„Scriitori rememorând Paștile Copilăriei” de Menuț Maximinian și Valentin Marica - 2021

 „Copilăria mea e aci și astăzi.”

(Lucian Blaga, „Cuvinte către fata necunoscută din poartă”)

     A apărut la Editura Cezara din Tg. Mureș antologia Pendul de Cer II. Scriitori rememorând Paștile Copilăriei de Menuț Maximinian și Valentin Marica,  o antologie de sărbătoare editată în aceste zile.     

Din Cuvântul înainte al antologiei:

    Se știe că de la visători ne vin cele mai frumoase lucruri și prin ei  ne ridicăm acolo unde se încheagă sufletul. Fiecare pagină din Pendul de cer. Scriitori rememorând Paștile copilăriei (urmând volumului Pendul de cer. Scriitori rememorând Crăciunul copilăriei) e cuib de rândunică în care se încheagă sufletul, aducând candoare pe fruntea lumii, unde dorim să fie murmur fără-de-sfârșit  Lumina din Lumină, Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat.

    Copilăria, mâna cu care ne prindem de Rai, purtând pe umeri năvală de surâsuri, ca razele prinse în rotirea oglinzii, reamintind blânda Duminică  a Învierii, se așează în jocul de-a ziua cea bună.  Intrăm ca în niște muzee de suflet, călătorind ca bobul ceresc  să rămână  în bătaia timpului cu seninătatea din prima poezie pe care a dat-o Mihai Eminescu literaturii române, De-aș avea, sau cu acea seninătate prin care copilul ( în poezia lui Ion Pillat) veghează „la geamul alb de stele”.

   Își prind cuvântul și trăirile genuine de Pendulul neuitării, al bucuriilor și al cunoșterii,  scriitorii, din nou copii (au apreciat mulți scriitori ideea  antologiei, dar s-au pornit greu în gingășia rememorărilor), Iulian Dămăcuș, Maria-Daniela Pănăzan, Veronica Oșorheian, Nadia Urian,  Ion Radu Zăgreanu, Elena Stan,  Virginia Brănescu,  Menuț Maximinian,  Lorinczi Francisc-Mihai, Doina Dobreanu,   Olimpiu Nușfelean, Alexandru Jurcan, Ana Munteanu Drăghici, Radu Băeș, Elena M. Cîmpan, Valentin Marica, Mircea Daroși, Victoria Fătu Nalaţiu,  într-o plutire a gândului ca în Amintirile lui Ion Creangă,  când copilul încălecat pe un băț gândește că se află în galop pe cel mai strașnic cal. Începe POVESTEA.  Căci fără ea se pierde vestea că vine Dumnezeu. Ar fi strigător la cer, scria Lucian Blaga, ca omida să nu se prefacă în fluture, rămânând în crisalida sa, disprețuind aripile.

   Rememorând Paștile copilăriei, scriitorii antologați leagă clipa de veșnicie, privindu-se în adâncuri de iubire (acea iubire fără de care „ne-am teme de viață”), în cumințenia leagănului și sfințenia părinților, în înnoirea firii pe care o aduc marile sărbători ale creștinătății, în înaltul văzduh al nădăjduirilor și rodului sufletesc. Inundă un verde imens al spovedaaniei și un purpuriu imens al ochilor larg deschiși spre înminunare, dar și spre cunoaștere, simțind  (ceea ce acum pot spune mai răspicat) că toată făptura, prăznuind Învierea, se întărește, gustând din nunta Fiului de Împărat, aflând că Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că pântecul iadului e sfârtecat, că pustia a înflorit precum crinul și e deschisă calea spre mântuire, că Învierea este, precum propovăduia Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, o dragoste mai mare ca viața.  

                                                 Valentin Marica

CUPRINSUl volumului:

Valentin MARICA, Cuvânt înainte

Iulian DĂMĂCUȘ, Înviere

Maria-Daniela PĂNĂZAN, Amintiri din Sâncel

Veronica OȘORHEIAN, Sârg și bucurie, în așteptarea sărbătorii

Nadia URIAN, Paștile de altădată

Ion Radu ZĂGREANU, De veghe în salcia de la canton

Elena STAN, Așteptând ziua Învierii

Victoria Fătu NALAȚIU, Drum în țara frumuseții

Virginia BRĂNESCU, Paștile copilăriei în familia mea

Menuț MAXIMINIAN, Sărbătoarea, o provocare în vreme de pandemie

Lorinczi FRANCISC-MIHAI, Acasă de Paști

Doina DOBREANU, Paștile în familie și comunitate, în urmă cu 60 de ani

Olimpiu NUȘFELEAN, O cană de porțelan albă pe care era pictat un înger

Alexandru JURCAN, Paștile pe cărări albastre

Ana Munteanu DRĂGHICI, Copilărie cu ochi albaștri

Radu BĂEȘ, Paștile pe Valea Gersei

Elena M. CÎMPAN, Fetița cu ciorapi de Paști

Mircea DAROȘI, „Sărbătoarea sărbătorilor”

Mircea DAROȘI, Iisus în vis

Opinii despre carte

ELVIRA MAXIM: Respect și admirație pentru toți scriitorii care au contribuit la alcătuirea acestei cărți, rememorând acele clipe trăite în anii copilăriei! O carte încărcată de atâtea emoții mi-o închipui ca pe un copac înflorit și pe fiecare ramură flori minunate în culorile parfumate de sufletul copilului de atunci...Doamne, îl văd ,ce copac fantastic și totuși real! Copacul amintirilor copilăriei unor oameni cu har! Cum să nu-ți dorești să o citești? Felicitări  tuturor celor care au creat-o și au închinat-o acestei sfinte sărbători !

MELANIA CUC: Tot pe ce vă puneți amprenta sufletului, Domnule Valentin Marica, iese memorabil. Și aceasta carte va dăinui ca o mărturisire a unui Timp în care Credința și Tradiția făceau parte intrinsecă din mersul lumii satului care a fost. Să aveți Sărbători line, bucurii și Lumină!

LAVINIA-NICOLETA GHISA: Abia aștept sa descopăr poveștile în care cu siguranță mă voi regăsi și eu, copil. Felicitări! Sărbători cu multa bucurie în suflet!

ANA MUNTEANU-DRĂGHICI: Apariția cărții ,,Pendul de cer" mi-a adus în suflet lumina Sfintelor Sărbători de Paști! Faptul că și povestirea mea - Ochii albaștri ai copilăriei -, va fi privită de cititori, îmi bucură sufletul sub semnul unei raze de lumină! Mulțumiri domnului cuvântului, Valentin Marica! Aleasă prețuire tuturor truditorilor la săvârșirea cărții, cinstire coautorilor!

II.   

