EMILIA MARICA -DOBREANU și VALENTIN MARICA, În raiul amintirilor...

MOTO:

    „Dintre toate anotimpurile toamna mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de frumuseţi şi nostalgia ce învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai brumei, după care urmau zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile pustiite de galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că fiinţa mea a intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a anului 1949....” (Emilia Marica)

 „Acești ani nu au trecut, ci s-au deschis menirii noastre pe pământ. Prin ei am împlinit PORUNCA, am nădăjduit, am făcut legăminte, luminându-ne... ” (Valentin Marica)

Trăiri prinse în sfinţenia cuvântului. Lansarea volumului de versuri „Laguna umbrei”, cu Valentin Marica oferind autografe 

şi cel mai fidel cititor, Emilia Marica.

Interviu publicat în volumul I al seriei de carte

LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2013, 

Editura Cezara Codruța Marica, pp. 107-128, 

autori: Doina și Vasile Dobreanu

Doina Dobreanu: Pentru că ne aflăm la Subcetate, să începem povestea noastră de aici…, de unde am văzut lumina zilei prima oară. Subcetate este locul obârşiei noastre, al copilăriei, al tinereţii; este locul cu atâtea amintiri ale vârstei nevinovate. Care vă sunt cele mai dragi amintiri, doamna profesoară Emilia Marica, reprezentând firele care menţin legătura dumneavoastră statornică cu satul natal?

Emilia Marica: Dragă Doina, cu sufletul tău profund, purificat prin încercările destinului, ne inviţi în „casa amintirii”; să ne abstragem din prezent, să ne întoarcem la începuturi, să retrăim vârsta „cea veselă şi nevinovată”, în viziunea lui Ion Creangă, vârsta de aur, cum o numeau cei din Antichitate. Toposul acestei întâlniri pe care ne-o propui este locul ivirii noastre în lume, în care, prin familie şi şcoală, am descifrat primele taine ale vieţii.

Mircea Eliade afirma că locul naşterii este un loc mitic; naşterea este un eveniment irepetabil, ca şi fiinţele cele mai dragi din viaţa noastră, părinţii, bunicii, şi nimic din ceea ce trăim sau întâlnim în viaţă nu este întâmplător.

Mă întrebi de cele mai dragi amintiri... E atât de greu să ridici din noianul timpului şi să alegi... Mi-au trecut prin faţa ochilor atâtea! Toate mi-au rămas dragi.

Îi argumentam unei bune cunoştinţe care-mi spunea că a fi profesor e o muncă frumoasă şi uşoară, că un profesor intră în clasă, petrece cu elevii nici măcar o oră, că... are vacanţe, că nu stă la serviciu de la ora 7 la 15... Am zâmbit şi i-am răspuns că după 4 sau 5 ore în care schimbi tot de atâtea ori grupul de copii, simt că ies plutind de oboseală din şcoală, deoarece în timp ce mintea urmăreşte firul logic al demersului pedagogic, ochii îi cuprind deodată pe cei 20, 30 sau 35 de elevi, simţindu-mi întreaga fiinţă legată cu fire invizibile de fiecare dintre ei. Adeseori sesizam şi cea mai mică alunecare a privirii unuia sau altuia, o umbră ce le trecea peste faţă când aveau nedumeriri sau lumina chipului când înţelegeau. Tot aşa, aş putea spune, mă simt legată cu mii de fire de Subcetate, de fiecare casă, de casa părintească din Poiană, de izvorul din curte al cărui susur îl ascultam în tăcerea nopţii ca pe cântecul veşnic al apelor, de toţi vecinii şi oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am vorbit mai mult sau mai puţin, de şcoala mea dragă, a cărei deschidere o aşteptam cu freamăt după fiecare vacanţă, nerăbdătoare să-i văd pe dascălii care mi-au insuflat dragostea de a şti, de biserica din sat, „ax al lumii”, unind pământul cu cerul, de cimitir unde îşi dorm somnul cei de dinaintea noastră, de drumuri şi cărări pe Hodoşa, Deal, Faţă, Coasta Higii sau Peste Mureş, de toate pâraiele şi mai ales de unda milenară a Mureşului, de ierburile şi florile Poienii; pe toţi şi pe toate aş vrea să le ridic în lumină, deoarece de la toţi şi de la toate am învăţat pentru viaţă: cum să fiu sau cum să nu fiu...; toţi şi toate au aşezat în fiinţa mea acel ceva, alcătuind, apoi, un tot.

De fiecare dată m-am întors cu bucurie în Subcetate... ACUM, ACOLO se aşază în mine o profundă durere... ACUM, ACOLO este pentru  mine o rană în spaţiu: EI, Toader şi Maria, nu mai sunt... Dintre atâţia vecini dragi din Poiană, mulţi s-au mutat în veşnicie şi mângâierile  nu mai sunt decât la puţinii care au rămas. Dintr-o străduţă cu mulţi copii, cu oameni în putere, harnici şi gospodari, au rămas o mână ce se luptă şi ei cu valul timpului. Cu ei, toţi, Poiana şi Subcetatea trăiesc în mine prin rotirea anotimpurilor, fiecare avându-şi farmecul lui.

Iarna, mă încântau întinderile nesfârşite de zăpadă. Rămâneam uimită de iscusinţa cu care anotimpul înflorea pe geamuri arabescuri de gheaţă. Pârtia de pe Mureş mă fascina, mă atrăgea, dar trăiam în suflet şi spaime născute din poveştile cu alunecări sub gheaţă. Şi cum în cele din urmă simţeam că iarna devine mereu prea lungă, aşteptam primăvara cu primii ei muguri. Primăverile au însemnat pentru mine puhoiul de ape ce umpleau Poiana şi plăcerea cu care după retragerea lor ne jucam cu picioarele goale în bălţile cu apă caldă şi peştişori prinşi în iarbă, pentru a căror viaţă plângeam şi încercam să-i duc în pumni în Mureş. Mă uimeau pomii înfloriţi, cu aromele lor dulci amare, prin care ne surâdea Dumnezeu. Nu întâmplător, aceleaşi arome le-am purtat în faţa altarului bisericii din Subcetate, ca buchet, în momentul unic al cununiei. Un struţ de petale, un noian de ochi...

Primăvara mai însemna o „călătorie” aproape ritualică peste Mureş, unde treceam podul de fier de la Bevăgaş ca să coborâm în Poiană, să culegem lalele pestriţe, fritillaria meleagris, fără să ştim că erau o specie ocrotită, la rang de monument al naturii.

Primăvara mai însemna momentul ieşirii la arat, pe care îl percep acum, la fel, ca pe un ritual: sculatul de dimineaţă, pe când în faţa casei aştepta carul pregătit încă de cu seară cu plugul, grapa, sacii cu seminţe, iar după o masă scurtă, toţi ai casei spuneam rugăciunea de început al lucrului la câmp, trăind puternic acest moment: doar eram pogănici! Simţeam cum mă cuprind brazdele pământului reavăn în braţele lor, în timp ce îmi desfătam auzul cu cântecul dumnezeiesc al ciocârliei, care părea a ne supraveghea de sus truda zilei.

Dar cea mai puternică amintire a primăverii o am din momentul în care am descoperit că pot citi singură o carte. După învăţarea scrisului şi cititului literelor din abecedar, la sfârşitul celui de al doilea trimestru şcolar, draga noastră învăţătoare, Maria Cotfas - Doamna Miți -, cu sensibilitatea ei deosebită, ne-a cuprins călduros în priviri pe toţi, spunându-ne: „De astăzi, puteţi merge la bibliotecă să împrumutaţi cărţi şi să citiţi, bucurându-vă de vacanţa de primăvară!” În drum spre casă, i-am urmat îndemnul, intrând la Biblioteca din Căminul Cultural, unde m-a întâmpinat prieteneşte o fată sprintenă, întrebându-mă ce carte doresc. Nedumerită, i-am spus că vreau să citesc. Atunci, s-a îndreptat spre un raft, a luat două cărţi, una cu poveşti, alta de poezii, punându-mă să aleg. Cum poveşti auzisem în serile de deşfăcat la păpuşoi, m-a atras, ca noutate, cartea de versuri. Erau Pastelurile lui Vasile Alecsandri. De atunci, în fiecare primăvară mi se ridică în suflet lumina aceea a unei amiezi când, mergând un pas-doi şi apoi oprindu-mă, aproape am terminat cartea, ajungând acasă după vreo două ore, cât am făcut din Crucea Drumului până în Poiană. Drumul acela îl simt şi astăzi ca pe un culoar în care intrasem şi în care năvăleau culori şi triluri, spendori nemaiîntâlnite, fără să-mi dau seama dacă în jur mai era ceva sau cineva. Simţeam că-mi cântă sufletul! Atunci s-a născut pasiunea mea pentru lectură: în cele două ore faste.

Şi ca să nu cădem în urâcioasa întristare, voi evoca vara printr-un moment ce poate părea hazliu, dar semnificativ.

Fiecare dintre noi, cei din Subcetate, ştie că pe vremea aceea, şcoala era şcoală şi munca era muncă, oricât de mici sau mari eram. Vara, noi, copiii, munceam în gospodărie alături de cei mari, încă din zori. Fiecare îşi avea rostul: tata la coasă, mama pregătea mâncarea, iar eu cu fratele meu îngrijeam animale, făceam muncile mai mărunte, dar la fel de importante şi necesare.

Într-o zi, tata plecase cu cosaşii pe Hodoşa. Eu, după ce mâncarea era gata, trebuia s-o duc la câmp şi să rămân la polog. Numai că vroiam să împac pasiunea lecturii ce mă stapânea cu timpul care nu-mi ajungea niciodată. Îmi plăcea să muncesc la câmp, mai ales că zburam cu imaginaţia în lumea cărţilor pe care le citeam. Ca să împac lucrurile, mă învăţasem să citesc mergând pe drum. Printr-o atenţie distributivă – pe care o descoperisem involuntar – reuşeam să citesc, urmărind cu coada ochiului şi drumul sau cărarea pe unde călcam, încât adeseori ştiam cu precizie să ridic piciorul când treceam peste un bolovan sau să ocolesc o groapă. Îmi puneam traista în spate, iar bondiţa, nelipsită pentru a-mi ocroti spatele dacă ploua, în baiera de la traistă, unde aşezam şi cartea deschisă. Cu mâna stângă eram pe carte, iar în mâna dreaptă aveam nelipsitul cander cu mâncarea. Mergeam aşa, citind. Dacă reuşeam să parcurg o parte din drum mai repede, poposeam câteva clipe, citind liniştită. În ziua aceea m-am oprit la capătul Coastei Higii, ieşind pe răzorul mare de la Lelea Ileana Bgicăjanca. Am căutat loc pentru cander, l-am aşezat jos, dar ce să vezi! Din iarbă mă ademeneau, cu obraji roşii, ciorchini de căpşuni. În timp ce din cartea deschisă mă privea Prinţul Mîşckin, eu mă alintam cu căpşunile. Deodată, am auzit un zgomot surd şi am văzut canderul alunecând prin iarbă, la vale. Am lăsat căpşunile şi cartea, începând să adun cu grijă varza călită şi cârnaţii, continuându-mi îngrijorată drumul. Când am ajuns la cosaşi, am pus pe faţa de masă mâncarea cu inima ticăind, urmărindu-le discret reacţiile când au început să mănânce. L-am văzut pe tata cum roşeşte...

Dintre toate anotimpurile toamna mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de frumuseţi şi nostalgia ce învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai brumei, după care urmau zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile pustiite de galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că fiinţa mea a intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a anului 1949, când tânăra soţie Măriţa Căntorelului, în loc să coacă un cuptor de pâine şi să ajungă cu amiaza la secerătoare, a născut pe primul ei prunc, o fetiţă, numind-o Emilia şi alintând-o Miluţa. Poate de aceea, dintre toate muncile câmpului, mi-a plăcut cel mai mult seceratul; mirosul holdei, snopii, carele încărcate, stogurile pregătite pentru treierat, serile cu jocurile de-a ascunsa printre stoguri, duduitul batozei cu toată forfota de pe arie. 

Toate au rămas o lume care, păcat, nu se mai întoarce, şi totuşi trăieşte aievea. Această lume care se îngemăna cu imaginarul lecturilor mi-a deschis dorinţa de a pleca la studii, lărgind orizontul dealurilor, între care stă ocrotită tainic Subcetatea, aşternându-se domoală şi urcând spre Bătrâna, înveşnicindu-se cu Mureşul. Poate de aceea, cred, că locul meu de naştere, împreună cu oamenii lui, dincolo de o dată certificată de documente, este al fără-de-sfârşitului, respirând lumina vechimii râului pe care dacii l-au numit Maris şi a Muntelui Bătrâna, pierzându-se în vârste imemoriale.

DD: Primii „dascăli” v-au fost părinţii, oameni între oameni: blânzi, cu sufletul curat, harnici… Aţi moştenit de la fiecare câte ceva din ceea ce ei au avut mai bun: de la nenea Toader – „Cantorul”, cântăreţ la biserică – aţi luat „glasul”, de la mama, Maria, darul şi plăcerea de a povesti, manifestate prin volubilitate, exuberanţă, vioiciune, expresivitate. Este adevărat?

