„Țesături românești”; Patrimoniu și identitate locală. Muzee și colecții sătești din România

DIN AGENDA ASOCIATIEI ÎN ANUL 2010

1. REALIZAREA PROIECTULUI DE PARTENERIAT între Asociatia Culturală „Dobreanu” si Consiliul Judetean Harghita, proiect de tipărire a cărtii-album TESĂTURI ROMÂNESTI DIN ZONA MURESULUI SUPERIOR (Secolul al XX-lea), realizată de prof. Doina Dobrean. Această carte este o parte a unui demers amplu de revelare a spiritualitătii arhaice româneşti, exprimate prin practicarea cu măiestrie a unor mestesuguri ancestrale în zona etnografică a Topliței. Cartea – album este o continuare a cărtii-album Cusături artistice din Subcetate-Mures (judetul Harghita), publicată în 2008. Ambele cărti sunt scrise cu iubire pentru oamenii de ieri si de azi, trăitori în comuna Subcetate si în împrejurimi, pentru meşterii anonimi beneficiari ai unor tradiţii cu rădăcini în vremuri imemoriale. Sunt cărţi izvorâte dintr-o aplecare pasională nu numai spre cunoaşterea îndeletnicirilor si a manifestărilor artistice ale comunitătii de care autoarea este legată prin obârşie şi prin comuniune existentială, ci şi a graiului şi a folclorului, a obiceiurilor si a tradiţiilor acesteia. Sunt cărti în care autoarea și-a propus să facă cunoscute o parte din creatiile materiale ale acestor oameni, creatii care, în ansamblu, oferă informaţii despre modul lor de viaţă, de simtire, de exprimare, de manifestare. Sunt cărti scrise cu rigurozitatea cercetătorului, cu căldura sufletului şi cu oarecare nostalgie. A prezenta tinerilor de astăzi experienţe de viaţă firesti, arhicunoscute pentru comunitătile rurale în urmă cu 50-100 de ani este o încercare de a incita curiozitatea si interesul celor tineri pentru aceste vechi meserii si pentru rodul acestora.

Mentionăm faptul că finantarea din partea asocoatiei a proiectului de tipărire a cărtii a fost posibilă prin directionarea contribuției de 2% din impozitul pe salariu solicitată de către prieteni ai asociatiei noastre, cărora le mulțumim si pe această cale.

2. PREMIEREA ELEVILOR CÂSTIGĂTORI la olimpiada de limba si literatura română, faza judeteană, în anul școlar 2009-2010.

3. Asociatia Culturală „Dobreanu”, prin președintele ei, este parteneră în proiectul initiat de Muzeul Național al Țăranului Român din București PATRIMONIU SI IDENTITATE LOCALĂ. MUZEE SI COLECTII SĂTESTI DIN ROMÂNIA, proiect materializat în anul 2010 prin expozitia itinerantă de artă populară PE URMELE TIMPULUI. Vernisajul expozitiei de la Muzeul Oltului si al Muresului Superior din Miercurea-Ciuc a avut loc în data de 31 august 2010.

4. OPINII DESPRE CARTEA „TESĂTURI ROMÂNEȘTI DE PE VALEA MURESULUI SUPERIOR (SECOLUL AL XX-LEA)”

Ioan Cutlac, ȚESUTUL, MESTESUG SI ARTĂ [1]

Doamna profesoară Doinița Dobreanu imortalizează, în cartea-album consacrată acestui meșteșug, un tezaur artistic popular ce e pe cale să se piardă sub vreme și sub vremuri…Obiectele și piesele se păstrează cu dificultate, altele noi nu se mai creează, se pare că doar memoria imaginii și a cuvintelor mai poate salva câte ceva din acest tezaur, artă a spiritualității și mărturie a devenirii și dăinuirii unui neam.

Cartea doamnei Dobreanu are mai multe merite. Primul ar fi acela de a atrage atenția asupra valorii autentice și de a oferi modele de valori unei generații ce a fost momită și intoxicată cu false valori și străine acestui loc. Adevăratele valori sunt reprezentative pentru o civilizație, rezistă vremii, istoriei, modelor și valurilor de orice fel, înglobează în sine valori spirituale, etice, estetice, etnice, naționale…Credem că astfel de nestemate cristalizează, se structurează în veacuri și milenii, după oameni, după locuri, după tradiții și obiceiuri, după nevoi materiale și spirituale, după memoria colectivă a neamului. Valorile autentice atrag atenția, stârnesc admirația, aruncă provocarea perfectibilității, generează emoții profunde. Ele au la bază valori consacrate, principii estetice ferme, pozitive, unanim recunoscute. Monografia dovedește cu prisosință că oamenii din partea locului au fost creatori autentici de frumos artistic, atât în ce privește veșmintele, piesele de podoabă, cât și interioarele/ habitatul. Piesele, obiectele prezentate, cu ornamentele de pe ele sunt veșminte ale trupului și podoabe ale ambientului.

Alt merit al cărții este acela de a fi recuperat și păstrat pentru memoria neamului câteva nestemate materiale și spirituale ce-au împodobit și mai împodobesc, mai ales de sărbători, habitatul și suflarea românească din această parte a Carpaților.

