In honorem, SUCIU ZOREL, profesor, artist plastic, etnograf, muzeograf

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014, 

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Domnule Zorel Suciu, ne întâlnim la Subcetate tot mai rar, cu toate că locuiți aproape, la Toplița. Din nefericire, casa părintească din Subcetate a rămas deocamdată pustie, iar gospodăria părinților și a bunicilor, pe care ați descris-o atât de emoționant în cartea „Acasă, la Subcetate…” [1],a rămas o amintire nostalgică… Ce experiențe unice a trăit copilul și învățătorul Zorel Suciu la Subcetate?

Zorel Suciu: Casa părintească, iată, a ajuns doar un subiect lacrimogen în infernala maşină de făcut bani, un reper abstract, o piedică în calea celor care sunt obligaţi să se îndepărteze! Am încercat să privesc acest subiect într-o altă optică. O casă părintească cuprinsă de stricăciune îţi produce o lăcrimare continuă. Ca să scap de această capcană am zis: oricine poate accepta icoanele casei merită să moştenească o casă părintească. Pentru că generaţiile ce se ridică acum au alte aşteptări, din timp trebuie să schimbăm formula casei părinteşti. În ce mă priveşte, lângă casa părintească, înmugureşte următoarea casă părintească, la rădăcina merilor strămoşeşti.

    Studiind în profunzime mecanismele interioare vieţii arhaice, am constatat că rezistenţa casei părinteşti poate aduce un capitol plin de substanţă subiectului de meditaţie şi cercetare: al vieţuirii sub blestem a casei, a familiei şi a bunurilor casei. Unul dintre cazurile investigate este o casă fără urmaşi: o dobândeşte cineva care nu o merită, nu o vrea cu adevărat, nu-i vede nici icoanele, nu o poate iubi. Casa dispare, mistuită de flăcări…

Doina Dobreanu: Primele lecții de viață, copilul le primește de la părinții săi, „în cei șapte ani de-acasă”. Ce datorați părinților care v-au fost primele modele de viață?

Zorel Suciu: Într-o notă biografică, fie ea cât de succintă, când trebuie să-mi menţionez profesia, am tendinţa, după cinci decenii de viaţă, să mă definesc pe modelul plin de semnificaţii al lui Luchian: „Un zugrav”. Aş adăuga „de subţire”, cum mă caracteriza, deunăzi, prietenul meu, scriitorul Gabriel Cheroiu de la Bucureşti. După un model perfid al momirii comerciale al blândului nostru popor, cu enunţuri de tipul: „doi în unu”, „trei în unu”, „patru în unu”... - pentru că Dumnezeu şi neamul românesc alege atât de puţini oameni care să dea răspunsuri -, eu mă simt întotdeauna strivit de mulţimea generaţiilor care sunt cuprinse prin naştere în mine. Primul sunet pe care l-am articulat după naştere fiind „O”, toată viaţa mea de până acum m-am căznit ca semnul grafic al acestei vocale mirabil de muzicală să-l desenez pe un traseu corect, pentru ca, în final, să-l pot închide. Pentru că puţini vor această răspundere, cei sacrificaţi şi mântuiţi, azi, sunt... zece, o sută, o mie... în unul sau la unu. Unicul, irepetabilul. Un copil creşte privind la cerul care se tot lărgeşte, gustă timpul din cupa lui întoarsă, legat de ritmul anotimpurilor, al muncilor istovitoare cu pământul, ajunge să aibă cunoştinţă de toate, vede şi ascultă. Având darul milei, al lăcrămatului, mamele au crescut adesea viitori învăţători şi preoţi. Cine ajunge învăţător şi are darurile amintite, intră în mit, cel al şcolii Domnului Trandafir. Am trăit, ca pe o răsplată acest sentiment.

Mama Anuța (dreapta), împreună cu sora Ileana (căsătorită Țifrea), fratele Dumitru și mama lor, Maria Cotfas, în 1945

Doina Dobreanu: Și l-ați trăit în Subcetate, la Școala din satul Călnaci, la începutul carierei dumneavoastră, în anii 1982-1984, așa cum mărturisiți.[2] Ce școli ați urmat? Cum și când v-ați descoperit talentul artistic? Cum v-ați construit personalitatea?

Zorel Suciu: De trei lucruri nu-mi puteam desprinde ochii: de animalele pe care părinţii mi le lăsau în grijă, de înfăţişarea ologilor care cereau milă la poarta bisericii şi de la cupola pictată a bisericii din sat. Cea mai importantă şcoală pentru mine este cea de învăţători, pentru că îţi dă metodă şi multe unelte de lucru. Ce a urmat... Academia de Artă, este sub semnul întâlnirii cu maeştrii mari ai artei. După mărturisirea şocantă a lor, nu trebuie să te înveţe nimeni nimic, înveţi singur, prins în mrejele valorii. Cum te simţi, oare, când calci peste paşii lui Grigorescu, desenezi după Ecorşeul anatomic al lui Brâncuşi-Gerota ? Trecând prin instrucţia gravurii la Academia Naţională de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, prin atelierul de gravură, avându-i ca mentori pe Dumitrescu și Stoiciu, am urmat un stagiu de pregătire în Italia.

Doina Dobreanu: Vorbiți-ne despre acest stagiu de pregătire din Italia.

Zorel Suciu: La Palazzo Ufizzi din Florenţa, unde Jacques Callot a trăit sub protecţia familiei Medici, a ducelui Cosimo al II-lea, am putut afla locul de păstrare al zecilor de crochiuri pregătitoare ale sale, câte s-au mai păstrat în colecţiile de artă atât de valoroase. Aici, „…non c’e uomo civile che non sappia: il tesoro piu raro e piu splendido dell’arte; la banca piu ricca della belezza; il deposito piu favoloso della civilita occidentale”. Minunat spus, nu necesită traducere! Copleşesc sălile! Pe lângă pictură, poate fi admirat mult desen preparator, fie pentru pictură, fie, în cazul lui Callot, pentru gravură. Am regretat că la acea dată (martie 2007) galeria nu expunea decât desene preparatorii de Leonardo da Vinci, iar zecile de desene preparative ale lui Callot nu puteau fi văzute, aflându-se într-o perioadă cu regim special de întreținere.

    Cred cu tărie în genialul tălmăcitor al scenelor de gen din secolul al XVII-lea, Jacques Callot; îi refac alura de fiecare dată când lucrez asemenea planșe: aventurier, îndrăgostit şi poznaș, boem şi cavaler.

    Ca artist, am urmat îndemnurile celor vechi din breaslă, cum ar fi şi gravorul francez Robert Nanteuil: „Trebuie surprinsă adevărata fizionomie a modelului, adică sufletul şi caracterul său.” („Il faut saisir le veritable air du modele, c’est-à-dire l’esprit et le caractere.”) sau unul dintre celebrii profesori „interpreţi” ai poporului florentin, Piero Bargellini „…una ricerca di verita quasi scientifica.”

    Compoziţiile mele de gen sunt mici suprafeţe luminate şi clare   dintr-o uriaşă frescă a vieţii româneşti: oameni în acţiune, natura dominantă care-i înconjoară. Aș aminti: Vânătorul de cocoşi de munte, Pescarul la copcă, Vănătorul de lupi, Copilul şcolii tradiţionale de munte. În rest, vorbesc desenele, destul cât să ne oprească o clipă din drum.

Doina Dobreanu: A-ți descoperi talentul și a-l cultiva înseamnă har. Drumul spre fericire presupune a ne pasiona de ceea ce facem. Fericirea, se spune, este o vocație, nu ține de noroc. Dvs. puneți multă pasiune, dăruire, entuziasm în tot ceea ce faceți, împletind în mod plăcut și eficient profesiunea de dascăl, etnograf și mentor cu pasiunea pentru frumosul artistic exprimat prin artele plastice. Vă considerați un om fericit?