EM: Da, aşa este! Purtăm toată viaţa pecetea pe care ne-au imprimat-o în copilărie părinţii şi bunicii, oamenii din jur, care rămân vii în minte şi suflet.

Tatăl meu, Teodor Dobrean, mi-a rămas în suflet în primul rând prin spiritul de dreptate şi de demnitate; cinstea, hărnicia, munca zilnică, alături de familie, îl făceau să fie respectat. Dar, dincolo de acestea, Toader a Petrii lui Toderaş a Gorii avea un respect deosebit pentru carte, pentru omul învăţat. Simţindu-mi aplecarea spre lectură, spre învăţătură, niciodată nu mi-a refuzat timpul pe care trebuia să-l dedic şcolii şi nici dorinţa unei cărţi, dimpotrivă. Trimiţându-mă după cumpărături, îmi dădea bani mai mulţi şi nu se supăra dacă îmi luam o carte. Când în clasa a V-a, dragul nostru diriginte, profesor de limba română şi istorie, Dan Cremenciuc, ne-a vorbit de Iliada şi Odiseea, cărţile lui Homer, tata mi le-a cumpărat de la Tg.Mureş, unde era internat pentru operaţie, şi, tot aşa, mi-a cumpărat Dicţionarul limbii române sau alte cărţi. Niciodată nu mi-a pretins învăţătura ca pe o obligaţie. Acum îmi dau seama că o vedea ca pe un act esenţial în construcţia mea ca om. Era curios şi, mergând cu căruţa la fân, împreună, mă provoca să-i povestesc despre ce învăţasem la şcoală. Privind înapoi îmi dau seama că era fascinat, chiar, de vreme ce mă punea să-i relatez din cărţile de şcoală. I-am povestit Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul lui Mihail Sadoveanu sau nuvelele lui Ioan Slavici. În înţelepciunea de om simplu, din acelaşi respect profund pentru carte, le aducea nepoţilor, Emilian Cosmin şi Cezara Codruţa, alături de dulciuri sau jucării, şi caiete, creioane şi cărţi.

Alături de momentele în care eram la munca câmpului împreună, o amintire dragă mie, legată de imaginea satului, este legată de plecarea în noaptea Învierii la Biserica din satul Hodoşa, unde tata era cantor. Păstrez în minte drumul în noapte, ducându-mă de mână, urcuşul pe cărarea care şerpuia spre vârful dealului unde ne aştepta biserica înconjurată de o mare de oameni. Încet-încet intram în atmosfera înălţătoare a Paştilor, atmosferă care îmi taie respiraţia şi astăzi. Ritualul sacru al înconjurării bisericii îmi prinde paşii în candele de miere... Eram puiul de om care ocrotea în căuşul palmei flacăra lumânării, impresionat de vocea molcomă a preotului şi cea pătrunzătoare a tatălui meu, reverberându-se sub bolţi în dialogul ce anunţa Intrarea Împăratului Măririi.

De la el am învăţat, de asemenea, sentimentul puternic al demnităţii ca persoană, dar şi ca român. Împreună cu alţi colegi au evadat din subsolul Primăriei unde fuseseră închişi de Administraţia Maghiară în timpul cedării Ardealului şi s-au refugiat în România, trecând graniţa prin Corbu. Li s-a cerut să meargă la şcoală îmbrăcaţi în haine ungureşti, nu în cămaşă românească şi cioareci. „Cum să schimbe portul strămoşilor?” – spunea el. De aceea, când honvezii i-au tăiat cu briceagul cămaşa românească, ciorecii şi tricolorul de la brâu, i-au tăiat părţi din suflet.

Era talentat. Cânta deosebit de frumos, având un timbru grav, rezonant. L-am ascultat, cântând alături de preot, la liturghii, botezuri, cununii sau înmormântări şi fără să fiu nedreaptă cu nimeni, niciun alt cantor nu mi s-a părut a cânta mai frumos decât tata şi multă vreme, în lipsa lui, slujbele mi se păreau sărace. Îi plăcea să cânte seara pe-nserat, întorcându-se de la câmp, cum se obişnuia pe vremea aceea. Îmi amintesc o coborâre din Făgiţel. Eram mică şi mi se părea că toate dealurile din jur cântau doine, venind cu noi la vale. Povestea cu strălucire în ochi, cu mândrie, cum, în anii refugiului, a fost chemat să rămână în Ansamblul Armatei, unde a cântat cu Maria Tănase, cea care i-a apreciat vocea, îndemnându-l spre o carieră muzicală. Numai că el s-a întors acasă, de dorul părinţilor, al mamei mai ales, pentru că plecase în refugiu fără să-şi ia rămas bun de la ei.

Bun gospodar, se pricepea la toate. Avea tot felul de unelte cu care îşi făcea car, sanie, roţi, chiar mobilier. Îi plăcea să fie racordat la mersul lumii. A fost primul, în Poiană, care şi-a cumpărat aparat de Radio, ascultând, pasionat, Europa Liberă, Vocea Americii sau Deuche Velle.

Imaginea mamei, Măriţa lui Dănilă şi a Ilenei lui Simion Moglan de pe Părăuţ din satul Platoneşti, comuna Sărmaş, prinde în amintire chipul blândeţii, al pâinii aburinde, al femeii de la ţară pe umerii căreia stau toate treburile casei şi ale gospodăriei, munca câmpului, dar şi chipul unei fiinţe vesele, cu umor nativ, spontan. Inteligentă, regreta că nu a urmat şcoala după terminarea celor 4 clase, deoarece ar fi fost nevoie de o pereche de boi ca să plătească taxele anuale. Bunicii aveau prea mult pământ pentru a-şi face, cum spuneau, copiii „domni”. Era obligatoriu ca tradiţia familiei să fie dusă mai departe acolo, în sat, după legile locului. Era interesată şi curioasă, iar în serile de iarnă, când torcea sau ţesea, mă punea să citesc cu voce tare să audă ce învăţ. Deodată cu mine a învăţat Luceafărul, Sara pe deal şi alte poezii eminesciene, la fel versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Avea o memorie deosebită, un simţ estetic şi o perspicacitate care o făceau să poată intra în conversaţii agreabile cu oricine. Nu uita nimic din ceea ce a învăţat la şcoală, mai ales date de istorie şi geografie sau probleme de matematică. Tot îndemnată de ea, le-am citit vecinelor, în șezătorile de tors, Baltagul sau teatrul lui Moliere. Nu-i plăceau lucrurile facile, clevetirile, având apetit pentru cele cu adânci semnificaţii de viaţă. Era o fiinţă apropiată, deschisă şi înţelegătoare. Povesteam cu ea de toate în zilele de muncă la câmp, în care de multe ori cânta sau mă ruga să cântăm împreună. De la ea am învăţat multe pentru viaţă: să muncesc de toate, să fiu liniştită şi mai ales răbdătoare. Dacă tata avea încredere în forţa mea de a învăţa – şi, Doamne, ce mândru era când veneam cu Premiul I de la olimpiadele la care participam! – mama a rămas ca o efigie vie pentru toată viaţa în ceea ce priveşte comportamentul moral şi dăruirea pentru copii. Ca orice mamă ar fi vrut să rămân în sat alături de ea toată viaţa, de aceea „a plâns să moară” (cum zicea ea) când am intrat la facultate. S-a împăcat, mai apoi, cu gândul, amintindu-şi cât de mult ar fi dorit să meargă şi ea mai departe la şcoală. Când am plecat în primul an de studenţie la Cluj, geamantanele erau pregătite în faţa uşii să ies din casă. Am întins mâna spre clanţă când ea mi-a acoperit-o cu mâna ei, m-a fixat cu ochii plini de dragoste şi lacrimi, spunându-mi: „Ai dorit să pleci... Vei fi singură printre străini. Când ţi-a fi greu, gândeşte-te că-s alături şi că am atâta încredere în tine că niciodată n-o să ne faci de ruşine.” Cuvintele acestea mi-au condus întreaga viaţă. Era un bun dascăl.

Emilia, absolventă de Litere....

Mama era şi o fiinţă optimistă, iubitoare să iasă în lume. Frumoasă în tinereţe, povestea, cu mândrie reţinută, cum fusese aleasă regina balului. După ce a îmbătrânit şi pe chip i-au apărut semnele trecerii, îmi zicea cu năduf: „Nu mă mai uit în oglindă că-mi vine s-o sparg!”

Ataşată valorilor familiale, era mereu preocupată de cum ne descurcăm cu ale vieţii, de nepoţi, încercând mereu să ne ajute, în felul ei. O duceam la câte un spectacol de teatru sau la concert. Aşa a stat în loja actorilor de la Teatrul Naţional din Tg.Mureş la premiera spectacolului Ion după dramatizarea lui Mihai Sorbul, în regia artistică a regretatului Dan Alecsandrescu, cu actorii Ion Riţiu, Monica Ristea, Marinela Popescu şi alţii, pe care nu i-a mai uitat. Când am întrebat-o cum i s-a părut spectacolul, mi-a răspuns: „ Hm! Seamănă şi nu seamănă cu ce mi-ai citit din carte...!” Inteligenţa ei nativă şi memoria vie au făcut diferenţa dintre ceea ce îţi oferă lectura unei opere literare şi transpunerea ei în limbaj scenic.

Altădată, la un concert simfonic, la Palatul Culturii din Tg.Mureş, mi-a spus, cu umorul specific, că am pus-o la grea încercare: „ Şi totuşi, câţi erau în orchestră? De câte ori i-am numărat, îmi ieşea alt număr...”

Avea gust artistic, numai că timpul nu-i permitea prea mult să-l cultive. Îmi amintesc cu câtă bucurie i-am purtat, în momente speciale, cămaşa ei de fată din granadir cu şire negre şi roz pal, la fel sfeterul tricotat din păr răsucit, vopsit natural în maro şi bej. De aceste părţi de cer de la Platoneşti s-au apropiat multe mâini, atingându-le în semn de apreciere.

Mai presus de orice şi-a iubit nepoţii, cu o grijă şi afectivitate ieşite din comun. Ştia să-i aşeze în lumi de vis, să-i facă să râdă, să fie fericiţi. Îi ducea în vacanţe la Subcetate, cu trenul, spre deliciul lor, făcându-i părtaşi la ce era de făcut în gospodărie, legându-i de natura aceea pură din Poiană, de zvâcnetul pământului şi mângâierea soarelui, integrându-i în evenimente ale satului.

Nu pot închide amintirea casei părinteşti fără să închin un gând celui căruia îi spuneam Moşul, bunul dinspre tata, Petrea lui Toderaş a Gorii. Fiinţa lui prinde contur prin casa mare şi veche care astăzi nu mai e... Era casa şi grajdul cu şură ale unui tânăr gospodar care se pregătea pentru viaţă, construite după întoarcerea din primul război mondial. Îl văd bătrân, trebăluind prin curte şi având grijă de mine şi de fratele meu de care era foarte mândru că-i va duce în viitor numele de familie, spunându-i duios: „Măi, flăcăule mic!” A plecat la cele veşnice când eram în clasa a VII-a şi regret nespus că la anii aceia n-am ştiut să-i consemnez povestea vieţii marcată de zbuciumul războiului şi suferinţa prizoneratului în Rusia. Păstrez în amintire doar câteva frânturi din ceea ce povestea. 

 Bunicii paterni, Ana şi Petru, trăinicind  orizonturi de viaţă

Ca mulţi alţi bărbaţi din Subcetate, Moşul luptase pe front, de nenumărate ori amintindu-şi că la Mărăşeşti, după ultimul atac al românilor, un singur călăreţ neamţ a reuşit să iasă din câmpul luptei, fugind peste deal cu calul său, restul, oameni şi cai fiind seceraţi, încât nopţi la rând i-au răsunat în urechi, urmărindu-l, gemetele lor. Spre sfârşitul răzbiului a fost luat prizonier de ruşi şi a stat în lagăr 4 ani. S-a întors „fecior bătrân”, venind spre casă pe jos dinspre Siberia. Ştiu de la el poveşti din lagăr, pe care mărturisesc că mă jenez să le redau. Şi totuşi, voi relata frânturi din ele, demne de reţinut de generaţiile de azi, ferite de asemenea cruzimi. Moşul povestea că prizonieratul a însemnat o închisoare. Uneori răbdau de foame şi de frig sub cerul liber, îndurând umilinţe nemaiînchipuite. Dincolo de sârma ghimpată a lagărului, fuseseră cultivaţi cartofi. În timpul iernii, noaptea, prizonierii săpau ca nişte cârtiţe (cum spunea el) tuneluri subterane, în speranţa că vor găsi cartofi rămaşi în pământ, îngheţaţi, pe care să îi mănânce. Erau atât de înfometaţi, încât plângeau de foame, ajungând în pragul unor stări de dezumanizare incredibile, mâncându-şi excrementele.