 VIOREL CHIRILĂ,

       Gând în ajun de Sărbătoarea Învierii

Pe cruce el bătuse în porțile lumii,
Din carnea durerii să scape,
Umana sa umbră să nu mai fie
Decât liniște curgând peste ape.
 
Ieșirea din oase s-a împlinit,
Duhul a frânt cătușa de carne
Și nimic nu mai părea
Legea vremelniciei să o răstoarne. 
 
Dar, iată, mormântul e gol,
Săracă piatra ce l-a încăput...
Trupul ce zăcuse acolo,
Totuși în lumină s-a prefăcut.
 
Un giulgiu mai stă mărturie
C-ar fi zăbovit o noapte aici
Cel străpuns de piroane,
Cel sărutat de ocară și bici.
 
Acum peste golul din piatră se-nalță
Cum biruitoare în toate iubirea,
Lumina unui nou înțeles
Ce veșnic cutremură și vindecă firea.

  LILIANA CREMENCIUC,

       Lumina învierii

Din mână ta lumina-mi s-o primesc
În noaptea sfântă, tainic îmi doresc.
Să simt în mine vraja învierii
Sub cerul tremurând în dor al serii.
 
În glas de clopot, bolta s-arcuiește
Născând din ceruri punctul ce iubește,
Rotind în sferele albastre
Demiurgul palid, printre astre.
 
Și tu IL vezi, ne spui c-a-înviat,
Iar noi îți vom răspunde-Adevărat.
Ce magică e noaptea de-nviere
Si-n glasul tău e-o dulce mângâiere!
                      1mai, 2021.

   AUGUSTIN MOCANU,

Paștile copilăriei

- simplă evocare, Boju, 1940-1950 -

       După lungul şir al marilor sărbători de la răscrucea anilor: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, vreme de vreo două luni, în lumea satului patriarhal, preocuparea principală a tuturor membrilor comunităţii se îndrepta către  logodnele şi nunţile care umpleau perioada câşlegilor de iarnă(gheaţă).

      Odată cu intrarea în Postul Sfintelor Paşti, eveniment calendaristic ce are loc mereu cam pe la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie, preocupările spirituale şi gospodăreşti destinate întâmpinării marii Sărbători a Învierii Domnului treceau pe primul loc, fiind sporite şi de prefacerile importante care se petreceau în sânul naturii datorită sosirii şi înstăpânirii primăverii.

   Primul eveniment deosebit al etapei era Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti, ultima duminică de dinaintea postului, când, în satul nostru, gospodina fiecărei familii făcea plăcinte din făină albă de grâu. Aceasta constituia mâncarea tradiţională specială a momentului, care era consumată de membrii familiei pe tot cuprinsul acelei zile. Feciorii holtei şi fetele mari împreună cu unele perechi de tineri recent căsătoriţi organizau petreceri cu joc. Din prima zi a postului oamenii trebuia să respecte o serie de norme cerute de rânduielile bisericeşti. Astfel: nu se mai puteau face nunţi şi nici alte petreceri, jocul tineretului, obişnuit în duminici şi sărbători, se oprea până în a doua zi de Paşti, se cerea respectarea unor restricţii alimentare pentru persoanele mature şi sănătoase; numai bolnavii, copiii şi bătrânii aveau anumite îngăduinţe de protecţie.

   Credem că e potrivit să notăm aici numele câtorva mâncări specifice zonei pentru perioada Postului Mare: zeamă de tăieţei în moare, mămăligă acră  (preparată cu borş de casă în loc de apă), zeamă de prune uscate, tăieţei sau razalăi în apă (supă de legume) de post, grăunţe de cucuruzi fierte, fasole frecată (pastă), zeamă de fasole înăcrită cu borş, cocoşi (floricele).

  Latura distractivă şi zgomotoasă a vieţii era lăsată  de-o parte şi pe primul loc trecea preocuparea pentru spiritualitatea existenţei umane. De la Sâmbăta Sf. Teodor şi până la Sâmbăta lui Lazăr în fiecare zi de sâmbătă se făcea pomenirea morţilor care s-au săvârşit în curgerea anului trecut. Pentru  pomenire, familiile duceau la biserică prescuri şi lumânări. După obiceiul locului, la Boju,  judeţul Cluj, în Joia Mare avea loc sărbătoarea zilei morţilor. În cadrul acesteia,  pentru ficare decedat în cursul anului trecut se pregătea câte un pom - pomul mortului - asemenea celui făcut cu prilejul înmormântării. Pomurile se duceau la biserică, unde preotul le sfinţea. La utrenia din Joia Mare, în spaţiul părţii bărbăteşti a bisericii erau aşezate în rând atâtea pomuri câţi săteni au plecat în anul scurs de la Paştile anterioare. Pomurile  erau încărcate cu daruri  care se puneau de sufletele celor pomeniţi, adică: pâine rituală (colăcei, covrigi, pomeni în formă de cruce şi o prescură înfăţişând o scăriţă cu trei fuştei, rezemată de pom), diferite dulciuri (pişcoturi, turte colorate, bomboane), fructe (mere, prune uscate, nuci), serpentine de floricele înşirate pe aţă, ouă roşii (fiindcă sunt aproape Sfintele Paşti), obiecte cu funcţii mogico-rituale necesare mortului în ceea lume (o farfurie, o cană, o lingură, o ştergură, toate noi şi nefolosite)  şi o lumânare (ca omul să nu se rătăcească în calea lui din lumea cealaltă).După slujbă pomurile  rămâneau la biserică şi erau împărţite între slujitorii acestei instituţii, astfel: din şase pomuri, preotul lua trei, diacul două şi fătul unul. Din pâinea rituală, fătul tăia bucăţele şi le împărţea celor prezenţi în biserică şi săracilor, dacă se nimerea să fie  prezenţi acolo; uneori erau chemaţi anume pentru aceasta.

       Fiindcă mai sus am vorbit de ziua morţilor, menţionăm că de prin anii 1975-1980, bojenii plecaţi la lucru în mediul urban au adus în sat obiceiul occidental de a organiza la 1 noiembrie luminaţie de ziua morţilor. În zilele anterioare se aranjau mormintele, se făcea curăţenie în jur şi, eventual, se plantau flori perene pentru primăvara viitoare. La 1 noiembrie, către după-masă, spre seară, oamenii mergeau la cimitir ducând flori şi lumânări pe care le aprindeau şi tot cimitirul strălucea de luminiţe care  ardeau tremurând. Unii mai duceau pâine rituală, cozonac sau prăjituri şi puţină băutură, ţuică sau vin, pentru a le servi ca pomană de sufletele morţilor. Nu ştiu ce atitudine  oficială a avut Biserica Ortodoxă Română faţă de acest obicei împrumutat, dar am observat că unii preoţi au respectat orientarea credincioşilor şi au participat la luminaţie alături de enoriaşi; bineînţeles că,  la finele lunii octombrie, ortodocşii fac  obişnuitele pomeniri ocazionate de ritualul -  Moşii de toamnă.

