DOR DE EMINESCU

Denii eminesciene[1]

Iaşi – Hârlău – Botoşani –Ipoteşti – Humor – Voroneţ – Alba-Iulia – Blaj - Gyula

2007, iunie. Deniile eminesciene – un minunat program pentru românii de pretutindeni, gândit şi realizat de Despărţământul ASTRA Mihail Kogălniceanu din Iaşi, prin doamna Areta Moşu - ne-au reunit anul acesta, la a XIII-a ediţie, la Iaşi, vechi centru istoric şi cultural românesc, pentru a-l omagia pe Mihai Eminescu, în Aula Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi, apoi pentru a-l pomeni, după datina creştinească, la Teiul şi la monumentul acestuia din Copou. Am călcat pe urmele paşilor poetului, am respirat aerul îmbălsămat de mireasma florilor de tei la Iaşi, la Ipoteşti şi la Botoşani, la Blaj şi la Alba-Iulia.

Pretutindeni, am depus jerbe şi coroane de flori la monumentele ridicate pentru cinstirea lui Eminescu şi am cântat pe versurile poetului nepereche, împărtăşindu-ne din spiritul eminescian, români din ţară şi de peste hotare, din Basarabia, Bulgaria şi Serbia. Am mâncat din colacul sfinţit la slujbele de pomenire a lui Eminescu, am primit şi am dăruit cărţi şi reviste prezentate cu această ocazie.

Am pornit din Moldova, unde simţi omniprezent spiritul lui Ştefan cel Mare, spre Transilvania. Aici ne-am oprit la Alba-Iulia, oraşul-simbol al reîntregirii neamului românesc, şi la Blaj – cetate de cultură şi şcoală românească, centrul revoluţiei paşoptiste de unde a plecat Aron Pumnul, profesorul de limba şi literatura română pe care Eminescu l-a avut la Cernăuţi, profesorul care i-a insuflat discipolului său dragostea de neam, de limbă şi de cultură românească.

Am trecut Munţii Apuseni şi am simţit duhul lui Avram Iancu. Am traversat în ajun de Sânziene Câmpia de Vest, presărată cu flori de sânziene, cu maci şi cu albăstrele, pentru a ajunge la fraţii noştri din Ungaria, de la Gyula şi Chitighaz.

Am trăit împreună clipe minunate, am legat prietenii, ne-am despărţit cu lacrimi în ochi, dar cu speranţa că nu ne vom uita, că vom pune pod de flori şi de iubire între noi.

Am descins în Iaşi în după-amiaza zilei de 19 iunie 2007, cu bucuria de a revedea, după 35 de ani, acest spaţiu istoric şi cultural, străjuit la tot pasul de măreţe spirite ale culturii româneşti: Mitropolitul Dosoftei, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Garabat Ibrăileanu, Vasile Alecsandri, Alexandru -Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Nicolae Gane ş.a. Pe toţi aceşti Oameni i-am simţit pretutindeni, ca pe nişte prezenţe vii, călcând pe urmele paşilor lor, respirând aerul oraşului.

„Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegerea foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru, care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea…”, scria Nicolae Iorga.

O plimbare în centrul vechi al oraşului este de-a dreptul mângâietoare. Admirăm Teatrul Naţional, Biserica Trei Ierarhi, Catedrala mitropolitană, Palatul Culturii, Casa Dosoftei, Mănăstirea Golia…Ne închinăm la moaştele Sfintei Paraschieva, patroana oraşului…

Pătrundem că vădită emoţie în Palatul Culturii, după ce, încremeniţi în faţa statuii ecvestre a Marelui Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, ascultăm Hora Unirii… Ar fi trebuit să avem o zi întreagă la dispoziţie pentru a vizita ansamblul muzeal din incinta palatului! Ne-am limitat la Galeria de artă, unde am întâlnit pânze reprezentative ale picturii româneşti şi universale, cele mai multe provenite din colecţiile particulare ale unor mari boieri moldoveni, bogaţi material şi spiritual.

