MOTO:
PRIN CURTEA CASEI PĂRINTEȘTI
ȘI FIRELE DE IARBĂ AZI VORBESC
ȘI AMINTIRILE TRESAR ÎN RÂND CU ELE,
ÎN ORICE GÂND PĂRINȚII ÎI ZĂRESC,
DEȘI AU PLECAT AMÂNDOI ÎN STELE. (Iuliana Cozma)
Ce Om minunat a fost
tatăl meu! Zâmbetul lui te liniştea ca un balsam care risipeşte durerea, ochii
lui, de culoarea cerului senin al verii, ne învăluiau cu o dragoste sublimă, pe
care niciodată nu o exprima în cuvinte, dar pe care noi, copiii, o simţeam aşa
cum simţi mângâierea razelor de soare. Bucuria, satisfacţia şi-o exprima în
felul său, cu simplitate şi cu reticenţă: uneori ridica doar sprâncenele şi-şi
încreţea fruntea, rotunjindu-şi ochii, mai senini ca de obicei, şi scotea din
gât un şuier admirativ: “Hhm!”; alteori, când trăirea lăuntrică era
copleşitoare, înghiţea în sec de câteva ori, în timp ce ochii i se umezeau şi
clipeau iute de mai multe ori, spre a împrăştia lacrimile ce ar fi putut să-i
trădeze emoţia.
Era un om foarte
echilibrat. Nu şi-a pierdut niciodată cumpătul, nici la necaz, nici în
suferinţă, nici la mânie şi nici la bucurie. Când se supăra, chipul său se întuneca la fel ca
cerul înaintea unei furtuni apocaliptice în miez de vară: sprâncenele-i
stufoase se împreunau parcă şi acopereau, asemeni norilor groşi de ploaie,
seninul ochilor săi. Privirea-i părea ucigătoare. Şi cu toate acestea, se
închidea în sine, fără a scoate un cuvânt. Nu urla, nu înjura, nu lovea, se
ferea de cuvintele ucigătoare a iubirii. Se refula în muncă, în acţiune…
Aşteptam cu drag vacanţele
şcolare: cele de iarnă pentru pitorescul, farmecul tainic şi sfinţenia
sărbătorilor creştine, cele de vară pentru cura de sănătate pe care o urmam
vară de vară alături de părinţii noştri la munca pământului, în aerul
înmiresmat de fânul proaspăt cosit sau de holdele în pârgă, când auzul era
plăcut încântat de clipocitul leneş al apelor Mureşului, de freamătul nepotolit
al brazilor, de concertul păsărilor şi al celor mai firave vieţuitoare ale
pământului. Prezenţa tatei era în deplin acord cu natura înconjurătoare atât de
fascinantă. Lucra pe-ndelete, dar fiecare mişcare o făcea cu siguranţă,
pricepere şi îndemânare, cu rost şi spor, în timp ce povestea ceva hazliu,
deconectant. Munca devenea, în compania sa, relaxantă, captivantă, o corvoadă
plăcută, ispititoare, pentru că tata stăpânea acea artă secretă de a ne antrena
la treabă în aşa fel încât să o făceam întotdeauna și cu mare plăcere.
