindători”.

După sărbători, în toiul iernii, când drumurile erau numai bune pentru a prinde animalele la sanie, gospodarii scoteau gunoiul pe bucăţile de pământ care uramau a fi arate şi însămânţate primăvara. Seminţele erau pregătite din timp: erau selecţionate la treier, apoi, înainte de arat, erau spălate cu soluţie de piatră vânătă, zvântate la soare şi stropite cu aghiazmă păstrată de la Bobotează.

Când se pleca în prima zi la arat, se tămâiau animalele, seminţele, teleguţa şi plugul, apoi se stropeau cu apă. Actul ritualic al udării, fie la începutul aratului, fie la seceriş, prin stropirea cununii şi a secerătorilor, avea o anumită semnificaţie, respectiv asigurarea unei rodiri mănoase, prin prezenţa ploilor la vremea potrivită. Apa din ritualul agrar are acelaşi rol ca şi apa vie din poveste: să asigure continuitatea vieţii.









    Muncile agricole din cătunul de Peste Mureş, începând cu aratul şi terminând cu treieratul, sunt evocate nostalgic de ing. Gavril Urzică: Primăvara, toţi ieşeau la arat în aceeaşi zi pe dealul Plămâna, cu vaci, cu cai, fără a ţine seama de hotare. Unii arau, alţii semănau, alţii grăpau. Cătunul era din primăvară până toamna un furnicar de oameni, pe aici fiind drumul de trecere spre Poiana cea Mare, Coasta Higii, Hodoşa, până la drumul ţării.

Parcă aud scârţîitul carelor trecând prin faţa caselor noastre, încărcate cu fân sau otavă, cu snopi de cereale sau de in, într-un du-te -vino continuu, de multe ori şi noaptea, atunci când semnele anunţau ploaie.


Claca de secerat

     În două veri, aveam 16-17 ani, am fost la secerat în sate de pe lângă Reghin. Seceram un iugăr câte şase persoane, pentru şase litre de boabe de grâu. Nucu, vecinul nostru, în echipă cu noi, era mereu nemulţumit, că nu legăm snopul o dată cu el, că nu e snopul la fel de mare ca al lui… Mi-a plăcut să lucrez şi lucrez şi astăzi cu plăcere, până mai pot… (Iulia Hanga






    Când eram copil, snopii de cereale erau depozitaţi în gospodării, prin şuri sau în stoguri. Apoi sătenii au fost obligaţi să-şi adune recolta la arii, locuri anume stabilite de către Primărie. Treieratul începea după 1 septembrie. Spiritul de întrajutorare al comunităţii de Peste Mureş atingea apogeul atunci. Din fiecare familie participa zilnic măcar câte un membru la această activitate, până ce toţi gospodarii terminau de treierat. Pentru noi, copiii, era prilej bun de a face toate trăsnăile, părinţii, ocupaţi cu treieratul până în noapte târziu, scăpându-ne din ochi.

În vremea în care ţăranii din zonele necolectivizate erau obligaţi să predea statului cote împovorătoare, cu toată osârdia harnicilor gospodari din Subcetate, implicit din cătunul de Peste Mureş, recolta dijmuită astfel nu era suficientă pentru hrana familiei până la noua recoltă şi pentru semănat. Au rămas neşterse amintirile celor care participau la campaniile de seceriş în satele de pe câmpie.

 

Care cu snopi, trase de vite, coborând spre sat dinspre Hodoşa şi Coasta Higi



Cât era de râvnită o bucată de pâine pregătită din grâul proaspetei recolte! Cu sacul dus pe spate, se mergea la una din morile de apă din apropiere. Mi-amintesc cum plecam dis-de-dimineaţă la moară la Sineu, eu, Mărioara şi Nicolae, fiecare ducând într-un sac câte o mierţă de grâu. Mama plămădea pâinea cu aluat şi până seara era gata. (Valeria Pop)


Instalaţii de moară, detaliu cu mecanisme, Subcetate-Călnaci, gospodăria A. Câmpean nr. 494, construită în cca. 1870, transformată în 1973

(Foto Dorel Marc- anul 1998, arhiva documentară a Muzeului de Etnografie Topliţa)

Adriana Muscă s-a născut şi a copilărit în cătunul de Peste Mureş. Nu poate uita odoarea care se răspândea dinspre casa vecinei când pâinile dolofane se rumeneau în cuptorul ei din curte: Îmi amintesc cu drag de mireasma ademenitoare a pâinii ce se cocea pe vatra încinsă a cuptorului din curtea vecinei noastre, mireasmă care ne aduna pe puţinii copii dimprejur în preajma cuptorului, hârjonindu-ne nerăbdători în aşteptarea momentului în care mătuşa Mărioara scotea pâinea rumenă şi aburindă din cuptor. Bucăţica de pâine fierbinte pe care o primeam de fiecare dată ni se părea delicioasă, cu un gust inconfundabil, fără egal. Mă gândeam atunci că mătuşa cunoştea un anume secret, numai de ea ştiut. Acuma ştiu că mirodeniile miraculoase care dădeau savoare pâinii făcute de mătuşa Mărioara erau nerăbdarea cu care adulmecam mirusul de pâine caldă, surâsul din ochii mătuşei şi bunătatea pe care i-o citeam pe chip, când ne frângea din pâinea abia scoasă din cuptor.