DD: Aţi crescut într-un loc cu un specific aparte în sat. Mă gândesc la cadrul natural – Poiana Mureşului, străjuită de Coasta Rusului cu atâtea legende, izvorul din curtea casei părinteşti, un permanent loc de întâlnire -, dar mai ales mă refer la oamenii cumsecade din jur, vecini minunaţi, comunicativi, prietenoşi, deschişi, cu iubire de Dumnezeu şi de oameni, cu respect pentru natură. Apă la fel de bună ca cea de la izvorul din Poiană aţi mai găsit undeva?

EM: Izvorul acela e ocrotit de Dumnezeu şi de iubirea celor care-i beau răcoarea. De câte ori beau, oriunde aş fi, apa, gândul mă reîntoarce la izvorul din curtea părintească pe care l-am auzit mereu şoptind în taină, îmbrăcându-ne în puritate, potolindu-ne truda. Murmurul acelei ape m-a însoţit de-a lungul vieţii, făcându-mă să intru, neîntrerupt, în armonie cu veşnicia naturii. O apă bună, se spune, nu trebuie să aibă culoare, gust etc. Pentru mine, Izvorul din Poiană are culoarea sufletului celor care au zămislit aici viaţă şi omenie şi are gust de cer. Izvorul acela e casa, e dimineaţa şi amiaza, e blândeţea lunii şi, poate, simbol al mântuirii.

DD: Locul obârşiei dumneavoastră, doamna profesoară, a devenit un loc iubit de ceilalţi membri ai familiei: soţul şi copiii…

Nimeni nu a realizat cu atâta sensibilitate, căldură, candoare, naturaleţe şi talent o compunere mai izbutită ca cea a Cezarei-Codruţa, „Vacanţa”[1], despre întâlnirea cu bunicii şi cu „Poiana” Mureşului la Subcetate. Sunt pagini literare demne de orice antologie dedicate vârstei ingenue a copilăriei. Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş vrea să o recitesc. Am recurs la acest text de multe ori la orele de compunere, oferindu-l ca model elevilor mei:

„Se aud râsete. Chipurile sunt numai zâmbet şi soare. A venit vacanţa! Soarele parcă participă şi el la bucuria noastră. Îmi venea să cânt, să râd, să sar într-un picior. În ziua următoare trebuia să iau trenul spre satul bunicilor. Cum să nu fiu fericită?!...

Trenul alerga, înghiţând şinele. Afară, totul era încântare şi bucurie. Cu fiecare secundă, mă apropiam tot mai mult de satul bunicilor. …Lunca Bradului, Stânceni, Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş şi… Subcetate!!! Am coborât din tren. Sorbeam aerul curat şi înmiresmat, în timp ce simţeam cum cerul albastru şi pur îmi absoarbe privirea, încălzindu-mi-o. Un glas blajin, dar hotărât, îmi izbi auzul: „Ho! Ho!” O căruţă cu cai se opri în loc. Tresării.

- Bunicule! Bunicule!

- O… gura tatii! Ce mare şi frumoasă te-ai mai făcut!

Dintr-o săritură am fost în căruţă. Trosnea căruţa bunicului din toate încheieturile. Aveai impresia că acuş-acuş are să se desfacă în bucăţi. Ajunserăm în „Capul uliţei.” Priveam drept înainte. Poarta! În poartă, bunica! Sării din car:

- Bunicooo!!!

Braţele se întinseră. Ochii zâmbeau. Nu era nevoie de cuvinte. Am intrat în casă cu toţii. Era atât de cald şi de ireal totul, de parcă trăiam un basm minunat. Era ora amiezii…

Ca pe vremuri, mă furişai în grădină. Uite gardul! Unu-doi-trei-patru-cinci … aici! Am dat la o parte scândura putredă şi am ieşit în Poiană. Parcă m-am întors înapoi cu vreo patru-cinci ani, când fugeam de-acasă şi mă duceam pe malul apei. Acolo era împărăţia mea!

Mă aşezai pe iarbă, lângă apă, cu mâna sub cap. Soarele mă mângâia pe obraji. Bătea un vânt blând şi călduţ ce mi se juca, răsfăţăndu-se, prin păr. Mureşul curgea jucăuş, ca un copil zburdalnic şi sprinţar. Strălucirea apei în care se ascundea soarele cel poznaş, aprinzând scântei şi steluţe ce se vedeau, pentru o clipă, dispărând, apoi lăsând locul altora, îmi fură privirea. Jocul acesta era minunat. Cântecul apei mă liniştea şi mă mângâia. Avea ceva din cântecul fusului şi glasul bunicii.

Deodată, ochii mi se închiseră. Toată fiinţa mea mi se lăsă purtată pe aripile somnului şi visului, spre tărâmuri pe unde mi se părea că am mai colindat cândva, demult, acum câteva sute de ani…

Când mă trezii, soarele se ascundea după geana unui deal. Îmi îndreptai privirea spre apă. Căzuse totul într-o dulce toropeală. Mă auzii strigată. Am pornit-o spre casă. La gard, mă aştepta o basma albă-înflorată. Bunica.

- Iar ai adormit pe mal? Odată, ai să răceşti rău de tot…!

Glasul blând şi dojenitor îmi aprinse pe faţă lumina unui zâmbet. Am intrat în casă. Bunica îmi puse pe masă o cană cu lapte spumos şi cald. L-am sorbit cu o plăcere nesfârşită şi apoi o rugai pe bunica să îmi mai spună o dată legenda Mureşului şi Oltului. Glasul ei mă legăna asemenea cântecului apei. Pleoapele mi se împreunară şi adormii.

Zilele vacanţei zburară, aşa, pe nesimţite, precum o clipă de fericire. O clipă ca un veac, veacuri de-o clipă… totul devine, apoi, o amintire.

Amintiri… amintiri… amintiri… ce este mai de preţ decât voi?”

Emilia, Valentin şi Cosmin, într-un surâs al vieţii.

Surâs de viaţă: Cosmin şi Cezara. Visul ce lega Târgu-Mureşul de Subcetate

EM: Pentru Codruţa, Subcetatea a fost împărăţia copilăriei. În împărăţia aceea o căutăm... o căutăm, ieşindu-ne în cale atâtea amintiri care ne mai şterg din sudoarea durerii de pe frunte...

Valentin Marica: 

 Între nădejdile toate, amvon,
 Unde nu mai e loc de mirare,
 Duci potir cu miere la îngeri,
 Amforă cu apă pentru fiare.

 Bob de grâu pentru pasărea
 Ce te ţine sub aripi, cuvânt,
 Să porţi în alergare celestă
 Vina că ai fost pe pământ.

Te joci, înşirând veşnicii,
Cu toate zăpezile,...iar...
Laşi printre degete să-ţi scape
Văzduhul făcut chihlimbar.

Dacă semn îmi vei face, încet,
Când mă voi împietri între ape,
Voi şti că povestea n-are sfârşit...

Doar sfârşitul meu e aproape.

Pe prispa albă voi întinde mărul
Ce-a scânteiat prelung, să nu mă pierd...
În vaietul de umbre din culcuşuri,
Până la rană vie te dezmierd.

DD: După anii de şcoală la Subcetate, v-aţi desăvârşit studiile la Universitatea din Cluj-Napoca. Curiozitatea ne îndeamnă să aflăm cui datoraţi orientarea spre Facultatea de Filologie. Vreau să vă mărturisesc acum că reuşita dumneavoastră la examenul de admitere la facultate a fost pentru mine un îndemn, o încurajare, convingerea că nimic nu este imposibil cu muncă, cu multă muncă.

Cine v-a fost model, cine v-a încurajat, dincolo, desigur, de aplecarea dumneavoastră lăuntrică spre studiul limbii şi al literaturii?

EM: Cred că pasiunea pentru literatură s-a născut în ziua aceea de primavară când am citit prima carte, Pastelurile lui Alecsandri. Lectura a fost mereu poarta deschisă spre o altă lume în care mă refugiam şi visam. Dar, această pasiune a fost potenţată de adevăraţii dascăli pe care i-am avut de-a lungul anilor de studiu, începând cu doamna învăţătoare Maria Cotfas, continuând cu profesorul de literatura romţnăa si istorie Dan Cremenciuc si cu cea care mi-a devenit o adevarată călăuză în lumea cărţilor, doamna profesoară Maria Aitoneanu Urzică, dar şi cu profesorul Valer Vodă. Aş putea spune că toţi cei care mi-au fost profesori, nu doar de literatura română, au aşezat în formarea mea ca om şi specialist urme adânci, de neşters. Mă gândesc la ei cu respect, cu admiraţie şi dragoste. Toţi, la un loc, întruchipează o icoană a marelui dascal.

DD: În timpul studiilor universitare aţi avut norocul să fiţi colegi, Emilia Dobrean şi Valentin Marica, să vă cunoaşteţi bine, astfel încât, amândoi fiind repatizaţi la Târgu-Mureş, să decideţi a continua drumul vieţii împreună. Domnul Valentin Marica s-a ataşat de familia dumneavoastră, de satul nostru. Mi-amintesc de nunta dumneavoastră la Subcetate, în luna lui Florar a anului 1976. Ca mireasă, păreaţi crăiasa primăverii care a împodobit natura cu florile dalbe ale pomilor.

Cununia de la Subcetate, cu flori de măr din Poiană pe veşmintele mirilor, într-un iunie unic

Ceea ce mă impresionează este faptul că după atâţia ani jurământul făcut în faţa lui Dumnezeu îl păstraţi cu credinţă; la fel de mult mă impresionează şi mărturisirea pe care aţi făcut-o, domnule Valentin Marica, în jurnalul de reporter în Ţara Sfântă:

„Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii vorbesc. Se fac iconostas. Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se amplifică. Îi strâng soţiei mâna. Albul cununiei noastre la altarul Bisericii din Subcetate de Mureş ne apasă frunţile. 
Am venit din nou la tine, Doamne,
Cu mine şi cu ai mei,
Cu din şapte, şase numai,
Cu din patru, numai trei…”[2]

Care este locul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi în inimile şi viaţa dumneavoastră?

Cununia care îşi repeta jurământul, în Apa Iordanului

EM: Este cel al buneicuviinţe, al discreţiei, al focului interior. Mă gândesc la ceea ce spunea Părintele Arsenie Boca într-o predică la Bixadul Oltului, în anul în care m-am nascut eu, 1949: Fără Dumnezeu nu există demnitate omenească. Pe cei fără Dumnezeu ii asteaptă cea mai mare deziluzie...

VM: Umblam, vedeam şi nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Am parafrazat din reflecţiile blagiene; căci, umblam, vedeam şi nu mă închegam, nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămaşa albă a Preabunului Dumnezeu, înţelegând că altfel eşti fiinţă rămasă-pe-dinafară, că fără Dumnezeu omul trăieşte, după cum bate vântul, într-o lume schimonosită, în destrămare. Omul, trecător pe „coaja pământului”, scria Eminescu, cu cât câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu scade din deşertăciunea lumii. Îngenuncheat în destin, cu Cezara în ceruri şi cu Emilian Cosmin în apăsarea neputinţelor, caut, caut mărimea lui Dumnezeu, să scad, măcar o picătură, din deşertăciunea lumii, să pot spune, în curată bucurie, precum Claudel: Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit! 

Noi l-am întâlnit. Comunitatea „Sfânta Treime”, în cadrul căreia s-a deschis, la Târgu-Mureş, Centrul de Zi „Cezara” pentru tineri împovăraţi de  preanemiloase boli, îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească Fericiţi de cei ce nu trebuie iertaţi!

DD: „Înţelegem că ne pierdem când nu ne căutăm destul”.[3] Cuvintele vă aparţin, domnule Valentin Marica. Pentru a nu ne pierde, cum credeţi că ar trebui să ne căutăm fiecare dintre noi?

VM: Fără de oprire. Prin ceea ce este esenţial. Simţindu-ne inima frumoasă şi puternică prin bucăţile pe care le-am rupt din ea – chiar daca mai sângerează – şi le-am dăruit celorlalti.

DD: Citesc un alt fragment din cartea „În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă”, din mărturisirile doamnei Emilia, de astă dată: „A învins însă dorinţa cea mai vie pe care o port în suflet încă din anii copilăriei: să merg, să văd, să simt, să mă bucur, să sufăr, să mă închin şi să aud cuvintele Celui Venit în numele iubirii, Acolo, la izvoare.

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Aud şi acum cuvintele bunicii Ileana din Platoneşti, spuse cu voce tare, cuvinte pe care le ascultam vrăjită în dimineţile când peste creştetul pădurii se-nălţa soarele, jucându-şi razele în curcubeie de mărgăritare… Privind în urmă, cred că am trăit în casa bunicilor raiul pe pământ, vegheată de privirea, când blândă, când aspră a lui Dumnezeu, care şedea pe un tron înalt în podul casei, iar pe sub alunii de la poalele pădurii, îngeraşi şi zâne adormeau florile şi iepuraşii în nopţile cu lună… Acolo, sufletul curat de copil a găsit pentru prima dată, uitat de vreme în canapei, manualul de religie al mamei, prin paginile căruia am dat chip şi nume Ţării Sfinte. Bunica îmi spunea că Dumnezeu, Fiul Său şi Maica Sfântă le dau semn, prin lumina sfântă, oamenilor, dacă i-au întristat sau înveselit prin faptele lor. „Azi soarele e mai vesel, puiul mamii… Înseamnă că oamenii au fost mai buni. Ieri…n-ai fost prea cuminte şi, uite, soarele s-a ascuns după nori…”.