       În întreaga perioadă a postului ca în toată viaţa familiei, femeile - soţii, mame şi gospodine în acelaşi timp - aveau un rol foarte important. Ele îşi îndrumau copiii cum să se comporte în timpul postului; asigurau prepararea unei hrane adecvate familiei, ţinând seamă de vârsta şi starea sănătăţii fiecăruia; pregăteau pâinea rituală, lumânările, ştergările etc pentru pomenirea morţilor familiei, le duceau la biserică şi participau la ritualul religios de pomenire, constituind, în acest fel, o adevărată forţă de coeziune a familiei, un factor determinant al depozitării, păstrării şi transmiterii valorilor spirituale creştine şi folclorice  moştenite către generaţiile tinere care le vor lua locul în mersul vieţii. Majoritatea femeilor, în primul rând  cele mai în vârstă, participau la slujbele oficiate de-a lungul postului şi erau nelipsite de la deniile din Săptămâna Patimilor. Pe lângă sărbătorile trecute în calendarul creştin ortodox, multe femei mai ţineau în Postul Mare câteva zile - numite tot sărbători - cunoscute aşa, transmise şi "impuse" prin tradiţie, pe care nu ştiu dacă biserica le respingea sau le accepta în mod tacit. După câte îmi mai aduc aminte, printre aceastea erau: Patruzeci de Sfinţi, adică Mucenicii, la 9 martie; miercurea din prima săptămână a postului, cunoscută la occidentali cu numele de Miercurea cenuşii şi Miercurea dintru ele, adică cea de la mijlocul postului. De asemenea, trebuie să menţionez că în Vinerea Mare persoanele mature: bărbaţii, dar mai ales femeile ajunau şi nu făceau lucruri specifice muncii lor: nu coceau pâine, nu spălau haine, nu torceau, nu ţeseau, nu coseau etc, dar se putea lucra în grădină şi la câmp.

 Pregătirea spirituală pentru întâmpinarea Sfintelor Paşti era încoronată prin spovedanie şi taina sfintei  împărtăşanii.

  În orele de religie ţinute de preot, şcolarii primeau învăţăturile necesare pentru a înţelege semnificaţia sărbătorilor şi îndemnul de a lua parte la liturghie. În anii când în sat exista un învăţător priceput, acesta organiza cu elevii cor bisericesc cu care participa la desfăşurarea slujbelor din duminici şi sărbători. Un astfel de cor a instruit şi condus cu succes învăţătorul Vasile Mocanu, absolvent al Şcolii Normale de Învăţători din Cluj, originar din Desmir, în anii 1937-1942, când  a fost mobilizat şi trimis pe front în răsărit.

       De la o vârstă, probabil de prin clasa a V-a, părintele ne pregătea şi, o dată într-un an, în Postul Sfintelor Paşti, ne mărturiseam şi ne cuminicam, într-o anumită zi din vacanţa de Paşti, rezervată de preot anume pentru noi, elevii. Cred că prima data când am luat parte la un astfel de eveniment excepţional s-a întâmplat prin aprilie 1944, când anglo-americanii bombardau marile noastre oraşe în mai multe reprize pe zi; sirenele urlau şi lumea fugea înnebunită  către adăposturi. Îmi amintesc perfect. Atunci în satul nostru, Boju, slujea părintele Viorel Cristea, refugiat în septembrie 1940 cu toată familia din parohia Mihăieşti de peste Cluj, sat care rămăsese sub ocupaţie horthystă. În acea primăvară, armatele sovietice intraseră în Bucovina şi se apropiau de Cernăuţi. Înfricoşaţi de moarte, foarte mulţi bucovineni au fugit înaintea frontului. În acea zi în care prima dată m-am învrednicit să primesc taina sfintei împărtăşanii, au fost de faţă şi s-au împărtăşit şi cei vreo douăzeci de copii ai unor refugiaţi bucovineni care se aflau în trecere pe la noi.

       Activităţile gospodăreşti în general şi cele casnice specifice perioadei calendaristice de primăvară se desfăşurau firesc, ţinându-se seamă de zilele de sărbătoare şi de participarea  la manifestările bisericeşti organizate de-a lungul celor şapte săptămâni de post mai ales de zilele cu mare încărcătură spirituală din Săptămâna Mare.

     Tinerii - feciori şi fete - care, în post, nu aveau jocul din duminici şi sărbători, şi copiii îşi petreceau o mare parte din timpul lor liber practicând  jocuri. Cele  specifice primăverii erau jocurile cu mingea, numite în Boju de-a lapta. Ele se practicau primăvara, de când starea vremii o permitea şi până la Sfintele Paşti, când reîncepea jocul din câşlegile cu flori. La jocul cu mingea, care cunoştea mai multe variante, participau: copii de prin clasele primare, adolescenţi şi tineri - feciori şi fete - fiecare în felul său, căci jocul permitea schimbări şi adaptări pentru diferite situaţii.

       Jocul De-a lapta se practica în genere sub două forme principale: lovirea adversarului cu mingea şi lovirea mingii cu un baston, un fel de oină locală. La rândul lor acestea cunoşteau mai multe variante. Pentru exemplificare, descriem sumar jocul De-a lapta cu bota. Acesta se practica de fete şi feciori duminica după masă şi în sărbători, în Postul Mare. Se formau două echipe din câte patru jucători; o echipă  se numea în bate şi una afară. Se măsura cu pasul un teren de formă dreptunghiulară. În cele patru colţuri ale terenului se făceau nişte găuri numite babe, aşa de mari încât în ele să încapă bine un călcâi de picior desculţ sau unul de cizmă. Se trăgea la sorţi care echipă să joace în bate şi care afară. Echipa aflată în bate  se aşeza la cele patru  babe, având în mâini câte un baston de mărimea unei cozi de sapă şi ocupa babele cu călcâiul. Cei de afară se aşezau lângă adversarii lor şi aveau mingea pe care o aruncau unuia cu botă. Acesta trebuia s-o lovească şi s-o trimită altui jucător cu botă aflat la celălalt capăt al terenului. Cei cu botele aveau obligaţia să lovească mereu mingea şi s-o trimită de la unul la altul fără ca ea să cadă jos.Când scăpau mingea jos, trebuia să părăsească repede  babele, să fugă rapid către coechipierul aflat în capătul opus al terenului, să se întâlnească la mijlocul distanţei şi să dea  ŢIC  cu botele înainte ca adeversarii să reuşească a lua mingea şi a o pune într-o babă. Daca adversarii puneau mingea în babă înaintea de a se da ŢIC, echipele îşi schimbau locurile între ele. Lupta era pentru a ajunge în bate sau a rămâne acolo.Oricum, jocul continua câtă vreme participanţii se simţeau bine.

