Profesor LUCREȚIA CETINĂ - „APUSE VREMURI...”, Editura Cezara-Codruța Marica, 2019

  

     

    Dedidație: „În Corola de minuni a lumii, descoperim lumina, sensul și bucuriile vieții” (L. Cetină)

   Cartea APUSE VREMURI... a apărut în seria PRIMA VERBA îngrijită de VALENTIN MARICA, la Editura Cezara Codruța Marica, în anul 2019.

    Este dedicată fiului autoarei NICOLAE-DAN CETINĂ, jurist și mare iubitor de istorie, trecut în eternitate la vârsta de 51 de ani.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/03/sacra-ardere-de-sine-in-memoriam.html

  Este o carte de memorialistică scrisă și publicată de profesoara Lucreția Cetină la venerabila vârstă de 90 de ani. Amintirile povestite în carte sunt impregnate de nostalgia copilului care și-a petrecut vârsta de aur în familia lui Petru și Ana Pop din comuna Subcetate, iar realitățile satului românesc transilvănean din perioada interbelică sunt plasate într-un context mal larg, social, politic și istoric, văzut din perspectiva profesorului de limba și literatura română  - istorie care a fost. Interferează în carte două planuri : o realitate subiectivă percepută la vârsta copilăriei și o realitate obiectivă, înțeleasă și analizată de omul de cultură Lucreția Cetină, pe bază de argumente științifice. „Așadar, viață și istorie.”

     În CUVÂNT ÎNAINTE, autoarea vorbește despre această carte ca „îngemănare a celor două pasiuni ale sale, literatura și istoria, prezentându-ne câteva din  nomentele vieții de pe aceste meleaguri, surprinse din mulțimea evenimentelor care au marcat țara noastră și în special fascinantul spațiu geografic al Depresiunii Giurgeului din Carpații Orientali. (...) Nu sunt doar aduceri-aminte, mărturii, repovestiri, ci argumente pentru un timp edificator și demn, care a dat vieți și oameni, reprezentând vrednicia, munca adevărată și rodul acesteia.”

     Cătunul Mărinești, din satul Filpea, unde autoarea și-a petrecut primii ani ai copilăriei, rămâne în memoria ei ca un tîrâm de poveste:

     „Pătrundem pe nesimțite într-o lume de basm și suntem înconjurați de minuni ale naturii. Imagini vizuale se perindă neîncetat prin fața ochilor minții, făcându-ne să zărim în depărtări munții, să urmărim jocul norilor și să auzim cântecul vântului, să deslișim culorile florilor în întinsul câmpiilor, să simțim moliciunea ierbii verzi și răcoarea codrilor de munte. E atât de frumos încât pare ireal, dar acele locuri își etalează și în prezent frumusețile naturale celui care dorește a le cunoaște.”

Foto: Doina Dobreanu

      

     Cu aceeași pasiune vorbește despre oamenii acestui loc, „frumoși, zvelți și energici, cu portul lor impresionant, în care își revărsau iscusința și frumusețea sufletului”, despre muncile, obiceiurile și sărbătorile lor, despre confruntarea acestora cu evenimentele istorice. Pretutindeni răzbate dragostea autoarei față de locul natal și oamenii acestuia și dorința de a le face cunoscute. Sunt „vremuri apuse”, rămase în sufletul său, amintiri dragi pe care simte nevoia să le împărtășească, spre a nu se pierde.

     II. CONVORBIRE CU PROF. LUCREȚIA CETINĂ (n.1929, Subcetate, Pop)[1]

 

Doina Dobreanu: Bine aţi revenit „acasă”! Chiar dacă aţi plecat de multe zeci de ani din Subcetate, amintiri dragi din copilărie şi tinereţe vă îndeamnă la reîntoarceri, uneori şi numai în gând.

