Casa bunicului sau „eu cred că veșnicia s-a născut” în Bucovina, de Adrian Păstrăv

Când spun „România”, îmi răsună în minte frumoasele versuri ale lui Marin Sorescu: „A existat numai o ţară frumoasă/ la o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe/ Ca o barbă nepieptănată de crai.”, aceeaşi ţară de glorii şi de dor a marelui poet, Mihai Eminescu. Mă gândesc la un popor care, în ciuda atâtor asupriri de-a lungul veacurilor, luptând ,,Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii/ Şi cu turcii” a reuşit să îşi păstreze identitatea naţională şi vatra strămoşească. Când murmur numele pământului meu  nu pot să nu mă gândesc la Bucovina, locul în care m-am născut, loc de istorie, de etnografie și de o puternică spiritualitate. Bucovina… laitmotivul vieții noastre, al doinei din Țara de Fag, al artei prelucrării lemnului (pentru că aici, în țara lui Dragoș- Vodă și lingurile de lemn spun o poveste!), laitmotiv  al  straielor  pe care străbunii de la poalele Rarăului le purtau cu mândrie la sărbători, cu demnitate la biserică şi cu fălnicie în  viaţa cotidiană ( știți câți Mândrileni sunt în Câmpul ăsta lung pe care l-a primit în dar Ionel Hălăuceanu, viteazul haiduc care a învins în luptă dreaptă creatura mitică?). Bucovina reprezintă, pentru mine, „suflarea românească”, un loc unde se împletesc deopotrivă istoria, muzica şi dansul cu datinile nunţii, în care mireasa  își mai primește încă alesul călare pe armăsari dintre cei mai virili ( nu în limuzine luxoase), cu obiceiurile înmormântării în care sufletul se ridică la cer însoțit de sunetul buciumului, cu ritualul scoaterii din mir al copilului. Este un ţinut unde „buciumul sună cu jale”, este o parte de rai, unde Dumnezeu mai coboară „cu picioarele sale sfinte” și împrumută o bucățică de albastu de Voroneț ca să-și gătească cerurile. Bucovina adună tot  zbuciumul neamului în inima Carpaţilor, unde bătrânele şi tainicele păduri, acompaniate de apele ce oglindesc puritatea şi trăinicia locului, mai spun poveşti sau cântece cu eroi puternici.

„Bucovina este în ansamblul său un imens atelier de creaţie, un depozit al artei populare tradiţionale, de o valoare estetică majoră”.(Tancred Bănăţeanu) Și pentru că toate aceste frumuseţi trebuiau să poarte un nume şi trebuiau să zacă laolaltă, s-a găsit un om care să adune  valorile unui neam în casa și în gospodăria sa, care cu timpul au devenit un adevărat  muzeu: bunicul meu, Ioan Grămadă. 

Casa părintească, gospodăria tradiţională păstrată întocmai, cu bordei şi prispă, ridicată pe bârne de lemn împletite în coadă de rândunică şi acoperită cu streaşină, e istorie vie, devenită „muzeului satului de la Capu Satului”.Aşa îi place să îşi numească munca de o viaţă, o pasiune hrănită încă din copilărie. Nu să adune cât mai multe obiecte și-a propus bunicul, ci să realizeze „un adevărat inventar complet al unei gospodării ţărăneşti din Bucovina, urmărind îndeosebi valoarea etnografică a acestora.” După cum însuşi spune, „primele obiecte care au stat la baza înfiinţării colecţiei au fost: două costume vechi de mire şi mireasă, un lăicer de la bunica, o cămaşă cusută cu fir metalic de la străbunica, o sucală, o vârtelniţă, o meliţă pentru cânepă, unelte pentru meseriile tradiţionale şi cărţi vechi.” Exponat cu exponat, suflet cu suflet, colecţia sa a ajuns să însumeze astăzi în peste zece mii de obiecte, repartizate pe mai multe secţii.