Zorel Suciu: Poporul din care ne tragem, aflat cândva în starea lui naturală, nepervertită, trăia o stare continuă de manifestare a darului de a putea face, de a crea, de a schimba ceva. Azi îl numim talent descoperit. Iertare, nu am talent. Mă înspăimânt la gândul că aş putea fi la un moment dat fericit, după Răstignirea lui Iisus şi a neamului nostru, nefericirea e o stare pozitivă care ne hrăneşte toate acţiunile. Dacă aş trăi-o, ar trebui să o şi explic, ori cunoştinţa fericirii au avut-o vremelnic numai Adam şi Eva, părinţii noştri biblici. Cum să explic un lucru pe care nu îl merit?

Doina Dobreanu Sunteți directorul Muzeului de Etnografie din Toplița, instituție pe care ați ctitorit-o împreună cu prietenul și colegul Dvs., profesorul Dorel Marc, în prezent etnograf la Muzeul Etnografic din Târgu-Mureș. Foarte mulți dintre locuitorii zonei Toplița ne amintim cu drag de cei doi tineri profesori entuziaști cutreierând satele cu rucsacele în spinare, în căutarea de mărturii ale dăinuirii noastre. Învățăcei atunci în etnografie, v-ați specializat cu timpul. Sunteți amândoi exemple de oameni care în viață nu merg pe unde duce drumul, ci pe unde nu există un drum, lăsând urme ei înșiși pentru cei care vin în urmă.

    Vorbiți-ne despre avatariile Muzeului de Etnografie din Toplița, începând de la faza de proiect și până în prezent.

Zorel Suciu: Poate că începutul adevărat este în copilărie când aveam obiceiul să explorez podurile caselor vechi, adesea părăsite, apoi anul 1979, când pe un dosar am caligrafiat titlul, ca un dascăl atent cu scrisul: „Din istoria locurilor mele”. 

    Începuturile mele, din cele mai bune: 1993 - la Muzeul Satului Bucureşti, cu Georgeta Stoica, Ioan Godea, Ioan Opriş, Doina şi Rusalin Işfănoni, Aurelia Tudor, Anca Sârbu, Cristian Vereş; Muzeul Ţăranului Român, cu Horia Bernea... şi echipa sa care mi-a oferit, prin propria sa viaţă, modelul artistului trăitor în muzeu.

    Cea mai prolifică perioadă, după un model prezumtiv oferit de succesul lui Horia Bernea, ca artist în muzeu („European museum of the year award”, 1996-1997), a fost amenajarea şi apoi inaugurarea muzeului din Topliţa, județul Harghita, după doi ani de ucenicie muzeală bucureşteană, licenţa în grafică (1998), sub directoratul proaspătului licenţiat în istorie al universităţii sibiene, azi Dr. Dorel Marc. Prin agrementarea spaţiilor de expunere cu grafică descriptivă cât şi fotografie–document, expoziţiile următoare, marca „Etnoforme” care a culminat cu cea mai reuşită din anul 2000, „Arhetip şi Geneză”, vernisată de D-na lector univ. Ana Grama împreună cu regretatul Vasile Avram, sub aripa spirituală a părintelui Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan de la Sibiu, a fost o puternică confirmare a plusului de valoare căutat

    Toate aceste evenimente au dat măsura unei orientări personale, care a supraviețuit până astăzi prin materialul pe care-l prezint, cu o primă concretizare tipărită - o minunată colaborare cu fostul nostru magistru, Dr. Ioan Godea, o incurabilă dorinţă de a recupera ceva ce pare definitiv pierdut. Compozițiile grafice dintr-o tematică prea puţin dezvoltată până acum, cu atât mai puţin ilustrată, au intrat în seria unor planşe ocupaţionale ce acoperă vânătoarea, pescuitul, păstoritul, momente cruciale din viaţa de familie, teme expoziţionale din ocupaţiile tradiţionale prezente în diferite forme la muzeul din Topliţa.

    Când vine vorba de arta desenului, e bine să ne reamintim exclamaţia marelui iberic, Picasso, care atunci când se aşeza la lucru în faţa plăcii de cupru și începea să deseneze zicea: „Et maintenant, c’est serieux!” Chiar şi pentru un debut muzeal în provincie, cum a fost cel din 1998, am pus desenul, mai precis schiţa de teren, prin care faci mai bine dovada că ai şi înţeles o anume alcătuire în toate articulaţiile sale, printre uneltele cele mai apropiate. Date fiind împrejurările norocoase prin care am putut participa, încă din primul an de activitate la Topliţa, la o expediţie de cercetare etnografică în Bucovina de Nord, într-o echipă de cercetători printre care enumăr cu plăcute amintiri pe Mihai Camilar, Elvira Romaniuc, Doina Işfănoni, m-am putut bucura de o recoltă bogată de schiţe pe care le-am dezvoltat ulterior şi expus la Gura Humorului, Topliţa, Tg. Mureş sau la Reghin, coroborate cu replici de „etno-forme” similare descoperite în teren, acasă.

    Dacă destinul nostru, al meu și al bunului meu prieten Dorel Marc, ar fi îngăduit să lucrăm împreună până în anul 2013, anul în care muzeul a părăsit Castelul Urmanczy din Toplița, am fi putut încheia cu un finisaj mult mai bun o etapă din existenţa lui, cu un traseu început în 1998, 19 iulie. Oricum, deşi drumurile noastre s-au separat în 2004, sunt fericit că perioada scursă a alimentat o interesantă monografie a zonei Topliţa, subiectul de doctorat al prof. Marc Dorel. Un muzeu cu peste două mii de piese, fiecare valoroasă în felul ei, menţinut de munca unui singur om, nu poate decât să aibă satisfacţia supravieţuirii. După apariţia lucrării amintite, în două volume, am căutat să îmbogăţesc cât mai multe capitole ale ei: viaţa pastorală, meşteşuguri şi ocupaţii, obiceiuri de peste an, arhitectură şi artă populară, vechi cimitire de familie, copilul, copilăria, jucării populare, reconstituiri prin desen a scenelor de viaţă tradiţională, reconstrucţia unor obiecte dispărute, grafică de carte.

    Am conceput activitatea de cercetare a noastră, a colaboratorilor, a elevilor şi studenţilor care tind să ne urmeze, ca o bază pentru a putea contura ideea de Muzeu - sursă de documentare comunitară.

Doina Dobreanu: Adevărul este că descrierea și reconstituirea prin desen a unor aspecte de viață, obiceiuri, meșteșuguri și ocupații sunt temele dvs. predilecte de cercetare în domeniul etnografiei, dezvoltate în numeroase comunicări la sesiuni științifice.

    Ce obiecte de suflet din gospodăria familiei Dvs. se află în muzeul pe care îl conduceți, în afara furcii de tors a mamei, a cărei poveste ne-ați spus-o în cartea „Acasă, la Subcetate…”?

Zorel Suciu: Fiind muzeograf, mi-este greu să numesc „obiecte de suflet”. Dacă aş avea posibilitatea, aş expune în fiecare săptămână un alt obiect de suflet din cele fără număr, pentru că fiecare are povestea lui. Totuşi, pentru această ocazie specială, creată de bucuria unui dialog cu prof. Doina Dobreanu, mărturisesc că între obiectele dăruite muzeului din podul bunicii mele, Măriuca Cotfas, sunt două perechi de opincuţe de copil de 3-4 ani, confecţionate din piele de porc, găurite în talpă. Când le văd atât de mici, îmi dau lacrimile la gândul că s-ar putea să fi fost ale mamei mele, în urmă cu 80 de ani.