Lucreţia Cetină: Este adevărat. Doar privind la televizor viforniţa iernii împânzind Arcul Carpatic cu fulgi argintii şi jucăuşi mi-amintesc de colinele de pe Filpea, cu case liniştite, cu drumuri şerpuitoare troienite, cu brazii cu coroanele dese încărcate de omătul moale…

DD: Îmi spuneaţi că cerul nu este niciunde atât de albastru şi luna atât de luminoasă ca aici, deşi viaţa la Subcetate nu a fost niciodată doar sărbătoare. Eraţi un copil când a început războiul…

LC: Aveam 11 ani. Anul 1940 a fost un an de răscruce în viaţa mea şi a fraţilor mei: atunci a murit şi mama… Am rămas în grija tatălui. Tata ne-a educat în spiritul muncii, dreptăţii şi încrederii în forţele proprii. El nu concepea insuccesul sau înfrângerea. Dorinţa dânsului a fost să studiem. Voia să devin profesoară de limba română. În plin război, în anii 1942-1944 am urmat liceul cu predare în limba română la Bistriţa–Năsăud. Am cunoscut toate grozăviile războiului, deoarece călătoream cu trenul care staţiona în gări, când aveau prioritate trenurile cu răniţi sau trenurile care se îndreptau spre front cu tunuri, tancuri, ostaşi, petrol.

DD: Practic, v-aţi desprins de sat la o vârstă destul de fragedă. Şi totuşi, rădăcinile vă cheamă mereu şi mereu.

LC: Familia noastră are rădăcini adânci în aceste locuri. Părinţii şi bunicii noştri s-au implicat în viaţa socială, economică şi politică a comunei. Tatăl meu, Petru Pop (1899-1952), a fost mulţi ani primar, la fel ca şi bunicul, iar unchiul, Iacob Pop, a fost notar.

DD: Să ne întoarcem la vârsta nevinovată a copilăriei dumneavoastră, perioada cea mai frumoasă. Ce amintiri din acei ani vă stăruie în minte?

LC: Între cele două războaie mondiale, comuna noastră era prosperă. Gradul de civilizaţie era avansat şi învăţământul era bine organizat. Ziarele centrale soseau la noi zilnic, precum şi alte reviste cu conţinut practic.

De câte ori se apropie Paştele mi-amintesc de fetele frumoase şi feciorii ca nişte crai, îmbrăcaţi în haine noi de sărbătoare, de jocurile cu ţurca, de leagănele şi scrânciovele care ne aduceau atâta bucurie, de atâtea alte jocuri cu mingea pe care le inventam, de mirosurile ademenitoare de cozonaci şi de pâine caldă.

Mi-amintesc de târgurile de primăvară şi de toamnă, la 15 martie şi 1 septembrie, evenimente importante pentru comunitatea satului, la care participau şi persoane din satele învecinate, şi români, şi unguri.

Îmi amintesc de zilele de sărbătoare, când, după-amiaza, consăteni de toate vârstele se adunau în pavilionul de dans din curtea unchiului Gavril, bunicul tău, pentru a petrece câteva ore împreună. Parcă acum aud cântecul viorilor, acompaniate de ţambal şi dobă şi chiuiturile flăcăilor în ritmul învârtitei şi al ştraierului.

La şcoală, disciplina era riguroasă. Domnul Andrei Cotfas era foarte autoritar şi regulamentul impus era respecat întrutotul. Mi-o amintesc cu drag pe doamna Miţi Cotfas, învăţătoarea surorii mele mai mari, Mărioara. Eram tentată să-i încalţ şoşonii... Doamna era o fire blândă şi mă iubea deoarece eram vorbăreaţă, zburdalnică şi perseverentă.

Am avut părinţi minunaţi. Prin hărnicie şi puterile proprii, tata şi fratele său, Gavril, s-au mutat de pe Filpea în centrul comunei, unde şi-au construit case durabile. Cei doi fraţi, împreună cu familiile lor, au trăit în deplină armonie. Dacă mă gândesc bine, Popenii au pus aici baza vieţii moderne. Comuniştii au avut grijă să facă să fie ştearsă orice urmă…

DD: Vă amintiţi, desigur, măcar dumneavoastră, cu admiraţie şi mândrie, de realizările tatălui dumneavoastră pentru comună…

LC: În anul 1945, când se apropiau trupele sovietice şi frontul cu toate ororile, primarul comunei Subcetate era tata. Posed documente eliberate de Comandamentul Sovietic din Gheorgheni din care reiese responsabilitatea tatei de a mobiliza la muncă forţată pe sătenii din zonă în vederea reparaţiilor drumurilor, podurilor şi a liniilor ferate distruse de germani.