Pentru tata, munca nu era
o ruşine, iar munca pământului o considera nobilă, având în esenţa ei ceva
divin. Munca cinstită şi de calitate era o datorie onorantă. Chiar dacă aici,
la munte, munca nu este răsplătită prin recolte nici măcar satisfăcătoare,
tata, la fel ca toţi ţăranii generaţiei sale, o făcea cu dragoste, cu pasiune
şi cu sârguinţă. În această oază de patriarhalitate, în care agricultura se mai
face şi în prezent uneori cu plugul tras de animale, cu sapa, cu secera şi cu
coasa, am văzut în tata simbolul ţăranului român, care ştia să asculte şi să înţeleagă
glasul pământului. N-avea nici în zilele de sărbătoare răgaz: se ducea să vadă
dacă au răsărit semănăturile ori au înspicat holdele, dacă leagă porumbul, dacă
nu a împrăştiat vântul fânul adunat în căpiţe sau dacă nu a pătruns umezeala în
snopii clădiţi în clăiţe…
Era nemaipomenit de plăcută călătoria alături de tata în căruţa trasă de nebunaticii săi cai, care, deşi s-au mai schimbat cu timpul, purtau aceleaşi nume: Puiu şi Miţi. Aşa, din căruţa tatei, traversând comuna în lung şi-n lat, mi-am cunoscut consătenii, pe fiecare cu povestea, cu familia şi cu gospodăria sa. Dacă bunicul meu era o adevărată arhivă a satului nostru, cunoscând fiecare familie din sat cu ascendenţii din 4-5 generaţii, prin tata, izvor nesecat de vorbe de duh, de povestiri hazlii, de anecdote, puteai cunoaşte bine universul de viaţă, de gândire şi de cultură al varvigeanului de altădată, din vremea copilăriei, a tinereţii sale şi din prezent.
Amintirea lui îmi este încă vie. Îl văd aievea, îi aud poveţele şi poveştile, îi savurez încă multe din vorbele sale pline de tâlc, glumele pe care le făcea cu un ascuţit simţ al umorului, ironia fină, capacitatea de a surprinde unele defecte de caracter ale consătenilor, de a le persifla, stăpânind bine arta imitaţiei. A fost un bun şi destoinic ţăran, dar ar fi putut fi, cred eu, un actor la fel de bun.
Tata, poate unul dintre ultimii confraţi ai simbolicului personaj literar Ilie Moromete, a plecat… Mi-a rămas în memorie clipa în care, împovărat de suferinţă şi de neputinţă, la numai 70 de ani, rezemat de căruţa rămasă în mijlocul curţii şi plimbându-şi privirea înlăcrimată de jur-împrejur, şi-a luat adio de la universul atât de drag al gospodăriei sale…
Dacă mâinile harnice şi iscusite ale mamei au îmbrăcat cu măiestrie casa, mâinile puternice şi dibace ale tatei şi-au lăsat amprentele pretutindeni în afara casei, făcând rânduială, amenajări, reparaţii în gospodărie. Casa, gardul, fântâna, sapa, coasa, grebla, căruţa, toate îmi amintesc de tata şi toate îi simt lipsa: poarta de la fântână scârţâie sinistru, grebla ştirbă îşi trăieşte agonia, coasa, atârnată în perete, sclipitoare altădată, pare dezamăgită şi nedumerită. Doar căruţa, cu ruda semeaţă, aşteaptă încrezătoare ca stăpânul să reapară împreună cu caii înhămaţi şi să-i pună în mişcare mădularele înţepenite.
Mama este o femeie
conservatoare, în convingerile şi mentalitatea ei ancestrală. La vârsta senectuţii,
când omul trebuie să fie cumpătat şi sobru la vorbă şi la port, îşi poartă
părul împletit în firave codiţe, adunate în coşarcă la ceafă şi capul
acoperit cu năframă. Din recuzita de altădată i-a mai rămas doar
traista, tradiţionala traistă, rodul muncii şi al iscusinţei sale, pe care
continuă să o poarte cu mândrie şi cu îndărătnicie, înfruntând privirile piezişe
ale celor tineri.
Tardiv, îmi dau seama de cele două ipostaze care coexistau simultan în ea: uneori părea o fiinţă spăşită, iertătoare, bună, supusă, sacrificială, alteori revoltată, nemulţumită, ostilă, aspră, impulsivă… Credeam atunci tot ceea ce îmi spunea, că numai noi, copiii, o determinam „să nu plece în lume”… Într-adevăr, viaţa era austeră, trăiam foarte simplu şi modest, dar toţi împreună, fiind sănătoşi şi harnici, am răzbit prin toate etapele dure care au marcat nu doar viaţa familiei noastre, ci a tuturor românilor în a doua jumătate a secolului 20.