Doina Dobreanu: Cred că este un bun prilej de a aduce un omagiu celor din Subcetate ale căror numeroase obiecte se află în Muzeul de Etnografie din Toplița.

Zorel Suciu: Odoarele mamei mele, a rudelor şi prietenilor, ale vecinilor prietenilor, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, ale foştilor mei elevi, oameni simpli, cu drag de neamul românesc, oameni care dau fără să aştepte ceva în schimb, se află adunate în colecţiile noastre. Avem evidențe exacte cu cei mai importanţi donatori, după numărul obiectelor donate, dar mai ales după valoarea lor documentară! [3]

Doina Dobreanu: Restaurarea obiectelor existente în patrimoniul Muzeului Etnografic din Toplița ați asigurat-o Dvs., cred, în totalitate. E o muncă grea? Dar activitatea Dvs. în muzeu nu se reduce la atât… Desfășurați acolo o activitate multilaterală, faceți tot ceea ce este nevoie…

Zorel Suciu: Întreţinerea colecţiei căzând în sarcina mea, printre alte obligaţii, am conceput-o în felul meu, determinat fiind de condiţiile de lucru pe care le am, văzând cum o fac alţii, dar mai ales cum făceau adevăraţii stăpâni ai pieselor de colecţie.

Restaurările le numesc reparaţii, întregiri, toate pentru a putea reîntoarce obiectele, fie şi pentru o mică demonstraţie, la vârsta folosinţei, apoi conservare preventivă, intervenţii pe obiect, în mare proporţie cu metode tradiţionale din popor. Starea obiectelor e relativ bună. Am avut chiar curajul să iniţiez eliberarea periodică spre donatorii importanţi „Informări privind starea obiectelor donaţiei”.

Doina Dobreanu: Poate deveni muzeul un loc viu? Știu că ați organizat acolo diverse ateliere de lucru cu copiii: de încondeiat ouă, de pictură, de modelaj…

Zorel Suciu: Pe lângă „Domeniul meşter” dezvoltat în fosta formulare muzeală, cu mici ateliere cu meşteşugurile cele mai cunoscute, cea mai vie mi s-a părut „Şcoala satului’’ unde am reînviat dragostea de carte, de scris cu peniţa, pentru hârtia de scris, pentru dascălii și elevii de altădată.

Doina Dobreanu: Prin Școala de Artă pe care ați condus-o în Toplița ați contribuit la cultivarea talentului a numeroși tineri din zona Topliței. Ce bucurii v-a oferit această activitate?

Zorel Suciu: Un exemplu interesant este traseul urmat de Şcoala Populară de Artă, clasa de arte plastice, care a fost integrată activităţii muzeale încă din 1997. Multe tehnici, tematici ale Lucrărilor de Diplomă, au fost inspirate de valoroasele noastre tradiţii. Un exemplu: în anul 2004, eleva noastră de atunci, Luminiţa Lădaru, alegându-şi temă de Diplomă „Icoana pe lemn”, fotografiază într-o documentare de teren în comuna Sărmaş, printre altele, curtea vechii biserici de lemn, din sec. al XVIII –lea (azi dispărută), o clopotniţă mai recentă (mijlocul sec. al XX-lea), dar care avea pe un stâlp al învelitorii o icoană pe lemn de patrimoniu expusă distrugerii, în aer liber. Cimitirul bisericii, cu monumente funerare din piatră, vechi de un secol, luat după fotografia de atunci, era păşune de oi. Rezultatul a fost un studiu concertat, urmat de o lucrare amplă despre acel loc, publicată, care semnala această stare de fapt. Astăzi mormintele sunt protejate de o împrejmuire mai bună, în curte s-a construit o nouă bisericuţă, curtea este mai curată, mai îngrijită.

Doina Dobreanu: Nu se poate trece cu vederea activitatea Dvs. de cercetare în domeniul etnografiei, concretizată în numeroase comunicări la sesiuni științifice. Care sunt principalele teme care v-au preocupat?

Zorel Suciu: Contribuţiile cele mai importante la Bibliografia zonei Topliţa, finalizate în comunicări științifice, ar fi: Arhetip şi Geneză, încrustaţii pe botele ciobăneşti din zona Topliţei, etnoforme, interferenţe privind structura habitaturilor şi arhitectura iniţială de formare a vetrelor de locuit în zona de contact a populaţiei maghiare cu cea românească, cimitirele de familie, reabilitarea ţiterei în perspectivă interculturală, clopotniţa satului de munte, umanizarea şi sacralizarea spaţiului montan, biserica de lemn, cimitirul vechi cu monumente funerare din piatră (secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) [4].

Doina Dobreanu: Sunt convinsă că atâtea împliniri deosebite se dobândesc și datorită sprijinului și iubirii celor apropiați din familie, dar și urmând cu fidelitate nişte principii şi aspiraţii conturate într-un anume crez. Care ar fi acesta?

Zorel Suciu: Aducând vorba de valoarea familiei în ecuaţia vieţii noastre, îmi vine în minte un îndemn al fostului nostru maestru de pictură de la Bucureşti, Prof. Horia Paştina. El zicea: „… aşa să pictezi încât să nu-ţi fie ruşine să-i arăţi mamei tale, tatălui tău, lucrarea!”

 

Zorel Suciu și copiii săi, Andrei și Zina

 Aşa stând lucrurile, mărturisesc că toate acţiunile noastre academice „deştepte” în termenii străzii au o traducere în termenii adevărului atunci când le expui familiei: mamei, soţiei, copilului mai mic sau mai mare. Făcând o medie a nivelului elevat - profesionist al unei expuneri şi cel destinat familiei tale, putem afla forma accesibilă, caldă şi umană, a oricărei forme de mărturisire ştiinţifică. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest reper, cu atât riscăm să vorbim în van, mai ales că cine trebuie să ne asculte povestirile trebuie să capete bucuria redescoperirii vocaţiei pentru povestit. Ca atare, familia este aceea care te susţine, care îţi oferă acest reper, la care te poţi raporta. Din acest punct de vedere, sunt un norocos.

Doina Dobreanu: Credeți că întoarcerea la obârșii, respectând, iubind și păstrând tradițiile, obiceiurile, folclorul, portul, este necesară pentru păstrarea identității noastre în această epocă a globalizării și uniformizării? Ce îndemnuri adresați în acest sens consătenilor noștri?

Desen în peniță de Zorel Suciu

Studiu: Copii mulgători la o stână din zona Toplița, în 1980

 Zorel Suciu: Confirmarea unui simţământ mai vechi este cel legat de suferinţă. Adesea, prezentând subiecte de meditaţie şi investigaţie ştiinţifică precum: Religia casnică a morţii la românii de pe culoarul superior al Mureşului, Starea cimitirelor de familie, O ultimă rezistenţă a vechilor vetre de locuit, Ultima casă…, Clopotniţele de munte, refugiu de rugăciune, Viaţa pastorală la mijlocul sec. al XX-lea – Copilul la stână, prin „supliciile” brâncuşiene la supliciile vieţii pastorale, mi s-a spus de fiecare dată, că prezint lucrurile marcate de o tristeţe care-ţi dă fiori. Nu am ştiut atunci unde să mă ascund; în spatele informaţiei etnografice prezentate, impersonal, rece şi de la distanţa sentimentului „mie mi-e bine” în spatele artistului din mine prin reeditarea prin grafică a unor aspecte ale vieţii tradiţionale? O ultimă intervenţie, la Casa de Cultură Topliţa, cu ocazia unei expoziţii şcolare, la început de martie, care-l omagia pe marele maestru de la Hobiţa, m-a făcut să–mi câştig limpezimea gândului care mă poate duce mai departe.

