Nu locuia departe de casa noastră, dar nu mergeam
niciodată la aceşti bunici decât însoţită de mama deoarece se ajungea la ei
străbătând uliţa cea mare a satului. Rămâneam uneori şi în grija bunicii… Şi ca
să nu observ plecarea pe furiş a mamei, bunica mă ademenea în grădina ei. Îmi
plăcea în mod deosebit să fac alături de ea o vizita în grădina care mi se
părea atunci foarte mare şi în care de fiecare dată îmi oferea ceva deosebit:
căpşuni, zmeură, prune, strugurei, agrişe care strepezeau dinţii şi îngurzeau
gura, pere aromate, mere, corcoduşe… Şi acum îmi închipui Grădina Raiului la
fel ca grădina bunicii.
Mă revăd în preajma ei prin grădină sau la
cuptorul de pâine. Era acolo un univers inedit, unic în felul său, poate de
aceea mi-a rămas printre imaginile familiare. Acolo se pregătea şi se cocea
pâinea o dată pe săptămână, în fiecare sâmbătă. Bunica făcea pentru mine, de
fiecare dată, o păsărică în formă de cruce, cu coada şi cu aripile crestate cu
coada lingurii şi cu doi ochi bulbucaţi din două grăunţe de porumb. Aşteptam cu
nerăbdare să se rumenească păsărica pe care bunica o punea la copt chiar în
gura cuptorului, înconjurată de câţiva
pupi, nişte pâinişoare rotunde. Era întotdeauna aşa de frumoasă pasărea
bunicii, pasăre măiastră! De aceea, poate, nu îndrăzneam să rup din ea nici o
fărâmă; s-ar fi destrămat toată vraja bucuriei… Simt şi acum mireasma de pâine
coaptă care învăluia ograda. Pofta de pâine proaspătă o potoleam imediat ce
bunica scotea, o dată cu păsărica, şi pupii, pe care îi frângea în patru, cu ajutorul
ştergarului alb şi curat cu care se încingea când se apuca de acest proces de
pregătire a pâinii. Pupii sau plăcintele cu brânză erau un deliciu împreună cu
laptele dulce şi rece de prin oalele de lut înşirate pe poliţa cămării.
Bunica, ca orice gospodină pricepută a acelui
timp, cunoştea bine rânduiala coptului pâinii. Când considera că este bine
încălzit cuptorul, scotea jarul cu cociorba, curăţa vatra cu măturoiul bine udat, arunca o mână de
făină de popuşoi să verifice temperatura vetrei şi cu lopata de lemn orânduia
pe vatră cele opt-nouă pâini, sogite în prealabil pe o planşetă. Iarna, când
cuptorul se răceşte repede, dacă i se părea că pâinea întârzie să prindă coajă,
împingea din nou jarul în gura cuptorului şi aprindea o zăcneată, un foc din
surcele…
Îmi amintesc lădoiul cu hainele de sărbătoare ale
bunicii! Păstra aici hainele pe care le îmbrăcase în tinereţe: cămăşi
împodobite cu mărgele multicolore, prigitori ţesute din păr şi din horoampă. La şaizeci-şaptezeci
de ani, ţinuta bunicii devenise sobră. Se îmbrăca în fiecare zi de sărbătoare
cu o fustă neagră din stofă sau din catifea, cu una din cămăşile ei discret
împodobite cu şire cusute cu bumbac negru pe piept şi pe mâneci, deasupra de
cot, şi cu taior negru.