La Casa Pogor, astăzi Muzeul Literaturii Române, sediul muzeelor literare ieşene, ne întâmpină junimiştii: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Theodor Rosetti. Oaspeţi de seamă le sunt scriitori, critici literari, istorici, filosofi, demnitari, precum: Eminescu şi Veronica Micle, Ion Creangă, Ibrăileanu şi colaboratorii săi de la Viaţa românească, Costache Conachi, Matei Millo, Gheorghe Asachi, Xenopol, Lambrior, Gh. I. Brătianu. Aici, în această casă construită în 1850 de vornicul Vasile Pogor, tatăl junimistului, s-au ţinut vreme de două decenii întrunirile junimiştilor. Aici a apărut revista Convorbiri literare. Pătrundem în intimitatea casei muzeu şi parcurgem în scurtă vreme o perioadă de circa 150 de ani: literatura paşoptistă şi curentul de la Dacia literară, mişcarea literară de la Junimea, momentul literar Viaţa românească, perioada dintre cele două războaie mondiale.

La ieşire, aşteaptă o caleaşcă veche, ca o invitaţie la o plimbare prin Iaşi, la pasul calului…

La Teiul lui Eminescu din Parcul Copou

Un scurt popas, la Hârlău, atât cât să vizităm Biserica Sfântul Gheorghe, declarată monument istoric, şi Muzeul viei şi al vinului. Era în dimineaţa zilei de 21 iunie 2007.

Biserica ştefaniană, graţioasă şi falnică, având înălţimea identică cu lungimea (27 m), trezeşte curiozitate şi interes imediat ce se arată vederii. Aflăm detalii de la părintele paroh, care ne aştepta în prag: ca mărime, este a doua biserică din Moldova, după Neamţ şi Dobrovăţ. A fost construită în 1492, în Curtea domnească, la porunca lui Ştefan cel Mare, cu prizonieri de război şi cu meşteri italieni. Este închinată Sfântului Gheorghe deoarece ultima izbândă în bătălie a domnitorului fusese în prejma acestei sărbători. Este a treia biserică construită pe aceleaşi temelii: prima, datând din 1301, fusese construită în stil romanic, iar a doua fusese ridicată în vremea lui Alexandru cel Bun.

Fiind o biserică voievodală, aici au fost încoronaţi Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, prima oară, Ştefan Lăcustă. Biserica a fost iniţial pictată şi în exterior, dar în 1904, la sărbătorirea a 400 de ani de la moartea domnitorului Ştefan Vodă, biserica a fost reparată şi placată.

Păşim cu sfioşenie şi cu smerenie în biserică, ştiind că pe axul bisericii se află mormintele unor personalităţi importante ale Moldovei, 16 morminte în total. Admirăm catapeteasma pictată diferit de restul bisericii, în secolul al XVII-lea, probabil în vremea lui Radu Mihnea.

În apropierea bisericii voievodale s-a inaugurat nu de mult timp Muzeul viei şi al vinului din Moldova, având o semnificaţie aparte în această zonă bogată în podgorii bine cunoscute: Cotnari, Bucium, Huşi, ţinutul Vrancei, Hârlău. Invitaţia de a face o scurtă incursiune în istoria unei străvechi îndeletniciri o primim de la însuşi Petru Rareş, domnul Moldovei, al cărui bust ne întâmpină în prag. Descoperim pe rând aspecte caracteristice ale zonei viticole: locuinţa, portul, crama din vie, teascuri din această regiune, atelier de dogărie şi de olărie.

Botoşani, o aşezare al cărei nume urcă multe veacuri în vechime, a devenit un oraş unde edificiile datând din secolul al XIX-lea din centrul vechi se armonizează cu noile construcţii moderne. Refăcută aidoma, vedem clădirea în care trupa Tardini -Vlădicesu dădea spectacole în vremea lui Eminescu.

Botoşani ne aminteşte de Eminescu, George Enescu, Ştefan Luchian, Nicolae Iorga, Grigore Antipa şi nu numai.

Coborâm din autocar în apropierea Liceului August Treboniu Laurian, care în cei 150 de ani de existenţă a dăruit o pleiadă de oameni iluştri.