    Întrebat de colegi dacă o să-i fac din nou să plângă, le-am spus împreună cu convingerea ilustrului nostru coleg în ale tradiţiei, Grigore Leşe, că distincţia (ca să nu zic, brandul) neamului românesc este suferinţa. Aşa stând lucrurile, satele părăsite, cele supravieţuitoare, sunt Gradina Maicii Sfinte şi lăcrimează neîncetat. Până ce acest simţământ există, avem ce scrie, avem distincţie.

  Opţiunea, sfatul pentru generaţiile tinere şi mai vârtsnice este faptul că, păstrându-ne valorile tradiţionale, ne apărăm cultura suferinţei. O parte dintre noi am părăsit satul, ţara, întotdeauna s-a întâmplat acest lucru… am aruncat în foc cele bătrâneşti, acceptăm în inima noastră condiţia străinului, adesea culegem şi elogiile celor care ne-au primit, însă…

 

Zorel Suciu, Doina Dobreanu, Constantin Hârlav

Sfântu-Gheorghe, 2011

La o Sesiune de Comunicări Științifice

---

[1] Doina Dobreanu, Zorel Suciu, „Acasă, la Subcetate…”, 2012

[2] Zorel Suciu, Școala satului de munte în zona Topliței, la mijlocul secolului XX – reconstituire expozițională și imagistică a Muzeului de Etnografie Toplița pentru publicul școlar. Școala Primară de Stat, Nr. 3 Varviz (Subcetate) – Călnaciu, județul Mureș (azi Harghita), în Ctitori de neam, vol. II, 2012, p.15

[3] Lista donatorilor din comuna Subcetate către Muzeul Etnografic din Toplița, în ordinea cronologică a înregistrării donaţiilor (1998-2012): Pop Gavril şi Catrina, Vodă Valer şi Maria; Coşarcă Aurelia, Dobreanu Doru, Ana şi Maria; Gafton Luca; Sbanca Liviu şi Mariana; Urzică Lucreţia; Ilisan Lucreţia; Cotfas Nicolae şi Elena; Hurubă Ioan şi Ana prin Tileagă Gheorghe; Suciu Ioan şi Ana; Toncean Valer; Suciu Zorel; Stan Dumitru; Dobrean Ioana; Dobrean Doina, Baciu Dumitru; Urzică Iacob şi Ana prin Urzică Vasile şi Maria; Colcer George şi Maria; Hurubă Traian şi Viorica; Ţepeluş Alexandru şi Alexandrina; Muscă Traian; Cotfas Vasile; Moldovan Rodica; Cotfas Dumitru; Obreja Ionel; Muscă Ana; Moldovan Iulia.

Centrul Cultural Topliţa, secţia de etnografie, mulţumeşte atât donatorilor, cât şi colaboratorilor, susţinătorilor, fără de care realizările noastre nu s-ar fi putut înfăptui.

 

[4] - Etnoforme. Proiect plastic: „Arhetip şi Geneză” în „Angustia”, Nr. 5, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000;

- „Încrustaţiile botelor ciobăneşti din zona Topliţei”, în „Moşteniri culturale”, Muzeul Etnografic Reghin, 2001;

- „Etnoforme. Pledoarie pentru o reconsiderare a gestului liturgic”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2002;

- „Interferenţe privind structura habitaturilor şi arhitectura iniţială de formare a vetrelor de locuit, în zona de contact a populaţiei maghiare cu cea românească. Remetea – Kicsibuk şi Subcetate – Duda”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2003;

- „Cimitirele de familie, o religie casnică a morţii”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2004;

- „Reabilitarea ţiterei în perspectivă interculturală pentru zona Subcetate – Remetea”, în „Moşteniri culturale”, Muzeul Etnografic Reghin, 2005;

- „Clopotniţa satului de munte, arhitectură şi utilitate. Mărturii ale umanizării şi sacralizării spaţiului montan la Gălăuţaş, jud. Harghita”, în „Sangidava”, vol 1, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2007;

- „Reabilitarea ţiterei în perspectvă inteculturală pentru zona Subcetate”, în ,,Sangidava’’, vol. 1, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2007;

- „Biserica de lemn (1815) şi cimitirul vechi din Sărmaş, jud Harghita”, în „Sangidava”, vol.2, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2008;

- „Modele de cercetare a cimitirelor cu monumente funerare din piatră (sec XIX- înc. sec XX)”, în „Sangidava” vol. 3, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2009.

💓💛💙

    Pagini de etnografie semnate de ZOREL SUCIU în cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012, ilustrate prin desene:

Sărbătorile de iarnă în anii 1970-1975. 18

Trăirea Florarului la Subcetate, în lunca Mureşului 26

Despre pescuitul tradiţional cu barcă şi plasă….. 33

Văratul vitelor în satul Peste-Mureş….. 39

O furcă de tors unicat la Muzeul de Etnografie Topliţa. 52

Jocuri şi jucării populare. 56

Porţile tradiţionale din lemn în cătunul Peste Mureş. 59

Zorel Suciu, Domnul Ţifrea

Podul de lemn de Peste Mureș

Furca de tors din Subcetate, 1946

Desen ăn peniță de Zorel Suciu, Toplița, 2012

Jucării populare, miljocul se. 20, Subcetate

Desen în peniță, de Zorel Succiu, 2012

Porți și motive traforate. Subcetate, Peste Mureș

Desen în peniță de Zorel Suciu, 2012

Florar în Lunca Mureșului, la Subcetate, Harghita

Desen în peniță de Zorel Suciu, Toplița, 2012

Laleaua pestriță, la Subcetate, Harghita

Desen în peniță, Toplița. 2011

Gospodăria lui Gavril Cotfas.

Reconstituire grafică: Zorel Suciu (1999)

💔💛💙

   ZOREL SUCIU, ilustrări grafice în cartea CÂNTECUL OBÂRȘIEI, de Doina Dobreanu, 2011:

Prof. ZOREL SUCIU, Casă din Subcetate 

 Linogravură. 2002

Prof. ZOREL SUCIU, Bătrână torcând 

 Linogravură. 2002

💓💛💙

SUBCETATE - Satul PESTE MUREȘ, în fotografii:

 Foto: Doina Dobreanu

 1980

Preotului Vasile-Daniel Alb îi dorim pastorație binecuvântată de Bunul Dumnezeu! 8 ianuarie 2023

 

Din suflet, pentru suflet,
Preasfinția-Voastră, Părinte Episcop Andrei,
Preacucernice Părinte Protopop,
Preacuvioase Părinte Părinte stareț,
Preacucernici părinți, oaspeți de seamă al parohiei noastre,
Stimate autorități locale,
Onorați consăteni!