Autoarea acestui volum este deja o personalitate în domeniu, un om avizat și cu dreptul câștigat de a se pronunța pe subiectul acesta, deși n-o face totdeauna cu acuratețea omului de știință, ci cu afecțiune, cu o oarecare nostalgie ca în căutarea și salvarea unei lumi dragi pierdute…

Cartea nu e doar despre țesături…Începe cu legenda despre întemeierea localității Subcetate de către trei…„ciobănei” ( Chirilă, Nichita și Filip), care urmează povețele unei Bătrâne. Legenda aceasta autoarea a auzit-o de multe ori de la bunicul domniei sale, înțeleptul Vasile Dobreanu. (Ne bucurăm că o parte din visele acestui om minunat s-au preaîmplinit prin eforturile nepoților săi!) Urmează altă legendă, despre toponimul Subcetate sau Sub Cetate, și era cât pe ce să rămânem în această zonă a mitului, a legendei, a basmului, a amintirilor și a nostalgiei, doar locul de pe Dealul Cetății/ Coasta Rusului, de la Peri era strămoșesc, cum se spune la Subcetate – „loc părințăsc”, înțelegeți „nu se vinde, nu se cumpără, nu se poate înstrăina…” (Din păcate, multe din asemenea locuri azi le seamănă doar vântul, le îngrașă doar păsările Cerului și le „recoltează”, înțelegeți „râmă”/„ară”/răscolesc jivinele… După cum pământul lipsit de suflet omenesc și braț de gospodar rămâne …sălbatică țărână! O tempora!)

Doamna profesoară face mai multe referiri tehnice despre țesut, explică cum se pregătea materia primă pentru această operațiune (inul, cânepa, lâna), cum se vopsea lâna, face referiri la țesutul manual, încearcă o clasificare a țesăturilor. Cum e și firesc, o atenție aparte se acordă motivelor ornamentale, respectiv tipurilor și modelelor de nevedituri. Un loc deosebit îl ocupă pânzeturile.

Dintre materiile prime cea mai prețioasă și la îndemână era lâna. Fiind gospodari pricepuți și harnici, obțineau multă lână, așa că din aceasta, prin tehnici și operațiuni specifice se pregăteau piese ale costumului (brâul, brâneața, prigitoarea, cioarecii, ițarii, sumanul și chiar țesături pentru uz casnic). Piesele veșmântului femeiesc se confecționau din cânepă și in, iar unele din lânică fină sau bumbac cumpărat.

Recunoaștem caracterul sărbătoresc al modelelor ce împodobeau preponderent habitatul rustic de odinioară (camera din față - pentru musafiri - sau unde se păstra zestrea viitoarelor mirese), piesele de vestimentație de sărbătoare și mai apoi cea cotidiană.

Cartea-album transmite o atitudine a acestui neam într-un veac (al XX-lea) din devenirea sa în fața vieții, a muncii, a destinului uman (cel istoric, politic, religios neintrând în atenția autoarei și foarte probabil nici a creatorilor…). Astfel, albumul de față e o mărturie a felului cum au perceput oamenii locurilor lumea, natura, universul, propriul destin, cum au înțeles să se integreze în acestea și să intre în comuniune cu ele, pentru că adevărata artă e o oglindire a lumii prin simțire, prin imagini sensibile, în deplină armonie și rezonanță cu Dumnezeu, cu Universul,cu lumea.

Arta cusutului și arta țesutului, prezentate în cartea doamnei profesoare Doinița Dobreanu, trimit simțirea, afecțiunea, iubirea frumosului spre abstract, spre esență prin sinteză, spre simbol. Toate piesele și ornamentele expuse/ înfățișate au fost atent și cu gust, respectiv cu pricepere selectate, fiind reprezentative pentru spiritualitatea, pentru arta localnicilor.

Dintre motivele utilizate, cele mai frecvente sunt cele geometrice (simboluri universale expresive pentru perfecțiune, inteligență, armonie: steluța, rombul, pătratul, cercul, spirala ș.a., dar și motive vegetale, în special florile, frunzele și copacii (bradul), pomii (mărul). Am identificat multe variante de trandafiri, care însă, prin perfecțiunea/ măiestria execuției (tonuri, umbre și nuanțe coloristice) par a fi …importați din zone mult mai calde…Dintre motivele zoomorfe am întâlnit cerbul, oaia, câinele. Spre surprinderea noastră n-am întâlnit unele dintre animalele și păsările venerate de alte neamuri: vaca, taurul, calul, cocoșul…

D-na profesoară a reușit să ne convingă de faptul că meșteșugul cusutului, al țesutului, al ornamentației cu motive specifice reprezintă pricepere, îndemânare, măiestrie, artă, iar astfel de tehnici se deprindeau și perfecționau, uneori „se furau”, toată viața… Școala sătească de altădată onora cu sfințenie astfel de îndeletniciri practice. Creația populară era transmisă, ocrotită, promovată și păstrată cu sfințenie din generație în generație, fiind unul din corolarele personalității, identității și specificității unui neam în diversitatea celorlalte neamuri. În zilele noastre aceste deziderate sacre oricărui neam sunt desconsiderate, iar identitatea neamurilor în mare pericol!