În timpul zborului spre Ierusalim, mi-am reactivat în memorie tot ceea ce prinsese contur în sufletul şi imaginaţia copilului…, căci voiam să uit, să arunc în urmă balastul cu tristeţi, bucurii deşarte, speranţe şi suferinţe, tot, tot, pregătindu-mă de Marea Întâlnire…”[4]

Apoi: „Mă întreb dacă eu, Acum, sunt vrednică de acest Dar: să ajung la izvoarele credinţei şi, ridicându-mă deasupra zilei de azi, să intru cu imaginaţia în tunelul timpului, să cobor cu sufletul în extaz dedesubtul zidurilor, caselor, bisericilor, pentru a afla lumina sacră a pământului călcat de Sfântul Sava, a micului sat Bethleem ca, împreună cu păstorii dimprejur şi magii din Răsărit, călăuzită de Steaua naşterii, să mă închin Pruncului-Domn al atâtor suflete de atunci şi până în veac… Să plec pe urmele Sale în mirifica Galilee şi să-mi închipui, plutind pe Marea Tiberiadei, că sunt şi eu în corabia pescailor, că-L văd venind pe valuri, spunându-mi: De ce te temi… Nu te teme!... (Am eu, oare atâta credinţă cât un grăunte de muştar?...)

Doamne al Înaltului, îţi mulţumesc pentru Darul de a atinge şi mângâia cu înfrigurare trupul încărunţit, chircit în noduri de timp, al măslinilor din Ghetsimani, pentru Darul, nesperat, vreodată, să mă contopesc prin împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Tău la Biserica Sfântului Mormânt, după ce am trecut Golgota, cu greutatea Crucii Lui şi a crucii mele pe umeri….

Şi în tot acest timp, Lumina de Sus, albastru topit în aur, îmi făcea sufletul o picătură din Marele Izvor, plutind între cer şi pământ, renăscut prin Botezul în Iordan, pentru a trăi fascinaţia luminii de pe Tabor…, între Alpha şi Omega”. [5]

Emilia şi Valentin la Marea Tiberiadei

Cuvintele vă aparţin, doamnă Emilia! Am descoperit în paginile acestei minunate cărţi o scurtă confesiune a dumneavoastră, care exprimă, cu totală sinceritate şi linişte sufletească, starea de spirit pe care aţi trăit-o în vremea călătoriei făcute în Ţara Sfântă, o stare comparabilă cu fericirea pe care o putem trăi doar în anii ingenui ai copilăriei…

Aţi evocat-o pe bunica din Platoneşti prin relaţia pe care această femeie de la munte o avea cu Dumnezeu, v-aţi amintit colţul de rai care era casa şi grădina bunicii situate la margine de codru…

Acel loc, unde odinioară era casa bunicilor, deşi pare pustiu, prin freamătul naturii mai altfel decât oriunde, vă picură în suflet multă linişte. Cum regăsiţi astăzi acea „gură de rai” a cărei chemare o purtaţi pretutindeni în minte, inimă şi suflet?

Taina ierbii de la Platoneşti, prevestind taine ale vieţii. 

Emilia, bunica maternă Ileana şi bătaia inimii puiului de căprioară.

EM: Platoneştiul, locul naşterii mamei mele, gura de rai care mi-a aureolat copilaria şi prima tinereţe, devenit o vreme rana în spaţiu prin dispariţia bunicilor, redevine pentru mine, pentru noi, acelaşi tărâm vrăjit care ne aşază între pământ şi cer, făcându-ne fraţi cu nesfârşitul. Atât de puternică a fost chemarea lui, încât Dumnezeu ne-a ajutat să reînsufleţim pragul casei şi Duhul locului. Căci: Coboară-n lut părinţii rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile...

Aici va fi Aşezământul Cultural „Cezara”. Locul e vegheat de o masivă cruce sculptată în stejar de meşterii care au ridicat Mănăstirea Bârsana, pe motivul cununii de spini din Golgota Mântuitorului. Aici va fi ridicat Monumentul Candorii, unicat în lume, întru pomenirea tuturor celor care au plecat în veşnicie la vârsta copilăriei sau în floarea tinereţii. Este un proiect amplu, cu multe detalii, cu încurajări morale din partea celor care i-au înţeles în nota adevarului rosturile. Când un gând are frumuseţe, nobleţe şi sinceritate, nu se va opri, dimpotrivă, îşi va înmulţi ramurile de trăinicie şi surâs.

La Sărmaş - Platoneşti, se  înalţă Monumentul Candorii, 

cu muncă, iubire, lacrimi şi sacrificii

DD: Sunteţi amândoi recunoscuţi profesionişti: doamna Emilia Marica – profesor de limba şi literatura română; Domnul Valentin Marica – profesor, doctor în filologie, Senior Editor la Radio România Târgu-Mureş. Sunteţi amândoi făclii care se mistuie pe altarul culturii româneşti, răspândind în jur, prin magia cuvântului, lumină, bucurie, frumuseţe şi încredere. Emisiunile „Vitralii” şi „Cina eternă” realizate de dumneavoastră, domnule Valentin Marica, la Radio Târgu Mureş, rămân inegalabile şi le-am dori nemuritoare.

Aţi realizat atâtea lucruri minunate împreună! A acţiona „împreună” presupune a avea aceleaşi idealuri, acelaşi crez. Vorbiţi-ne despre realizările familiei Marica, dar şi despre profesiunea dumneavoastră de credinţă.

Valentin, reporter la Coloanele Bernini, la Vatican

EM: Muncă, credinţă, fidelitate, dragoste, perseverenţă, visare – cuvinte pe care le-aş traduce poetic, din nou, prin versurile lui Lucian Blaga: În spinii de-aci arată-te, Doamne, să ştiu ce aştepţi de la mine, deoarece numai Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar.

VM: Când Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon şi l-a întrebat ce doreşte, Solomon nu a cerut slavă, bogăţii, moarte vrăşmaşilor sau o viaţă lungă, ci înţelepciune şi pricepere. Într-un timp şovăitor şi lânced, al ruginirii cuvintelor şi sufletelor, aş vrea ca slava şi bogăţia mea, a noastră, a familiei, să fie puţină înţelepciune şi puţină picepere; pentru ca Fundaţia Culturală Cezara, Editura Cezara, Centrul de Studii Literare Grigore Vieru, Cenaclul Cezara, Festivalul de Poezie Religioasă Credo, Concursurile Nationale de Creativitate Artistică, Jocul de-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine, Maratonul Poeziei, Concursul Interjudeţean de Literatură Amândoi, în aburul pâinii, Concursul Naţional de Interpretare Critică a Textelor Eminesciene, Festivalul Fanteziei, Centrul de Zi Cezara, proiectele Mâini care vorbesc, Aripi de Ingeri, Senior al Targu-Mureşului, Tărâm de iubire, Cuvântul, seriile de carte Prima verba, Via lucis, Perpetuum, Exemplarium, Diplomele Cezara pentru înalte valori umane şi profesionale să-şi ducă mesajul spre zilele ce vin, pentru a nu fi atât de mare întunericul în spirit.

---

[1] Vă las în loc surâsul… Ultimul caiet şcolar al Cezarei-Codruţa Marica, „un copil ce încă n-a uitat să râdă, să se joace şi să cânte”, Târgu-Mureş, Editura Brăduţ, 1996, p. 38-41

Din caietul de compuneri al clasei a VII-a, trimestrul al III-lea. Cezara-Codruţa împlinise 13 ani.

[2] Valentin Marica, În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Editura Nico, Târgu Mureş, 2008, p. 13

[3] Valentin Marica, În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Editura Nico, 2008, p.11

[4] Idem, p. 34-35

[5] Idem, p. 46

La mulți ani, PAVEL MUREȘAN, doctor în psihologie!

  S-a născut în anul 1950, în localitatea Sărmaș, județul Harghita. Domiciliul actual: în Toronto, Canada.

   A urmat Liceul real-umanist din localitatea Subcetate, județul Harghita, apoi Facultatea de Psihologie a Universității din București.

În România, a publicat în perioada 1973 – 1993 aproximativ zece cărţi şi peste 200 de articole ştiinţifice. Cele mai de succes cercetări şi publicaţii ale sale au fost legate de învăţare, între care „Învăţarea socială” (1980), bazată pe teza sa de doctorat. „Cartea mea cea mai căutată în continuare şi pe internet a fost şi este „Învăţarea eficientă şi rapidă” (1990). Ajută pe oricine, de orice vârstă, să-şi organizeze inteligent învăţarea şi să ia cu succes testele şi examenele – deci ceva practic. Învăţarea este o componentă esenţială a existenţei noastre care ne urmăreşte toată viaţa şi de ea depinde calitatea vieţii noastre de la salariu până la sănătatea mintală şi durata vieţii. Cei ce învaţă până la adânci bătrâneţe, cercetările arată că trăiesc semnificativ mai mult şi îşi păstrează mintea şi memoria clare.”

Între 1973-1975, a fost cercetător la Institutul de Ştiinţe Pedagogice și, concomitent, a lucrat şi la catedra de psihologie. În următorii 15 ani, până în 1990, a lucrat la Academia „Ştefan Gheorghiu”, transformată ulterior în Academia de Studii Social-Politice, unde a predat cursuri de psihologie generală, socială, organizaţională, managerială şi ergonomie.

În 1985, a organizat o expediţie mixtă în Himalaya şi a dedicat-o Anului Internaţional al Tineretului. Pentru prima dată, tricolorul românesc a fost înălțat pe un vârf himalayan, Gurja Himal, înalt de 7493 m. „Dr. Ovidiu Bojor, fiind în acea vreme într-o expediţie ştiinţifică ONU în Himalaya pentru cartarea plantelor alpine, ne-a dat un ajutor vital, finaciar şi diplomatic. Fără invitaţia de la el cu antetul ONU, nu am fi avut nicio şansă să obţinem paşapoartele”.

Cu o bursă post–doctorală Humboldt, a studiat timp de aproape doi ani în Germania, după care, a plecat în Canada: „Împreună cu soţia, am luat copiii de mână şi patru geamantane şi am coborât în Toronto pe 30 noiembrie 1993, pe una din cele mai grele şi friguroase ierni din Canada. Am luat totul de la zero şi am început o nouă viaţă. Trebuie să fii destul de curajos să faci aşa ceva şi ii admir pe cei ce o fac. Cel mai mult m-a durut când am renunţat la ţară şi la munţii ei. Este o durere care nu va dispărea niciodată, dimpotrivă, se adânceşte. Vin des în ţară şi merg în Făgăraş, Piatra Craiului, Retezat, munţii mei din Harghita etc. Intenţionez peste câţiva ani să vin şi să stau mai mult în ţară, chiar câteva luni pe an, să scriu, să revizitez bibliotecile şi munţii - locurile unde m-am simţit întotdeuna fascinat, liber şi împlinit şi unde mi-am petrecut o bună parte a vieţii.”

În Canada a lucrat caţiva ani buni la proiecte internaţionale pentru guvernul federal, CIDA – Agenţia Canadiană de Dezvoltare Internaţională. La CIDA, a colaborat câţiva ani buni cu Memramcook Institute.

În peroada 1995 – 2002 a organizat multe schimburi de delagaţii la nivelul cel mai înalt (prim miniştri) între Canada şi România, a organizat câteva schimburi de experienţă între Senatul Canadei şi Senatul României, prin care a făcut mai bine cunoscută şi apreciată România la nivelul guvernamental federal canadian.

Din „Acta Carpatica”, I, 2015

II. Interviu publicat în cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR… CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2013, pp. 139-158, autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu

Doina Dobreanu: „Omul nu devine om numai prin naştere, ci mai ales prin însuşirea experienţei sociale a colectivităţii în care se dezvoltă. Dar cum se produce acest fenomen? Cum ajung oamenii să-şi cunoască şi să-şi însuşească normele şi valorile sociale, să-şi interiorizeze cerinţele şi trebuinţele sociale? Cum învaţă oamenii rolurile sociale şi cum îşi formează atitudinile, concepţiile, convingerile, trăsăturile de personalitate, modelele de conduită şi aspiraţiile?”

Sunt întrebări pe care le puneaţi, domnule Pavel Mureşan, la începutul cărţii „Învăţarea socială” [1], întrebări la care aţi răspuns, stabilind obiectivele, conţinutul şi formele învăţării sociale. Dacă în prima parte a demersului dumneavoastră de cercetare aţi plecat de la diversele teme ale învăţării, valorificând şi aporturile psihologiei româneşti, în partea a doua aţi analizat „cu discernământ şi erudiţie […], cu fineţe şi meticulozitate un vast experiment de învăţare socială [2]. „Demersul – subliniază prof. Ursula Şchiopu în „Cuvânt introductiv” – ne face să ne simţim în catedralele ştiinţei moderne. Un număr impresionant de variabile sunt surprinse dinspre optica intercorelaţiilor pe care le exprimă”.