    Cu aleasă prețuire și respect îmi cer permisiunea de a mă adresa dumneavoastră, la sfârșitul liturghiei de azi, o sfântă slujbă cu dublă semnificație, cu o mare încărcătură de trăiri și sentimente.
    În cuvântul meu voi exprima nu numai părerea mea și a familiei mele, ci și pe cea a concetățenilor mei și a celor ce au cunoscut și cunosc familia preotului VASILE ALB din satul Hodoșa, comuna Sărmaș.
    Îmi vin în minte cuvintele Luceafărului poeziei noastre românești din primul vers al poemului „Trecut-au anii”:
        Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
        Și niciodată n-or să vie iară…
Ele se leagă foarte bine cu semnificația zilei de azi. Sărbătorim „Un tată” și „Un fiu”, pe părintele nostru paroh, VASILE ALB, de 44 de ani în Hodoșa, și pe VASILE-DANIEL ALB, viitorul nostru preot.
    Ca fiică a acestui sat, îmi permit să-i fac mai întâi o scurtă prezentare a principalelor momente și responsabilități din viața domnului părinte VASILE ALB. Au trecut anii, 44, de când a venit în satul nostru, foarte tânăr, proaspăt căsătorit, repartizat ca preot. Am fost vecini, acasă, la părinții mei. Doar gardul ne despărțea. Au fost buni vecini, nu numai cu noi, ci cu toți ceilalți, români sau maghiari. Ne-am respectat, ne-am ajutat, ne-am bucurat în sărbători sau la nașterea copiilor noștri.
    Așadar, cine a fost de-a lungul carierei preoțești domnul părinte? A fost preotul, și dascălul, soțul, tatăl și bunicul, sau, pur și simplu, Omul satului nostru.
    Preotul, prezent mereu la îndeplinirea obligațiilor sale, a avut o bună legătură cu toți sătenii, i-a mobilizat și a fost sprijinit în toate lucrările de întreținere a bisericii: pictare, zugrăvire exterioară, acoperirea, dar și construirea unei capele, și multe altele. Ca preot, a fost apreciat și iubit, căutat și solicitat nu numai de credincioșii ortodocși, ci și de cei catolici. I-a înțeles pe toți și i-a ajutat. Dovadă că și azi participă un număr mare de consăteni de-ai noștri de etnie maghiară. De fapt, în Hodoșa așa am trăit, în bună înțelegere, și la școală, și acasă, oriunde. Domnul părinte a avut și în această privință o contribuție însemnată.
Dascălul, cadrul didactic implicat în problemele de educație a copiilor satului a fost într-o frumoasă relație cu cadrele didactice și cu preoții catolic și greco-catolic, care aveau ore la școala noastră.
        Tatăl, soțul, bunicul – iubit, iubitor, este un exemplu de seriozitate și de exigență pentru copiii și nepoții lui. Pe cei doi fii, Nicu și Daniel, i-a obișnuit cu munca, cu răspunderea pentru faptele lor.
Cetățeanul – omul integrat perfect în comunitatea satului, harnic, muncitor, un model.
        Acum, la pensionare, apreciem în mod deosebit persoana preotului nostru și-l felicităm pentru tot ceea ce a realizat. Desigur, prezentarea este succintă pentru un număr atât de mare de ani de preoție.
        Pe părintele tânăr VASILE-DANIEL ALB îl cunosc de la naștere, fiind colegul de clasă al băiatului meu și prieteni buni, și coleg de clasă cu soția sa Loredana. Îi voi prezenta câteva calități, ca elev, ca dascăl, ca soț, tată și cetățean al satului nostru. Este un exemplu în toate privințele: elev cuminte, liniștit, studios, politicos, respectuos; bun gospodar, priceput aproape la orice, cu principii sănătoase de viață și, nu în ultimul rând, un familist convins, cu o familie frumoasă, cu o viață de familie ordonată, bazată pe dragoste și respect.
        Avem aici exemplul celor două familii. Alături de cei doi preoți prezentați aici au stat și stau cele două soții – preotese, ADINA (soacra) și LOREDANA (nora) și cei cinci nepoți: băiatul lui Nicu și cele patru fete ale lui Daniel.
Ar fi multe de spus, de bine. Daniel a fost azi hirotonit. O merită cu prisosință, Omul potrivit, la locul potrivit, am zice noi. Ca o paranteză: Școala din Hodoșa are trei foști elevi licențiați în teologie, doi preoți ortodocși și unul catolic.
        Să mă credeți, am fost cât se poate de obiectivă în tot ceea ce am afirmat. Nu întâmplător, pe Daniel și Loredana, foștii noștri elevi, i-am invitat cu drag să ne fie NAȘI la reînnoirea jurămintelor noastre la împlinirea a 50 de ani de căsătorie. Ei au acceptat, așa că au devenit nașul Daniel și nașa Loredana.

        

Închei cu doriri de sănătate, viață lungă cu binecuvântări și haruri duhovnicești, cu pace și liniște, cu bucurii și realizări frumoase, cu copii sănătoși și bine realizați în viață. 

Un călduros „La mulți ani!”, la început de an 2023! Doamne-ajută!
 
        Profesor Georgeta Dobrean

Preotului Vasile-Daniel Alb îi dorim pastorație binecuvântată de Bunul Dumnezeu!

Foto: Profesor Lucia-Ionela Cucuiet

💓💛💙

CRONICĂ DE FAMILIE

Text publicat în cartea

MICUL MEU UNIVERS, de Ileana Tarcău, vol. 4, 2018

     

Astăzi, 21.02.2018, zi sfântă din Postul Mare, cu gânduri alese, cu amintiri dragi și cu trăiri pe măsură, mă îndrept spre altă personalitate a comunei noastre, încercând să-i conturez portretul, deși am mari emoții. Mi se întâmplă să am aceste stări, când persoana spre care mă orientez lucrează într-un domeniu mai greu de abordat, fiind mai delicat, sensibil chiar și care presupune, din partea celui care scrie, multă preocupare, participare, trăire aparte, multă sensibilitate. Am încercat în cărțile mele mici abordări de acest gen și cred că mi-au reușit.

    Figurat, ALB înseamnă curat, pur, candid. ALB este numele personalității despre care voi scrie. Am găsit o analogie între numele de familie și profesia domnului părinte ALB VASILE, protagonistul acestei relatări.

    M-am tot gândit cum să-i prezint datele personale ale domnului părinte și ieri am găsit în cutia poștală datele de care am nevoie, chiar detaliate, dar fără semnătură. Cu ceva timp în urmă, i-am solicitat nepoatei mele Liliana Pop, secretara Școlii Gimnaziale ”Sfântul Andrei” Sărmaș, să-mi furnizeze niște date pe această linie. Fiind fără semnătură, nu știu cine a scris, nici n-am întrebat, dar materialul găsit în cutia poștală este un sprijin pentru mine, așa că îl redau fără să intervin în text :

    ”Fiu de miner din Munții Apuseni, preotul Alb Vasile a sfințit locul.

    Născut în luna lui octombrie, a anului 1957, din părinții Nicolae și Sava, își începe anii de studiu în localitatea natală Lupșa, din județul Alba. După clasa a VIII-a, îndemnați de Dumnezeu, părinții îl îndrumă pe tânărul Vasile spre ”altceva decât tatăl său făcuse”, spre calea directă la Dumnezeu. Părinții îl alintau Lică, spunându-i: ”tu să înveți, să nu ajungi ca noi și,  mai ales ca mine, in mijlocul pământului-miner”.

    Astfel, pașii tânărului Vasile ajung la Cluj, unde studiază teologia la Seminarul Teologic, între 1973-1975. După terminarea studiilor, Vasile o cunoaște pe Adina, din istoricul oraș Câmpeni, al județului Alba. Precum știm, Dumnezeu are cu fiecare dintre noi un plan. Și cu preotul Vasile, Dumnezeu a avut un plan. Îndrumat doar pentru un an în județul Harghita, de Preasfințitul Emilian, după Hirotonia intru preot, Vasile ocupa în luna ianuarie a anului 1979 postul de preot paroh la Parohia Ortodoxă Hodoșa, cu Hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a județului Harghita, alături de soția sa Adina. Preotul Vasile își începea misiunea preoțească.

    În anul 1980, Dumnezeu îi binecuvântează cu Nicolae, primul băiat, ca, la sfârșitul anului  ̉81, să vină pe lume al doilea copil, Daniel.

    Părintele Vasile și-a început activitatea misionară sub binecuvântarea Preasfințitului Episcop Emilian Birdaș (Episcop de Alba Iulia).