Unde o fi scrinul bunicii? Dar mai ales mă întreb
cum au dispărut mărgelele bunicii din acest scrin, mărgelele pe care le râvneam
aşa de mult, frumoase cum nu am întâlnit altele de atunci? Erau din porţelan
fin, încondeiate cu linii curbe şi cu motive florale discret colorate pe un fond
alb-albastru. Mă găteam pe furiş cu ele în faţa oglinzii, apoi le puneam la
locul lor, mângâindu-le. Bunica m-a asigurat că vor fi ale mele când mă voi
face mare şi când voi şti să am grijă de ele… Când am crescut, bunica nu mai
era, iar mărgelele dispăruseră ca prin farmec…
Mărgele de la 1900 (aprox.), din colecția Casa cu amintiri
Mi-amintesc de prima mea cusătură… Bunica îmi cumpărase de la târg o
bucată de pânză pe care era imprimat un desen reprezentând un cuc. Aşa am
învăţat, la numai cinci ani, să marchez prin cusătură în urma acului liniile
desenului imprimat pe pânză. Am învățat mai întâi să cos, apoi să citesc...
Mi-amintesc şi de păpuşa pe care mi-o
confecţionase bunica, un „moroi”, cum îi zicea ironic tata. Părul şi
trăsăturile chipului erau doar desenate pe suprafaţa netedă a capului sferic
din lemn, capul, recuperat probabil de la o păpuşă mai veche, contrastând cu
trupul măhălos şi diform, confecţionat din cârpe. După cum arăta, numele de moroi
îmi sugera ceva urât şi dizgraţios. Deşi nu-mi plăcea această păpuşă, mă jucam
cu ea pentru că era singura mea jucărie, singura păpuşă pe care am avut-o în
copilăria mea. Părinţii şi bunicii se bucurau de prezenţa mea şi, oferindu-mi
dragostea lor cu mărinimie, mă făceau să mă simt ca într-o lume de poveste. Aşa
percepeam eu copilăria, o lume de poveste, inconştientă de ororile obsedantului
deceniu al şaselea.
Mi-amintesc de feluritele stări pe care le-am
trăit ascunsă în tufele de ribizli din dosul casei bunicii. Mă pitisem acolo
supărată că mama mă lăsase în grija bunicii. Alarmase bunica vecinii, mă
căutaseră pretutindeni, inclusiv pe la Mureş. Bunica era disperată. Nimeni nu mă văzuse.
Dispărusem fără urmă. Am ieşit din ascunzătoarea mea doar târziu, îngrozită de
umbrele din grădina de pomi în lumina clar-obscură a lunii, umbre care
începuseră să se mişte prin grădină în foşnetul vântului, şi ruşinată totodată
pentru supărarea pe care am pricinuit-o…
Mi-amintesc cu drag cum, printr-o scurtă
rugăciune, bunica îmi binecuvânta perna
pe care mă culcam, pentru a adormi mai repede, şi, totodată, somnul: „Cruce-n
masă, cruce-n casă, cruce-n patru colţuri de casă, sfântă cruce-ajută-mă şi de
rău fereşte-mă!” Cu degetele împreunate ale mânuţei mele, cuprinsă şi dirijată
de mâna bunicii, desenam pe pernă, unde aveam să-mi aşez capul, semnul crucii,
apoi simţeam cum somnul mă ademeneşte şi mă ridică încetişor pe aripele sale
fermecate în lumea viselor.
Mă văd cu bunica, una din amintirile mele cele mai vechi, în biserica din sat. Stăteam în strană alături de ea. Eram mândre una de cealaltă. Biserica era plină de lume. Era o zi de mare sărbătoare, probabil Rusaliile, o sărbătoare a verii, fiindcă tot ceea ce am putut face în timpul liturghiei a fost să admir mânecile frumos ornamentate ale cămășilor cu care erau îmbrăcate femeile. Biserica, prin prezența lor, părea un câmp cu flori multicolore.
