Invitație la lectură: FÂRTATUL DIAVOLULUI ( Recenzie, Nicolae Bucur)

Dr. Vadas Gyula, Dr. Veress Albert, Fârtatul  diavolului, Editura Farmamedia, Târgu Mureș, 2013, 319 p.

Recenzie:

Convingătoare demonstraţie a unei realităţi care ne bântuie…

    Omul secolului XXI nu a fost niciodată mai solicitat şi expus ca astăzi unor ameninţări obsedante şi incomode, încercat şi chinuit de neliniştile şi spaimele ce-l înconjoară, devenind de multe ori neputincios în faţa propriei sale existenţe, a posibilităţii unei vieţuiri decente.

      Iată de ce titlul unei cărţi ca cel de mai sus, dar mai ales conţinutul ei nu poate, în zilele noastre, să nu-i trezească interesul cititorului, dar evident şi al factorilor direct răspunzători, care sunt chemaţi să extragă din ea substanţa unor învăţăminte, şi nu numai.

     Suntem în faţa unei cărţi – document, un tratat ştiinţific atât de necesar şi util în lumea noastră zbuciumată prin multitudinea evenimentelor, uneori neaşteptate şi nocive. Dacă titlul de pe copertă te invită la lectură, subtitlul din interior “Despre sinuciderile din Ciucul de Sus…” incită curiozitatea spre acel flagel sinistru şi incomod pentru spiritul fiinţei umane. M-am apropiat cu oarecare rezervă de cartea celor doi autorii dr.Vadas Gyula, doctor în sociologie medicală şi  dr. Veress Albert, doctor în ştiinţe medicale, în primul rând din considerentul unei teme atât de profunde cum este psihanaliza, psihiatria, în concret cercetarea fenomenului suicidar.

     Autorii, somităţi ai domeniului, erudiţi conferenţiari, sunt observatori şi cercetători atenţi ai stărilor de lucruri de la noi şi din alte ţări, seduşi, aş zice, de “misterul”, de “vraja”, dar în special de adevărul cu care au fost şi sunt confruntaţi.

     Parcurgând, filă de filă, această carte, ai impresia că eşti în faţa unui manual, în care  „ansamblului” i se adaugă o sumedenie de exemple reale, mărturii, care impun sensul şi măsura, devenind pentru mulţi lecţii deschise pline de sinceritate şi tristeţe. Medical vorbind, evident, şansa de a trezi în “pacient” un alt regim de gândire. Autorii specialişti  vin în întâmpinarea - am simţit acest lucru – celor care gândesc cam aşa: “Se întâmplă ceva cu mine şi nu ştiu bine ce”, totodată cred că şi-au dorit să tragă draperia peste mesajul care l-aş putea formula astfel:  Fă să ajungă la lumina zilei ceea ce unii au văzut în beznă. 

     Este o şansă pentru analiză /cugetare că acest fenomen straniu, despre care nu ne place să vorbim, scrierea autorilor ni-l scoate în faţă şi-l trimite în casă ca pe un musafir nepoftit, atât de tragic şi funest. Cei doi autori medici, au întreprins tot ce le-au stat în putinţă pentru a face accesibil celorlalţi, ceea ce ştiau şi ceea ce dobândiseră ca experienţă. Din clipa în care cineva vorbeşte, se spune, dar şi aşterne pe hârtie, zicem noi, se face lumină! Orice modificare s-ar întâmpla într-o societate nefericirea îşi are locul ei stabil. Documentarea, analiza întreprinsă este o „magie lentă” şi tulburătoare. Chiar dacă subiectul este puterea „demonică”, care îi trimite pe unii la moarte, sau faptul că omul nu poate să se impună în faţa existenţei, ci existenţa este aceea care se impune, încrederea pe care o transmit autorii nu va fi niciodată alterată.

     Dacă în filozofie, dar nu numai, este vorba nu atât de a rezolva, cât de a descoperi şi, în consecinţă, de a pune problema (Bergson), acest lucru se întâmplă şi-n cartea în discuţie la modul concret al textului, exemplificărilor, iconografiei, al hărţilor, tabelelor, notelor de la subsolul paginilor şi evident bogatei bibliografii (251 poz.) şi lucrărilor de specialitate enumerate în cuprinsul cărţii. Pe lângă componentele sale ştiinţifice suntem şi în posesia unei lecturi agreabile prin referinţele istorico-literare, filozofice şi religioase la care ne invită autorii.