Pe vremuri fiecare casă din Subcetate era un muzeu viu de artă autentică. Din moment ce condițiile geopolitice s-au schimbat, valorile au fost bulversate, omenirea parcă și-a pierdut busola, ar trebui instituit pe lângă fiecare comună, consiliu popular, cămin cultural un muzeu al satului, unde veșmântul și ambientul rustic, practic tot ce este existență rurală autentică, să fie bine reprezentat, îngrijit și păstrat.

Noi credem sincer că multe gospodine din Subcetate, cosând sau țesând la război, ar putea reprezenta cu cinste cultura, civilizația, spiritualitatea și identitatea românească peste hotare.

Felicitări pentru noua carte, pentru conținutul și calitatea imaginilor!

Maria Stoica, VALORILE SATULUI TRADIȚIONAL [2]

În decurs de doi ani de la apariţia volumului „Cusături artistice din Subcetate- Mureş, Harghita”, doamna profesoară Doina Dobreanu a adus la lumina tiparului o nouă carte, care are menirea de a completa imaginea despre tezaurul de artă populară existent în zona Subcetate din judeţul Harghita, locul în care autoarea s-a născut şi a copilărit, formându-se în matricea spirituală asigurată de satul românesc autentic, nealterat de imixtiunile vieţii moderne, ori de influenţe străine. A ales mai târziu să-şi desfăşoare activitatea profesională în localitatea natală, „slujind cu onoare învăţământul, mai bine de 30 de ani”- după cum ne spune în „Cuvântul către cititor” ce deschide volumul.

Profund ataşată de valorile satului românesc, trăind în mod firesc mândria de a aparţine unor meleaguri cu tradiţie culturală bogată, doamna profesoară şi-a canalizat preocupările spre studierea aprofundată a fenomenului cultural specific acestei zone geografice a ţării noastre. Efortul de tezaurizare a bogatului filon artistic din comuna natală îl continuă acum prin deschiderea expoziţiei de la Muzeul Oltului şi Mureşului Superior, unde figurează cu valoroasa colecţie personală, Casa cu amintiri, cea care a stat la baza cercetării expuse în lucrarea Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior, apărută în luna august.

Publicarea cărţii este unul dintre acele evenimente culturale despre care nu poţi vorbi decât cu bucurie. Ea este parte dintr-un ansamblu de lucrări, care studiază arta populară din Subcetate, ilustrată prin piesele colecţionate în decursul unui veac - secolul XX. Numeroasele studii şi articole, publicate în ultimele două decenii, stau mărturie despre această constantă a preocupărilor doamnei profesoare.

Ca şi lucrarea dedicată cusăturilor artistice, monografia „Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior(secolul al XX-lea)” introduce cititorul în sfera satului de munte tradiţional, care a conservat un mod de viaţă specific, aducând până în secolul XX imaginea complexă a artei populare şi a meşteşugurilor practicate de localnici.

În prim- planul cărţii se află nu numai elementele de artă populară şi obiectele ce alcătuiesc habitatul tradiţional al acestei zone geografice a ţării, numite generic „a Mureşului Superior”, ci se situează mai cu seamă omul, cu valorile etice şi estetice care compun profilul său moral. Cartea ne dă o măsură impresionantă a hărniciei şi talentului acestor creatori de frumos, insistând pe trăsăturile morale ale ţăranului român: respectul pentru rituri şi forme de viaţă, credinţa în Dumnezeu, cultul strămoşilor, gustul pentru valorile autentice.

Structura cărţii este dată de cele două componente importante: prezentarea meşteşugului tradiţional al ţesutului din zona Subcetate şi, partea a doua, un album fotografic cu imagini sugestive ale artei populare din acest areal geografic.

Respectând un criteriu al simetriei compoziţionale, autoarea încadrează partea întâi a volumului între două „file de istorie subiectivă” care îmbină mărturia auctorială cu ficţiunea generatoare de artă literară.

Cartea ne introduce în sfera culturii şi civilizaţei din zona Subcetate, prin intermediul a două legende care explică întemeierea aşezării şi numele localităţii.

Argumentul invocat de doamna profesoară în scrierea acestei cărţi prilejuieşte un excurs prin memoria afectivă, oferindu-ne o mărturie extrem de emoţionantă, ce justifică ataşamentul faţă de lumea satului românesc:

„Am crescut într-o familie autentică de ţărani, în care am cunoscut mai toate activităţile proprii gospodăriei, organizate aproape ritualic în funcţie de sărbătorile importante ale anului şi de anotimpuri, participând după puterile mele la fiecare dintre ele. Când mă gândesc la atmosfera casei părinteşti în care am crescut, o retrăiesc cu toate simţurile mele. Imaginile vizuale sunt perfect asociate cu cele sonore ale meliţei, fusului, suveicii, vătalelor, sucalei, cu cele olfactive şi chinestezice. Simt mirosul de lână proaspăt tunsă de pe oi sau proaspăt vopsită, păstrez mirosul caierului, al inului şi al cânepii scoase din topilă, al puzderiei, al torturilor spălate în leşie de fag. Au rămas în degete senzaţiile firelor toarse din caier, întinse pe răşchitor, depănate de pe vârtelniţă în gheme...”(Argument, pag.6).