Despărţirea mea de bunica s-a petrecut la spital, unde era internată... în tăcere... Chipul ei, încadrat de fereastra spitalului, împietrit sub un
zâmbet sfâşietor de trist, cu ochii umezi, mi-a transmis un fior rece. În 1957, aveam șapte ani, eram
prea mică să înţeleg că bunica, presimţind eterna tăcere ce avea să se aştearnă
în curând între noi, îşi lua adio de la mine şi de la mama, mângâindu-ne duios
cu privirea…
Bunica nu a plecat... s-a mutat doar în amintirile noastre, mereu reînnoite de mama și de toți cei care am iubit-o, mai ales în momentele în care ne confruntam cu tot felul de încercări legate de sănătatea noastră, precum: răceli, guturai, răni ușoare, obrinteli, înghețarea unor extremități ale corpului (nas, urechi, degete), dureri de dinți și articulare, lovituri cu echimoze și umflături, luxații, opăreală (opăritură - iritarea pielii la încheieturi, între coapse, între degetele de la picioare), rosături de pantofi... În vremea aceea nu beneficiam de servicii medicale de urgență, nici de farmacie. Se apela la cunoștințele dobândite prin experiența directă, la remedii transmise de la o generație la alta. Leacurile erau căutate în ce sătenii aveau la îndemână: apă, sare, petrol, untură de porc sau gâscă, miere, lapte, cartofi, ceapă,usturoi, semințe de in, plante de tot felul...
Bunica era recunoscută pentru remediile pe care le știa, pentru un sfat bun sau pentru primul ajutor pe care îl acorda. Mama regreta că nu acordase mai multă atenție celor știute de bunica, mai ales când, lipsită de sfatul ei sigur, înțelept și convingător, se confrunta cu probleme de felul acesta. Copil fiind, răceam uneori. Eram oblojită după medicina populară. Febra o domoleam cu comprese cu apă și oțet sau cu lapte acru; mama îmi ungea tălpile cu petrol și le încălzeam la focul din sobă, apoi puneam șosete și stăteam în pat. Pentru tuse îmi punea pe piept o foaie de caiet unsă cu untură de porc și încălzită bine, peste care punea un fular de lână. Indicat era și un săculeț cu sare încălzită. Băile calde la picioare și inhalațiile cu stroh sau flori de fân, gargara cu apă sărată erau nelipsite. În caz de arsuri, puneam cataplasme cu felii de cartofi cruzi, iar unguentul de prim ajutor era albușul de ou. Pentru durerile în gât, erau recomandate cataplasme cu cartofi fierți calzi sau cu mămăligă caldă. Opăreala se remedia cu făină de porumb, rosătura de pantofi sau iînțepătura de albine, cu frunze de patlagină sau călăpăr. (În toate grădinuțele vedeam în copilăria mea călăpăr, o plantă plăcut mirositoare, care era folosită desigur, ca plantă de leac. Azi nu mai văd nicăieri... Fugim repede la farmacie...) Frunzele de brusture apărau capul de insolație sau calmau durerile articulare, folosite sub formă de cataplasme.
Leacurile astea le țin minte fiindcă au fost experimentate pe mine. Erau benefice fiindcă eram și eu puternică și dovedeam astfel de încercări ale bolilor. Eram călită, fiindcă vara eram permanent conectată la energiile pământului, umblând desculță, ca toți copiii, și ne scădam în apa limpede a părăului Călnaci, care cobora din munte, după ce îi răstoceam cursul, bălăcindu-ne printre peștișori și raci.
Bunica știa tot felul de reţete de leacuri tămăduitoare, era de toată isprava: ştia să pună oasele la loc în caz de luxaţii, ştia să moşească viţeii şi purceii, să castreze porcii… Eram în grija bunicii când cineva a fost adus cu căruța la bunica, având o mână luxată din umăr și dureri îngrozitoare. Bunica l-a primit, a așternut un țol (cergă, pătură) pe dusumea și l-a așezat acolo pe pacient. Pe mine m-a invitat afară din casă, dar am rămas în apropiere, curioasă fiind; am fost un fel de martor auditiv. Gemetele bietului om nu le-am uitat multă vreme. Manevrele bunicii reușiseră si omul a plecat multumit acasă. Luxațiile le rezolva cu iscusință, răbdare și curaj, prin masaj făcut cu apă călduță și săpun, urmărind articulația cu simțul tactil și ochii minții.