     Cititorul, vrea nu vrea, intră treptat, treptat în conţinutul relatărilor, capitolelor, pasajelor acestui tratat, iar nenumăratele exemple extrase din tumultul vieţii, te apropie de „analist”, dar şi de „pacient”, ambii dezvăluindu-şi gândurile, emoţiile. Eşti chiar tentat să confunzi „persoana psihică” cu cea reală. Ni se recomandă, deci, nu ni se impune, să comparăm presupusele „jocuri” ale pacientului cu „realitatea” analistului. Apelez în acest context la constatarea lui J.-B.Pontalis, autor francez al numeroaselor studii şi eseuri de psihanaliză: „Acest „nu sunt ceea ce crezi” nu e rostit, dar cine va da asigurarea că in petto ( în sinea noastră ) nu-l gândim, fie şi numai pentru a ne linişti cu privire la incerta noastră identitate?” Spunem, cu alte cuvinte, că pătrundem într-un labirint al tragicului, suntem invitaţi la un „tratament prin cuvânt”, oferindu-ne „porţi” şi „ferestre” deschise spre alinarea şi chiar vindecarea spiritului.   

     Frânturi de teorie şi cazuri din practica psihiatrică, exemple din obiceiurile şi tradiţiile etnofolclorice sunt evocate, alături de „personaje” autentice (fără a fi numite), altele extrase din operele literaţilor, confesiunile şi opiniile ori reflecţiile unor scriitori, dau un pitoresc aparte cărţii, reieşind fără tăgadă mărturia autorilor pentru pacientul lor – OMUL.    

     De ce oare doi specialişti a căror activitate se bizuie pe ceea ce englezii numesc privacy (intimitate, singurătate, secret) vin în faţa publicului ? Răspunsul în epoca noastră modernă nu pare a mai surprinde pe nimeni că şi psihanalistul, psihiatrul, în calitatea sa de curant şi om de ştiinţă, doreşte să comunice ceea ce a descoperit sau a crezut că descoperă în timpul tratării pacienţilor! Nu-i destulă constatarea, analiza, cercetarea, teoretizarea, ci toate acestea trebuie să primească unda verde a scrisului. Cuvântul devine astfel convingere, iar drama, atât de animată din culise, iese pe „scenă” pentru a fi cunoscută, inclusiv de cititorul mai puţin avizat.

     Îmi pot imagina travaliul prin care au trecut autorii de a pune în pagini de carte toate acele cercetări, manuscrise acumulate în timp, grija şi corectitudinea de a restitui cât mai exact şi fidel experienţa analitică în domeniu. Scrierile care tratează un asemenea domeniu medical şi social, care-şi au raţiunea lor doctă, pragmatică, logică au nevoie de un „tratament” aparte în ce priveşte limbajul, acea ştiinţă şi grijă chinuitoare la alegerea „cuvintelor potrivite”, înţelegând mai curând acel cuvânt adecvat, pe cel propriu, în genul transferului, adică o legătură cu cititorul. 

     Se fac interesante şi pertinente referiri la literatura orală, tradiţii şi credinţe atât de la noi, cât şi din Ungaria, se dau citate din opera clasică şi modernă a unor autori, preocupaţi de tematica în discuţie. Ne oprim la acest citat: „ Toate relele şi nenorocirile sunt uneltirea Diavolului. Chiar şi sinuciderea. (...) iar fiinţele supranaturale din credinţele populare au devenit aliatele Diavolului” (p.29) Luăm cunoştinţă şi de „fantoma sinucigaşului”, care depinde de credinţe şi variază în funcţie de regiuni, şi poate lua forma diferitelor animale sau a lucrurilor neînsufleţite. Au fost realizate cercetări între anii 2010/2011 în localităţile din Ciucul de Sus ( Mădăraş, Dăneşti, Cârţa, Sândominic), unde cazurile de sinucideri sunt destul de numeroase. În urma sondajelor făcute se ajunge la concluzia: Suicidul se transmite prin tradiţie familială sau e moştenire de  familie.  Etica   Bisericii   catolice   condamnă   aspru   sinuciderea, iar  obiceiurile  de înmormântare ale sinucigaşului sunt diferite de cele ale muritorilor de rând, iar în cimitir au un spaţiu clar delimitat. Aşa cum reiese din documentele consultate, cu predilecţie surse etnografice (anii 1923/1925 şi anul 1936 – Comitatele din Ungaria) în regiunile locuite de familii extinse numărul cazurilor de sinucidere este semnificativ mai mic, comparativ cu regiunile locuite de familii restrânse. Autorii ajung la concluzia că igiena mentală şi  psihologia clinică sunt părţi integrante ale problemei suicidului, fenomenul fiind chestiune de politică familială, prin urmare trebuie prevenit şi tratat.