Tata a pus la adăpost femeile şi copiii, iar bărbaţii, alături de el, au participat la munca de refacere. În acest fel, tata a protejat comuna, care nu a căzut pradă jafului şi violenţei. Locuitorii comunei au suferit puţin, deoarece, drumurile fiind reparate, armata sovietică a putut înainta pe Valea Mureşului, având căi de acces. Au fost, totuşi, cazuri izolate de încercare de viol şi jaf din partea soldaţilor scăpaţi de sub control, sub influenţa alcoolului.

Cu toate realizările în folosul comunei, tata a fost persecutat, ponegrit, interogat până în ultima lui clipă a vieţii. S-a stins în 1952, la numai 63 de ani, cu dureri în suflet deoarece şi copiii lui erau persecutaţi de regimul comunist.

DD: Niciunul din copiii lui Petru Pop n-a rămas în sat...

LC: Toţi fraţii ne-am împrăştiat din sat, am înfruntat vitregiile vremurilor de după război, ne-am încurajat, ne-am stimulat reciproc. Am răzbit greu, la fel ca şi ceilalţi fraţi, din cauza referinţelor nefavorabile primite din comuna natală, referinţe care vizau activitatea de primar liberal în această comună a tatălui în perioada interbelică. Profesional, ne-am realizat toţi fraţii, prin muncă asiduă, tenacitate şi perseverenţă.

Ioan, fratele cel mare, (1923-1991) a ajuns economist, ultima funcţie fiind cea de Director Economic la Fabrica de Mobilă şi Cherestea din Reghin.

Sora mea, Maria (n.1925), căsătorită Şerbănescu, a lucrat înainte de pensionare (1966-1980) în cadrul Institutului de Studii şi Proiectări pentru Agricultură şi Industria Alimentară (ISPCAIA) ca economist principal, ocupându-se cu probleme de plan - producţie - proiectare în sectorul de zahăr şi export.

Fratele Dumitru (n.1935) a fost economist la Sfântu-Gheorghe.

Sora Ioana (n.1927) a manifestat un ataşament nemărginit faţă de profesia ei, de asistentă medicală. Este cea mai altruistă dintre noi, cea mai darnică, cea mai devotată familiei. În jurul ei ne-am adunat toţi.

Nicolae (n.1931), copilul preferat al tatei, a rămas un dezrădăcinat. A fost muncitor la Braşov, dar nu s-a adaptat niciodată vieţii citadine.

DD: Să ne întoarcem la dumneavoastră. Vorbiţi-ne despre traseul dumneavoastră existenţial…

LC: Am absolvit liceul la Braşov în anul 1950. În acelaşi an am reuşit la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Filologie. În anul 1952, luna octombrie, când deja eram studentă în anul al treilea, am fost exmatriculată din cauza referinţelor care soseau periodic la universitate din partea Primăriei din comuna natală, referinţe în care eram socotită fiică de chiabur, iar tata duşman de clasă, exploatator. Eram orfani (tata murise în acelaşi an în luna iunie, iar mama în anul 1940), dar nu impresiona pe nimeni. Nu posedam nici o avere. Totul trecuse în posesia statului, iar casa părintească a fost închiriată. Şi fraţii mei - Mărioara, Nelu şi Ioana - au fost concediaţi.

Studenţii exmatriculaţi erau urmăriţi şi mulţi ajungeau la închisoare, dacă erau găsiţi fără ocupaţie sau dacă purtau corespondenţă cu persoane „suspecte”. Noi am scăpat. Eu m-am înscris la un curs de 6 luni, de planificator. Am absolvit pe locul II şi am fost repartizată la Timişoara, în anul 1953. În biografiile mele n-am scris nici că am fost studentă, nici despre părinţii mei.

