In memoriam prof. univ. D.D. Drașoveanu (1931 – 2001). „Calul fuge!”

MOTO:

  „D. D. Draşoveanu e o legendă greu de şters din sufletul a generaţii de studenţi şi de profesori care vor face mereu apel la exemplele sale de limbă vie, la maniera de a argumenta şi de a distinge, la sistematica pe care, cel puţin în reprezentarea relaţiei şi în ordinea cazurilor, a impus-o în pofida tuturor acelora care au considerat cercetarea gramaticală închisă imediat ce a apărut un anumit tratat şi nu au înţeles că în ştiinţa limbii adevărurile nu sunt toate eterne.”

  G. G. NEAMŢU, ŞTEFAN GENCĂRĂU, Universitatea „Babeş-Bolyai”

(DACOROMANIA)

 G. G. NEAMȚU:

„Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.

Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.

Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.” (p. 715) [3]

   ION ISTRATE:  

 „Dumitru D. DRAȘOVEANU, dascăl universitar ajuns la maturitate (…) Nu tocmai înalt, îmbrăcat într-un costum sobru, de culoare închisă, el apărea în fiecare marți a anului universitar 1968-1969, în sala hangar, umărul 27, a Facultății de filologie, cu o dezinvoltură de adolescent, iradiind o stare sufletească ciudată, molipsitoare, de așezat între jovialitate și camaraderie. Noi, cei din sală, l-am primit în acea zi de curs, cu apatia firească a unei zile de muncă aproape încheiate, căci toate acestea se petreceau seara, în jurul orelor 18, când de la biserica de peste drum începea să bată, ca într-o povestire, clopotul de vecernie. Încet-încet, însă atenția ne-a fost captată (…) de cărturarul care ne iniția pe noi, învățăceii, în marele mister al sintaxei.

  „Calul fuge!” Rămasă pe tablă, alături de invitabilul semn de exclamație, scurta propoziție mă însoțește și azi în amintire, parcă tot mai încercată de înțeles. Din vremea aceea a spulberatei tinereți a generației căreia îi aparțin, a anilor 70, calul lui D.D. Drașoveanu nu încetează să galopeze tăcut, înfășurat în coama sa, ca într-un caier de nouri (…) Calul alb al speranței (…) Și-atâta timp cât sintagma sa va continua să-și rostogolească galopul printre întocmirile firii, în libertate, șansa acesteia din urmă va continua să existe și pentru om (…) Nu mor caii când vor câinii, nu-i așa? Calul fuge!”

💙💛💖

   În timpul concursului de admitere la Facultatea de filologie a Uiversității „Babeș-Bolyai” din Cluj, în vara aului 1969, colegele de cameră de la cămiul din incinta facultății, văzându-mă fată de la țară și spunându-le că am absolvit un liceu rural (cel din Subcetate, jud. Harghita), m-au întrebat cu ce profesori m-am pregătit pentru aceste examene, de Literatura română și de limba română. Se așteptau să audă nume celebre, din moment ce aveam curajul să mă avânt într-un concurs cu un  număr impresionant de visători.

   Datorez reușita la admitere profesorilor mei de la Liceul din Subcetate: Traian Ciociu, în gimnaziu, și Valer Vodă, în liceu, absolvenți ai Universității clujene, repartizați pentru stagiul  obligatoriu de trei ani la țară, seriozității și exigenței cu care au parcurs programa școlară și, desigur, strădaniei și muncii mele individuale. Mai mulți absolvenți ai liceului din vremea aceea au urmat calea profesorilor lor.

    Profesorul Valer Vodă mi-a recomandat să mă pregătesc din cărticica de Analize gramaticale și stilistice a profesorilor universitari clujeni D.D.Drașoveanu, P. Dumitrașcu și M. Zdrenghea, apărută la Editura științifică, în 1966, carte pe care mi-a și împrumutat-o.

 

    

    Cu ajutorul acestei culegeri de texte, având explicațiile și rezolvarea cerințelor la sfârșit, mi-am consolidat pregătirea prin studiu individual serios și perseverent. Astfel, i-am cuoscut pe profesorii-autori  înainte de a le urmări cursurile la Universitate: cursul de Limba română contemporană - Morfologia, al profesorului Mircea Zdreghea, în anul I; cursul de Limba română contemporană - Sintaxa, al profesorului D.D. Drașoveanu, în anul II și cursul de Istoria limbii literare, al profesorului P. Dumitrașcu, în anul IV.