Cât era de blândă şi senină în prezenţa tatei! De fapt, ea nu a rupt legământul familial nu doar de ruşine, nu doar pentru că existam noi, copiii, ci pentru că îl iubea pe tata. Simpla lui prezenţă o făcea să-şi uite toate nemulţumirile, să accepte toate privaţiunile vieţii. Nu ştiu să-i fi reproşat lui ceva vreodată…
Poate şi de aceea îl iubeam pe tata în mod aparte, pentru că în prezenţa lui totul intra în firesc, în normalitate şi în preajma lui se aşternea liniştea, buna-dispoziţie, se descătuşau limbile. El deţinea, cred, secretul vieţii, acela de a te desprinde de necazuri şi de a te bucura de lucruri simple. El vedea întotdeauna partea plină a paharului, mama o vedea pe cea goală. Iată de ce ne lipseşte tata atât de mult! În amintirea lui, ne străduim să ne păstrăm, pacea, calmul şi toleranţa.
Sunt momente în care îmi apare, aureolat, chipul tatei…Îi aud de fiecare dată cuvintele testamentare, ultima lui rugăminte: „Să aveţi răbdare cu mama!”
Astăzi, când tata nu mai este, mama a rămas, lipsită de sprijinul lui atât de viguros, ca o corabie naufragiată fără căpitanul ei la bord; este la fel ca frunzele veştede ale toamnei, purtate de ici-colo de aerul răscolit… Se simte singură, fără sprijin. Suportă greu schimbările din viaţa ei, este cu sufletul mereu răvăşit, apatică, tristă, îndurerată. Vorbeşte puţin, uneori aluziv, fără a îndrăzni să spună ceea ce gândeşte, de teamă să nu supere. Femeia sprintenă, iute, energică şi harnică de odinioară se mişcă acum greoi, încet şi fără siguranţă.
Cu mulţi ani în urmă, într-o zi tristă de toamnă târzie, o toamnă bacoviană cu cerul de plumb, care îşi lasă amprenta pe sufletele împovărate de grijile şi neliniştile cotidiene, a rupt tăcerea care se aşternuse între noi cu următoarele cuvinte: „Astăzi este 13 noiembrie…am fi împlinit 50 de ani de căsătorie…” I-am răspuns doar printr-un zâmbet care nici eu nu ştiu ce ar fi trebuit să exprime: tristeţe, regret, compătimire, bunăvoinţă, mângâiere, încurajare, iubire?!…Poate, toate acestea împreună. N-am zis nimic… Mi se părea că orice cuvânt ar fi fost de prisos, că ar fi sunat fals. Chipul ei senin însă îmi spuse, îmediat după aceea, că se întorsese deja printre amintiri şi că îşi depăna frumoase secvenţe din viaţa ei de odinioară, în tăcere…
Dacă ar fi trăit tata, această zi ar fi fost o aniversare. Cât şi-a dorit să o sărbătorească! Viaţa austeră, sărăcăcioasă, ne-a obligat să ne refulăm trăirile, emoţiile prilejuie de aniversările din familie. Le-am întâmpinat întotdeauna cu prea multă sobrietate şi reticenţă. Bucuria pe care ne-am refuzat-o altădată, sau nu ne-am permis-o, considerând-o, poate, o extravaganţă, s-a prefăcut în tristeţe.
Mlădiţe de ţărani, chiar dacă „am schimbat sapa în condei”, cum spunea Arghezi, ne-am propus să rămânem în rostul ancestral… Semănăm seminţe ale cunoaşterii în mintea fertilă a copiilor din satul nostru natal şi nu dorim altceva decât să păstrăm măcar o parte din calităţile tatălui şi ale mamei, între care pasiunea şi responsabilitatea pentru lucrul bine făcut.
Era nemaipomenit de plăcută călătoria alături de tata în căruţa trasă de nebunaticii săi cai, care, deşi s-au mai schimbat cu timpul, purtau aceleaşi nume: Puiu şi Miţi. Aşa, din căruţa tatei, traversând comuna în lung şi-n lat, mi-am cunoscut consătenii, pe fiecare cu povestea, cu familia şi cu gospodăria sa. Dacă bunicul meu era o adevărată arhivă a satului nostru, cunoscând fiecare familie din sat cu ascendenţii din 4-5 generaţii, prin tata, izvor nesecat de vorbe de duh, de povestiri hazlii, de anecdote, puteai cunoaşte bine universul de viaţă, de gândire şi de cultură al varvigeanului de altădată, din vremea copilăriei, a tinereţii sale şi din prezent.