       Un capitol special al cărţii se ocupă cu sinuciderile din Vestul Europei începând cu sec.XVI-XVII, ţări ca Anglia, Franţa, Germania, fiind pomeniţi o pleiadă de autori cu studiile lor, dar şi date statistice comparative din Belgia, Austria, Italia, Danemarca etc. sau cele în statele Coroanei Maghiare. Cauza sinuciderii este tristeţea, posomorârea – credeau filozofii şi medicii în vremurile îndepărtate, în Anglia apariţia în masă a bolii se datorează climei din această ţară. Interesant este „antidotul” pentru prevenirea flagelului pe care-l are Voltaire (1694-1778): „mişcare, muzică, vânătoare, teatrul şi o doamnă fermecătoare...”. Sfatul lui era: „Să muncim, să nu facem pe deştepţii...acesta este singurul mod prin care putem să ne facem viaţa suportabilă”(„Candide sau optimismul”) pentru că atâta vreme cât la ţară suferă trupul, la oraş suferă sufetul, consideră Voltaire. Din subcapitolul „Germanii” ni s-a părut interesantă şi logică părerea despre suicid  a lui Christian Heinrich Spiess (1755-1799) actor, dramaturg, creatorul romanelor de groază, autorul lucrării în două volume  „Bibliografia sinucigaşilor”, din care reţinem: „Nu sunt apărătorul suicidului şi, cu atât mai puţin aş dori - Doamne fereşte - să îndemn pe cineva spre aşa ceva. Dar, simt compătimire faţă de aceşti nenorociţi, care, dacă omul analizează în deaproape această faptă, rar se sinucide din proprie voinţă, ci, suflete umane încăpăţânate, necredincioase îi obligă să săvârşească această faptă.” Sunt consemnate şi ideile idealiste ale lui Schopenhauer, acesta având, undeva, părerea că putem privi sinuciderea drept experiment. Nu sunt excluşi din enumerările făcute artiştii plastici şi romancierii, scriitorii epocilor respective, se fac referiri totodată la lucrările de specialitate realizate de filozofi, dar în special de medici, psihiatri şi sociologi.       

     Un capitol amplu (90 pag.), bine documentat şi ilustrat poartă titlul „Contribuţii la fenomenul suicidar maghiar”, care cuprinde şi o colecţie de 97 opere literare care se ocupă de sinucidere, precum şi o selecţie cronologică de fragmente, mărturii din presa epocii (anii 1862-1933 - selectiv), fenomenul în cauză devenit eveniment cotidian. Cu privire la situaţia din Ardeal, aflăm că în ultima treime a secolului al XIX-lea, numărul sinuciderilor anuale se apropia  de 300, de trei ori mai mare decât cu o jumătate de secol în urmă, având o incidenţă extrem de ridicată în Trei-Scaune.

     Autorii cărţii „Fârtatul diavolului, îl citează pe Munkay János (1820-1890), preot catolic, care în scrierile sale se confruntă cu întrebarea: „Oare unde să căutăm originea şi cauza acestei tragice manii a epocii actuale ?” Invităm cititorii să se aplece asupra răspunsurilor consemnate la pag.160,161. Problema a preocupat dealtfel, alte numeroase persoane, scriitori, profesori, jurişti, filozofi etc.       

     Pagini întregi cu pasaje îngrijorătoare privind acest fenomen social atât de trist, asemuit cu incurabilul cancer, ne pun la încercare prin tot atâtea fapte şi exemple aproape incredibile. Autorul unei cărţi publicate la Cluj în 1872 constata că rata sinuciderii are un procent mai ridicat de creştere  decât  natalitatea  în  majoritatea  ţărilor  europene. Acesta mai evidenţiază: după particularităţi naţionale găsim fenomene suicidare diverse la naţiuni diferite, la germani frecvenţa suicidului fiind cea mai mare...românii cu o structură psihică mai veselă, legată de dogme religioase tradiţionale sunt mai „rezistenţi” acestei epidemii sociale. Şi dacă ar trebui să-i găsim o cauză fenomenului aceasta trebuie căutată în problemele sociale, la care subscriem. Din alte surse bibliografice ale secolelor trecute autorii cărţii în discuţie reţin: „Principiile educaţionale deviante” din insituţiile de studii superioare; rolul modelului  cu influenţă nemăsurabilă asupra vieţii sociale (un singur om poate corupe sute de oameni); Curentele literare deviante – operele literare, arta teatrală ca factori determinanţi ai declinului sau ai ridicării moral-spirituale a unei naţii; orientarea filozofiei din unele ţări, cu impact nefast asupra cititorului cu o voinţă mai slabă, tentat de „somnul disperării”. Şi la toate acestea se adaugă sărăcia şi mizeria – cauze primordiale ale suicidului.