„Învăţarea socială” este o carte construită treptat, cu rigoare, bibliografia vastă pe care aţi consultat-o indicându-ne un număr apreciabil de articole, comunicări ştiinţifice pe aceeaşi temă, prezentate în ţară şi în străinătate în perioada 1973-1980.

Sunteţi, domnule Pavel Mureşan, profesor universitar şi cercetător în domeniul psihologiei… Introducerea fiind făcută, vă rog să ne vorbiţi despre cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru Psihologie, despre bucuriile trăite cercetând acest domeniu ştiinţific. Parcursul dumneavoastră şcolar vi s-a părut dificil, efortul dumneavoastră a fost răsplătit cu bucuriile şi realizările aşteptate, în plan profesional ?

Pavel Mureșan: Cuvântul „Psihologie” sună foarte interesant şi atractiv pentru multă lume şi în special pentru tineret. Foarte mulţi tineri vor sau ar vrea să studieze psihologia şi se înscriu la cursurile de psihologie. Ulterior, ei trăiesc o frustrare generată de diferenţa dintre expectaţiile lor şi realitatea acestei ştiinţe. Psihologia este o ştiinţă complexă situată la intersecţia ştiinţelor biologice cu cele sociale. Renumita antropoloagă americană Margeret Mead spunea că la Sociologie se duc studenţii care au probleme cu societatea; la Psihologie se duc cei ce au probleme cu ei înşişi, iar la Antropologie se duc cei ce au probleme cu ei înşişi şi cu societatea. Psihanalitic vorbind, pe undeva este un adevar. Mai adevărat este însă faptul că, psihogenetic, oamenii au o puternică curiozitate de sine. Noi ne formăm o imagine de sine şi despre alţii mai mult sau mai puţin obiectivă şi ne întrebăm cine suntem, ce putem face sau de ce alţii nu reacţionează conform aşteptărilor noastre. M-a fascinat psihologia ca ştiinţă încă din clasa a X-a, iar curiozitatea psihologică m-a impulsionat în această direcţie încă din fragedă copilărie. Nu este o ştiinţă uşoară, cum cred mulţi, dar oferă multe şanse profesionale în viaţă şi satisfacţii. În ultimele decenii, neuroştiinţa a făcut progrese admirabile şi a dat şanse noi psihologiei de a explica fundamentele psihofiziologice şi genetice ale comportamentului uman. În România, psihologia, ca ştiinţă şi cercetare, este cu câteva decenii în urmă, comparativ cu standardul nord american, în special în ce priveşte resursele financiare, dotare cu echipament de cercetare, laboratoare, calitatea cercetării şi publicaţiilor, competenţa personalului universitar etc. Totuşi, în ultimii ani s-au făcut progrese locale importante în legiferarea acestui domeniu ştiinţific şi profesional, îmbunătăţirea bazei materiale şi deversificarea cursurilor.

DD: Vorbiţi-ne despre cercetările dumneavoastră ulterioare în domeniul psihologiei materializate în studii şi cărţi publicate, ca şi despre efectele lor sociale.

PM: În România, am publicat în perioada 1973 – 1993 aproximativ zece cărţi şi peste 200 de articole ştiinţifice. Cercetarea psihologică este complexă, iar pentru omul de rând este greu de înţeles sau nu înseamnă prea mult până nu simte un rezultat. Cele mai de succes cercetări şi publicaţii ale mele au fost legate de învăţare.

Cartea mea cea mai căutată în continuare şi pe internet a fost şi este „Învăţarea eficientă şi rapidă” (1990). Ajută pe oricine, de orice vârstă, să-şi organizeze inteligent învăţarea şi să ia cu succes testele şi examenele – deci ceva practic. Învăţarea este o componentă esenţială a existenţei noastre care ne urmăreşte toată viaţa şi de ea depinde calitatea vieţii noastre de la salariu până la sănătatea mintală şi durata vieţii. Cei ce învaţă până la adânci bătrâneţe, cercetările arată că trăiesc semnificativ mai mult şi îşi păstrează mintea şi memoria clare. Mă gândesc peste ani să scriu o nouă ediţie a acestei cărţi, dar cu totul diferită, cu o metodă de învăţare care ar putea ajuta multă lume şi schimba manualele, sistemele şi deciziile educaţionale.

O altă carte de succes atât pentru public, cât mai ales pentru psihologi (majoritatea o au în sertar, de multe ori copiată pentru că nu a mai apărut o nouă ediţie) este „Culoarea în viaţa noastră” (1988). Am scris mai multe carţi despre efectul culorilor în viaţa noastră şi design-ul ambiental, dar aceasta este diferită. Prezintă, printre altele, şi un interesant test psihologic – testul Lucher. Ambele cărţi s-au vândut şi pe „sub tejghea”.

În sfârşit, „Învăţarea socială” (1980), bazată pe teza mea de doctorat, are o istorie interesantă. Termenul a şocat la vremea respectivă în sistemul comunist. Mi-amintesc că s-a protestat inclusiv la aprobarea titlului tezei mele de doctorat în Senatul Universitatii Bucureşti şi că mai mulţi profesori au cerut schimbarea titlului. Nu l-am schimbat. Am fost norocos. Alţi profesori, mai competenţi, au votat meţinerea titlului folosind argumetul că dacă cineva nu cunoaşte acest concept nu înseamnă ca el nu există. Termenul de „învăţare socială” contrasta cu modul de gândire de atunci, în ideea că vine cineva să dea lecţii celor de la conducere. Mai interesant a fost faptul că atunci, când am vrut să public cartea „Invăţarea socială” şi era deja culeasă în tipografie, pe matriţele de plumb, Ministrul Educatiei de atunci, primind titlul spre aprobare, a ordonat imediat topirea cărţii, deci a tiparului cules pe matriţe. Chiar şi la nivelele înalte de conducere de atunci, tovarăşa ministru era cunoscută ca o incultă. Nici nu-mi mai amintesc numele ei. Am fost din nou norocos. Editoarea şefă de la Editura Didactică şi Pedagogică, doamna Nadia Nicolescu, o doamnă foarte inteligentă, cultă şi curajoasă mi-a salvat cartea, mutând-o la o altă tipografie. Nostim este faptul că toamna urmatoare, la deschiderea anului şcolar, în dezbaterile de perfecţionare, toţi profesorii menţionau cartea mea ca ceva nou şi util. Atunci respectiva ministră a cerut şi ea o copie, uitând că ordonase topirea carţii. Cineva inteligent din apropierea ei i-a sugerat să o ceară direct de la autor, numai ca să-şi bată joc de ea. Într-adevar, am primit o solicitare şi i-am scris o dedicatie cu dublu înţeles. Aşa este viaţa. Conceptul de învăţare socială nu era nou în lumea ştiinţifică occidentală, dar contravenea modului de gândire în societatea comunistă. Am introdus şi dezvoltat substanţial acest concept în ţara noastră. El a schimbat viziunea şi modul de gândire ale profesorilor şi cercetătorilor din ştiinţele socio-umane. A contribuit în esenţă la înţelegerea modului cum se formează personalitatea noastră, valorile, atitudinile, convingerile, aspiraţiile şi visele noastre, cum ne reglăm comportamentul şi respectăm normele, regulile şi legile, cum gândim şi ne comportăm în raport cu alţii etc., în esenţă, cum devenim oameni, asimilăm profesiile şi valorile, cum întemeiem familii şi creştem copii, ne bucurăm şi dăm un sens vieţii.

DD: Ne construim după nişte modele. Ce repere benefice aţi avut în perioada de formare, în familie, în şcoală?

PM: Interesant este că de obicei sunt niste puncte fragmentare în viaţă care, chiar fără să ştim, ne conturează orizonturi îndepărtate în viaţă. Sunt nişte „creste” ale valorilor fundamentale care ne ghidează ca un far prin viaţă. Dacă le intuim şi le urmăm, nu greşim. Desigur, viaţa de adolescent este dominată de căutarea de modele. Este o cautare tentantă şi riscantă. Poate că una din calităţile pozitive ale societăţii trecute, esenţială, a fost orientarea spre unele valori umane fundamentale şi spre controlarea agresivităţii expuse prin mass media. Mass media occidentală şi mai ales nord americană este dominată de modele agresive şi aceasta explică gradul foarte ridicat de criminalitate. SUA are cele mai agresive filme şi jocuri pe internet, dar şi cel mai ridicat grad de încarcerare din lume cu costuri sociale incredibile.

Pentri mine, Liceul din Subcetate mi-a oferit o şansă unică în viaţă. Am beneficiat de o generaţie tânără de profesori cu aspiraţii înalte. Nu voi uita niciodată prelegerile profesorului Valer Vodă despre Hemingway şi valorile fundamentale ale existenţei umane. M–au ghidat ca o stea polară prin viaţă şi am vie, pentru tot restul vieţii mele, imaginea lui la catedră, vorbindu-ne cu o pasiune de nedescris. Când am mers în Cuba, primul lucru a fost să vizitez locurile şi casa lui Hemingway. Am vizitat în Havana, printre altele, şi camera de hotel, acum muzeu, unde Hemingway, stând în picioare, a bătut la maşină textul celebrei cărţi „ Pentru cine bat clopotele”. Apropo, pentru cine? Pentru mine, pentru tine , pentru el...

În facultate a fost diferit. Unii profesori, pentru care am avut respect, m-au dezamăgit când am văzut că se înjoseau luând mită. Imaginea lor s-a devalorizat complet în mine. Am ramas cu un respect profund şi nemărginit faţă de conducătoarea mea ştiinţifică la doctorat, D-na profesor univ. Ursula Şchiopu. Singura şi adevărata ei bucurie pentru efortul depus cu mine la doctorat a fost un buchet de trandafiri pe care i l-am dăruit. Nu voi uita niciodată acest lucru. Societatea românească este cancerizată de mită, corupţie şi influenţă. Dar au fost, sunt şi vor fi şi oameni cu o constituţie morală demnă şi ei vor fi sufletul adevărat al acestui popor.

DD: Chiar la terminarea studiilor universitare aţi rămas în învăţământul superior… Consideraţi importantă experienţa dobândită la Academia „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti, cea mai avansată şcoală de management din Europa de Est din acea vreme?

PM: La terminarea facultăţii, în iunie 1973, profesorii de la Catedra de psihologie a Universităţii Bucureşti au insistat să rămân acolo ca asistent. Exista normă întreagă, dar postul a fost deturnat de şeful de personal, numit Ciurel, la Facultatea de Filologie, pentru una din nepoatele sale. Am mers la Institutul de Ştiinţe Pedagogice, ca cercetător. Institutul era localizat într-o vilă frumoasă pe strada Sfinţii Apostoli, locul unde se află acum Casa poporului/ Parlamentul României. A fost aici o experienţă interesantă de doi ani, între 1973-1975. Am lucrat concomitent şi la catedra de psihologie întrucât mi s-a păstrat norma. În 1975, au avut loc restructurări în învăţământ şi 20 de tineri cercetători, foşti şefi de diplomă la absolvire, au trebuit să plece să-ţi caute de lucru. De fapt, li s-au oferit poziţii în învăţământul liceal. Eu am preferat învăţământul superior şi cercetarea şi mi-am găsit de lucru la Academia „Ştefan Gheorghiu”, transformată ulterior în Academia de Studii Social-Politice. Am lucrat aici 15 ani, până la revoluţie. Am predat cursuri de psihologie generală, socială, organizaţională, managerială şi ergonomie. Puţini au cunoscut esenţa acestei instituţii şi majoritatea au asimilat-o cu o şcoală de partid. De fapt, a fost cea mai avansată şcoală de management din blocul comunist. Toţi liderii comunişti şi capitalişti din est şi vest care au vizitat-o au remarcat acest lucru şi au fost impresionţi. Să fac o singură comparaţie. Eu am fost un profesionist şi nu m-a interesat politica niciodată. Când a căzut comunismul, şi a fost ceva firesc, aşa cum capitalismul este acum în criză şi va avea o soartă oarecum similară, mulţi, printre care unul de frunte fiind Petre Roman, ca Prim Ministru, propuneau demolarea Casei Poporului. Perspectiva istorică dimensionează corect lucrurile. Cei care propuneau demolarea acestei clădiri au mutat ulterior Parlamentul României în ea. Cred că politicienii ar trebui sa fie mai oneşti şi să aibă mai mult bun simţ istoric. La fel este şi în cazul fostei Academii „Ştefan Gheorghiu”. Foarte puţini ştiu că aici urmau cursuri de mangement avansat, design şi ergonomie toţi conducatorii economici ai ţării, de la maiştri, şefi de secţie şi directori, până la miniştri adjuncţi. Erau două tipuri de cursuri: de formare (Un Institut Central pentru Formarea Cadrelor de Conducere) şi de perfecţionare pe domenii economice, social-politice, internationale etc. Academia se autofinanţa din plata internă şi externă a cursurilor. Erau cursuri internaţionale cu plata în valută, pentru lideri sindicali şi politici. În anii ’70, Academia a integrat CEPECA şi a adus experţi americani, care au pus bazele cursurilor de management. Experţii români care predau aici au fost formaţi în SUA, Anglia, Germania şi Franţa. Rezultatul a fost că aceşti conducători au contribuit din plin la crearea unei industrii noi şi a unui export puternic. Fiul ambasadorului american în România din acei ani, căsătorit cu o canadiancă, mi-a spus că România a fost capabilă în acea vreme să cumpere reactorul nuclear CANDU, exportând în Canada şi plătindu-l cu tractoare „Universal” de la Braşov, automobile „Dacia” şi gem de căpşuni, cu care se umpluse toată Canada. De ce nu mai pot face acum românii acest lucru şi importă totul, de la pastă de dinţi şi cartofi, până la ciment, haine şi utilaje? De ce nu au fost în stare românii să absoarbă decât câteva procente din fondurile europene de peste 14 miliarde în ultimii şapte ani, iar polonezii au absorbit peste 95% din aceste fonduri? Este ceva tragic pentru destinul acestui popor amanetat de iresponsabilitatea politicienilor şi tendinţa spre un stat corporatist mafiot.