Cu acurateţea omului de ştiinţă, autoarea ne introduce în acest univers al meşteşugurilor artistice manufacturiere - pe cale de dispariţie astăzi-, operând o selecţie judicioasă a temelor care fac obiectul cercetării. Ne sunt înfăţişate în partea „tehnică” a lucrării toate elementele ce ţin de arta ţesutului, începând cu pregătirea firelor, vopsitul lor, tehnica ţesutului manual, tipurile de nevedituri. Clasificarea ţesăturilor este însoţită de o expunere a motivelor ornamentale întâlnite în zona Subcetate, cele abstracte ale rozetei, rombului, fulgerului şi crucii, dar şi motivele realistice, ale florilor, frunzelor, arborilor (bradul) şi pomilor fructiferi (mărul). Operând o analiză comparativă a acestora, putem descoperi similitudini cu elementele decorative din Moldova şi Muntenia, fapt care denotă fără tăgadă unitatea culturală, o comunicare vie între cele trei mari provincii istorice româneşti.

O anume stlizare a acestor motive ornamentale, cromatica, dispunerea în spaţiul texturii sunt aspectele care individualizează arta localnicilor. La acestea se adaugă modul specific de decorare a casei, insistându-se pe aspectul camerei de oaspeţi, al celei unde se depozita odinioară zestrea miresei. O atenţie specială comportă anumite piese de mobilier: ”În locuinţa tradiţională românească din Transilvania, patul era situat mereu la peretele opus intrării şi, prin urmare, fiind primul obiect de care se izbea privirea, se acorda o atenţie sporită aranjării lui...”(Cap.7, 3., pag.33).

Descrierea pânzeturilor este însoţită de o detaliere a funcţionalităţii acestora, făcându-se distincţia între obiectele rituale şi cele estetic-funcţionale. Prezentarea ştergarelor se bucură, de asemenea, de fixarea rolului lor utilitar sau ceremonial, cele din urmă atrăgând în mod special atenţia noastră, deoarece constituie un element important în studierea civilizaţiei româneşti, cu tradiţii ancestrale.

Costumul popular românesc reprezintă şi în acest volum o temă importantă de analiză; de data aceasta autoarea descrie piesele care compun costumul bărbătesc şi femeiesc, clasificate după criteriul materialului textil folosit în confecţionarea lui.

Partea a doua a cărţii este un album fotografic ce ilustrează diversitatea costumelor populare, a ştergarelor, covoarelor, feţelor de masă, a draperiilor şi ţolurilor ce alcătuiesc decorul tradiţional românesc din zona Subcetate. Aici, constatăm cu plăcută surpriză că doamna profesoară, îmbinând tradiţia cu modernitatea, adaugă artei populare încă o artă, cea fotografică. Imaginile expuse în album se remarcă prin forma desăvârşită a prezentării, ceea ce denotă că gustul pentru frumos este continuat prin forme moderne de manifestare, în buna tradiţie a locurilor.

Trebuie remarcată, de asemenea, grija pe care o arată cartea fiecărui detaliu în parte, un rol important avându-l, în construcţia de ansamblu, partea numită „Anexe”. Aici autoarea introduce date necesare pentru mai buna înţelegere a conţinutului: glosarul, cu explicarea regionalismelor; indicele de autori, dar şi indicele de nume, prin care sunt prezentate date de identificare a localnicilor care au contribuit la realizarea colecţiei de obiecte, ori a fotografiilor. Altfel spus, autoarea scoate din anonimat lumea cretorilor populari, făcând ca numele lor să circule, împreună cu imaginile şi textul care înfăţişează în lumină realistă un mod de viaţă specific satului românesc transilvan din secolul XX.

Pe cale de dispariţie astăzi, acest mod de viaţă are privilegiul de a dăinui în paginile cărţii, salvându-se astfel de la uitare o istorie valoroasă a înaintaşilor.

Marele merit al acestei cărţi este modul exemplar în care ni se atrage atenţia asupra bogatului tezaur naţional pe care îl păstrează lumea satului românesc. Ne informează asupra moştenirii culturale milenare a poporului român şi ne ajută să cunoaştem mai bine rădăcinile neamului nostru, transmiţându-ne respectul pentru această valoroasă moştenire culturală.

Un asemenea demers, de valorificare a moştenirii înaintaşilor, căutând reperele unei civilizaţii care definesc structura noastră identitară ca popor, depăşeşte cu mult graniţele geografice ale zonei pe care ne-o înfăţişează lucrarea. Cartea doamnei profesoare nu este o simplă monografie, ci este o admirabilă luare de atitudine, atrăgând implicit atenţia asupra pericolelor ce ameninţă civilizaţia secolului XXI. Reconsiderarea culturii populare este actul necesar la care orice popor simte nevoia să se întoarcă mai cu seamă astăzi, în plină epocă a globalizării, care şterge graniţele lingvistice, anihilează valorile şi uniformizează societatea. Mesajul pentru contemporani şi îndemnul pentru urmaşi, rostit de un om cu deplină responsabilitate în faţa viitorimii, este acela de a ne respecta trecutul, de a recupera şi perpetua bogăţia şi frumuseţea artei sale, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare, întorcându-ne la ceea ce este valoros, autentic şi original, care constituie cu adevărat însemnul de nobleţe a poporului român.