   Fetiţele şi fetele neintrate în joc (horă) jucau Săritura (Şotronul), dar cel mai frecvent joc al lor era De-a bica (De-a pietricelele). Bica este o pietricică ceva mai mare decât un  ou de porumbiţă. Bicile erau alese din pietrişul de râu sau erau făcute din bucăţi de piatră albă cum e creta şi uşor de prelucrat, prin frecare pe o piatră dură pentru a se rotunji şi a avea aceeaşi mărime. La joc sunt necesare cinci pietricele. Jucătoarele caută o suprafaţă netedă şi dreaptă pe care o curăţesc de murdărie şi apoi cele două, trei sau patru fete se aşază în jurul locului ales în aşa fel încât să poată acţiona cu mâna dreaptă. Se joacă astfel: o jucătoare ia în pumn cele cinci bici, le scutură şi le aruncă încet să se împrăştie puţin; o ia pe cea mai depărtată, o aruncă în sus; până pietricica revine, jucătoarea  trebuie să ia de jos una sau mai multe bici şi s-o prindă în palmă sau pe dosul palmei şi pe cea care cade de sus.Când săvârşeşte o greşeală, intră altă fată în acţiune. Acest joc impune mai multe figuri şi combinaţii prin executarea cărora fetele îşi arată măiestria. Pe măsură ce una câte una  participantele comit greşeli, ele sunt eliminate din joc. Cea care rămâne singură e recunoscută drept câştigătoare şi jocul se poate relua de la început.

  Sărbătoarea trebuia întâmpinată cum se cuvine de către toată lumea. Mamele se gândeau din timp şi găseau soluţii pentru ca tineretul şi copiii să se prezinte la Paşti în haine noi cât mai frumoase. Grija cea mai mare se îndrepta către fete mai ales către cele tinerele care, după tradiţie, urma să intre în joc de Paşti. Acestea îşi coseau încă din timpul iernii modele pe cămăşile (iile) care trebuia să fie luate la biserică şi la joc , îşi cumpărau  jumătăţi (pantofi) noi, năfrămi potrivite, mătăsuri şi alte materiale pentru diferite piese de îmbrăcăminte. Băieţii,  care la Paşti intrau în joc şi deveneau membri ai cetei feciorilor din sat, trebuia să aibă îmbrăcăminte potrivită, nouă şi frumoasă: clop negru de păr cu bertiţă (panglicuţă) înflorată cu ţinte aurii şi argintii şi cu mărgeluţe de toate culorile; cămaşă albă împodobită cu coseli negre sau galbene la guler, pe piept şi pe pumnuşei (manşete); laibăr negru de postav cusut pe piept şi pe dedesubt cu  flori de arnici roşu, verde şi albastru; nădragi negri de postav, strânşi pe picior ca să poată intra în turecii cizmelor negre din piele de viţel,  cu talpă groasă, numai bune de jucat româneşte; în jeb avea o năfrămuţă mare cusută frumos de drăguţă, pe mărgini şi în cornuri. Copiii, fete şi băieţi, se înnoiau cu cloape, cămăşi, rochiuţe şi sandale. Ceilalţi membrii ai familiei îşi luau fiecare câte ceva, fie cât de puţin, numai să aibă vreun lucru frumos şi nou de Sfintele Paşti.

    În Săptămâna Patimilor, atenţia tineretului se concentra la zilele de joi şi vineri. În serile acelor zile, participam cu toată însufleţirea la Denia celor 12 evanghelii şi la Denia Prohodului Domnului. Ne plăcea că se ieşea afară şi se înconjura de trei ori biserica cu prapuri şi lumânări aprinse.

    Ca importanţă, în viziune şi atitudine populară, Paştile erau o sărbătoare de prim rang la fel cu Crăciunul, deşi în popor se zicea: Crăciunul - sătulul, Paştile - săracile! Aceasta arăta că majoritatea zdrobitoare a ţăranilor era constituită din oameni săraci. Pentru ei Crăciunul era Sătulul, fiindcă atunci se tăia porcul şi rezervele de alimente adunate toamna existau încă. Paştile erau numite Săracile, pe bună dreptate, căci după o iarnă românească lungă şi grea, în mijlocul primăverii, la Paşti, rezervele erau împuţinate: din porcul de la Crăciun mai existau doar câteva oase afumate şi puţină slănină, în plus veneau nişte ouă mici de la puicile din toamna trecută şi apăreau alimentele salvatoare ale Primăverii lui Dumnezeu tocmai bune pentru sărăcime - urzicile proaspete, măcrişul acrişor, lăptucile suculente şi doamna verdeţurilor- ştivia, care însă nu puteau concura: răciturile, cârnaţii, caltaboşii, chişca, sângeretele şi colacii Crăciunului.

   Sâmbăta Paştilor era destinată exclusiv pregătirilor gospodăreşti pentru sărbătorirea Învierii Domnului.Cine avea putinţă tăia mielul tradiţional. Reţinem aici faptul că mieii nu erau sacrificaţi în orice condiţii. Mieluţe nu se tăiau, ci rămâneau de prăsilă; se tăiau berbecuţi, dar numai dacă erau destul de mari pentru a satisface nişte cerinţe.. Familiile cu posibilităţi modeste tăiau câte două un miel, împărţindu-l, să fie mai mult de gust decât pentru o masă  bogată. Copiii erau trimişi pe fânaţe să caute şi să culeagă măcriş, verdeaţă care se folosea pentru înăcrirea ciorbei de miel. Pe lângă aceasta se gătea drob sau miel umplut şi friptură la cuptor.Unde mâncătorii erau mulţi se prepara tocăniţă de miel cu verdeţuri multe. În afară de pâinea obişnuită, gospodinele făceau pască, un fel de coptătură din aluat de cozonac, umplută cu multă brânză proaspătă fie de oaie, dacă mieii fuseseră înţărcaţi, fie de vacă. Tot sâmbătă către seară erau fierte şi vopsite ouăle. În unele case ele erau fierte împreună cu nişte coji de ceapă şi ieşeau galbene, roşii-maronii sau maro-închis, după cum erau cojile folosite. În cele mai multe gospodării se utilizau coloranţi din comerţ. Se prefera culoarea roşie. E sigur că într-o lungă perioadă de timp ouăle erau vopsite numai  roşu. Există o legendă conform căreia roşul utilizat la vopsirea ouălor ar simboliza sângele Mântuitorului. În deceniul al cincilea din veacul trecut, când copilăream în satul Boju din Câmpia Transilvaniei, chiar dacă era vorba de mai multe culori,  nu se zicea vopsim sau feştim ouă, ci  roşim ouă

