Strigături, doine, amintiri (Subcetate, 1940-1946)

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.html

Am descoperit (în 2008) un caiet secret pe ale cărui file îngălbenite de trecerea timpului sunt înserate strigături, cântece şi amintiri („suveniri”), scrise cursiv cu cerneală şi cu atâta grijă încât cititorul nu ar bănui că cel ce le consemnase avea doar puţini ani de şcoală. Caietul aparţinuse tatălui meu, AUREL DOBREAN (1924-1995), născut la Subcetate, unde şi-a trăit toată viaţa, exceptând anii de armată petrecuţi la Blaj. Contextul social şi istoric în care s-a format a determinat înfrăţirea sa pentru totdeauna cu glia. Am dat peste acest caiet al tatălui abia după mai bine de zece ani de la moartea sa.

Este un caiet al vârstei tinere, de 16-22 de ani, vârstă care pentru tata corespundea anilor 1940-1946. Caietul poate fi considerat o culegere de versuri anonime, dar transcrise de tata cu migală, versuri populare reprezentative pentru acea perioadă deoarece surprind foarte bine starea de spirit a tinerilor înstrăinaţi de meleagurile natale, fie plecaţi la oaste, pe front sau în refugiu, în România, fie plecaţi la muncă – la plutărit pe Valea Mureşului, ori prin munţii dimprejur. Sunt versuri care exprimă într-o formă simplă şi sinceră dorul de dragoste, de persoana iubită, ca şi dorul de locul natal.

Dorul şi însingurarea – laitmotivul versurilor – sunt prilej de tristeţe permanentă, de lamentaţie, de jăluire:

„De dor cum să mai trăiesc?!”,

„Mi-e inima amară (…) de dor că sunt străin”.

Pentru lecuirea, alungarea sau măcar diminuarea dorului se caută remedii, de la invocarea forţelor naturii: („Bate, vântule, cât poţi/ Dorul din lume să-l scoţi/ Şi bate cu vifor greu/ Şi scoate şi dorul meu!”), la invocarea extincţiei („Arde-ai, lume, tot, cu pară/ Dacă n-am avut ticneală/ Să stau cu mândruţa-n ţară!)

Omul de la ţară se simte legat în permanenţă de elementele cadrului natural rustic. Asocierile cu elemente naturale specifice mediului de viaţă sunt sugestive:

„Foaie verde mărăcine/ Trece-un dor şi altul vine”,

„Foaie verde lemn domnesc/, Mult mai stau şi mă gândesc/ De dor cum să mai trăiesc”,

„Foaie verde de secară/ Mult mi-e inima amară”,

„Badea când îmi vine-n gând/ Mă leagăn ca iarba-n câmp.”

1. Strigături de la horă

„Foaie verde mărăcine,/ Trece-un dor şi altul vine./ Toate-s, mândră, de la tine./ Trece-un dor şi-o supărare/ Şi vine alta mai mare”.

„Foaie verde lemn domnesc,/ Mult mai stau şi mă gândesc,/ De dor cum să mai trăiesc./ Mama mă pricepe bine,/ Că mi-e dor de oarecine./ Arde-ai, lume, tot, cu foc,/ Dacă n-am avut noroc/ Să stau cu mândra-ntr-un loc./ Arde-ai, lume, tot, cu pară,/ Dacă n-am avut ticneală/ Să stau cu mândruţa-n ţară”.

„Usca-te-ai, brade, ca vântul,/ Şi nu te-ar răbda pământul/ Că m-ai lăsat singurea/ Să îmi amărăsc viaţa”.

„Bate, vântule, cât poţi,/ Dorul din lume să-l scoţi./ Şi bate cu vifor greu/ Şi scoate şi dorul meu”.

„Badea când îmi vine-n gând,/ Mă leagăn ca iarba-n câmp./ Tu te duci, bădiţă, duci,/ Pe sub fagi şi pe sub nuci./ Du-te, zău, şi iară vină/ Nu mă mai lăsa străină/ Căci nici floarea nu-i străină,/ Că ea are rădăcină./ Vină, zău, bădiţă, vină”.

4.2. Doina

„Foaie verde de secară” este un cântec de dor şi jale, o doină, care exprimă chemarea reciprocă, a flăcăului şi a fetei, chemare care rămâne la stadiul de aspiraţie a unuia spre celălalt, dureroasă din cauza dorului pricinuit de despărţire.