Amintirea lui îmi este încă vie. Îl văd aievea, îi aud poveţele şi poveştile, îi savurez încă multe din vorbele sale pline de tâlc, glumele pe care le făcea cu un ascuţit simţ al umorului, ironia fină, capacitatea de a surprinde unele defecte de caracter ale consătenilor, de a le persifla, stăpânind bine arta imitaţiei. A fost un bun şi destoinic ţăran, dar ar fi putut fi, cred eu, un actor la fel de bun.
Tata, poate unul dintre ultimii confraţi ai simbolicului personaj literar Ilie Moromete, a plecat… Mi-a rămas în memorie clipa în care, împovărat de suferinţă şi de neputinţă, la numai 70 de ani, rezemat de căruţa rămasă în mijlocul curţii şi plimbându-şi privirea înlăcrimată de jur-împrejur, şi-a luat adio de la universul atât de drag al gospodăriei sale…
Dacă mâinile harnice şi iscusite ale mamei au îmbrăcat cu măiestrie casa, mâinile puternice şi dibace ale tatei şi-au lăsat amprentele pretutindeni în afara casei, făcând rânduială, amenajări, reparaţii în gospodărie. Casa, gardul, fântâna, sapa, coasa, grebla, căruţa, toate îmi amintesc de tata şi toate îi simt lipsa: poarta de la fântână scârţâie sinistru, grebla ştirbă îşi trăieşte agonia, coasa, atârnată în perete, sclipitoare altădată, pare dezamăgită şi nedumerită. Doar căruţa, cu ruda semeaţă, aşteaptă încrezătoare ca stăpânul să reapară împreună cu caii înhămaţi şi să-i pună în mişcare mădularele înţepenite.
Tardiv, îmi dau seama de cele două ipostaze care coexistau simultan în ea: uneori părea o fiinţă spăşită, iertătoare, bună, supusă, sacrificială, alteori revoltată, nemulţumită, ostilă, aspră, impulsivă… Credeam atunci tot ceea ce îmi spunea, că numai noi, copiii, o determinam „să nu plece în lume”… Într-adevăr, viaţa era austeră, trăiam foarte simplu şi modest, dar toţi împreună, fiind sănătoşi şi harnici, am răzbit prin toate etapele dure care au marcat nu doar viaţa familiei noastre, ci a tuturor românilor în a doua jumătate a secolului 20.
Cât era de blândă şi senină în prezenţa tatei! De fapt, ea nu a rupt legământul familial nu doar de ruşine, nu doar pentru că existam noi, copiii, ci pentru că îl iubea pe tata. Simpla lui prezenţă o făcea să-şi uite toate nemulţumirile, să accepte toate privaţiunile vieţii. Nu ştiu să-i fi reproşat lui ceva vreodată…
Poate şi de aceea îl iubeam pe tata în mod aparte, pentru că în prezenţa lui totul intra în firesc, în normalitate şi în preajma lui se aşternea liniştea, buna-dispoziţie, se descătuşau limbile. El deţinea, cred, secretul vieţii, acela de a te desprinde de necazuri şi de a te bucura de lucruri simple. El vedea întotdeauna partea plină a paharului, mama o vedea pe cea goală. Iată de ce ne lipseşte tata atât de mult! În amintirea lui, ne străduim să ne păstrăm, pacea, calmul şi toleranţa.
Sunt momente în care îmi apare, aureolat, chipul tatei…Îi aud de fiecare dată cuvintele testamentare, ultima lui rugăminte: „Să aveţi răbdare cu mama!”