       De la slujbele de Înviere şi din prima zi de Paşti îmi stăruie în memorie imagini încântătoare şi stări sufleteşti încărcate cu emoţii de neuitat.. După obişnuinţa locului, din prevedere, pentru  ca lumea să nu umble pe întumeric  prin nişte locuri rele,  slujba de Înviere se oficia dimineaţa pe la orele 4-5, când ziua începea să se arate. De fapt Sfânta Scriptură spune că marele eveniment al Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos s-a petrecut către ziuă şi femeile au sosit la mormânt dimineaţa când răsărea soarele. După terminarea acestei slujbe se împărţeau paştile - pâine sfinţită umezită cu vin - simbolizând trupul şi sângele Mântuitorului. Era obicei ca paştile să fie puse ca dar de către o familie, gest creştinesc cunoscut din timp de către preot şi consiliul bisericesc. Pe lângă pâinea şi vinul de trebuinţă, familia respectivă dădea vase noi şi nefolosite necesare la preparea şi împărţirea paştilor. Aceeaşi familie oferea Prânzul Paştilor, o masă bogată organizată în a doua zi de Paşti după ieşirea de la biserică la care, prin tradiţie, luau parte preotul cu preoteasa, diacul şi fătul, câţiva membri ai consiliului bisericesc şi rude cu gazdele.

       Dimineaţa, după slujba de Înviere, cineva din fiecare familie ducea paşti acasă cu o cană sau un pahar mărişor. Câte o bucăţică din acestea lua fiecare membru al familiei în cele trei zile de Paşti, după ce se scula şi se spăla, dar nu pusese încă nimic în gură. După acest ritual creştinesc obligatoriu urma cel al ouălor. Ne aşezam în jurul mesei în frunte cu  tata. Mama aducea coşul cu ouă roşii, îl punea în mijlocul mesei apoi venea cu celelalte bunătăţi. Noi copiii, cinci la număr, ne înghesuiam mânurile în coş, căutând să le luăm pe cele vopsite mai frumos, necrăpate, având o formă puţin alungită şi cu un vârf cam ascuţit ca să reziste la cât mai multe ciocniri. Când ne ostoiam puţin, începea ritualul ciocnitului. Fiecare îşi potrivea oul în palmă în aşa fel încât să nu se spargă uşor. Zicând Hristos a-nviat! şi răspunzând cu  Adevărat c-a-nviat! ciocneam pe rând toate ouăle luate din coş până când unul singur rămânea nespart. Un astfel de ou urma să fie folosit la ciocniri cu alţi copii din sat. Mâncam liniştiţi consumând ouăle sparte şi noi, băieţii, ne mai vâram degetele în coş să mai găsim ouă bune pentru ciocnit.

       Când se trăgea clopotul chemând oamenii la liturghie, ne luam ouăle cele tari şi nişte monede grele şi repede ne înfăţişam în curtea din jurul bisericii, unde era plin de băieţi de toate vârstele de la cei mici de clasa întâi până la cei mărişori de clasa a şaptea. Fiecare avea la sine ouă şi monede de cele bune şi grele. Aceştia nu intrau în biserică, ci se aflau acolo să miruiască (câştige) cât mai multe ouă roşii, lucru ce putea să fie împlinit în două feluri: prin înţelegere se ciocneau două ouă, cel care se spărgea era pierdut şi trecea în buzunarul băiatului cu oul cel tare şi, tot prin înţelegere, un ou putea să fie miruit, dacă se dădea în el cu un ban greu şi moneda încresta oul intrând în el şi rămânând înţepenită acolo. La aceste jocuri trebuia să fii cu ochii în patru pentru a nu te păcăli, căci unii copii aduceau cu ei ouă de lemn bine roşite cu care câştigau destul până se descoperea viclenia folosită. Eu nu mă băgam în astfel de jocuri, deoarece ştiam că te poţi înşela şi aveam numai două-trei ouă pe care nu doream să le pierd şi să mi se şi râdă în nas, însemnând că degeaba învăţ eu bine la şcoală când la "jocuri" nu mă pricep deloc. După masă, la vecernie, "jocul" continua, însă cu mai mică participare şi cu intensitate scăzută.

   În a doua zi de Păşti, după-amiaz tot satul era prezent În Deal ,locul tradţional de adunare, să vadă jocul. Acolo soseau cam deodată pe la ora două: feciorii tinerei pregătiţi să intre în joc, feciorii cei mari care cunoşteau bine jocul, îl organizau şi stăpâneau şi cei "bătrâni" cu armata făcută, dar neînsuraţi; de asemenea se prezentau fetele tinerele care  tremurau ca varga nefiind sigure că le vor chema tizeşii  să le bage în joc, fetele cele mari gata de măritat care aveau drăguţi şi una-două fete mai "bătrâne" care mai trăgeau nădejde să se mărite în câşlegile ce vin. Nu peste multă vreme, locul de jucat era împresurat de mame, mătuşi, cumnate, vecine şi alte femei venite  să se holbeze, să vadă şi să biciulească (aprecieze critic) pe toată lumea care se găsea acolo. Bărbaţii tineri de curând însuraţi erau strânşi mai deoparte aşteptând să vadă cum va începe jocul şi când vor socoti că e nimerit să intre şi ei ca să le arate începătorilor cum se joacă româneşte.Oamenii maturi cu gospodării şi copii se adunau lângă popa şi discutau chestiuni gospodăreşti de-ale primăverii, câţiva necăjiţi ai vieţii dădeau târcoale pe departe şi se bucurau când erau băgaţi în seamă cu câte-o ţigară.

    Încheiem acest material menţionând că mai demult, probabil în anii de dinaintea primului război mondial, prima zi de Paşti era marcată şi de un alt eveniment deosebit care e bine să fie amintit aici, deşi nu l-am trăit şi nu l-am cunoscut direct. E vorba de obiceiul ca ceata feciorilor să-şi aleagă craiul. După vecernie, adunaţi în curtea bisericii, feciorii se înţelegeau şi-l alegeau crai pe acela dintre ei care a ieşit primul cu plugul la arat. Acesta trebuia să fie un ins de frunte: harnic, de treabă, serios şi cu autoritate în rândul feciorilor. Craiul se alegea pe un an de zile şi el decidea în toate chestiunile privind viaţa şi manifestările iniţiate de ceata feciorilor, ţinea legătura cu oficalităţile locale şi obţinea de la acestea diferite aprobări sau inlesniri pentru activitatea cetei.Una dintre obligaţiile principale ce-i reveneau era să menţină în rândul tineretului disciplina şi o stare de bună-înţelegere permanentă. De aceea el avea puterea de a pedepsi pe cei care, în perioada postului,  se abăteau de la comportamentul cerut de bunul simţ specific comunităţii săteşti. De regulă pedeapsa consta în lovirea simbolică a vinovatului peste tălpile picioarelor cu o nuia numită prişcală. Prişcălirea se aplica  în faţa cetei de către unul din ajutoarele craiului, numai când acesta poruncea.