„ - Foaie verde de secară/ Mult mi-e inima amară/ Nu-i amară de venin/ Ci de dor că sunt străin./ Foaie verde de bujor/ M-a cuprins un mare dor/ Şi mă doare inima/ După mândruliţa mea./ Foaie verde mărăcine/ Vino, mândră, după mine/ Ca să-ţi spun durerea mea,/ Care-mi sacă inima./ - Aş veni, bădiţă, dragă,/ Dar nu pot că sunt bolnavă/ Şi-s bolnavă, bade, rău,/ Vai şi-amar, de dorul tău./ Popa din carte-mi citeşte/ Maica, de plâns, ’nebuneşte./ Grea-i durerea inimii/ Şi tu, bade, nu mi-o ştii./ Vino, bade, pân-aici/ Focul inimii să-l stingi/ Căci buzele îmi ard tare/ Tu le-o stingi cu-o sărutare.”

4.3. Amintirile

Creaţiile, de regulă nişte catrene, scrise în contextul unei scrisori, de obicei la sfârşit, se apropie, prin unele trăsături, de lirica populară. De observat este că ritmul trohaic şi rima alăturată, specifice poeziei populare, nu se regăsesc mereu în amintirile ce vor fi citate din acest caiet cu versuri.

Am selectat din caietul mai sus menţionat câteva amintiri („suveniri”), cu aceeaşi temă, a dorului de fata iubită rămasă acasă, dor intensificat de sentimentul înstrăinării.

Chiar dacă sunt de sine stătătoare, aceste catrene, aşezate într-o anumită ordine, pot da impresia de părţi componente ale unui întreg, o confesiune sinceră a flăcăului îndrăgostit, exprimată sub formă de epistolă:

„Dobrean mi-e numele,/ Aurel – prenumele,/ În Subcetate locuiesc/ Şi mai jos mă iscălesc.//Totul trece –n astă lume,/ Totul este trecător,/ Suvenirea tot rămâne/ Ca ceva nemuritor.// Astăzi – ca un fulg pe mare,/ Mâine, poate, o să mor,/ Iar aceste rânduri scrise/ Îţi rămân în viitor.// Mâna –grea, peniţa – rea,/ Să citeşti cum îi putea./ De veţi afla vreo greşeală,/ Iertaţi, am scris cu iuţeală.// Drumul în care voi pleca/ Nu va fi aşa de lung,/ Însă tu, mândruţa mea,/ Rămâi singură, plângând.// Trandafirul se usucă/ Dacă-l muţi din locul său./ Tot aşa mă usc şi eu/ Departe, de dorul tău.// Precum florile frumoase/ Tremură de vânt uşor,/ Astfel inima mea bate/ Şi s-aprinde de-al tău dor.//Eu te rog, mândruţa mea,/ Scrisorile ce le primeşti/ Pe toate să le citeşti,/ Să le faci un pacheţel/ Să dormi cu capul pe el.// Inima este o carte/ Singura pe care-o ai./ Altuia ca s-o citească/ Niciodată să n-o dai.// Aş vrea să fiu un vânt uşor/ Şi tu să fii o floare, / Să viu în zori de zi/ Să-ţi dau o sărutare.// Dacă vântul înc-o dată/ Pe la tine va sufla,/ Lasă ca să-ţi pună ţie/ Un sărut din partea mea.// Şi-ţi trimit prin nori/ Un buchet de flori/ Şi prin o stea,/ Sărutarea mea.”/

Concluzii:

Caietul cuprinde o culegere de versuri populare care dau glas neliniştilor, aspiraţiilor şi dorului de dragoste, trăiri fireşti, exprimate într-o manieră aparte pentru generaţia tânără a tatălui meu. Pentru tinerii de astăzi, care trăiesc în epoca calculatorului şi a internetului, în vremea când se scriu tot mai rar scrisori, chiar şi de dragoste, deoarece comunicarea la distanţă se face aproape cu viteza gândului, graţie telefoanelor mobile şi mesajelor electronice, un asemenea caiet poate trezi curiozitate.

Versurile prezintă interes mai ales pentru iubitorii de folclor, culegători sau cercetători, dar şi pentru cei interesaţi să înţeleagă psihologia tinerilor din anii 1940-1946, să desluşească trăirile sufleteşti, uneori chiar dramatice, ale celor obligaţi de conjunctura istorică sau socială să trăiască departe de casa părintească şi de satul natal.

--------------

Text publicat în:

Doina Dobreanu, Strigături, doine, amintiri – consemnate de Aurel Dobrean, un țăran din comuna Subcetate, jud. Harghita, în „Angvstia”, 2008, nr. 12, Arheologie –Etnografie, p. 299 -303

Doina Dobreanu, Cântecul obârșiei, F&F Internațional, Gheorgheni, 2011