Profesor Doina Dobreanu: Nicolae Bucur, ADEMENIREA TIMPULUI, 2013

25 aprilie 2013. Particip la lansarea a două cărți la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița:

- Nicolae Bucur și Constantin Catrina, „Tezaut de etnografie și folclor în județele Covasna și Harghita”, Editura Eurocarpatica, 2013;

- Nicolae Bucur, „Ademenirea timpului”, Editura Eurocarpatica, 2013.

Prin bucuria spirituală trăită plenar, simțim detașatrea, pentru o vreme măcar, de contingent, de lumea reală. Însăși această întâlnire, prin popasul în lumea cărților și al spiritelor înalte, este un prilej de ademenire a timpului, a trecerii.

Primesc în dar cartea domnului Nicolae Bucur, „Ademenirea timpului”, cu următoarea dedicație: „În valul vieții omul are nevoie de suflete adevărate, de semne și simboluri pentru a se regăsi pe sine. Admirația și prietenia celui care s-a străduit să fie înțeles...”

Suntem mereu în căutarea Sinelui… Și domnul Nicolae Bucur o face recurgând și la permanente întâlniri cu cartea, cu arta, căci arta, susținea Oscar Walter Cisek, „este o arhivă vie a simțirii omenești; din ea primim necurmat îndemnuri, sugestii, încurajări, consolare.” (p. 208)

Această carte radiografiază caracterul și sufletul domnului Nicolae Bucur prin sinceritatea confesiunilor făcute, prin bucuria întâlnirii directe cu confrații săi din breasla scriitorilor, a gazetarilor și a profesorilor, dar și prin bucuria întâlnirii, prin lectură, cu personalități marcante ale culturii naționale și universale (Eminescu, Arghezi, Nicolae Labiș, E. Cioran, M. Eliade, Marin Preda). Poți cunoaște omul Nicolae Bucur și în funcție de prietenii pe care îi are, ei fiind prezenți în cartea domniei sale: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Nedelciu, George Chirilă, Calistrat Costin, George Sbârcea, Eugen Buzoianu, Ilie Șandru, Mihail Filimon, Ion Nete, Dumitru Panaite, Gheorghe Afloarei, Ludovic Măcelaru, pr. Emil Pop, Valeria Pop. Cartea „Ademenirea timpului” este, pe bună dreptate, așa cum însuși autorul precizează despre cărțile lui George Sbârcea, „nu numai produsul chinurilor autorului, ci și profilul său, morala și psihologia sa, gândul său despre om, despre prezent și viitor.” (p. 198)

Cartea este dedicată amintirii fiului drag al autorului, Adrian, plecat prea repede în luma celor drepți.

Titlul cărții, „Ademenirea timpului”, este sugestiv. Lectura cărților și scrisul devin pentru tatăl îndurerat posibile căi de alinare în timp a suferinței, a neliniștilor interiare, posibilitate de ademenire a timpului.

În capitolul I, „Confesiuni”, autorul explică demersul său artistic astfel: „Frumoasă-i încercarea să netezești golul de ființă prin cuvinte (…), darul ceresc dat omului să-și mărturisească adâncul conștiinței.”„ Să scrii pentru a-ți alina durerea, cu reîntoarceri într-un trecut cu amintirile plăcute și personaje dragi, devine în clipa de față una din misiunile cele mai  grele pentru un părinte, din a cărui familie o minunată ființă s-a mutat din timpul viu în timpul mut.”

„Sunt cărțile în stare să ne consoleze?”, se întreabă apoi autorul.

„Scrisul la această carte  - mărturisea în 1994 Isabel Allende, la publicarea volumului „Paula” – m-a ajutat să ies din tunel”, căci „să plâng moartea fiicei mele a însemnat să merg singură prin bezna dintr-un tunel lung pas cu pas, lacrimă cu lacrimă, cuvânt cu cuvânt.” „Scrisul nu înlocuiește terapia, mai spunea ea, dar cu siguranță că te ajută să lupți cu apele tulburi și cu suferințele vieții.” (p. 26)

„Cărțile sunt ca îngerii, mărturisește și scriitoarea Ioana Pârvulescu, nu au nevoie să le explici nimic, știu totul, cred totul cu tine. Cărțile nu știu să trădeze, nu sunt egoiste, nu te oropsesc, nu-ți fac reproșuri nemeritate… Te apără. Și apără de răul secolului: plictiseala.” (p. 26)