Cu aceeaşi bucurie îşi aminteşte despre mirosul ademenitor de pâine proaspătă şi Nicoleta Someşan: Nu pot uita mirosul de pâine şi pupi scoşi din cuptor, mirosul care mă trezea dimineaţa mult mai târziu, după ce munca în gospodăria mătuşii Aurelia Nucului începuse...

Câtă răbdare şi pasiune, câtă ştiinţă şi iubire în această muncă ancestrală de creaţie ritualică a bobului de grâu, săvârşită de ţăranul truditor! Câtă bucurie şi mulţumire poate oferi bucata de pâine obţinută prin efortul şi strădania  din fiecare an!

Prof. Doina Dobreanu

 

Tablou cusut aflat in Muzeul etnografic LETIȚIA SUCIU din satul Izvorul Mureșului, com. Voșlăbeni - Harghita

 

joi, 3 februarie 2022

Ocupaţiile casnice, acum, o poveste … Cultura și prelucrarea inului și cânepei


Text publicat in cartea ACASĂ, LA SUBCETATE..., autori: Doina Dobrenu și Zorel Suciu, 2012, pp. 49-51

Să ne reamintim povestea drumului parcurs de seminţele de in şi cânepă. Semănate în pământul reavăn primăvara, la margine de mălăişti, ele deveneau plante din care se obţineau firele vegetale folosite mai odinioară în industria casnică. Cultivarea acestor plante şi prelucrarea lor (topitul, meliţatul, separarea fibrelor prin răgelare, torsul, înnălbirea prin fierbere şi spălări repetate, ţesutul pânzeturilor, croitul şi cusutul obiectelor de vestimentaţie şi de uz gospodăresc) erau ocupaţii indispensabile în bunul mers al unei gospodării ţărăneşti proprii satului patriarhal; erau ocupaţii deprinse de tinerele ţărănci încă înainte de căsătorie fiindcă ele, femeile, trebuiau să îşi asume sarcini precise în familia de tip tradiţional.

În urmă cu 50 de ani mai era practicată cultura inului şi a cânepii. Pe costiţă – îşi aminteşte Anuţa Suciu (în 2011)- , semănam la marginea mălăiştei cânepă de vară şi cânepă de toamnă. O căram cu parii la Sărătură. Cânepa de vară se topea în două săptămâni. Ştiam că e gata când se rupea uşor peste deget. O căram acasă şi o meliţam, după ce o uscam bine. Câteodată nu găseam cânepa, că-i dădeau drumul copiii pe apă, ori o lua apa după ploi mari. Mi-aduc aminte că ruşii au trecut pe-aici cu războiul toamna, când noi meliţam cânepa. Eram speriate şi lucram cu ochii în pământ. Numai Voşlobanca râdea, cu mâinile în şold. S-a pus pe treabă când rusul a strigat mânios la ea şi n-a mai râs apoi. Aşa trăgea şi ea, de frică la hâldani!

Inginerul Gavril Urzică îşi aminteşte cum, la început de toamnă, în vremea copilăriei sale, la Sărătură se scotea de la topit cânepa.

Balta de la Sărătură


Imagini de pe internet

     De la Țepeluş până la Muceni se auzeau meliţele, în zilele însorite, aproape la fiecare casă. Toamna, odată terminate muncile la câmp, treieratul şi depănuşatul porumbului, începeau clăcile de tors şi şezătorile. Şezătorile se făceau pe rând la fiecare casă. Se venea şi la noi în şezătoare, deşi casa era plină de copii. Cei mici adormeau pe canapeul de după sobă pănă stăteau femeile la lucru. (Valeria Pop, 2011) Cu vecinele ne-am înţeles tare bine. Iarna umblam cu furca una la cealaltă, lucram şi povesteam. (Aurelia Muscă, 2011)

Prin anii 1970, cultura inului devenise o afacere pentru locuitorii din zonă, care vindeau inul cules şi uscat statului pe bază de contracte încheiate în prealabil. Era mai profitabil să se cultive in în zonă decât cereale. Cultivat pe suprafeţe mari, inul era cules prin clăci de întrajutorare. Pentru elevii şi studenţii din sat, clăcile erau în vremea aceea un bun prilej de a petrece împreună câteva ore la smuls de in, apoi o seară de amuzament. Din clăcile cu joc de altădată rămaseră munca de întrajutorare, plăcintele cu brânză coapte în cuptor şi ideea de joc, ceteraşul şi dobaşul, care ziceau altădată ştraiere şi de învârtit, fiind înlocuiţi cu înregistrări muzicale redate de picup sau magnetofon. 