Astăzi, când tata nu mai este, mama a rămas, lipsită de sprijinul lui atât de viguros, ca o corabie naufragiată fără căpitanul ei la bord; este la fel ca frunzele veştede ale toamnei, purtate de ici-colo de aerul răscolit… Se simte singură, fără sprijin. Suportă greu schimbările din viaţa ei, este cu sufletul mereu răvăşit, apatică, tristă, îndurerată. Vorbeşte puţin, uneori aluziv, fără a îndrăzni să spună ceea ce gândeşte, de teamă să nu supere. Femeia sprintenă, iute, energică şi harnică de odinioară se mişcă acum greoi, încet şi fără siguranţă.
Cu mulţi ani în urmă, într-o zi tristă de toamnă târzie, o toamnă bacoviană cu cerul de plumb, care îşi lasă amprenta pe sufletele împovărate de grijile şi neliniştile cotidiene, a rupt tăcerea care se aşternuse între noi cu următoarele cuvinte: „Astăzi este 13 noiembrie…am fi împlinit 50 de ani de căsătorie…” I-am răspuns doar printr-un zâmbet care nici eu nu ştiu ce ar fi trebuit să exprime: tristeţe, regret, compătimire, bunăvoinţă, mângâiere, încurajare, iubire?!…Poate, toate acestea împreună. N-am zis nimic… Mi se părea că orice cuvânt ar fi fost de prisos, că ar fi sunat fals. Chipul ei senin însă îmi spuse, îmediat după aceea, că se întorsese deja printre amintiri şi că îşi depăna frumoase secvenţe din viaţa ei de odinioară, în tăcere…
Dacă ar fi trăit tata, această zi ar fi fost o aniversare. Cât şi-a dorit să o sărbătorească! Viaţa austeră, sărăcăcioasă, ne-a obligat să ne refulăm trăirile, emoţiile prilejuie de aniversările din familie. Le-am întâmpinat întotdeauna cu prea multă sobrietate şi reticenţă. Bucuria pe care ne-am refuzat-o altădată, sau nu ne-am permis-o, considerând-o, poate, o extravaganţă, s-a prefăcut în tristeţe.
Mlădiţe de ţărani, chiar dacă „am schimbat sapa în condei”, cum spunea Arghezi, ne-am propus să rămânem în rostul ancestral… Semănăm seminţe ale cunoaşterii în mintea fertilă a copiilor din satul nostru natal şi nu dorim altceva decât să păstrăm măcar o parte din calităţile tatălui şi ale mamei, între care pasiunea şi responsabilitatea pentru lucrul bine făcut.
Fragment din cartea
SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011,
pp. 28-31, „Părinții mei”
💥
E iarăși 20 septembrie, ziua de naștere a tatălui meu... A câta, oare, fără el, doar de comemorare? Aprind o lumânare și mă rog: „Doamne, ai grijă de ai noștri dragi părinți!” Retrăiesc momente de neuitat cu gândul la ei, din ambianța casei părintești. Îi revăd în ipostaze diferite, cel mai adesea antrenați la diverse munci în gospodărie sau pe câmp. Aveam 14 ani când tata s-a angajat pentru un salariu minim pe economie, de mizerie, dar venitul acela era lunar și foarte necesar pentru a ne întreține pe noi la școli. Nu ne-am fi descurcat doar cu salariul lui, așa încât era necesar să menținem și să dezvoltăm și gospodăria. Munca în gospodărie cerea eforturi suplimentare. Multe din sarcini îi reveneau mamei în permanență, ea fiind stâlpul casei și nouă, copiilor, în timpul liber și în vacanțe. Gospodăria ne asigura subzistența, traiul de zi cu zi, hrana de bază: pâine, lapte, ouă, carne, cartofi, ceva legume și, dintre fructe, merele. Cu o parte din ce obțineam prin munca în gospodăria proprie, părinții aveau obligația să contribuie și la „fondul de stat, conform planului de „autoimpunere” stabilit de primărie.
Părinții mei nu s-au odihnit niciodată, cred, opt ore. De multe ori eram pe câmp la lăsarea serii și dimineața ei se sculau în zori, la cântatul cocoșilor. În vacanțe, noi eram lăsați „să ne împlinim somnul” până mama pregătea mâncarea pentru micul dejun și prânz și tata hrănea animalele si păsările din gospodărie, pentru ca apoi să plecăm la câmp, încă pe răcoare.