[1] Recenzia cărții Doinei Dobreanu, Țesături românești din zona Mureșului Superior (Secolul al XX-lea), Editura F&F Internațional, Gheorgheni, 2010, publicată în ziarul „Informația Harghitei”, p.4, 1 septembrie 2010, este realizată de prof. Ioan Cutlac de la Grupul Școlar „Miron Cristea” din Subceate

[2] Recenzia cărții „Doina Dobreanu, Țesături românești din zona Mureșului Superior (Secolul al XX-lea), Editura F&F Internațional, Gheorgheni, 2010”, în cadrul activității „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” – lansări de cărți, activitate organizată de Fundația „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, la 1 oct. 2010 este scrisă de prof. Maria Stoica de la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe

DR. CARMEN ANDRAS, TEZAURUL NOSTRU ETNOGRAFIC

Cartea-album ” Țesături românești din zona Mureșului Superior (secolul al XX-lea), apărută în 2010, este continuarea volumului anterior intitulat Cusături artistice din Subcetate - Mureș (județul Harghita) și reflectă preocupările constante ale Doinei Dobreanu de punere în valoare a „spiritualității arhaice românești”. Tezaurul etnografic cercetat de autoare cu multă pasiune, devotament, talent și documentare serioasă constă în ansamblul de meșteșuguri ale căror taine au fost păstrate cu sfințenie în pitoreasca zonă etnografică a Mureșului Superior, incluzând localități de la poalele munților Călimania și Giurgeu, precum Subcetate, Sărmaș, Gălăuțaș, Toplița, Bilbor, Corbu, Tulgheș.

Este o carte ce oferă prețioase informații atât specialiștilor în domeniu cât și iubitorilor de folclor românesc, în special celor care au legături spirituale profunde cu frumoasa vale a Mureșului Superior.

Este, în același timp, un „album”, o adevărată expoziție plină de culoare și autenticitate a motivelor populare ce conferă frumusețea caracterizată de modestie și sobrietate a țesăturilor din acest spațiu geografic.

De asemenea, este mai mult decât o monografie cu caracter informativ și descritptiv, datorită notei autobiografice reflectând sensibilitatea și sentimentele profunde ale profesoarei care trăiește în acest loc binecuvântat prin frumusețea lui naturală și își dedică viața descoperirii creațiilor populare ale celor care au știut să prețuiască darurile primite de la Dumnezeu, imortalizându-le în artă. Activitățile din gospodăriile țărănești par să fi fost, după cum le descrie autoarea, organizate ritualic, respectând datele unor sărbători religioase importante și ordinea naturală a anotimpurilor.

Cartea imortalizează o stare de spirit: rememorarea plină de duioșie și nostalgie a unor vremuri apuse ale gospodăriilor rurale tradiționale, când fiecare casă devenea în anotimpul iernii un adevărat „atelier” de țesătorie, în intimitatea familială a dragostei împărtășite pentru arta populară: „Când mă gândesc la atmosfera casei părintești în care am crescut, mărturisește autoarea mereu îndrăgostită de comuna natală, Subcetate, o retrăiesc cu toate simțurile mele. Imaginile vizuale sunt perfect asociate cu cele sonore ale meliței, fusului, suveicii, vătalelor, sucalei, cu cele olfactive și chinestezice. Simt mirosul de lână proaspăt tunsă de pe oi sau proaspăt vopsită, păstrez mirosul inului și al cânepii scoase din topilă, al puzderiei, al torturilor spălate în leșie de fag. Au rămas în degete senzațiile firelor toarse din caier, întinse pe rășchitor, depănate de pe vârtelniță în gheme…”.

Doina Dobreanu nu a fost descurajată de părerile specialiștilor după care zona nu ar avea o personalitate bine definită din punct de vedere etnografic. Atașând fiecărui obiect artizanal povestea proprie a devenirii și dăinuirii acestuia, autoarea a scos la lumină tocmai acea notă de autenticitate și valoare afectivă care îi dă viață, întregind astfel caracterul pur documentar al unei piese de muzeu etnografic. Fiecare obiect de vestimentație sau de uz gospodăresc, fiecare motiv artizanal, devine o filă a istoriei civilizației rurale românești, alături de obiceiurile, creațiile muzicale sau literare, dansurile și credințele populare din zona Mureșului Superior.

Prezentarea acestui meșteșug al țesutului nu pune accentul aici pe uneltele folosite, ci pe produsul lor artistic și, implicit, spiritual. Capitolele urmează de fapt etapele pregătirii, realizării și utilității diferitelor tipuri de țesături: pregătirea materiei prime (prelucrarea inului, cânepii, a lânii și vopsitul), tehnica propriu-zisă a țesutului manual și produsele finale, adică țesăturile (motive ornamentale, pânzeturile folosite, piesele costumului popular țesute de mână, țesăturile pentru uz casnic: ștergare, covoare, țoluri, traista, desaga etc.). Fiecare obiect își are propria istorie și este descris în contextul specific pentru zona etnografică a Topliței.