Bunica își îngrijea tenul spălându-l din când în când cu săpun de ras și tărâțe de grău (peeling natural!), apoi îl catifela cu spumă de pe laptele de vacă proaspăt muls. Mâinile le curăța cu apă, săpun si făină de porumb.
Bunica ucenicise la o mănăstire de maici, apoi, în timpul Primului Război Mondial, când a fost obligată să ia calea pribegiei, împreună cu bunicul și cei doi fii, la fel ca mai toți locuitorii comunei, a slujit la o mănăstire din Moldova. Doar în vremea aceea de bejenie bieții oameni s-au confruntat cu diverse boli și neputințe, obligați fiind să încerce tot felul de soluții de a se tămădui, cu ce aveau la îndemână, așa cum se spune: alimentele sunt și medicamente pentru trup. Demnă, determinată, dotată cu spirit de observație, curaj și voință de a înfrunta orice obstacole, a dobândit priceperi și dexteritate. Multe femei erau vrednice, la fel ca bunica, dezvoltându-și anumite abilități și purtându-și cu mândrie supranumele, precum Moașa din Coastă, Ioana care scoate măsele...
Bunica fusese o femeie puternică, semeaţă, hotărâtă, sobră, impunătoare. Era omenoasă, prietenoasă şi săritoare când era nevoia de ea și, ca urmare, era respectată şi apreciată de multă lume din sat. Mulţi din cei care o cunoscuseră şi pe care îi ajutase, într-un fel sau altul, au pomenit-o şi au regretat-o sincer mulţi ani după moartea ei. Cred că şi de aceea i-am simţit prezenţa mulţi ani şi nu am uitat-o niciodată...
În convorbirea cu unchiul Dumitru Pop, înserată în voulmul III al cărții LA OBÂRȘIE... LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE (2015), acesta vorbește foarte emoționant despre bunicii mei materni:
„Mi-amintesc cu plăcere de mătușa Ana și unchiul Gavril, fratele tatei.
Erau bunicii tăi, Doina. Vecinii noștri cei mai apropiați. Fiind orfan, mătușa
a fost bună și grijulie cu mine, și cu frații mei, ca o mamă. Unchiul era un om
vrednic, demn, sobru, un adevărat stâlp al familiei, nedezmințindu-și
numele de Pop. Pentru
mine, casa părintească înseamnă și casa bunicilor tăi! Am găsit acolo multă
ocrotire, mângâiere, iubire, bunătate.
Mi-amintesc de animația din zilele de sărbătoare din curtea bunicilor
tăi, din anii de acalmie de după război. Eram și eu prezent, mai ridicam
popicele jucătorilor și eram răsplătit cu câțiva bănuți. Pavilionul de dans al
unchiului era ca o adevărată instituție culturală.
Mi-amintesc ce mult eram atașat de Ioana, verișoara mea și mama ta. Era
ca și sora noastră. Căsătorindu-se și mutându-se la socri (1949), i-am simțit lipsa. Zilnic
o vizitam… mai ales că primeam de fiecare dată și două mere…”
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/12/dumitru-pop-vorbind-despre-trecute.html
Nunta fiului Ioan Pop
Bunicii - socrii mari -, în stânga mirelui
Fiul Petru cu soția Maria și fiica Ioana, rândul de jos
Bunica (rândul de jos, centru)
Bunica, fiul Petru, fiica Ioana și nepoata Aurica
Ioana, sora bunicii
Bunicul Gavril
Odihnă veșnică bunicilor mei Ana și Gavril Pop, în pacea și Lumina Lui Dumnezeu!
Cămașa purtată de bunica la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1938, când s-au sărbătorit 20 de ani de la Marea Unire
*******************************
Text publicat parțial în cartea
SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011,