Am lucrat 15 ani la Academie şi experienţa de management acumulată aici mi-a folosit mult în Canada. În anii 1994-2001 am condus proiecte internationale canadiene pentru România, oferind asistenţa tehnică pentru crearea infrastructurii economiei de piaţă pentru forţa de muncă. Am adus bani, inteligenţă şi competenţă managerială în ţară. Împreună cu experţii canadieni, am asistat şi ajutat România să-ţi dezvolte un sistem de orientare şcolară şi profesională, legislaţia muncii, protecţia socială şi prevenirea accidentelor de muncă.

DD: Destul de devreme aţi devenit doctor în psihologie, apoi aţi urmat un stagiu postdoctoral în Germania… A fost primul dumneavoastră impact direct cu Europa de Vest? A fost momentul când aţi luat decizia de a pleca din România?

PM: Destinul meu s-a schimbat când am depus dosarul pentru o bursă post–doctorală Humboldt. Această bursă este oferită anual de Preşedintele Germaniei celor mai buni 250 de tineri oameni de ştiinţă din lume, din toate domeniile, de la Pshihologie şi Inginerie până la Artă, Arhitectură şi Astronomie. Criteriile sunt: vârsta sub 40 de ani, doctorat, cărţi şi articole ştiinţifice scrise şi publicate, membru în asociaţiile ştiinţifice internaţionale. Am lucrat la dosar 3 luni, zi de zi. Aveam deja zece cărţi şi peste 200 de articole ştiinţifice publicate. Eram membru în 5 asociaţii ştiinţifice internaţionale reprezentative din domeniu. Ca să-mi plătesc taxa la aceste asociaţii, mergeam vara şi iarna în munţii Făgăraş şi Retezat şi aranjam cu turişti străini din Vest să-mi plătească taxa. Le dădeam echivalentul în bani româneşti de care aveau nevoie în ţară pentru cazare, mâncare, transport, suveniruri etc. Era interzis sa posedăm valută străină în acea perioadă. Dosarul a fost trimis de Fundaţia Humboldt la un numar mare de universităţi vest germane reprezentative, pentru evaluare multicriterială. Mă apropiam de 40 de ani. Sub regimul comunist era blocată aplicarea la această bursă. Căderea regimului mi-a dat o şansă. Mi-a venit răspunsul pozitiv şi a fost un moment important în familie. A trebuit să-mi găsesc o universitate care să mă primească şi să-mi asigure accesul la laboratoarele de cercetare. Fundaţia Humboldt plătea, dar plasamentul era resposabilitatea mea. Acum s-a văzut rezultatul investiţiei mele plătind taxa la asociaţiile ştiinţifice internaţionale prin turiştii vestici întâlniţi în Muniţii Făgăraş şi Retezat. Am scris mai multor membri ai asociaţiilor şi, în final, am fost acceptat la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, una din cele mai bune şi bine dotate universităţi din Europa de Vest. A fost creată cu bani americani, ca o replică la Universitatea Humboldt din Berlinul de Est, care fusese luată de ruşi şi de comunism. Am urmat împreună cu soţia un curs de patru luni de limba germană la prestigiosul Institut Goethe. Copiii au rămas în acest timp în ţară. Când am primit prima de instalare pentru proiectul post-doctoral, am fost şocat să realizez diferenţa dintre sisteme. Am lucrat aici aproape doi ani. La întoarcere în ţară, dezastrul economic şi politic era mare. De la Oradea până la Luduş nu am găsit pâine, iar copiii ne întrebau tot timpul de ce nu intrăm pe autostradă şi de ce mergem pe drumuri cu căruţe. Ce puteam să le spunem?! Nu înţelegeau. Erau mici, de 5 şi 7 ani. La serviciu, soţia şi-a găsit lentilele furate de la microscopul de 2,5 miloane de dolari cu care cerceta rezistenţa materialelor pentru construcţia de avioane. Iliescu tocmai câştigase noile alegeri şi ne-am dat seama că ţara va avea probleme de durată. Cel mai mult m-a durut cand foşti buni prieteni nu mă vorbeau de bine. Am hotărât să plecăm. Am renunţat la totul, la casă, la doctorat, la lucrările scrise, la funcţia de Secretar Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, la poziţia de profesor oferită de Catedra de Psihologie a Universităţii din Bucuresti imediat la întoarcerea din Germania etc. Împreună cu soţia, am luat copiii de mână şi patru geamantane şi am coborât în Toronto pe 30 noiembrie 1993, pe una din cele mai grele şi friguroase ierni din Canada. Am luat totul de la zero şi am început o nouă viaţă. Trebuie să fii destul de curajos să faci aşa ceva şi ii admir pe cei ce o fac. Cel mai mult m-a durut când am renunţat la ţară şi la munţii ei. Este o durere care nu va dispărea niciodată, dimpotrivă, se adânceşte. Vin des în ţară şi merg în Făgăraş, Piatra Craiului, Retezat, munţii mei din Harghita etc. Intenţionez peste câţiva ani să vin şi să stau mai mult în ţară, chiar câteva luni pe an, să scriu, să revizitez bibliotecile şi munţii - locurile unde m-am simţit întotdeuna fascinat, liber şi împlinit şi unde mi-am petrecut o bună parte a vieţii.

DD: Experienţa din Europa de Est aţi îmbogăţit-o pe parcurs cu cea din Germania şi cu cea din China… Aţi avut, aşadar, posibilitatea să cunoaşteţi lumi diferite, cu culturi şi mentalităţi diferite. Împărtăşiţi-ne şi nouă câte ceva din această bogată experienţă.

PM: Traversând diferite culturi, nu este deloc uşor să te adaptezi în scurt timp la o nouă cultură. Ai nevoie de ani să o înţelegi şi să o asimilezi. Să luăm, spre exemplu, cultura ştiinţifică şi universitară. Mulţi nu o să înţeleagă şi nu o să-mi dea dreptate, dar acesta este adevarul dureros confirmat pentru mine de inteligenţa germană universitară, adică de colegii cu care am lucrat în Germania şi care studiaseră toţi şi predaseră ani importanţi la univeristăţile americane. Între universităţile germane şi cele americane există o diferenţă de 10 – 15 ani, iar între cele germane şi cele româneşti o diferenţă de 15-20 de ani. Inferenţial, exista deci o diferenţă de 25-30 de ani între universităţile româneşti şi cele americane. Este uimitor şi nu exagerez deloc. Diferenţele constau în gradul de competenţă şi publicaţii internaţionale ale personalului universitar; finanţare, dotare, echipament şi laboratoare; aplicativitatea cercetărilor şi modelul lor de finanţare, cooperarea cu sectorul privat; cultura muncii universitare şi de cercetare etc. Spre exemplu, în domeniul psihologiei sunt universităţi americane care îşi permit mari baze experimentale de cercetare a comportamentului şi chiar mini gradini zoologice, în special cu primate, unde studenţii îşi pregătesc lucrările experimentale de diplomă. Nu degeaba în ultimii 70 de ani cele mai multe premii Nobel le-au generat universităţile americane. Dincolo de cultura ştiinţifică şi universitară, cultura nord americană economică, politică, socială şi managerială este total diferită de cea europeană. Legislaţia şi filosofia ei sunt de asemenea total diferite. Codurile deontologice şi colegiile profesionale sunt foarte avansate, sindicatele au o putere penetrantă în structurile profesionale, economice, politice şi legislative. Conceptele de corectitudine politică şi afirmare pozitivă, care acum au început să pătrundă şi în Europa, aici sunt foarte avansate, instituţionalizate şi au influenţă socio-culturală şi putere decizională. Spre exemplu, unele comunităţi de culoare primesc bani mai mulţi de la guvern pentru educaţie pentru că strămoşii lor au fost sclavaţi şi noile generaţii au un procent mai ridicat de infracţionalitate sau performanţe mai scăzute la învăţătură.   

DD: În fine, v-aţi stabilit de mulţi ani cu familia în Canada, unde în prezent vă simţiţi cu adevărat „acasă”. Sunteţi un om neostoit, mereu în căutare de nou, de cunoaştere, un om care într-o viaţă atât de scurtă aţi acumulat experienţe existenţiale diferite, astfel încât aş putea spune că aţi trăit simultan mai multe vieţi. Ce ne puteţi povesti despre experienţa dumneavoastră canadiană?

PM: Sunt peste 60 de mii de români în Canada. România este o Canadă în miniatură, cu excepţia lacurilor, care-i lipsesc şi care aici sunt de ordinul milioanelor. Canada este a doua ţară pe glob, ca suprafaţă, dupa Rusia, dar are numai 34 de milioane de locuitori. Este o ţară deschisă imigraţiei. Primeşte anual din toată lumea între 250 – 300 de mii de imigranţi. Dintotdeauna, Canada a importat anual 1% din populaţie. Aici, lumea este foarte ospitalieră şi se ajută unii pe alţii. Fiecare a venit cândva, de undeva, fiecare are un trecut de imigrare. Multiculturalismul este un concept fundamental aici. Avem mulţi prieteni, ne vizităm, facem petreceri şi organizăm, prin rotaţie, seri de dans. Nu ne simţim străini, deşi suntem priviţi ca prima generaţie de imigranţi. Avem un „cotage” (casa de vacanţă pe malul unui lac) la aproximativ 165 km nord-est de Toronto şi ne petrecem multe weekend-uri şi vacanţele de vară aici. Aici ne facem condiţia fizică, tăiem iarba, copacii, reparăm, înotăm, pescuim, vânăm etc., cu alte cuvinte ne relaxăm activ şi în linişte, departe de aglomeraţiile urbane. Copiii s-au bucurat de acest loc de-a lungul anilor şi acum merg singuri, cu grupurile lor de prieteni. Avem aici instalată şi o antenă TV pentru România şi urmărim emisiunile RTV culturale interanţionale.

Canada este o ţară cu o legislaţie avansată în protejarea mediului inconjurator…

DD: Sunteţi un om împlinit nu doar profesional, ci şi în plan familial. Sunteţi mândru de familia dumneavoastră, de copiii care s-au format profesional în Canada. Sunt şi ei preocupaţi de psihologie?

PM: Ambii au urmat un numar important de cursuri de psihologie la universitate, dar profilul lor este diferit. Cursurile de psihologie aici sunt populare pentru toate domeniile. Ana a studiat biologia moleculară şi a urmat un master de management în bioinginerie. Andrei a studiat dreptul şi criminologia. Amandoi lucrează acum, dar şi aici, ca şi în lumea întreagă, este o mare problemă cu locurile de muncă pentru tineret, din cauza valului demografic de după al doilea razboi mondial. Au fost şi sunt copii cuminţi, cu discernământ şi responsabilitate. Nu s-au lăsat atraşi în activităţi de gang sau droguri care domină un procent însemnat din tineretul nord american. Durerea pe care o am este ca ei nu i-au citit şi trăit pe Eminescu, Sadoveanu, Topârceanu, Caragiale etc. Sufletul lor este transcultural. Aveau şase şi respectiv opt ani când au plecat din ţară. Vorbesc româneşte, dar numai Ana citeşte şi înţelege e-mailurile în româneşte.

DD: Pretutindeni aţi fost mesagerul nostru, al spiritului românesc şi al culturii române. Cu ce personalităţi deosebite aţi avut posbilitatea să vă întreţineţi?

PM: În Germania am avut ocazia să dau mâna cu Preşedintele Weizecker. S-a întâlnit cu noi, humboldtiştii, şi am petrecut împreună o zi întreagă pe gazonul de la castelul Charlottenburg din Berlin. Era un om blajin şi cu un zâmbet foarte prietenos. Cu fiecare humboldist, cu care dadea mana, povestea momente personale din vizitele lui în ţara respectivă. A fost o zi frumoasă; copiii noştri s-au jucat pe gazon, au intrat în apa lacului de la castel şi s-au jucat cu alţi copii din toată lumea. Erau mulţi oameni de ştiinţă tineri din toată lumea. M-au impresionat fizicienii ruşi din Siberia, tineri în jur de 30 de ani, care se distanţau serios, în avans faţă de cei americani, ca cercetare fundamentală. Pe urmă Rusia a decăzut economic şi lucrurile s-au schimbat.