     După alegere, craiul îşi ospăta prietenii cu mâncare şi băutură, căci la români este obicei ca fiecare eveniment important să se încheie cu o masă în comuniune.

       Observaţiile noastre privitoare la alegerea craiului şi prişcălirea feciorilor indisciplinaţi constituie o reconstituire sumară pe care am făcut-o pe baza cunoaşterii obiceiului din alte sate din Câmpia Transilvaniei şi pe prezenţa în limbajul bojenilor a cuvintelor: prişcală, a prişcăli şi crai. Să ne explicăm:

   a. Când eram copil gata să merg la şcoală, prin 1939-1940, îmi aduc aminte că umblam desculţ ca toţi copiii din sat. Dacă cineva mă atingea sau lovea peste picioarele goale cu o nuia, ziceam că m-a prişcălit, iar mamei îi relatam evenimentul plângând - M-o prişcălit păstă fluierele pcicioarelor de tăt în sus am sărit.

    b.Termenul crai, folosit mult în poveşti, apare în Boju şi cu înţelesul de mai mare peste feciori. Într-o oraţie de Crăciun se spune:

               

                    Noi umblăm să colindăm,

                    Da' nimnic nu căpătăm,

                    Numa-o coajă de mălai

                    Făcută de nouă ai,

                    De când era moşu' crai,

                    Răzături di pă covată

                    De când era moaşa fată.

  Slobozia, 13 martie 2012                  

NOTĂ:

Suntem datori a explica cele câteva cuvinte cu circulaţie locală.
 arnici, s.n.  -  fire de bumbac colorate care se folosesc la cusături aristice pe pânzeturi
babă, babe, s.f. – a: scobitura în lemn pentru a realiza o îmbinare; b: gropiţă în pământ în care să intre călcâiul desculţ sau încălţat al unui jucător cu mingea
bică, bici, s.f.  – pietricică de mărimea unui ou de porumbiţă, folosită la jocul numit de-a bica, practicat de fetiţe
bojan, bojăni, s. m. – locuitor din satul Boj (oficial Boju), jud. Cluj
chişcă, s.f. – produs din porc constând dintr-un amestec de carne şi condimente, care se afumă, se păstrează la frig şi  se foloseşte la prepararea unor mâncăruri: ciorbe, sarmale etc; în Boju se pron. pcişcă
clop, cloape, s.n.  -  pălărie
coseli, s. f.  -  cusături aristice pe îmbrăcăminte, ştergări, etc
diac, dieci, s.m.  -  dascăl, cântăreţ bisericesc
făt, s.m. – îngrijitor la biserică, crâsnic
feşti, (a),vb. – a vopsi
jăb, jăburi, s.n.  -  buzunar
laibăr, laibăre, s. n. – vestă
laptă,  s. f. -  minge
mirui, (a), vb. – a câştiga
moare, s.f. – zeamă de varză murată
moş, moaşă, s.m., s. f.  -  bunic, bunică
nădragi, s.n.  -  pantaloni
năfrămuţă, năfrămuţe, s.f.  -   batistă
razalăi, s.n.  -  produs alimentar obţinut din aluatul de tăieţei dat pe răzătoare şi uscat
tizeş, s.m. – fecior vrednic, corect, inteligent şi responsabil, ales să conducă jocul (dansul) tineretului din sat
zeamă, s.f. – ciorbă (zeamă acră), supă (zeamă dulce)

 

 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2013/03/in-asteptarea-pastelui.html

 

BINE – BINEȚE – BINECUVÂNTARE

      

  Primim îndemnuri pe rețelele de socializare de a ne binecuvânta reciproc, unul pe celălalt, să gândim pozitiv…

Teoretic, sfaturile sunt bune. În realitate, cum procedăm? Dacă recurg la niște practici însușite în copilăria mea, mi se pare totul foarte simplu. De fiecare dată când plecam de acasă, mama mă atenționa: Nu uita să dai binețe celor pe care îi întâlnești în drumul tău. Îi cunoști, nu îi cunoști, oamenii din sat te cunosc pe tine… Vorbele mamei mă făceau să mă simt dintr-odată importantă, cu niscaiva demnitate și prestigiu, să capăt curaj. Cum să mă cunoască, mamă, oameni pe care nu i-am mai întâlnit poate niciodată?, întrebam nedumerită. După cer, dragă, după cer… Abia mult mai târziu am înțeles noima cuvântului cer,  în acest context: după cer, adică după trăsături esențiale ale chipului care trimiteau la cele ale părinților sau ale familiei.

Numai să fi uitat să dai binețe, că întrebarea celui întâlnit te lovea ca un trăsnet:  Al cui ești, copile? De-a lui…? Era ca un reproș pentru tăcerea ta care avea să însemne ceva lipsuri în cunoașterea rânduielilor din comunitatea sătească. Satul era ca o mare familie, ai cărei membri erau angrenați în felurite relații: de neam, de rudenie spirituală, de vecinătate, de prietenie, de frățietate de cruce, relații întreținute, traversând generații, prin respect, omenie, întrajutorare, cinstire.

A da binețe însemna a rosti un salut precum o scurtă rugăciune. Și cu câtă bucurie erai răsplătit pentru salutul tău de „Bună dimineața!”, „Bună ziua!”, „Bună seara!, strecurată în sufletul tău prin răspunsuri cu aceeași încărcătură benefică, pozitivă: „Bună sa-ți fie inima!, „Să fii sănătos!”, „Să dea Dumnezeu bine!, „Să te-audă Dumnezeu!”

Nu plecai la drum fără binecuvântarea celor  de care te despărțeai: „Mergi sănătos!”, „Mergi cu Dumnezeu!”, „Mergi în pace!, „Drum bun!”, „Bun ajunsul!”, „Întâlnire bună!”, „Doamne ajută!

Mai poate fi simțit „Bună!”, simulacrul de salut actual, făcut superficial și formal, fără a mai aștepta niciun răspuns, o binecuvântare?

Iată cum salutul de binețe și răspunsul potrivit, la fel ca urările de bine primite la despărțire trebuie privite ca simple și sincere binecuvântări, toate întărite prin binecuvântarea preotului învestit cu harul de a o face, dăruită credincioșilor în biserică, după fiecare liturghie.

Și salutul poate fi o rugăciune - imn de slavă, mulțumire , ori rugăciunea este pacea sufletului.

  Doina Dobreanu

Dr. Nicolae Bucur , E în firea omenească să nu uităm de unde am plecat… Despre „Cântecele Obârșiei” (Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu)

  „Amintire, amintire, tu singură eşti o realitate sufletească”                           Gala Galaction

 Articol publicat in „Mesagerul de Covasna”, 22 martie 2021

Stau de vreo câteva zile în faţa unor cărţi din biblioteca mea, dăruite de personalităţi deosebite, altele de prieteni sau cunoscuţi, majoritatea cu autografe delicate, sincere, încărcate de nobleţe cărturărească. O predispoziţe mai melancolică, pentru perioada pe care o trăim deja de un an, mă ataşează cu sentimente de mulţumire de cele cinci volume publicate de Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, deja cunoscuţi autori ai meleagurilor noastre, trăitori în comuna Subcetate.