Unele obiecte le-a studiat în casele unor păstrători de tradiții populare, altele sunt piesele de inestimabilă valoare afectivă ale propriei sale „case cu amintiri”, o colecție personală de artă tradițională românească, obiecte moștenite de la famile sau achiziționate în timpul căutărilor sale de mărturii ale artei țesutului în zona Mureșului Superior. În jurul fiecărui obiect artizanal se țese istoria unei colectivități rurale, a unei familii și a unui destin, însăși supraviețuirea lui fiind adesea un miracol.

Orice obiect are valorea pe care i-o conferă cel care îl cunoaște, îl înțelege și îl prețuiește. Microistoria lui se adauga istoriei generale a unei națiuni și îi dă o nouă semnificație. Frumosul se descoperă însă nu numai cu știința, ci și cu sufletul, din această cauză e necesară o educație în spiritul adevăratei recunoașteri a propriilor valori naționale care se înscriu în contextul general internațional. Nu avem nevoie de demagogie, ci de o expunere firească și sinceră a ceea ce avem mai de preț, așa cum procedează Doina Dobreanu. Nu suntem mai puțin „post-moderni” dacă nu ne e rușine să afirmăm cu tărie că ne iubim locurile în care ne-am născut, am crescut, am învățat și ne-am întemeiat o familie! Că ne iubim oamenii, satele bunicilor, oamenii locurilor și lucrurile pe care le-au meșteșugit ei pentru a ni le lăsa moștenire! Acest adevăr îl deține Doina Dobreanu!

5. A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ…[1]

Subcetate, la poalele muntelui Bătrâna

Pe aceste meleaguri de munte, cu păduri întunecoase de brad, fag şi stejar, cu preluci şi padini cu ierburi grase, înmiresmate de flori fel de fel, au poposit în vremuri străvechi, pierdute în negura uitării, trei ciobănei care îşi aduceau turmele lor la vărat: Chirilă, Nichita şi Filip...

Pe cel mai înalt vârf al Munţilor Gurghiu, în pustietăţi ce inspiră temere călătorului care le străbate, într-o rarişte de pădure, în vreme ce îşi încropeau o mămăligă la un foc de vreascuri uscate, le-a apărut în faţă, ca o nălucă, o bătrână, rămasă printre sălbăticiunile pădurii parcă din vremuri imemoriale, ninsă de povara anilor a căror socoteală o pierduse ea însăşi demult. Mare îi fu bucuria sărmanei femei când auzi vorbă omenească şi mai ales când fu poftită de trecători să cineze împreună! Simţea că nu poate închide ochii fără a-şi spune ultima dorinţă.

Şi când bătrâna se îndemnă la vorbă, îşi îndreptă privirea înceţoşată spre Răsărit şi, scrutând depărtările, zise:

- Acolo, departe, printre oameni vrednici şi destoinici, am trăit o vreme... Sălăşuiam în apropierea unui râu cu apă lin curgătoare şi limpede ca lacrima. Pe vârful unui deal din preajmă, cu vederi largi în toate părţile, se spunea că străbunii îşi duraseră o întăritură căreia îi ziceau cetate… Am avut parte să trăiesc vremuri bune, de tihnă…, dar şi de restrişte… Am scăpat doar ca prin minune.

Preocupaţi de foc şi de pregătirea mâncării lor obişnuite, tinerii îi auziră doar oftatul adânc, contopit cu cel al pădurii multiseculare, căci bătrâna se făcu nevăzută într-o clipită, ca o nălucă, aşa cum şi apăruse…

Curiozitatea îi îndemnase pe tinerii ciobani să-şi mâne oile mereu spre Răsărit, coborând încet la vale, pe drumuri rar umblate, până ajunseră la râul de care le vorbise bătrâna. Aflaseră aici, în vecinătatea apei Mureşului, cum îi spuneau localnicii, gospodării întemeiate ici-acolo, de-a lungul văilor şi pe dealuri, iar despre cetatea de pe coama dealului doar povestea.

Ciobanii au prins drag de plaiurile acestea liniştite, mirifice, dar mai ales de fetele frumoase. Şi nu au mai plecat…

Chirilă şi-a durat sălaş aproape de Valea Mureşului, în Podirei, un loc binecuvântat de razele fiecărui răsărit de soare de după dealul cu legendara cetate. Locul acesta deveni satul „de sub cetate”, apoi Subcetate.

Filip s-a aşezat ceva mai departe, spre miază-noapte, pe locul care astăzi aminteşte de numele său: satul Filpea.

Iar Nichita, căutând pajişti hrănitoare pentru turma lui numeroasă, s-a stabilit mai spre Apus. Dealul unde el îşi construise stâna se numeşte şi astăzi Piciorul lui Nichita.

Pe bătrâna care le călăuziseră paşii spre Valea Mureşului nimeni n-a mai zărit-o, dar acelui vârf de munte îndepărtat, aureolat de fiecare apus de soare, i-a rămas numele de Bătrâna.