 Toți studeții Profesorului D. D. Drașoveanu erau fascinați de personalitatea sa și de modul de abordare al sintaxei limbii române ca știință exactă, dominată de logică.

    În cartea - omagiu dedicată profesorului G. G. Neamțu, la 70 de ani, Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice (Editura Scriptor și Editura Argoaut, 2015), profesorul G. G. Neamțu vorbește elogios despre magistrul său, D. D. Drașoveanu și G. G. Neamțu fiind „două vârfuri din cadrul renumitei Școli clujene de gramatică a limbii române contemporane” (Ionuț Pomian).

  Transcriu fragmente dintr-un text al scriitorului ION ISTRATE (n. în 1948, la Năsăud), text care îmi trezește nostalgii, fiindcă numai doi ani mai târziu, în 1970-1971, profesorul D. D. Drașoveanu preda același curs de sintaxă și generației mele (1969-1973), curs de un an, desfășurat tot în sala 27, tot marțea, și tot între orele 18-20.

   A rămas emblematică sintagma „Calul fuge!”. Ar fi putut profesorul să exemplifice propoziția simplă și relația dintre subiect și predicat printr-o infinitate de exemple, dar s-a oprit la aceasta, a cărei semnificație simbolică o descifrează Ion Istrate după zeci de ani. Calul alb al speranței își flutură coama în vânt fără sfârșit, Speranța nu moare niciodată. Ne dă curaj, ne înaripează pe fiecare, generație după generație. Acesta era mesajul transmis de genialul profesor la cursul de sintaxă , nouă, tinerilor de atunci: să nu ne pierdem speranța!

Doina Dobreanu

EPILOG

DOR DE CLUJ

        de Ion Sanda

 

Mă poartă iarăși pașii prin parcuri cu castani,

Mai aurit octombrie se-așterne în priviri.

Revăd orașul Cluj, după atâția ani

Și mie nu-mi dă gândul tăcutei amintiri.

 

Cuprind cu ochii zarea din vârf de Cetățuie

Și peste zvelte turnuri trag Clujului contur.

Stă soarele-ntr-o dungă Feleacul să mi-l suie…

Câte schimbări din Baci în Mănăștur!

 

Trec Someșul agale pe căi adiacente

Și prin grădini cu sere zănatic mă tot duc,

Un colț de Rai e-acolo sub bolțile decente

Și umblu toată ziua ca-n codru un haiduc.

 

Sunt obosit de freamăt, la Croco fac o haltă.

Aici oglinda zilei e plină de-ndrăzneli,

Ascult vorbe domoale în mine cum tresaltă,

La Clinici e tăcere, se vindecă-ndoieli.

 

La Casa Studenției serata e în toi,

Un sunet de chitară sună în foaier,

La bal bobocii intră în cârduri câte doi.

Vezi, și-au trimis cocorii sulițele spre cer.

 

Colind la braț cu toamna pe străzi de altădată,

Îmi iese-n cale teatrul, e-același cum îl știu,

Se joacă chiar aceeași piesă, doar trupa s-a schimbat.

Unde sunt actorii? Încă nu-i târziu…

 

Aleile din parcuri au porțile deschise.

Acolo, pe o bancă m-așteaptă cineva.

În fața Catedralei trec clipele prin vise

Și îmi întinde mâna… chiar tinerețea mea.

💛💛💛 

  Revăd și eu calul alb al Domnului Profesor D.D. Drasoveanu,.din enunțul "Calul fuge", alb pe tabla neagră. Are un corn în frunte, semn al cunoașterii profunde și al magiei, caracteristici ale personalității Dascălului clujean. Tot acolo, în aceeași mare sală cu geamurile dând spre curtea interioară a Facultății de filologie, îl ascultam pătrunși de persuasiunea și rigoarea cu care se disocia de unele aspecte ale Gramaticii Academiei Române. Minte, idei, demonstrații atât de nete, clare și precise precum o formulă de algebră. Îl ascultam cuprinși și deja convinși de energia sobră pe care o degaja. Omagiu magisterului!

Dintr un alt anotimp

În toamnele iconice din Cluj

Treceam prin parcuri precum gigante tablouri impresioniste

Culoarea curgea paroxistic din pomi

Secvențial în auriu, smarald și bronz,

Vitralii mari mișcate, în degrade...

Dincolo de toamnă, cetatea era pregătită să pulseze în sinele nostru

Imaginea acelor cai misterioși

Înspre magia cunoașterii de sine.

               O. OROS, absolvent 1973. Onorat!