De multe ori am fost uimit  de meticulozitatea cu care orânduia acele „nestemate, incontestabile mărturii ale existenţei noastre spirituale”, cum le numea el. Cu timpul, privind cu ochi de copil încercările lui de a reconstitui trecutul , de a nu lăsa să intre în negura uitării ceea ce dă sens existenței noastre, am rămas de-a dreptul fascinat de cât adevăr se găsea în vorbele lui. Am învăţat matematica ţesutului, geometria iei şi pe cea a sculpturii în lemn, dar şi rugăciunile umile şi sincere ale ţăranului bucovinean. Am petrecut alături de vătăjeii care anunţau fericitul eveniment al nunţii, dar am fost părtaş şi la tristul ritual al înmormântării, ascultând tânguirea  femeilor care cântau cu jale la căpătâiul celui ce nu mai  este. 

Pentru scurt timp mi-a fost dat să trăiesc în sihăstria stânei tradiţionale, parte componentă a colecţiei. Cu emoţie, am fost iniţiat în meşteşugurile prelucrării lemnului sau fierului, a sticlei şi a ceramicii, a lânii sau a cânepei.  Și toate acestea doar pentru că am avut șansa unică de a fi nepotul bunicului meu, un om, o enciclopedie vie, o poveste.  Că este un un bun păstrător al tradiţiilor şi obiceiurilor de acum știe toată lumea. Cine a venit la Câmpulung și nu a trecut pragul casei „Ion Grămadă”? Că împarte cu toți bucuria tezaurului păstrat cu sfințenie în ograda sa , nu mai este pentru nimeni o taină. O taină este faptul că, deși istoria îl înconjoară, deși timpul  nu l-a scos din vârtejul lui,  bunicul are cei mai tineri ochi încărcați cu o infinită bucurie , de câte ori cineva îi trece pragul casei pentru a se bucura de istoria unui loc adunată de două mâini de țăran bucovinean.

Vizita în muzeul bunicului  te poartă spre obârşiile bucovinene, începând cu camera costumelor populare. Aici se pot admira frumuseţea şi talentul gospodinelor prin ţesăturile atent lucrate la războiul de ţesut.  Bunicul îmi spune că multe din straiele de sărbătoare erau realizate în taină, pentru ca mai apoi frumuseţea şi originalitatea, în spatele cărora se ascundeau zile şi nopţi de muncă, să fie apreciate la jocuri şi şezători. Mai apoi, casa bătrânească, în care au vieţuit trei generaţii, prezintă aspectele vieţii ţăranului în general. În prima odaie, locul unde se pregătea hrana, găsim încă ustensilele necesare gospodăriei, de la blidare, râşniţe şi până la oale de tot felul.

 O altă cameră, mai mică, te poartă în lumea spirituală , fiind ca un „mic sanctuar” de rugăciune. Cea mai impunătoare este aşa numita cameră de oaspeţi, unde se găsea mobilierul cel mai bun şi cele mai frumoase icoane. În spatele casei, bunicul nu a uitat că bucovineanul a pus mare preț pe școală și a pus „cărămidă pe cărămidă„ pentru a reprezenta imaginea primei săli de clasă din locul ăsta plin de legendă. Stâna tradiţională, uneltele pentru lucrul pământului dar şi  atelierul meşteşugăresc sunt prezente în ograda bunicului. Aici se făureau cu trudă şi iscusinţă obiecte de uz casnic frumos ornate: linguri din lemn, cofiţe, blidare, obiecte e mobilier, lăzi de zestre şi altele.

Muzeul bunicului meu este albumul nostru de familie. În el îmi văd strămoșii și printre ei mă zăresc și pe mine zâmbind încrezător viitorului. Dar muzeul bunicului nu este numai o imagine a familiei Grămadă, este o imagine a unei colectivități care, pentru că „trebuia să poarte un nume i s-a spus”: Bucovina.

Adrian Păstrăv, Colegiul Silvic „ Bucovina” Câmpulung Moldovenesc