Împărtășind idei ale celor care s-au confruntat cu suferința și au găsit în carte un refugiu, autorul conchide: „În multe situații, cartea, acest dar al eternității, te poate vindeca de neliniștile care te macină, îți poate oferi acea libertate și pace interioară atât de necesare de multe ori, siguranța și responsabilitatea față de tine însuți.” (p. 26)

Așadar, scrisul devine o experiență existențială și pentru domnul Nicolae Bucur. Pretextele sunt felurite: trăirile directe, numeroasele popasuri făcute în universul operelor marilor gânditori ai lumii, găsind în maximele, cugetările și reflecțiile acestora adevărate izvoare de înțelepciune și repere existențiale: „În cărți sălășuiește sufletul întregului trecut…”, „Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase.” (Democrit)

Suferința devine un leitmotiv al cărții. În încercarea de a se izbăvi de suferință, autorul recurge la lecturi din cartea lui Eugen Jebeleanu, „Hanibal”, sau din cele „11 Elegii” de Nichita Stănescu.

„Hanibal  este o „biblie” a Eului, născută dintr-o rană vie și mult personală, un bocet decent, sincer, o jelanie aspră și demnă. Participăm la drama bărbatului care și-a pierdut femeia.

De ce am redeschis filele acestei cărți – podoabă a spiritului – în aceste clipe. Pentru că poetul Jebeleanu, și după atâția ani, ne este foarte actual. Hanibal  e proaspăt și viu! Cartea și omul – poet emană măreție – solemnitate. Îl revăd pe Jebeleanu renăscut din durere, condeiul său devine amnarul care scoate intense scântei pentru întreținerea focului demult aprins. Scrierea lui de atunci vine să astăzi să satisfacă propria noastră nevoie sufletească și dorința de a ne exprima gândirea, bucuria și durerea.

Arta este în fond mângâietoarea sufletului nostru și gândul că și altul s-ar putea găsi în situația ta, ar putea suferi, plânge sau s-ar putea bucura ca tine, îți dă îndemn să scrii, să muncești și să conviețuiești de la frate la frate, să participi la împărtășirea cunoștințelor și înțelepciunilor.” (p. 91)

„De ce Nichita nu-mi dă pace?”, se întreabă Nicolae Bucur. Deoarece, răspunde tot el, „când vine seara/noaptea, îl trezesc pe Nichita și bat la poarta celor 11 Elegii (…)” În A treia elegie „mi-am regăsit nefericirea și tristețea care mă bântuie, mă apasă de-o bună vreme.(…) Da! O veșnică tristețe, rămâne și nu va trece nicicând… E în mine, în noi până-n veșnicul apus. Nimic nu mai este ce-a fost. Totul pare pustiu. N-am crezut să vină vremea când dorul de cel plecat să-ți macine sufletul, să-ți spulbere orice speranță, să-ți înghită orice clipă de trăire, să-ți smulgă visul…” (p. 49-50)

O prezență centrală în contextul cărții lui Nicolae Bucur o ocupă mini-monografia închinată muzicologului, compozitorului și scriitorului George Sbârcea, de care l-a legat și o lungă prietenie. Acestă personalitate complexă a culturii române este prezentată de Nicolae Bucur și prin intermediul cărții acestuia, „Cafeneaua cu poeți și amintiri” (Editura Dacia, 1989) - „o incursiune în universul însemnărilor și amintirilor întâmplate cu destule decenii în urmă,” carte care i-a servit autorului cărții „Ademenirea timpului”, credem, drept model de abordare.

Cartea „Ademenirea timpului”, concepută în șapte capitole, nu este doar o carte despre „obsesia timpului care aleargă și nu-l putem opri”, ci o carte despre om și zbaterile sale,  despre prieteni și prietenie, despre cuvânt și comunicare, despre  afecțiune și suferință, despre aspirația perseverentă de a pătrunde în lumea spiritelor adevărate, despre bucuria de a descoperi forța magică a cuvântului și noblețea artei, căci prin artă, prin crearea de valori durabile, omul ademenește pentru moment timpul și îl poate chiar învinge.

Felicitări domnului Nicolae Bucur pentru această carte – dovadă a înfruntării cu demnitate a încercărilor vieții!