În anul 1954, după un an de activitate ca planificator în construcţii, am putut să-mi dau demisia. Am fost pe rând bibliograf, şefa secţiei metodice, bibliotecar-şef la Biblioteca Centrală Regională - Banat. Am elaborat multe lucrări bibliografice, monografii şi am fost corespondentă la ziarul sârbesc „Pravda”.

Am reuşit să fiu reînscrisă la universitate, secţia română - istorie, în anul al treilea, în1957, schimbându-mi numele prin căsătorie. M-am ambiţionat şi am dat toate diferenţele de anul I şi II la istorie şi în aprilie 1959 am absolvit facultatea cu 5 ani de studiu.

În anul 1962 am venit la Târgu-Mureş, unde mi se oferise funcţia de director la Liceul Sanitar, dar s-au făcut verificări în comuna Subcetate şi referinţele erau ca cele din anii ’50. N-am corespuns ca director din punct de vedere politic. Am ajuns profesor de limba română şi istorie la o şcoală unde am întâlnit mai mulţi profesori în situaţia mea, profesori ţinuţi în umbră, dar folosiţi la toate activităţile, de orice natură. Am fost primită cu toată dragostea de colectivul şcolii, de aceea am rămas acolo până m-am pensionat.

Dacă privesc în urmă, am satisfacţia că am pregătit multe serii de elevi, care s-au realizat în viaţă, şi buni specialişti, şi patrioţi.

DD: Vă mulţumesc şi vă doresc Crăciun fericit, cu bucurii şi sănătate, iar Anul 2013 să fie mai darnic, cu noroc şi speranţe de mai bine!

---

[1] Publicată în vol. I al seriei LA OBÂRȘIE , LA IZVOR… CONVORBIRI LA SUBCETATE, Editura Cezara Codruța Marica, 2013, autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU, pp. 27-30

Mi-e dor…

       de DORIN DUMITRIU

Mi-e dor de sat, de satul ce se stinge,
Îl părăsesc pe rând toți oamenii frumoși,
La fiecare poartă o biată mamă-și plânge
Copii plecați în țări străine, neîntorși.

Mi-e dor și de ogorul negru aburind,
De pâinea mamei coaptă-n vatră,
Mi-e dor ,atât de dor să mai colind
Pe drumul vechi ,să calc pe fiecare piatră.

Mi-e dor și dorul asta doare tare,
Mi-e dor de bunii ce plecau la coasă,
Și sufăr mult că satul care astăzi moare
Nu mă mai face să mă simt acasă.

Și azi când primăvara-i rece și ploioasă,
Când cad în ploi petale albe de salcâm,
Văd doar bătrâni cu o privire-ndurerata
Ce se grăbesc spășiți spre un tăcut tărâm.

Se duc ca floarea de salcâm în vânt
De parcă nici n-au fost pe-această lume,
Și-n alte țări ,copiii lor plângând
Nu pot nicicum o lumânare a le pune.

Mi-e dor de sat, și dorul ăsta doare,
Privesc în jurul meu și mă cutremur,
Voi nu vedeți că satul nostru moare,
Că plâng bătrânii și salcâmii singuri?

Aud și azi...

       de DORIN DUMITRIU

Aud și azi suerul fusului de tei
Ce despica liniștea nopții,
Când doar bunica cu fuiorul ei
Torcea alene, dojenind nepoții.

Și-apoi își întindea războiul
Și ne teșea la toți velințe,
Noi pe afară frământam noroiul
Că nu aveam atunci nici griji , nici suferințe.

Iar lampa pâlpâia pe masă
Împrăștiind lumini difuze,
Că noi uitam sticla neștearsă
Și adormeam prea obosiți de atâtea tumbe.

Azi a rămas în urma ei
Fuiorul cu lâna împletită,
Un fus bătrân din lemn de tei
Și o icoană atârnata într-o grindă.

(Sursa: Internet)