     În capitolul „Familie mare (extinsă) cu mai multe generaţii, ori, prevenirea necazurilor naţionale”, se caută răspunsuri la modalitatea eficientă de prevenire a fenomenului suicidar, cum s-ar putea scădea numărul sinuciderilor, al alcoolicilor, al bolnavilor psihici, al bolilor psiho-somatice, al delicvenţilor şi al altor deviaţii sociale. Autorii ajung la concluzia, printre altele, deşi în condiţiile de astăzi pare o utopie, că reimplementarea în viaţa naţiunii a familiilor mari, cuprinzând mai multe generaţii ar putea fi una dintre importantele soluţii. În urma studiului sinuciderilor din judeţul Harghita, s-a ajuns la concluzia că sinuciderea este cauzată de traiul într-o familie disfuncţională sau de lipsa traiului într-o comunitate puternică şi funcţională. Individul care şi-a pierdut apartenenţa la comunitatea lui este mai puternic ameninţat de pericolul sinuciderii, decât unul care aparţine unei comunităţi cu o bună coeziune, ţin să sublinieze autorii. Citeam undeva: Singurătatea este teribilă mai ales când te gândeşti la ea ...este infernul însuşi!

     Capitolul „Deziluzie în literatură, filozofie şi lumea artelor” se doreşte o succintă trecere în revistă privind istoria spiritualităţii din ultimele două secole reflectată în creaţiile sciitorilor, artiştilor plastici, filozofilor, în cinematografie, arhitectură etc.

      Prin titlul capitolului „Agonia familiei restrânse” se motivează faptul  că numărul membrilor familiei în majoritatea cazurilor este mic, adică soţ-soţie sau pereche trăind în concubinaj şi copii. Ca atare, familie de una sau două generaţii, e considerat un fenomen de masă regretabil, atât la noi cât şi în occident. Se încearcă totodată o clarificare a tipurilor de familie (factori determinanţi, parametrii...) cu precizări privind caracteristicile unei comunităţi naturale ori exemplificări legate de probleme mentale şi fizice provenite din rândul familiilor mici dezorganizate sau al celor lipsiţi de familie. De observat că viaţa familiei extinse ţărăneşti a stat în centrul cercetătorilor etnografi. Autorii fac referiri la cauzele care au dezintegrat sistemul familial funcţional şi fericit al familiei extinse, locul lor fiind luat de familia mică patriarhală, la distrugerea cu bună ştiinţă de către dictatura comunistă a satelor sub pretextul „modenizării”.   

     Ultimul capitol „Nici noi nu suntem o naţiune sinucigaşă” aduce în atenţie o situaţie cunoscută, şi anume că incidenţa foarte crescută pe teritoriul Ungariei a sinuciderilor după Trianon a scăzut începând cu anul 1984 (ultimele trei decenii), dar pe viitor, se precizează, înnobilarea spirituală şi morală, cu o redeşteptare economică şi demografică trebuie să stea în atenţia societăţii.

     Pentru individ, doar o societate funcţională poate fi oglindă, societatea „îi stabileşte un preţ”, familia şi societatea funcţională îi permit să se descopere pe sine; poate să evolueze ca personalitate într-o societate normală şi poate deveni un om matur plăcut, cu ţinută morală, în care se poate avea încredere – se evidenţiază în această carte.  

     Autorii sunt îndreptăţiţi să afirme că există o mulţime de programe de igienă mentală cu scop preventiv, sunt instituţii, asociaţii, centre, fundaţii, campanii, emisiuni şi programe media etc. pentru ameliorarea stărilor de lucruri, a devianţelor sociale, pentru mântuirea societăţii, dar nu se văd  rezultatele acestor străduinţe.

     „Nu mai am nici vise, nici lacrimi” se confesa cu ani în urmă o fiinţă îndurerată, reamintindu-şi un caz din familie. „Fârtatul diavolului”, o carte tristă, adânc omenească, prin realitatea ei faptică şi cuvântul cu neliniştile ce-l emană.

      Este firesc să vedem în paginile acestei cărţi modificările sensibile ce trebuie aduse socialului, aplanarea şi chiar anularea stării obscure de tensiune şi conflict între oameni, scoaterea pe individ din substanţa „singularului” său, uneori atât de absurd. A veni în ajutorul vieţii interioare a multora, neputincioşi în faţa realului cotidian şi a celui metafizic este „reţeta” înmânată de autori.                                                                                  
Profesor Dr.  Nicolae Bucur