    În decursul păstoriei, preotul Vasile i-a îndemnat pe bunii creștini, aflați sub păstoria sa, din Satul Hodoșa: de pe Șanț, Jolotca, Dealul Hodoșei (la Iocobuți), Dealul Morii (unde e biserica), Hodoșa Gară, cu zona de peste  Mureș (în Gudiuț), la rugăciune, pace, înțelegere, toleranță, ajutor aproapelui. Cel mai bun exemplu l-a arătat preotul Vasile prin diferite acțiuni de ajutorare a săracilor și sinistraților, precum campaniile de ajutorare a sinistraților afectați de inundații din zona Moldovei (Berești-Tazlău).

    Fiind un bun chivernisitor, preotul Vasile a depus mari eforturi pentru păstrarea și înfrumusețarea locașului de cult de pe Dealul Morii, un loc unic între Hodoșa-Gară și Hodoșa-Sat, locaș ridicat în timpul vrednicului de pomenire primar, Batențian Ioan și cu soția lui Maria, care își dorm somnul de veci nu departe de zidurile ctitoriei lor.

    În anul 2000, cu ajutorul bunilor creștini din parohie și a Preasfințitului Părinte Ioan Selăjan (la acea vreme Episcop al Covasnei și Harghitei, acum Mitropolit al Banatului), părintele Vasile reușește finalizarea picturii din interior a bisericii, în tempera grasă, pictură efectuată de profesorul brașovean Sorin Apan. Au urmat lucrările de exterior: zugrăvire și schimbarea acoperișului din țiglă cu tablă de cupru.

    Munca preotului nostru Vasile nu s-a oprit aici, ci a continuat prin ridicarea unui prăznicar și a unei capele în apropierea bisericii.

Preotul Vasile continuă cu aceeași râvnă lucrarea misionar-pastorală, ajutând anual elevi cu posibilități precare și copii săraci, spre a nu renunța la școală.

    Credincioșii parohiei Hodoșa, și nu doar ei, se roagă pentru sănătatea și ajutorul preotului lor, ca Bunul Dumnezeu să-i dăruiască viață lungă alături de familia lui”.

Frumoase cuvinte la adresa domnului părinte și demne de toată lauda!

    Momentele semnificative din viața părintelui Vasile sunt cuprinse în materialul de mai sus, încât mie îmi revine plăcerea să punctez câteva virtuți alese ale părintelui, care îl fac să fie un preot tare îndrăgit de toți enoriașii, de toate persoanele care au norocul să-l cunoască.

    Socrii mei, locuind pe Șanț, cătun al parohiei Hodoșa, îl apreciau tare mult, îl venerau de-a dreptul pe tânărul părinte Vasile, deoarece, încă de la venirea la Hodoșa, s-a dovedit a fi tare inimos, foarte înțelegător cu problemele de zi cu zi ale oamenilor, dându-le sfatul înțelept, pe care îl considera cel mai bun în momentul acela, încât oamenii i  ”se spovedeau”  în orice împrejurare, adică își spuneau păsul, știind că de la părinte le va veni rezolvarea problemelor lor. Mama Floare îl pomenea permanent pe părinte, spunând: ”așa a zis părintele”,  ”așa a făcut părintele”, ”așa ne-a învățat părintele”.

    Îmi amintesc de o împrejurare, care pe mine m-a impresionat profund și care îl caracterizează atât de bine pe părinte, încât mă face să exclam: Doamne, cât de frumoasă ar fi viața dacă am întâlni la tot pasul asemenea oameni! Eu și soacră-mea ne întorceam de la Toplița și urma să coborâm din autobuz în stație la Sărmaș, deoarece autobuzul mergea la Subcetate și nu spre Gheorgheni, încât să-i permită mamei Floare să coboare mai aproape de casă. Mama venea întotdeauna încărcată cu de toate de la magazinele din Toplița, ca să aibă pe mai mult timp de-ale mâncării. Atunci avea o traistă destul de grea, pe care trebuia să o ducă câțiva kilometri de la autobuz până acasă. Pe când să coborâm din autobuz, i-am spus mamei că mă duc și eu pe Șanț ca să-i duc traista. Părintele Vasile a auzit discuția. La coborârea din autobuz, apare lângă noi părintele, îi ia traista mamei Floare, o pune pe umăr și-i spune că merge el cu mama pe Șanț ca să-i ducă traista. Eu am rămas fără cuvinte văzând acest gest nobil din partea tânărului părinte, care venise de puțin timp la Hodoșa.

    Participând la câteva evenimente oficiate de părinte, Sfinte Liturghii, înmormântări, parastase, am remarcat implicarea sufletească aparte a părintelui, glasul deosebit, unic în felul lui, bunătatea care îl caracterizează în toate împrejurările. La trecerea la cele veșnice a enoriașilor, părintele, ca unul care face parte din familie, este prezent la toate momentele, inclusiv la ”cina mortului”, obicei care la Hodoșa s-a păstrat până în zilele noastre. Om cu o cultură aleasă, cunoscător în multe domenii, preotul Vasile preferă să stea de vorbă cu enoriașii pe ”limba lor”, adică să folosească un limbaj comun, pe înțelesul tuturor, presărat cu regionalisme de pe la noi, care îl fac mai îndrăgit, încât comunicarea părinte-enoriași este deosebit de bună, de excepție aș zice.

    Știe să aprecieze hărnicia oamenilor, pentru că, la rândul lui, părintele este deosebit de harnic și priceput la toate. Apreciază lucrurile ieșite din mâinile meșteșugite ale femeilor, țesăturile și cusăturile de tot felul, ștergarele specific zonei, încurajându-le pe gospodine în permanență, venind cu sfaturi și cu exemple din zona din care se trage. În predici, dă sfaturi, uneori prin pilde din Sfânta Scriptură, folosind un ton cald, prietenos, făcându-l cu totul special și făcându-se îndrăgit de toți participanții.

    În anul 2010, în cartea ”Micul meu univers”, vol. I, pag.32, scriam: ”Iar îl aud pe IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopal Covasnei și Harghitei, zicând: ”Vrednic este!” Vrednic este preotul Vasile Alb, fiindcă a reușit să facă multe lucruri pentru enoriași și cu enorișii din parohia Hodoșa. Biserica, ca și clădire, a suferit schimbări radicale. An de an se văd îmbunătățiri.

    Socrii mei sunt înmormântați în cimitirul bisericii din Hodoșa. Uneori, participăm la slujbele oficiate de părintele Vasile.  Este un preot cu har. Trăirile părintelui se transmit enoriașilor. Este ceva înălțător în aceste predici!”

    Vorbind despre părintele Vasile, gândul mă duce la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Poate nu întâmplător Biserica-Hodoșa poartă Hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Știm  că toți avem îngeri păzitori, dăruiți de Dumnezeu, care sunt  slujitori de nădejde, fără odihnă și cu totul devotați. Părintele Vasile este, pentru hodoșeni, parcă un înger din stele de îngeri ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

    Scriind despre Biserica Hodoșa, gândul mă duce din nou la ctitorul acestui sfânt lăcaș de cult, la inimosul primar Betențianu Ioan. În cartea ”Ctitori de neam”, vol. I, scriam la pag.17 :

    ”Citind ce scrie pe placa de la intrarea în Biserica ortodoxă din Hodoșa, rămâi impresionat de rolul pe care l-a avut primarul Batențianu Ioan la înființarea acestui lăcaș de cult. Primarul unei localități este omul cel mai important, omul numărul unu în comunitatea respectivă. Biserica din Hodoșa s-a înălțat între anii 1936-1937, iar primarul comunei Hodoșa de Ciuc a fost ”Dl. Ioan Batențianu prin a cărui stăruință s-a dus la bun sfârșit edificarea ”. Emoționante cuvinte la adresa acestui  om deosebit de vrednic!”