În Canada am lucrat caţiva ani buni la proiecte internaţionale pentru guvernul federal, CIDA – Agenţia Canadiană de Dezvoltare Internaţională. Cu acestă ocazie, m-am întâlnit, am dat mâna şi am discutat, în 1995, cu Guvernatorul General al Canadei, care este reprezetantul Reginei Elisabeta, Dl. LeBlanc. Întâlnirea a avut loc în Moncton, oraşul lui de origine, situat în estul Canadei, în Provincia New Brunswick. Dl. Leblanc fusese ziarist. Era un om slăbuţ, puţin înalt, cu părul alb şi foarte spiritual. Ştia multe despre România şi aprecia cultura latină. În acei ani a fost sufletul summit-ului francofon care s-a organizat în Canada, chiar la Univesitatea din Moncton. Aici, la CIDA, am colaborat câţiva ani buni cu Memramcook Institute.

În altă ordine de idei, în peroada 1995 – 2002 am organizat multe schimburi de delagaţii la nivelul cel mai înalt (prim miniştri) între Canada şi România. Cu acestă ocazie, am cunoscut multe personalităţi canadiene şi am organizat câteva schimburi de experienţă între Senatul Canadei şi Senatul României. Prin toate acestea, am făcut mai bine cunoscută şi apreciată România la nivelul guvernamental federal canadian. De câte ori veneam în ţară, în acea perioadă, vedeam cum degradarea economică, politică, socială şi spirituală avansa şi ţara devenea tot mai vulnerabilă la rechinii economiei de piaţă. Mă durea foarte tare şi mai mult faptul că nu puteam să fac ceva să schimbe lucrurile care scăpaseră de sub controlul moral şi intraseră sub legea junglei, mitei, corupţiei etc.

DD: Din câte vă cunosc, ştiu că nu vă regăsiţi doar în domeniul psihologiei… Faptul că v-aţi născut la munte, că aţi trăit în mijlocul naturii, că aţi parcurs zilnic pe jos până la liceu distanţa de câţiva kilometri v-a fortificat şi v-a făcut să iubiţi muntele. Mi-amintesc de plăcerea pe care o aveaţi în liceu de a străbate munţii dimprejur, de rezultatele foarte bune pe care le obţineaţi reprezentând liceul la diverse concursuri sportive, de excursia la Borsec pe jos, pe care am făcut-o împreună, colegii de clasă din liceu, după primul an de studenţie, de plăcerea de a cutreiera munţii României cu ocazia ultimei vacanţe petrecute în ţară, de cutezanţa dumneavoastră de a urca pe Himalaya, în urmă cu mulţi ani.

„Din Călimani în Himalaya” este intitulat capitolul care vă este dedicat în cartea profesorului Ilie Şandru, „Oameni şi locuri din Călimani”. Citez: „În cazul lui Pavel Mureşan un lucru este demn de a fi reţinut cu precădere: că pasiunea pentru studiu, pentru cercetarea ştiinţifică s-a împletit strâns cu dragostea pentru natură în general şi pentru munte în special.(…) Ascultându-l pe Pavel Mureşan, acest harghitean pornit în viaţă de aici, de la Poalele Călimanilor, m-am gândit că acea îndrăzneaţă acţiune din 1985 a însemnat, într-adevăr, un moment unic în viaţa unui om, având semnificaţii profunde şi multiple, între care (…) un călduros mesaj de pace al nostru, al românilor, trimis de pe înălţimile ameţitoare ale Himalayei spre toate meridianele globului pământesc.”

Aţi putea să ne povestiţi despre această expediţie pe Himalaya?

PM: O, Himalaya, Himalaya... eterna atracţie, obsesie, tragedie şi explorare a spiritului uman! Acolo a rămas în gheţuri pentru totdeauna unul din din cei mai buni prieteni ai mei, Cezar Vârgulescu, de 27 de ani, medic chirurg, proaspăt căsătorit. Când l-am vazut ultima dată i-am dat pioletul meu cel mai bun şi i-am spus să aibă grijă şi să se întoarcă din escaladă pentru că eu l-am luat de lângă soţia lui. El nu s-a mai întors! Trupul lui va ramane mii de ani conservat în gheţurile himalayene. Când soarele răsare şi bate peste creste, gheaţa se înmoaie şi trupul se lasă mai jos şi tot aşa mai adânc până la un punct... etern.  Este o lege nescrisă a apliniştilor morţi în Himalaya, să fie îngropaţi acolo, în gheţurile unde au căzut pentru totdeuna şi pentru că a fost visul lor de a escala Himalaya. Nu cred că se poate imagina un sfârşit mai neaşteptat şi mai frumos, după un vis atât de înalt şi neîmplinit. Alpiniştii iubesc natura, munţii. Cei morţi acolo rămân împreună cu stâncile, vântul şi gheaţa, viscolul şi soarele cu raze scurte. Ei ne privesc de acolo cu o seninătate albastră, eternă. De ce pleacă oamenii pe munţi, oceane şi alte planete? Fără această dorinţă genetică de explorare, speţa umană nu ar fi ajuns la acest nivel de inteligenţă. Este înscrisă în codul nostru genetic o aspiraţie ancestrală spre necunoscut, spre infinit. Sensul cosmic al evoluţiei şi supravieţuirii noastre ca specie umană este explorarea, căutarea, migrarea. Am migrat din Africa, prin Siberia, spre Europa şi America de Nord. Am trecut oceanul şi am descoperit America. Am mers pe Lună şi am trimis roboţi pe Marte şi alte planete. Vom paşi pe alte planete şi vom merge mai departe în univers. Expediţia abia a început. Acest dor ne-a dus şi pe noi în Himalaya. Au apărut mulţi „revoluţionari” după căderea regimului. Eu am organizat prima expediţie românească în Himalaya şi am înălţat acolo tricolorul. Regimul nu ne-a dat aprobare. În ziua plecării, ne-au dat şi luat înapoi paşapoartele de trei ori. Până la urmă tot am plecat, pe banii nostri, şi am înălţat tricolorul acolo. Eu mi-am vândut apartamentul, iar ceilalţi - Cezar Vârgulescu, soţii Tania şi Emil, Cornel Coman, Marius Marcus şi Avel Ritişan - s-au împrumutat ca să ne plătim biletul de avion şi costurile expediţiei. Muncisem mulţi ani să scriu cărţi şi să-mi cumpăr un apartament. Când am dat 42 de mii de lei pentru biletul de avion am simţit un gol în mine, dar când am văzut Himalaya pentru prima dată din avion, acel gol a disparut dintrodată şi am simţit o înălţare sufletească nesfârşită. Lui Cezar am reuşit, cu ajutorul sculptorului Pascu, prietenul nostru, să-i facem o statuie. Primăria din Buşteni a pus-o întrun loc frumos, pe unde trec oamenii şi urcă pe munte. Acolo a trait el, la Buşteni, şi de câte ori trec pe acolo mă opresc să-i văd zâmbetul etern şi munţii în priviri. Cu el împreună am cusut tot echipamentul pentru escaladă. Ne-am pregătit doi ani şi jumătate. A fost unul din cele mai grele momente din viata mea când, la întoarcere, a trebuit să mă duc la soţia lui şi să-i spun că Cezar nu se va mai întoarce niciodată. Nu puteam să-mi controlez durerea din suflet, iar roţile tramvaiului cu care mergeam sunau şi se amplificau sinistru în capul meu.

Apoi am fost chemat la securitate. Bănuiau că a fugit în Vest. Nu am avut şi nu am nimic cu nimeni şi cu niciun serviciu secret. Am rămas impresionat de felul cum am fost tratat: cu respect şi demnitate. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Puteam să fiu reţinut şi să fiu judecat pentru moartea lui Cezărică pentru că eu am semnat acte pentru el ca să obtină paşaportul. Mă aşteptam la ceva rău şi m-am pregătit o seară întreagă cu hărţi şi date despre escaladă şi locul accidentului. Au fost doi ofiţeri, un maior şi un colonel, nu le reţin numele. M-au ascultat cu mare atenţie tot timpul, nu au notat prea mult şi, la sfarsit, colonelul a exclamat uşor: „Ce pasiune la aceşti tineri!”. Mi-au pus o singură întrebare la sfârşit, dacă sunt sigur că a murit. Se zvonea prin oraş că ar fi fugit. Tatăl lui Cezar o organizat un parastas frumos în Bucegi şi a pus camera lui Cezar la dispoziţia tuturor alpiniştilor care trec prin Bucegi şi vor să doarmă o noapte în Buşteni, oraşul românesc al alpiniştilor. Eu nu am fost un alpinist de performanţă, dar m-am antrenat şi am organizat expediţia cooptând cei mai buni alpinişti români la acea vreme printre care şi Marius Marcus, campionul naţional. Dr. Ovidiu Bojor, fiind în acea vreme într-o expediţie ştiinţifică ONU în Himalaya pentru cartarea plantelor alpine, ne-a dat un ajutor vital, finaciar şi diplomatic. Fără invitaţia de la el cu antetul ONU, nu am fi avut nicio şansă să obţinem paşapoartele. El ne-a găzduit, a plătit taxele locale şi a preluat conducerea expediţiei formată din cinci români şi patru nepalezi. Am organizat o expediţie mixtă şi am dedicat-o Anului Internaţional al Tineretului – 1985. Expediţia a durat trei luni şi jumătate şi am transportat cu ajutorul a peste 70 de porteri pe marşul de apropiere aproximativ două tone şi jumătate de echipament. Pentru prima dată am reuşit să înălţăm tricolorul românesc pe un vârf himalayan de 7493 m înălţime - Gurja Himal. La întoarcere, am organizat multe conferinţe şi am prezentat în ţară diapozitive. Lumea a apreciat acest lucru. Statuia lui Cezar a fost expusă la Sala Palatului. Am vizitat expoziţia de artă. La ieşire, am întrebat responsabila de sală dacă vizitatorii s-au oprit la statuia lui Cezar. M-a privit cu atenţie şi mi-a spus „da”, apoi a ezitat un moment şi a adaugat ceva ce m-a impresionat pentru totdeauna, aproape să-mi dea lacrimile. Mi-a spus că în fiecare seară, când închidea sala, găsea la statuia lui Cezar un fir roşu de trandafir. A încercat să vadă cine îl punea, dar nu reuşit. Am ieşit afară impresionat şi trist, dar am simţit o înălţare sufletească fără margini. Timpul a trecut…

Şi acum, îmi amintesc faptul că la plecarea din Katmandu pe munte am fost vizitaţi şi intervievaţi de o corespondentă a celei mai prestigioase reviste americane de alpinism, Elisabeth Hawley. Locuia de 25 de ani în Katmandu şi trăia din aceste interviuri şi articole şi misiunea ei acolo era să intervieveze expediţiile la plecare şi la întoarcere din escalada munţilor din Himalaya. Era într-o dimineaţă, după micul dejun, în locuinţa Dr. Ovidiu Bojor. Ca psiholog, am urmărit-o cu atenţie. Vorbea cu fiecare în parte câteva minute şi înregistra date personale pentru articole. La plecare am văzut-o cum ne-a privit pe fiecare încă o dată cu atenţie şi atunci, cuprins de fiori, am înţeles că vrea să reţină imaginea celor ce nu se vor mai întoarce. Am înmărmurit când privirea ei s-a fixat pe mine şi pe Cezar…

DD: Aţi vorbit foarte frumos de prietenul dumneavoastră, Dr. Ovidiu Bojor… De curând am aflat, citind cartea profesorului Ilie Şandru, „Oameni şi locuri din Călimani” (2000), în capitolul „Un ram dintr-o frumoasă familie românească”, dedicat lui Ovidiu Bojor – doctor în ştiinţe farmaceutice, fondator al fitoterapiei moderne din ţara noastră, autor a numeroase cărţi şi inventator de medicamente - că este şi domnia sa din această zonă geografică…

PM: A Văii Mureşului Superior şi a Călimanilor!

DD: Ce v-a fascinat în ultima călătorie de vacanţă, cea din Alaska?