Cântecul obârşiei Subcetate – trecut şi prezent (2011), poartă titlul unei poezii scrise de Lucian Blaga. Autoarea Doina Dobreanu în Prefaţă ne spune că această carte „se vrea a fi un elogiu adus locului natal, satului românesc cu tot ceea ce el are peren, un elogiu adus de cei pentru care satul continuă să trăiască în sufletul lor aşa cum l-au cunoscut.”

    Volumul apărut în 2013 La obârşie, la izvor…Convorbire la Subcetate (vol.I), semnată de cei doi autori, mi-a fost dăruit la Topliţa şi poartă data 18-19 iulie 2013. Nu-i întâmplător nici textul autografului: Domnului Nicolae Bucur o invitaţie în universul satului nostru prin amintiri, în poveste. Cu respect, Doina şi Vasile Dobreanu. Cele 26 de dialoguri-confesiuni cu oamenii locurilor natale, majoritatea stabiliţi acum în alte zone ale ţării sau peste hotare, devin tot atâtea evocări de o rară sensibilitate. Amintirea zilelor bune e de multe ori o mângâiere în ceasuri triste – cum avea să spună M. Sadoveanu. La Editura „Cezara Codruţa Marica” Târgu-Mureş în 2014 a apărut La obârşie, la izvor…Convorbire la Subcetate (vol.II), participând la convorbiri 28 de persoane. În anul 2015 pentru vol. III s-au realizat dialoguri cu 24 de persoane. În anul 2016 sub semnătura celor doi autori deja pomeniţi va vedea lumina tiparului la aceaşi editură vol. IV. Convorbirile la Subcetate de această dată are o prezenţă de 28 de persoane de diferite categorii sociale: medici, ingineri, magistraţi, jurişti, economişti, învăţători, profesori, cadre militare, elevi ş.a. Reiese şi din aceste „dialoguri” acel adevăr pe care I. Slavici avea să ni-l împărtăşească: „Nu este în viaţa aceasta mulţumire mai curată decât aceea când un om se întâlneşte cu alt om şi stând de vorbă se găseşte pe sine însuşi.” Dar mai putem reflecta, răsfoind aceste „daruri” din zestrea noastră spirituală, căci cartea a rămas busola de intensificare a vieţii noastre şi acel mijloc de obiectivare de înfrângere a graniţelor experienţei individuale şi asimilare a experienţei colective în timp şi spaţiu.

Punându-mă în situaţia protagoniştilor onoraţi de a-şi destăinui gândurile şi sentimentele, la anii bătrâneţii recitindu-le amintirile, acestea devin nostalgice umbre ale acelor vremuri care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.

Printre cei care au participat la convorbirile din volumul al III s-a numărat şi inginerul Gheorghe Trifan. M-am oprit asupra acestei persoane, model de dăruire morală pentru obştea varvigeană, când încă cartea era în faza pregătirilor pentru tipărire. Interviul apărut pe internet şi datat duminică 18 octombrie 2015 l-am lecturat de pe blogul Asociaţia Culturală „Dobreanu” înfiinţată de doamna prof. Doina Dobreanu în anul 2009. Tot aici avea să-mi apară o scurtă relatare/cronică despre dialogul celor două persoane. Reiau aici pentru început cele două aliniate, urmând ca pe parcurs să întregesc conţinutul, dându-i o formă îmbunătăţită primei variante.

Am lecturat cu plăcere şi cu o deosebită satisfacţie materialul/interviu realizat la Subcetate cu distinsul inginer Gheorghe Trifan. Această modalitate de-a răscoli /scormoni în zilele noastre „lucrurile vechi” este un mod de o mai adâncă înţelegere a prezentului, acesta având încorporat în el tot trecutul şi atât de necesar de-a ne prevedea viitorul.

Omul a căutat dintotdeauna să-şi explice lucrurile, să afle cauza şi sensul înlănţuirii lor, al devenirii. Avem menirea de-a sesiza şi înţelege esenţele din jurul nostru, a trainicului din lucruri, din viaţă, a generalului, a totului. Din păcate realitatea ne-a răsturnat de multe ori proiectele, idealurile, dar niciodată nu ne-au şters amintirile…Şi aşa cum se destăinuie domnul inginer, niciodată nu vom uita clipele trăite în anii copilăriei.

Traspunem începutul materialului Doinei Dobreanu purtând titlul Convorbirii cu inginerul Gheorghe Trifan, la Subcetate (subtitlul Fragment din viitoarea carte ,,La obârşie, la izor…3 – Convorbiri la Subcetae”, de Doina şi Vasile Dobreanu).

 

– Doina Dobreanu: ,,Acasă” nu e un loc anume. ,,Acasă” e un sentiment. Ce stare de spirit trăiţi, domnule Gheorghe Trifan, când vă întoarceţi la casa părintească  din Subcetate ? Spuneţi că şi clopotele de la biserica din sat au un sunet, o reverberaţie şi un ecou aparte.

– Gheorghe Trifan: Da! Vocea acelor clopote reprezintă, de fapt, vocea acestui acasă. Te întâmpină, te primeşte, urându-ţi bun venit acasă. Am convingerea că şi un astfel de sunet, ascultat în mod constant în copilărie, poate influenţa personalitatea în formare a fiecăruia dintre noi. L-am auzit chiar şi când sălăşluiam în burtica mamei…

Un alt aspect al noţiunii de acasă este dat de câmpurile energetice ale pământului natal. Te naşti şi creşti într-un spaţiu cu specificităţile sale energetice: anumite lungimi de undă, anumite frecvenţe, anumite forţe energetice ale mediului natural, geografic şi climatic. Şi cel mai important, aura energetică a simţămintelor celor ce ne-au dat naştere şi ne-au crescut. Mama şi tata ne acopereau cu energia lor protectoare chiar şi de la distanţă. Pot afirma, fără tăgadă, că îmbogăţirea spirituală a unui om este strâns legată de mediul natural şi social  în care creşte şi se formează ca om…Bogăţia spirituală a unui copil crescut la ţară este foare mare, mai ales când şi părinţii iubesc, înţeleg şi protejează natura…

*

Inginerul Gheorghe Trifan evidenţiază că binele aparţine copilăriei, restul este o luptă, o permanentă luptă. Se spune că tinerii trăiesc din viitor, bătrânii din trecut, şi la mijloc bărbaţii luptă.