  Revenind la părintele Vasile, m-a impresionat întotdeauna comportamentul omului cult, care se poartă cu oamenii asemenea oricărui bade Vasile, fiind deosebit de omenos cu toți deopotrivă, înțelegător al vârstei înaintate, acordând ajutor de tot felul familiilor nevoiașe, așa cum reiese și din spusele autorului anonim.

    Mai presus de toate, sunt trăirile puternice ale părintelui în timpul practicării profesiei și sensibilitatea aparte, specifice numai slujitorilor cu mare har de la Dumnezeu.

    Cu mare durere în suflet, în vara anului 2009, am participat la înmormântarea nepoatei noastre Adina Stan, care a trecut la cele veșnice la doar 40 de ani. Slujba de înmormântare a fost oficiată de părintele paroh Vasile, care o îndrăgea foarte mult pe enoriașa Adina, nelipsită de la Sfintele Liturghii. În timpul slujbei, părintele Vasile a trăit atât de puternic această despărțire a noastră, a tuturor, de draga Adina, încât aveam impresia că i se face rău și n-o să poată duce slujba la sfârșit. Glasul omului puternic era întrerupt de accese de plâns, îi tremura de-a dreptul, abia se mai putea abține de a nu izbucni în hohote. Toți plângeau, toți erau extrem de îndurerați, dar trăirea părintelui mi-a rămas în minte, n-am s-o uit câte zile mi le va da Dumnezeu pe pământ. N-o spun că sunt o fire sensibilă, impresionabilă, ci pentru că acesta este părintele Vasile, un om cu o inimă dumnezeiască, cum rar întâlnești.

    Părintele are, ca tot omul, pasiuni. Una dintre acestea este pescuitul. Tot îl auzeam că merge în Deltă. Poate o să râdă, dar, la început, credeam că merge la pescuit în Delta Dunării. Nici vorbă de așa ceva, dumnealui îi zicea deltă locului de la Mureș, unde își petrece o bună parte din timpul liber, dând cu undița la pește. Îi place să glumească, te simți foarte bine în preajma dumnealui, fără urmă de sfială, de reținere, pentru că transmite, prin vorbe și prin întreaga atitudine, o stare pozitivă, de bună dispoziție. Când pleci uneori de-acasă cu sufletul încărcat de gânduri, de probleme, dacă ai norocul de a-l întâlni pe părinte, constați, după o scurtă convorbire cu dumnealui, cum gândurile neplăcute se risipesc, dispar ca prin miracol, starea sufletească ți se schimbă și atunci privești lumea cu alți ochi. Când te întorci acasă, parcă a răsărit soarele și pe strada ta. Acesta este părintele Vasile, un om cu totul special, căruia îi doresc multă sănătate și tot binele din lume, pe măsura binelui pe care îl face în permanență.

    Revenind la familie, Adina, soția domnului părinte, este persoana care îl sprijină în permanență, devotându-se în totalitate creșterii și educării foarte bune a celor doi băieți, Nicu și Daniel. Gospodină pricepută, deosebit de harnică, soție, mamă, soacră și bunică tare iubitoare, doamna preoteasă Adina este o femeie cumsecade, deosebit de modestă, înțelegătoare la problemele celor din jur, vecină bună și săritoare, de ajutor în permanență.

    Soții, Vasile și Adina Alb, sunt exemplu foarte bun atât în comunitate, cât și în familie. Cei doi băieți, binecuvântările prețioase de la Dumnezeu, sunt deosebit de modești, n-au știut niciodată ce-i aceea fandoseală cum că ei sunt fii de preot. Nici vorbă, ei au deprins de mici de la părinți acel comportament respectuos, omenos, cu dragoste și frică de Dumnezeu, încât nu-și permit nici într-o împrejurare să jignească pe cineva, să disprețuiască sau să se împăuneze.

    Bunicii își iubesc la fel de mult nepoții, fiindu-le și lor modele de viață, contribuind la creșterea și educarea lor, pe aceleași principii sănătoase, creștinești, cu care și-au crescut și copiii.

    Pe DANIEL ALB (n.1981) îl știu bine, chiar am fost colegi de muncă câțiva ani, pe vremea pe când eu mai predam câteva ore la Școala Gimnazială ”Sfântul Andrei” Sărmaș, după ieșirea la pensie. Ca să-i realizez portretul, aveam nevoie totuși de niște date strict personale, ani, nume și atunci am rugat-o iarăși pe nepoata mea Liliana Pop, secretara Școlii Gimnaziale ”Sfântul Andrei” Sărmaș, să mi le furnizeze. Astăzi, 26.02.2018, am găsit în cutia poștală datele respective și astfel am aflat, așa cum bănuiam, că materialul despre părintele Vasile aparține lui Daniel, fiul domnului părinte. Când am cerut date despre persoana lui, Daniel nu s-a mai implicat, ci a furnizat strict datele cerute Lilianei Pop, care a redactat un material concis, pe care îl citez:

    ”Profesorul-Diacon Vasile-Daniel Alb , fiul cel mic al preotului Alb Vasile și al Adinei, a fost crescut în credința lui Dumnezeu. Precum se spune ”așchia nu sare departe de trunchi”, Daniel este și el urmaș al lui Iancu - un moț din Harghita. Vede lumina zilei în octombrie 1981, la Toplița. Alături de fratele mai mare, Nicolae (Nicu)-(n.1979), își începe școala în satul Hodoșa, ca, între anii 1996-2000, să urmeze cursurile Liceului ”Miron Cristea” Subcetate.

    Între  anii 2003-2007, își petrece frumoșii ani de facultate în cetatea Sibiului, de unde ajunge licențiat în Teologie, la Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna ” și licențiat în Istorie la Facultatea de Istorie ”Nicolae Lupu” a Universității ”Lucian Blaga”.

    2005 este anul în care drumul lui Daniel se intersectează cu cel al tinerei Loredana Pop, cu care se căsătorește. În anul 2006, ianuarie, Dumnezeu îi binecuvântează cu o fetiță, Macrina-Lidia. În luna noiembrie 2007, Daniel și Loredana se bucurau de a doua fetiță, Anastasia-Marina.

    După întoarcerea acasă, Daniel intră în echipa de profesori a Școlii Gimnaziale ”Sf. Andrei” din Sărmaș, ca și suplinitor calificat, ca, în anul 2008, să-l întâlnim ca profesor titular pe catedra de Religie.

    Daniel păstrează legătura cu Sibiul, continuând studiile. În anul 2009, obține diploma de master în Teologie, la secția Istorice. După patru ani, Daniel este întâlnit ca masterand la Teologie, secția Practice, pe care o promovează în anul 2015.

    În anul 2016, ianuarie, Loredana și Daniel se bucură de a treia fetiță, Ana-Filofteia, iar în 2017, noiembrie, venea pe lume a patra fetiță, Maria-Parascheva.

    În toamna anului 2017, la scurt timp de la nașterea Mariei, Daniel este chemat la slujirea lui Dumnezeu. În timpul Slujbei Sfintei Liturghii a sărbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, l-a hirotonit întru diaconie pe Daniel. Astfel, Daniel continuă activitatea începută de tatăl său Vasile, acum 39 de ani.”

    Având aceste date importante despre evoluția lui Daniel pe linie profesională și familială, aș conchide că tânărul profesor-diacon Alb Vasile-Daniel a făcut enorm de multe până la vârsta de 37 de ani, pe care o are. Cred că, impresionată de-a dreptul de multitudinea de realizări, Liliana a omis, neintenționat desigur, să spună că Daniel a parcurs și toate etapele devenirii profesionale, acelea de după absolvirea facultății, adică Definitivatul, Gradul didactic II și Gradul didactic I. Trăgând linie și adunând, chiar mă mir cum de a avut atâta  timp pentru toate. Înseamnă că Daniel știe să-și dozeze tare bine timpul și că orice în viață trebuie făcut la momentul oportun.