PM: Vastitatea acestei ţări de peste 10 milioane Km pătrati şi cu o populaţie de numai 33 milioane de locuitori. Am planificat trei ani la rând această excursie, aşteptând şi doi prieteni din România să vină. Lucrurile nu au mers cum aş fi vrut, aşa că am plecat anul acesta în august cu fiul meu, Andrei. Am folosit una din maşinile noastre – o Toyota Cambri. În 21 de zile am făcut aproape 15 mii de Km, am schimbat de trei ori uleiul la maşină şi am umplut de 23 de ori rezervorul cu benzină. Am condus în medie 1200 Km pe zi, dar am avut şi zile când nu am condus, oprind în diferite oraşe. M-a impresionat în primul rând şoselele Trans-Canada şi Trans-Alaska, foarte bine întreţinute tot timpul anului, deşi iarna temperatura scade, în unele locuri, sub minus 40 de grade, iar traficul în zonele nordice este foarte redus. Canada are 10 provincii şi trei teritorii în nord. Guvernul are trei nivele: federal, provincial şi municipal. M-a fascinant traversarea Canadei şi mi-am schimbat sistemul de valori faţă de această ţară. M-au fascinat vastele teritorii nordice (Youkon si North West Territories) cu platouri largi, împădurite, traversate de fluvii uriaşe, de multe ori mai mari decât Dunărea la vărsare. Nopţi întregi, după întoarcerea acasă, mă trezeam noaptea visând acele vaste teritorii. M-au fascinat tinerii biciclişti făcând porţiuni însemnate din Alaska pe bicicletă şi pedalând la mii de kilometri de orice aşezare umană. Erau câte doi, dar de cele mai multe ori câte unul singur. Urşii sunt prezenţi peste tot şi este destul de riscant dormitul în cort. Am întâlnit turme de zimbri şi cerbi păscând liniştit pe marginea drumului. M-a fascinat regiunea Klondike şi oraşul Dawson City unde, în 1898, a avut loc goana după aur. Şi acum sunt exploatări aurifere acolo. Am stat o zi şi două nopţi în Dawson City. Se simte şi acum freamătul acelor vremuri, când în doi ani populaţia a crescut de la două mii la peste patruzeci de mii de locuitori. Un ou ajunsese patru dolari, iar o sticlă de lapte şase dolari. Se vindeau şi direct pe aur. Mai sunt şi acum cazinouri care rememorează acele vremuri. M-a impresionat monumentul căutătorului de aur şi coliba lui Jack London care era să moară aici. A cautat aur mai mult de un an în zonă şi apoi s-a întors în California, devenind celebru pentru scrierile inspirate din experienţa de aici. Youkon este de peste doua ori mai mare decat România, dar are numai vreo 36 de mii de locuitori. Dawson City are 6-8 mii de locuitori vara, iar iarna scade sub două mii de locuitori. În zilele trecute (sfârşit de decembrie) erau acolo minus 42 de grade Celsius. În august, când soarele apunea târziu şi era lumină până după ora 12 :00 a.m., am prins o vreme superbă. Noaptea era scurtă, de 3-4 ore. De la Dawson City am traversat cu feribotul râul Youkon care nu este departe de izvoare, dar de cateva ori mai mare decât Dunărea. Se varsă undeva departe, în strâmtoarea Bering, unde devine uriaş. Dincolo de Youkon, am intrat în Alaska Americană, pe soseaua cea mai nordică de pe această planetă (Top of the World highway). Începea zona de tundră, cu copaci tot mai mici şi arşi de ger. Am traversat Alaska americană până la Ancorage - capătul lumii. Ne-am întors pe partea sudică şi am condus 1500 Km pe lângă munţi înalţi, înzăpeziţi şi cu gheţari care coborau pe văile adânci şi largi, terminându-se în lacuri argintii, cu lebede şi pui pe ele. Mai jos, la Haines, am luat feribotul şi două zile şi două nopţi am coborât pe fiordurile din Alaska, admirând sus munţii înzăpeziţi, iar jos gheţarii, de o parte şi de alta a fiordurilor. 

DD: Sunt convinsă că atâtea împliniri deosebite se dobândesc doar urmând cu fidelitate nişte principii şi aspiraţii conturate într-un anume crez. Care ar fi acesta?

PM: Nimeni nu este perfect, iar principiile pot deveni uneori rigide, dar aspiraţiile înalte ne duc cu siguranţă spre realizari. Orientarea după valori fundamentale în viaţă este busola care ne ajută să trecem peste eşecuri, momente grele, căderi şi pierderi. Ea ne luminează calea spre ieşiri victorioase, uneori imprevizibile sau complet neaşteptate. Încrederea în sine, susţinută de soliditatea valorilor umane fundamentale (bine, rău, viaţă, moarte etc.), pot contura un crez ce dă certitudine destinului nostru. În momentele grele, când eşti la unul sau trei paşi de sfîrşit, nu dispera. Opreşte-te, roagă-te la Dumnezeu şi, dacă nu este absolut nevoie să acţionezi pentru a opri sau înlătura pericolul, aşteaptă. În nu prea mult timp, ca din senin, va apare o nouă şansă, o rază de speranţă; urmăreşte-o şi te va readuce pe drumul reuşitei sau supravieţuirii. Este şi un procent pe care nu-l prea putem controla şi care se numeşte noroc. Am fost de mai multe ori la un pas de moarte. Am fost norocos, Dumnezeu m-a ajutat. Nu neaparat că Dumnezeu ar exista sau nu, dar încrederea într-o forţă divină de salvare are un miraculos efect psihologic de supraviţuire. Agenţii secreţi americani, trupele cu misiuni speciale etc. trec prin programe speciale de instruire pentru a rezista la tortuă, atunci când sunt prinşi. Un punct central al acestor programe este să-i înveţe să spună rugăciuni atunci când sunt torturaţi. În felul acesta, rezistă mai bine la durere şi îşi măresc şansele de supravieţuire. Crede în cei din jurul tău şi fă-i să creadă în tine! Aceasta îţi multiplică şansele existenţei şi reuşitei.  

DD: Pavel Mureşan… Pentru noi, cei din Subcetate şi Sărmaş, locul de unde aţi plecat în lume, dumneavoastră aţi rămas fiul, fratele, verişorul, nepotul, unchiul, dar şi prietenul statornic din copilărie şi adolescenţă; în Ontario, Canada, unde trăiţi în prezent, sunteţi soţ, tată, PH. D. President of Internaţional Centre for Human Resources Management Inc. (am gasit pe o carte de vizită!) şi, desigur, un prieten la fel de bun, loial şi statornic, pentru foarte multă lume de acolo.

Distanţele care ne despart nu sunt chiar atât de imense cum s-ar părea; în primul rând, fiindcă reveniţi în România ori de câte ori este posibil, cel puţin atâta timp cât ştiţi că în casa părintească vă aşteaptă mama, cu dragoste şi dor; în al doilea rând, fiindcă trăiţi bucuria revederii aproape de fiecare dată şi cu noi, colegii din liceu, o bucurie nedisimulată, plenară. Ceea ce noi apreciem - şi pentru aceasta vă iubim -, este ca, prin modestia, sinceritatea, prietenia, lipsa de infatuare a dumneavoastră în relaţia cu noi, să nu simţim diferenţele sociale, profesionale, materiale dintre noi. Pe când următoarea întoarcere la obârşie?

PM: În Ontario s-a scos vârsta de pensionare, deci poţi lucra pănă la adânci bătrâneţe, dacă eşti sănătos. Tradiţia a fost aici ca oamenii să se pensioneze la 55 de ani, până la această vârstă acumulând destul pentru a trăi liniştit restul vieţii. Noua criză schimbă lucrurile. Multe planuri de pensie s-au topit şi oamenii nu se mai grăbesc să se pensioneze devreme. Efectul este că tinerii găsesc tot mai greu locuri de muncă. Eu intenţionez să mai lucrez încă vreo 3-4 ani, timp în care sper ca şi copiii să se aranjeze la casele lor. Apoi mă retrag parţial, trec pe acordare de consultanţă, vreau să călătoresc mai mult şi intenţionez să petrec câteva luni bune pe an în România, la Bucureşti şi acasă, pe Jolotca, în Harghita. Câteva luni pe iarnă intenţionez să stau cu soţia în Florida. Acasă, în România, vreau să-mi reurmez câteva proiecte de cărţi din tinereţe, de care migrarea pe alt continent m-a ţinut departe.

DD: Să ne întoarcem la cartea dumneavoastră de tinereţe: „Învăţarea socială”… Cum priviţi această temă acum, având o experienţă de viaţă atât de bogată, axată pe învăţare permanentă?

PM: Desigur, în cei peste 30 de ani de când am publicat cartea s-au schimbat multe lucruri. De fapt, în pozitiv. Învăţarea socială, ca subiect, apare mai actual ca niciodată în şcoli, universităţi, organizaţii, management şi afaceri. Prin această activitate psihosocială complexă, oamenii învaţă normele socio-culturale şi se integrează în comunităţi sociale sau profesionale. Organizaţiile învaţă să se dezvolte şi să-şi creeze o cultură proprie. Managementul şi afacerile învaţă să concureze, să fie performante şi să supravieţuiască. De la naştere până la moarte învăţăm şi, prin învăţare, specia umană evoluează, devine mai inteligentă, construieşte obiecte şi instrumente sau unelte mai inteligente. Noile generaţii asimilează şi dezvoltă cultura celor precedente prin învăţare cognitivă şi socială.

DD: Am citit de curând romanele unchiului dumneavoastră, Toni Geangalău: „Evadat din Siberia” şi „O zodie nefastă”. Cărţile reprezintă cel mai frumos omagiu, cel mai frumos gest de veşnică pomenire pe care Toni Geangalău le înalţă spre părinţii săi, Dumitru şi Mariţa, plecaţi în eternitate – bunicii dumneavoastrăi! -, nişte modele de viaţă, de demnitate şi omenie pentru copiii lor, şi nu numai, devenite în roman personaje emblematice pentru lumea satului din această zonă de confluenţă dintre Transilvania şi Moldova: pasul Topliţa – Borsec – Tulgheş din Carpaţii Orientali.

Sunt cărţi născute dintr-un sentiment de recunoştinţă faţă de părinţi, dar dorul de părinţi, de copilărie, de casa părintească şi de satul natal, Tulgheş, este perceptibil pretutindeni.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2012/12/cartile-lui-toni-geangalau.html

PM: Duc şi eu dorul locurilor şi al munţilor din copilarie şi vreau să mă reîntorc acolo, deşi sunt realist că lucrurile s-au schimbat mult. Îmi revine des în minte, Doina, citatul din Blaga pe care l-ai pus pe una din coperţile carţilor tale – ne întoarcem la obarşie, la izvor, ca un dor...

DD: Da, este poezia „Cântecul obârşiei” a lui Lucian Blaga: „La obârşie, la izvor/ nici o apă nu se-ntoace,/ decât în chip de nor./ La obârşie, la izvor/ nici un drum nu se întoarce/ decât în chip de dor./ O, drum şi ape, nor şi dor,/ ce voi fi când m-oi întoarce/ la obârşie, la izvor?”

PM: „ Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”…

DD: Ce gânduri transmiteţi pe această cale consătenilor noştri, chiar românilor, în primul rând celor tineri?

PM: Ştiu că sunt greutăţi în ţară. Au fost şi vor fi întotdeuna. Bucuraţi-vă că aveţi şansa unică de a exista! Visaţi, fiţi hotărâţi în viaţă şi nu uitaţi de unde aţi plecat!

Priviţi lucrurile în timp, munciţi inteligent din toate răsputerile şi nu disperaţi! Într-o zi veţi ajunge acolo unde aţi visat. Nu va fi un drum drept şi pavat, veţi trece prin furtuni şi viscole care vor încerca să vă descurajeze. Opriţi-vă din când în când, dar nu cedaţi! La capat vă va întâmpina o zi senină, cu mult soare în suflet şi bucuria nemărginită a reuşitei.

Priviţi înapoi, chiar peste secole, şi vedeţi prin ce au trecut oamenii acestui popor! Umbrele lor vin tăcute în spatele vostru, vă ocrotesc şi nu vă lasă să vă întoarceţi.

DD: Vă mulţumim.

Cu colegii de liceu și profesorul diriginte Valer Vodă, în 2011  

💙💛💓

O carte peste timp: PSIHOLOGI ROMANI DIN SECOLUL XX

Un secol de psihologie românească. O viziune sintetică asupra psihologiei românești cu succesele, dramele și insuccesele ei, surprinsă prin portretele creatorilor ei. Un tablou sintetic, o frescă istorică a psihologiei românești care spune generațiilor viitoare, de peste decenii și secole, cine au fost, prin ce au trecut și ce au realizat psihologii români din Secolul XX. Acești „actori” ai psihologiei românești au trecut prin două războaie mondiale și aproape o jumătate de secol de comunism, prin desființarea psihologiei ca profesie, disciplină universitară și instituție de cercetare. Unii au fost anchetați, torturați și întemnițați pentru decenii de către „inchiziția” comunistă. Alții au trecut prin neocidul Meditației transcendentale, au fost degradați profesional și trimiși la munci fizice în întreprinderi industriale. Cu toate acestea nu și-au pierdut încrederea, și-au păstrat demnitatea profesională și au menținut aprinsă flacăra cunoașterii pentru această știință. Psihologii români au contribuit cu pasiune și creativitate la dezvoltarea patrimoniului universal al acestei științe. Unii dintre ei au părăsit din copilărie, din tinerețe sau mai târziu pământul românesc, dar au devenit stele de prim rang ale psihologiei universale: David Wechsler – creatorul celor mai avansate teste de inteligență din lume, Jacob Levy Moreno – creatorul sociometriei și psihodramei, Serge Moscovici – părintele psihologiei sociale europene, Mircea Steriade – unul din creatorii neuroștiinței etc. Dar cei mai mulți au rămas aici, au creat școli de gândire științifică, reviste, asociații, teorii și instituții psihologice, au scris manuale școlare și cursuri universitare, au publicat cărți și organizat evenimente științifice naționale și internaționale. Tuturor le este dedicată această lucrare realizată, cu întreruperi, pe parcursul a peste patru decenii. Este și un omagiu adus psihologiei românești din secolul XX.

---

[1] Pavel Mureşan, Învăţarea socială, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 13

[2] Prof. univ. dr. Ursula Şchiopu, Cuvânt introductiv, în Pavel Mureşan, op. Cit., p. 11-12.