Nu putem să nu-i cităm şi mărturisirea atât de reală a intervievatului  când spune: ,, Înţelepciunea populară ne lipseşte mult astăzi, capacitatea celor vechi de a înţelege şi a decide dinlăuntrul fiinţei lor, fără judecăţi de gen analiză şi sinteză, depăşeşte forţa minţii noastre de azi (…) Capacitatea de înţelegere veche; veche, ca drumul de ţară. În lipsa norocului, cunoaşterea  este temelia binelui”. Interlocutorul judecă şi prin acea prismă dialectică, precum progresul civilizaţiei este ca o urcare pe două scări. Scara cunoşterii şi scara existenţei. Finalul acestui urcuş este un compromis dureros pentru civilizaţie. Mai aflăm, un lucru atât de bine cunoscut, fiinţa umană nu se poate forma fără muncă şi fără efort. Reţinem şi această reflecţie, gândită, probabil, în acel atât de îndrăgit mediu rural: „Binele este ca traista ţesută şi plină cu compasiune, înţelegere, dragoste, iubire, respect, hărnicie, dorinţă de cunoaştere, curiozitate, contemplare, etc., atribute în temeiul cărora omul are capacitatea de a se opri singur la hotarul dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral.”

Se spune că toate virtuţile cetăţeneşti, toate virtuţile poporului din dragostea pentru copii s-au născut. ,,Copilăria şi junia sînt singurele chei pentru dezlegarea enigmelor bărbăţiei într-o naţiune sau în totalitatea umană” (B.P. Hasdeu). ,,În copilărie se construieşte matricea spirituală a fiinţei umane…Amintirea copilăriei cu siguranţă are puterea de balsam, dar şi de energizare”, spune Gheorghe Trifan. Preţiosul nume de părinte se cuvine unui tată sau unei mame de familie ce ştie creşte copii… reiese dintr-o gândire pedagogică. 

Invitatului Convorbirii la Subcetate îi mai extrag nişte reflecţii legate de acestă temă. ,,Cert este că în vremurile ,,acelea”, plăcerea de a descoperi frumuseţea fiinţei umane ne-a fost insuflată de părinţi, tuturor.” Cu alte cuvinte, am zice, soarta părinţilor este cea care pregăteşte pe cea a copiilor săi. ,,Ştiu sigur că am preluat de la fiecare om cunoscut ceva bun, şi aşa am înţeles că voi fi nevoit în viaţă să învăţ mereu, zi de zi.” Voi  reţine ca un motto vorbele ing. Gheorghe Trifan pentru tot ce-am relatat până acum: ,,Binecuvântarea primită de la părinţii mei rămâne valenţa supremă din viaţa mea”.

Din dialogul-confesiune, am selectat, evident, doar câteva dintre întrebările moderatorului şi răspunsurile celui invitat. Supunem atenţiei şi pe acesta.

– Doina Dobreanu: Părinţii dumneavoastră au fost nişte oameni care au făcut să înainteze corabia lor şi au răzbit prin pasiunile lor, susţinute de muncă, iubire, perseverenţă, curaj…Care au fost pasiunile lor, care sunt pasiunile dumneavoastră domnule inginer?

– Gheorghe Trifan: Da! Cred că omul fără o pasiune este ca şi omul fără credinţă. Nevoia de pasiune este ca şi nevoia de credinţă. Lipsa unei pasiuni ne grevează ca un handicap (…) Eu cred că moştenesc câte ceva de la amândoi. Ador să şurubăresc în timpul liber. Amândoi credincioşi, ne-au crescut în spirit creştin, şi mă bucur de asta.

Lipsa unui crez face viaţa searbădă; lipsa credinţei, indiferent care ar fi ea duce la ambiţii demolatoare de suflet, ca de altfel şi greşita înţelegere a credinţei… Şi el, (tata n.n.) şi mama urau posibilitatea de a pierde ceea ce dăduse stabilitate, forţă şi linişte vieţii lor.

Voi mulţumi întotdeauna celor de la Subcetate, pentru ce mi-au dăruit şi mă voi închina mereu înţelepciunii locurilor şi oamenilor de acolo.

Cu siguranţă, sunt locuri binecuvântate!

*

Auzeam pe cineva spunând că amintirile persistente sunt cele mai vechi şi că „haosul amintirilor dispare, în parte, în muzee”. Dacă amintirea e sora dorului, ea devine acea parte a vieţii de care nu ne putem despărţi, sperând a nu ofili cu trecerea anilor. Aşa ceva se desprinde din convorbirea care a avut loc între profesoara Doina Dobreanu şi inginerul Gheorghe Trifan. Aceste întoarceri în trecutul frumos au o precădere/ prioritate, fiindcă, în vreme ce speranţele sunt efemere, amintirile perpetuează impresiile, trecându-le altora prin grai sau prin scris.    

Dacă aprofundăm studiile istorico-filozofice vom constata că nici în teoria existenţei, nici în cea a cunoaşterii, respectiv în cea a axiologiei, adevărul nu se ordonă, se cucereşte argument cu argument, dovadă cu dovadă.

În scrierea autorilor La obârşie, la izvor… Convorbire la Subcetate se fac nişte referiri care trezesc interes şi captează atenţia, în primul rând, unei generaţii ca a mea. Pentru noi asemenea ,,amintiri”, reflecţii, „vorbe de duh”, pilde, parabole  îşi păstrează actualitatea. Să pomenim câteva : „Durerea ca şi munca este grea”; „Copilul rănit sufleteşte se vindecă greu !”; ,,Omul necăjit se cunoaşte după paşi”; ,,De acum înainte, din tine tu faci om – Să nu uiţi asta niciodată!”. M-aş bucura ca şi generaţia mai tânără să parcurgă şi să adâncească asemenea texte şi comentarii memorialistice, pline de învăţătură.

Şi toate acestea pentru că amintirile sunt acele suvenire care trebuie neîncetat chemate în memoria noastră. Aici s-a regăsit şi inginerul varvigean Gheorghe Trifan, rememorând cele mai bune şi frumoase zile din viaţa sa, dar şi acele momente ale mângâierilor în ceasurile triste.

Când cineva a trecut de vârsta speranţelor, se spune, se refugiază în lumea amintirilor. Vreau să cred, că nu şi în cazul de faţă. Pentru că o „reîntoarcere în timp”  nu-i îndreptăţită decât atunci, când scoate în evidenţă elasticitatea unui destin, adică toate acele adevăruri şi simţăminte pe care ,,personajul” le-a trăit cu pasiune. Adaug şi delicata remarcă, că ,,am gustat” în relatarea d-lui inginer şi considerentele anecdotice ale amintirilor.

Se spune, că cel mai mare profesor de dragoste este singurătatea, iar cel mai bun profesor de certitudine este îndoiala. Referitor la considerentele de aici rămân la ideea că evocarea întâmplărilor din aceste aduceri-aminte cuceresc prin sinceritate, patosul exprimării şi mesajul concludent.