Fotografia aceasta, alb-negru, îmi amintește de vizita tatei la Cluj, la sfârșitul primului an de studii universitare. Eu nu împlinisem 20 de ani, iar tata avea 45. Aveam un tată tânăr, dar responsabil de atribuțiile sale de bun soț, părinte și fiu. Nu avea el prea multă carte, dar era un bărbat vrednic, destoinic, dotat cu inteligență nativă, hotărât, cutezător, drept, demn, mândru. Purta cu aceeași decență și dezinvoltură straiele strămoșești și veșmintele de „domn”, pe cap pălărie sau căciulă.
Venise la Cluj îmbrăcat în straie de orășean. Privindu-l, n-ai zice că nu este „domn”. Ce l-a adus pe tata la Cluj? Nu atât dorul de mine, fiindcă știa să și-l domolească și că mai era puțin până la vacanță. Mă lamentasem în ultima scrisoare trimisă părinților de cele cinci examene dificile și exigente pe care le susțineam în sesiunea din vară, după cursurile și seminarele urmate de-a lungul anului: literatură română veche, limba română contemporană (fonetica și morfologia), literatură universală, slavă veche, folclor. Încercam să le spun că intenționam să las examenul de literatură universală (antică și medievală), ultimul, pentru sesiunea din toamnă. Tata, care nu se ocupa de corespondența scrisă, pe care o făcea mama, a decis să vină la Cluj, să vorbim față în față, privindu-ne în ochi. „Dacă ești nepregătită va hotărî profesorul.” Dar pentru asta trebuia să mă prezint la examen. „Acasă avem mult de lucru și noi ne bazăm pe ajutorul tău. Dacă munca ce îți revine ție o plătim, la toamnă nu vom avea de unde să scoatem bani pentru a te întoarce la școală. ” Era argumentul tatei forte, real. Părinții se străduiau din răsputeri să mă susțină, să mă ajute a-mi îndeplini dorința de a studia, ori eu trebuia să le răsplătesc efortul prin muncă și atitudine de responsabilitate.
Cunoscând acum motivul venirii tatei la Cluj, pe chipul său se poate citi nu atât bucuria revederii cât îngrijorarea. Am discutat problema cu calm, serios, nu la restaurant, ci în Grădina Botanică, în mijlocul naturii, loc prielnic pentru meditație, unde nimeni și nimic nu-ți poate conturba firul gândului și luarea unei decizii înțelepte.
Cred că întâlnirea noastră în această circumstanță a fost importantă în formarea mea de om. Tata, prin atitudinea lui, atunci și mereu, mi-a transmis ceva din forța caracterului săi, din intransigența în fața provocărilor de orice fel. Învățam atunci că în viață nu este timp să bați pasul pe loc, că oricât ne mici și nesiguri sunt pașii trebuie continuat drumul pe care ai pornit, că trebuie să înfrunți necunoscutul cu curaj, că viața este o permanentă luptă pe care nu o poți abandona fără să încerci. M-am prezentat la examen și m-am întors acasă triumfătoare, mulțumită de mine, grație sfatului înțelept al tatălui meu.
Mulțumesc, TATĂ, mulțumesc, MAMĂ, pentru atunci și pentru toți anii petrecuți împreună!
TATA: https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/05/strigaturi-doine-amintiri-subcetate.html
MAMA: https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html
AMINTIRI DIN ALTE VERI
Autor: Liliana Burac
Se
trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.
-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea
mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!
Tată-tu e dus la coasă ,că se
pologește iarba
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.
-Scoateți cloștile afară și la puii
de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!
Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l
mai departe
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!
Noi ,cu somnul între gene,ascultam
cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.
Treceam
ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.
Noi vedeam numai hârjoana ce părea a
fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.
Iar
în firul de pârâu,jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.
Plini de mâl,ca niște diavoli,ne
apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.
Ne punea mâna pe creștet printre
vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!
Nu
spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei...parcă toate-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei...parcă toate-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.