La smuls de in

    Anii ′70-′80 reprezintă perioada de apus a practicării meşteşugurilor casnice: de transformare a inului şi cânepii, respectiv a lânii, în fire, apoi în diverse ţesături. Aceste ocupaţii au apus lent, încetând a mai fi practicate ca necesitate existenţială; ele s-au perpetuat o vreme accidental, din nevoia creatoarelor de artă de a-şi dovedi iscusinţa şi de a-şi exprima frumuseţea şi bogăţia lor interioară. Torsul, ţesutul şi cusutul au depăşit astfel stadiul de ocupaţii, au devenit manifestări de artă, oferind creatoarelor doar bucurii şi satisfacţii depline pentru pasiunea şi măiestria lor.














1964

În vremurile de odinioară, povestea firului ţesut în pânzeturi pentru îmbrăcăminte şi pentru locuinţa ţărănească, repetată an de an, transmisă de la o generaţie la alta, devenea tot mai frumoasă, mai provocatoare, mai implicantă, mai pasionantă. Era o mândrie pentru fiecare gospodină harnică să-şi etaleze în gerul iernii torturile proaspăt spălate, să-şi scoată la soare, înainte de Paşte, covoarele ţesute iarna şi să-şi întindă valurile de pânză, la înălbit, prin poieni, când da firul ierbii … Dacă poposeşti în Subcetate, nu se mai aud meliţele, nici vătalele, nici fusul sfârâind lângă sobă în nopţile geroase de iarnă, nici poveştile celor adunaţi seara la şezătoare… Dar se mai pot admira încă, aproape în fiecare casă, ţoluri miţoase, covoare şi cuverturi frumoase, fel de fel de cusături ornamentale: draperii, periniţe, feţe de masă, carpete, goblenuri, paturi cu haine, iar, prin dulapuri, frumoase piese ale portului strămoşesc.


Ștergar țesut din fire de in, cu neveditura în 4 ițe, în oblonițe

Detaliu




Față de masă decorativă, cusută pe pânză de casă din in (1942)


Covoare cu textura din cânepă

    De ce-oi fi lucrat, oare, atâta?, se întrebă glasuri aproape stinse, înfiripate doar de nostalgia bucuriei pe care le-au picurat-o în suflet atâtea zile, şi luni, şi ani petrecuţi cu acul, cu fusul, cu suveica în mână, fără astâmpăr… Știm să preţuim frumoasele obiecte, unice, create din in și cânepă, de obicei textile pentru ornamentarea casei rurale?, mă întreb… Câte gânduri, speranţe, bucurii şi nelinişti, poate şi lacrimi, au însoţit facerea lor! Fiecare în parte îşi are propria-i poveste.



-------------------------------------------------------

         MIRACOLUL CÂNEPEI

Canabisul industrial nu este doar o plantă agricolă! Acesta este antidotul împotriva petrolului și al dolarului!

CUM A FOST INTERZISĂ cânepa?

1.  Un singur hectar de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 5 ha de pădure.

2.  Un ha de cânepă poate produce aceeași cantitate de hârtie cât 4 hai de pădure.

3.  În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie de 3 ori.

4.  Cânepa crește în 4 luni, copacul în 20-50 de ani.

5.  Canabisul este un adevărat captator de radiații.

6.  Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și are nevoie de foarte puțină apă.  În plus, deoarece se poate proteja singur de insecte, nu are nevoie de insecticide.

7.  Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria chimică ar putea dispărea cu totul.

8.  Primii blugi au fost din cânepă;  chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă. Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șnururi, genți, pantofi, pălării.

9.  Reducerea efectelor chimioterapiei și radiațiilor în tratamentul canabisului, SIDA și cancerului;  Este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.

10.  Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare, iar cei doi acizi grași din ea nu se găsesc nicăieri în natură.

11.  Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.

12.  Animalele hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.

13.  Toate produsele din plastic pot fi făcute din cânepă, iar plasticul din cânepă este ușor biodegradabil.

14.  Dacă caroseria mașinii este din cânepă, va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.

15.  Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor;  Este durabil, ieftin și flexibil.

16.  Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa;  Deci este complet prietenos cu mediul.  În America, în secolul al XVIII-lea, producția sa era obligatorie, iar fermierii neproducători au fost opriți.  Dar acum situația este inversă.  DE UNDE?

Medicamentele din canabis au fost retrase de pe piață și înlocuite cu medicamente chimice folosite astăzi. Pentru producția de hârtie, pădurile sunt tăiate. Intoxicația și cu pesticide și cancer generat de pesticide este în creștere. Și apoi ne-am umplut lumea cu gunoi de plastic… (Sursa, net)