Toate acestea mi le povestea cu mândrie bunicul meu, Vasile Dobreanu, unul din urmaşii baciului Chirilă, după ce mă ademenea pe braţele sale - leagăn de poveste.

Subcetate sau Sub Cetate

Mureşul, unul dintre cei doi flăcăi ai împăratului care sălăşuia în vremuri imemoriale pe înălţimile Hăşmaşului Mare, plecase în lume să caute şi el, probabil, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Calea sa, orientată pentru început spre nord, este până la Topliţa liniştită, fără obstacole. Apa râului se prelinge lin pe albia şerpuitoare croită în vremuri ancestrale în Depresiunea Giurgeului străjuită de munţii Gurghiu şi Giurgeu.

Privit de pe înălţimea unui deal din preajmă, râul se metamorfozează după anotimp: vara, când pare o uriaşă reptilă care se răsfaţă la soare căutând ici şi colo umbra şi răcoarea oferite de şirul de sălcii care îi zidesc malurile, râul îşi înmiresmează undele cu parfumul florilor din luncile sale: laleaua pestriţă, ciuboţica cucului, piciorul cocoşului, floarea broaştei, scânteiuţe, traista ciobanului, trifoiul roşu, sânziene ş.a.; iarna, râul se furişează o vreme pe sub podul de gheaţă care-i uneşte malurile. Doar sălciile pline de promoroacă jalonează prezenţa tainică a apelor care bulbucesc molcom în nesfârşita lor curgere, traversând palatul de cleştar construit vremelnic de meşterul făurar al acestui anotimp.

Trecând pe lângă aşezarea numită Subcetate, Mureşul vede cum dealurile munţilor ale căror creste sprijină în depărtare cupola albastră a cerului coboară până în preajma malurilor sale.

În aval de Topliţa, râul îndrăzneşte să traverseze lanţul muntos spre a-şi face loc spre câmpia transilvană. Defileul Mureşului încântă călătorul la tot pasul cu privelişti de vis. Năvalnică o fi fost lupta apelor cu piatra pentru a-şi tăia drum spre şes!

Dar să revenim la întâlnirea acestui peregrin neobosit cu localitatea Subcetate! Mureşul traversează această aşezare, în partea sa estică, de la sud la nord. La un moment dat, parcă din undele sale, se înalţă pieptiş Coasta Rusului, de pe înălţimea căreia se pot admira, în zilele senine, privelişti majestuoase surprinzătoare, de jur-împrejur: la sud, Depresiunea Giurgeului, cu localităţile: Remetea, Ditrău, Lăzarea şi Gheorgheni; la vest, localitatea Subcetate (de sub cetate?!), la nord, satul Hodoşa şi localitatea Sărmaş.

Coasta Rusului ne trimite cu gândul la un oarecare locuitor cu numele de Rus sau Rusu, nume prezent în onomastica aşezărilor din preajmă amintite: Hodoşa şi Subcetate, încă în urmă cu trei sute de an.Există aici şi alte toponime cu o trimitere la câte un nume de persoană: Părăul Lui Muscă, Grădina Dobrenilor, Dealul Andricanilor, Dealul Armeanului, Poiana lui Filip, Piciorul lui Nichita, Ieruga Paşcului şi chiar numele satului Filpea (de la Filip).

Dealul numit astăzi Coasta Rusului are culmea teşită, un fel de platou; aici au existat până în vremea aducerilor aminte aşezări omeneşti. O fântână părăsită, pomi fructiferi sălbăticiţi, pietre funerare cioplite în piatră sunt ultimele mărturii vizibile. Bunica maternă a tatălui meu copilărise aici, admirând răsăritul soarelui de după Vârful Hagota din Munţii Giurgeului şi scăpătatul soarelui după Vârful Bătrâna, din Munţii Gurghiului. Superbele privelişti panoramice se întind până în depărtări unde crestele munţilor par a se înfrăţi cu cerul.

Mai mult decât cadrul peisagistic, aici te înfioară pecetea pe care o poartă acest picior de plai, împletire de istorie şi legendă.

Coasta Rusului este la fel ca celelalte dealuri pe care în vechime au fost ctitorite cetăţi: cu perspective largi înspre cele patru puncte cardinale, cu un versant apărat de un râu, cu culmea aplatizată favorizând construirea unui habitat uman.

Se spune că acolo sus, pe vârful dealului, a existat cândva o „cetate”… O cetate dacică sau medievală?! Cine mai ştie? Neconsemnate, realităţile unor vremuri de mult apuse, transmise din generaţie în generaţie, devin mituri, legende. Se ştie că aşezările întărite din perioada prefeudală şi feudală, situate la confluenţa apelor, pe dealuri înalte, se numeau cetăţi, fie ele din pământ, lemn sau piatră. Se spune că pietrele rămase din vechea fortificaţie au fost cărate la vale şi folosite pentru a pune temelie unor case noi din cele două aşezări comunitare întemeiate la poalele dealului prin secolul al XVII-lea: Hodoşa şi Subcetate. Hodoşa este satul care a prins viaţă în preajma unui hodoş, drum care urca spre vârful dealului pe partea nordică, iar Subcetate este localitatea ctitorită la poalele dealului, sub cetate, pe platoul situat pe malul opus al Mureşului, numit în prezent Podirei.