    Îmi amintesc cu plăcere de împrejurările în care l-am cunoscut pe Daniel. Cred că era în toamna anului 2006, imediat după începerea anului școlar. Eram deja pensionară, dar mai predam câteva ore la școala din centru. Am coborât de la etaj, m-am oprit pe coridorul înspre secretariat și mă uitam la icoana Sf.Apostol Andrei, care fusese donată școlii de IPS Ioan, Arhiepiscop al Covasnei și Harghitei în acel timp, în anul 2004, când școala a fost botezată cu numele ” Sf.Andrei ”. S-a oprit lângă mine un tânăr cu un zâmbet fermecător, care m-a salutat cu un respect deosebit și apoi s-a prezentat. După nume și asemănare mi-am dat seama imediat că este fiul domnului părinte Vasile Alb, de la Hodoșa, fără ca el să-mi spună acest lucru. Apoi mi s-a adresat:”Nu vă supărați că vă întreb, dar cred că dumneavoastră sunteți doamna profesoară Tarcău și ați inițiat botezul școlii cu numele Sfântului Andrei”. A mai adăugat că a auzit multe lucruri despre mine. Am zâmbit și i-am răspuns că eu sunt, iar despre ceea ce a auzit despre mine, depinde câte lucruri de bine și câte de rău. Ne-am amuzat pe această temă. L-am îndrăgit pe loc pe acest tânăr cu totul special. Cât timp am mai lucrat în școală, găsea momente potrivite ca să conversăm pe diferite teme, minunându-mă de preocupările tânărului cu o cultură enciclopedică, care are un respect deosebit pentru persoanele vârstnice.

    Ceea ce mă impresionează de-a dreptul este că Daniel este prezent la tot ce se organizează la nivel de școală, biserică, comunitate. Cu zâmbetul de om foarte deschis și bun, este întâlnit la tot ce se organizează și se desfășoară, implicându-se în multe, cu multă pricepere. La biserica de la Hodoșa, este alături în permanență de părintele Vasile, tatăl său, care-i împărtășește practic dintr-ale profesiei de preot. Glasul lui, deosebit de frumos, melodios, cald, îmbietor, îl completează fericit pe cel al părintelui Vasile. Alături mereu de tatăl său, Daniel este prezent la Sfintele Liturghii, cununii, botezuri, înmormântări, parastase. Este prezent și la celelalte biserici din comună, cu ocazia unor evenimente deosebite din viața acestora, la hramul bisericilor, la activitățile religioase organizate în cadrul ”Zilelor Sărmașului”. L-am întâlnit pe Daniel la Mănăstirea ”Sf.Ilie”, Toplița, de ”Sfântul și slăvitul Prooroc Ilie Tresviteanul”, la hramul ”Mănăstirii Doamnei”- 8 septembrie. La monumentul eroilor din centrul comunei, Daniel, nu numai că este prezent, dar și pregătește și prezintă cu elevii puncte de program specifice momentului, cântă alături de copii.

    Am avut ocazia să aflu de la părinții și de la elevii profesorului de Religie, Daniel Alb, că acesta este un pedagog desăvârșit, fiind foarte apropiat de copii și tare înțelegător, folosind metodele cele mai potrivite în relația cu elevii, având în vedere că materia predată este abstractă, presupunând multă delicatețe și o foarte bună pregătire psihopedagogică. Anual, elevi bine pregătiți și cu mare dragoste pentru materia predată de tânărul profesor participă la olimpiada pe teme de religie. Mă aflam la Sf. Liturghie la Sărmaș, când, în predică, domnul părinte Aurel Truța a felicitat-o pe eleva Platon Crina, care a luat locul I la olimpiada județeană. Discret din fire, Daniel tace și face. Trebuie să afli de la alții despre succesele lui, dacă acestea nu se desfășoară în văzul tuturor.

    Regret enorm că o migrenă, instalată de dimineață, nu mi-a permis să fiu prezentă la un eveniment deosebit de important din viața lui Daniel, acela de hirotonire ca diacon, care s-a desfășurat la Biserica Hodoșa, în ziua de 8 noiembrie 2017, de hramul Bisericii ”Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Cu o seară înainte, 7 noiembrie, când se aprind lumânări în cimitire și se duc pomeni de sufletul morților, soțul meu a fost la cimitir, iar părintele Vasile a insistat să participăm neapărat la slujba de a doua zi. M-am bucurat tare mult seara, dar m-am întristat dimineața, deoarece un eveniment în care era implicată o persoană dragă sufletului meu, cum este Daniel, se va desfășura în lipsa mea. Sunt sigură că, dacă aș fi avut norocul să particip, cartea mea ar fi avut încă câteva pagini. I-am spus soțului meu să fie foarte atent la tot ce se va desfășura acolo, încât să-mi poată furniza amănunte. Repet, eu n-am participat, dar, deși mă durea capul, cu ochii minții am urmărit, am derulat momentele, știind, de la alte slujbe de acest gen, cum se desfășoară un asemenea eveniment.

    În ziua de 8 noiembrie 2017, a fost o mare sărbătoare la Hodoșa, la care a fost implicată toată suflarea din sat. Biserica a fost plină ochi de enoriașii de la Hodoșa, din Sărmaș și din alte localități. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți, vreo 17-18 la număr, în frunte cu PS Andrei, Episcop al Covasnei și Harghitei. Toți participanții erau deosebit de emoționați. Părintele Vasile trăia la maxim emoțiile, și ale tatălui iubitor și bucuros că-și vede fiul într-o asemenea postură și pe cele ale fiului, care devenise, cu câteva zile în urmă, tată pentru a patra oară și care acum era hirotonit diacon. Cât despre Daniel, soțul meu mi-a spus că era cel mai emoționat, îndreptându-și adesea privirea spre cele trei fetițe ale sale, care erau îmbrăcate în frumoase costume populare. Cea de-a patra fetiță nu putea fi prezentă pentru că era prea mică, avea doar câteva zile, dar ea era prezentă în sufletul tatălui său iubitor, care nu mai știa cum să-și mai împartă atâtea trăiri minunate. Asculta, cu mare bucurie, cuvintele elogioase referitoare la activitatea prodigioasă a părintelui Vasile și a lui, a întregii comunități din Hodoșa, rostite, tot cu emoții, de către părintele Cantor Gavril, Sărmaș, protopopul Dumitru Apostol, Bilbor și de PS Andrei. Poate au fost și alte luări de cuvânt, dar despre acestea mi-a amintit soțul meu. După emoționanta slujbă, toți cei prezenți au fost invitați la masa pregătită pentru acest eveniment important din viața hodoșenilor. Soțul s-a întors acasă deosebit de vesel, cu o încărcătură sufletească aparte.

    Toate realizările lui Daniel sunt grozave, dar calitatea lui de părinte a patru copii, la numai 37 de ani, este  ca o încununare a tuturor virtuților alese ale acestui tânăr inimos. Întotdeauna m-a impresionat că, la activitățile organizate la nivel de biserici sau de comunitate, despre care am vorbit deja, Daniel este însoțit mereu de frumoasa lui soție, Loredana, și de fetițe.

    Mă uit la fotografia aceasta, în care sunt cei șase, de la mic la mare și mă minunez privindu-i, gândindu-mă la frumusețea vieții, la binecuvântările presărate de Dumnezeu pe pământ.