De ce Coasta Rusului şi nu Dealul Cetăţii? Cetatea aparţinuse unui alt timp ale cărui aduceri-aminte nu s-au păstrat până în vremurile din urmă. S-au petrecut pe aceste meleaguri şiruri de generaţii, părtaşe fiecare la momente istorice zbuciumate, copleşite de dramatismul existenţial contemporan, cu puţine momente de acalmie care să permită întoarcerile în trecut şi răgazul pentru poveste; s-au perpetuat şiruri de generaţii care, pentru a supravieţui în aceste condiţii aspre de viaţă – cu pământ arid şi sterp, cu ierni lungi şi cumplite, cu ameninţări de tot felul şi cu pribegii prin şi peste munţi, aveau, înainte de toate, cultul muncii istovitoare, o muncă acerbă, împinsă până la paroxism şi epuizare…

Era o vreme în care urcam anual de câteva ori povârnişul Coastei Rusului, însoţindu-mi părinţii şi bunicii, cu scopul de a lucra pământul nostru de la Peri. Sus, pe culmea dealului, locul întins, propice pentru agricultură, fusese locuit până nu de mult, încă din vremi uitate. Locul nostru de la Peri, de pe coama dealului, provenea de la bunica tatălui meu, care se măritase de aici în satul din vale, Subcetate, în jurul anului 1900. Moştenit de la această străbunică Maria, locul a rămas în posesia succesorilor, contribuind astfel la realizarea unei legături afective cu îndepărtaţii predecesori necunoscuţi a căror trecere prin lume se leagă de această aşezare umană...

Umbra rămurişului des al perilor sălbăticiţi ne îmbia din când în când să ne potolim fierbinţeala trupurilor istovite de muncă sub ploaia de săgeţi nemiloase ale soarelui de vară. Aici, la umbra bătrânului păr înfrunzit, încă falnic, nins de flori albe primăvara, iar toamna plin de mici fructe sfrijite, tari ca piatra şi acre de se îngurza gura şi se strepezeau dinţii gustându-le, am simţit de fiecare dată o comuniune tainică cu acest pământ, având sentimentul că gesturile noastre fac parte dintr-un ritual ancestral. Legătura noastră cu această bucată de pământ era una sacră: ne regăseam în înaintaşi prin ceea ce făceam, cu aceleaşi mijloace, în acelaşi scop, cu gânduri şi aspiraţii similare. Parcă nimic nu se schimbase: alţi actori, aceeaşi scenă. Primeam impulsuri stranii şi trăiam sentimente de comuniune cu alte vremuri, cu alte generaţii.

Dealul acesta, care mie îmi place să-l numesc al Cetăţii, crescut parcă din albia Mureşului, deal de pe care privirea scrutează cele patru orizonturi până la mari depărtări, înconjurat de o salbă de dealuri, îl vedeam un fel de Acropole. Cu siguranţă, în vremuri de restrişte când ameninţările veneau din te miri ce parte, a existat aici, dacă nu o cetate, măcar un punct de observare fortificat al unei comunităţi, pe care localnicii l-au numit cu emfază cetate, o cetate construită cu forţele lor modeste, probabil din lemn, aşa cum în vechime pe aceste meleaguri erau construite şi bisericile şi podurile de trecere peste ape. Repetând gesturile ancestrale pe care le implică munca pământului ne simţeam contemporani, pe rând, cu fiecare generaţie din şirul de înaintaşi trăitori pe acest vârf de colină.

În liniştea din jur se aude doar croncănitul sinistru al corbilor ce-şi găsesc sălaşul în păduricea din apropiere, iarna, şi chemarea cucului în fiecare primăvară.

A rămas în negura uitării povestea bolovanului singuratic de pe culmea rămasă pustie a dealului. Bolovanul pe care nu cred să-l poată urni cineva fără a-l fărâma, rămas neclintit, ne transmite, desigur, un mesaj, dar pe care nu putem să-l descifrăm… Basoreliefurile cioplite pe suprafaţa lui sunt abia observabile, fiind erodate de trecerea vremii Să fie o străveche piatră funerară?

Gropile săpate pentru adăpost de soldaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe această creastă de deal pleşuv sunt mărturie a momentelor tragice petrecute în această zonă de frontieră…

Chiar dacă urmaşii locuitorilor de altădată de pe Dealul Cetăţii trăiesc astăzi în vale, la Subcetate şi Hodoşa, se întorc din când în când pe creasta acestui deal, să cultive pământul înnobilat de istorie şi jertfe, de cenuşă şi oseminte, de lacrimi şi sudoare, de suferinţe şi idealuri. Munca lor, cu precădere aratul pământului cu plugul tras de vite, poate fi considerată un ritual de cinstire perpetuă a şirului de străbuni, de veşnică pomenire.

[1] Doina Dobreanu, TESĂTURI ROMÂNESTI DIN ZONA MUREȘULUI SUPERIOR (SECOLUL AL XX-LEA), 2010