Reconstruită în 1967, casa muzeu Nicolae Iorga, având arhitectură populară, redă în mod impresionant atmosfera epocii în care văduva Zulnia Iorga a locuit cu fiii săi, Nicolae şi George, în perioada 1876-1880. Revenind în oraşul său natal, în 1902, Nicolae Iorga (1871-1940) îşi amintea: „Aici am înţeles întâiu ce este în juru-mi şi tot aici am trecut pragul dincolo de care mă aştepta viaţa: micul pârâu al vieţii de şcoală, torentul pătimaş al tinereţii, cursul puternic, larg, cuprins în hotare, al bătrâneţii”. Cuvintele acestea ale lui Nicolae Iorga ne întâmpină la intrarea în casa muzeu alături de o alt mărturisire, o adevărată profesiune de credinţă a omului şi savantului Iorga: „În viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine, rămâne mai ales ce-ai dat altora, ce-ai lăsat de la tine, ce-ai jertfit…

Astfel, poţi rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină cald, în jurul căruia creşte şi înfloreşte viaţa.”

Ne îndreptăm apoi paşii spre Casa muzeu Ciomac Cantemir, aşezată în imediata apropiere a Teatrului Vasilache. La umbra bătrânului şi falnicului cireş în pârgă, străjuieşte statuia pictorului Ştefan Luchian. Pe masa întinsă în faţa casei, cireşele durdulii se răsfaţă în soarele fierbinte al amiezii. Suntem întâmpinaţi în cerdacul casei ca nişte oaspeţi de seamă: o tânără îmbrăcată în port strămoşesc ne îmbie să rupem, după tradiţie, din colacul aşezat pe ştergar , apoi suntem poftiţi să ciocnim o ulcică de vin.

 

Casa, aparţinând în prezent Fundaţiei Ştefan Luchian, adăposteşte o cameră atelier cu obiecte ce aparţinuseră pictorului Luchian din ultimul domiciliu al său din Bucureşti, o încăpere cu obiecte reprezentative pentru etnografia românească a zonei, un miniatelier de pictură în care copiii talentaţi îşi şlefuiesc înclinaţiile. Pictor de talie europeană, Ştefan Luchian (1868-1916) s-a născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, unde în prezent se află o colecţie de peste 130 picturi şi sculpturi ale artiştilor plastici contemporani.

Cele două case muzeu vizitate, nişte edificii modeste la prima vedere, se înalţă pe nişte beciuri bine zidite. Aflăm că în această parte de ţară, oraşul nefiind apărat prin ziduri fortificate, beciurile cu unul-două etaje serveau şi ca loc de refugiu.

Citim afişul filmului Luchian, plasat în holul casei: scenariul - Nicolae Mărgineanu şi Iosif Naghiu; regia: Nicolae Mărgineanu; în rolurile principale: Ion Caramitru, Maria Ploae, George Constantin. Afişul ne incită dorinţa de a vedea sau de a revedea această realizare cinematografică românească.

Următorul nostru obiectiv este biserica Uspenia.

Parcurgem uliţa pietonală a vechiului târg al Botoşanilor. În trecere, admirăm Biserica Sfântul Nicolae. O inscripţie pe o placă din marmură neagră ne atenţionează că în acel loc a existat casa în care s-a născut Mihai Eminescu, de fapt destul de aproape de biserica Uspenia – Adormirea Maicii Domnului, biserica în care a fost botezat Mihai Eminescu.

Ctitorie din 1552 a Doamnei Elena Rareş, biserica Uspenia primeşte aspectul de azi în 1819, când i se adaugă turnul clopotniţei. Considerată monument istoric şi de arhitectură, biserica este restaurată pe două rânduri, în 1912 şi 1921.

Ne apropiem de Ipoteştii lui Eminescu în după-amiaza aceleiaşi zile, de 21 iunie, după ce ne-am instalat pentru a înnopta la Tabăra pentru copii din Agafton. Încercăm să refacem imaginativ drumul pe care Mihai Eminovoci îl făcea pe jos la Mănăstirea din Agafton, traversând văi şi coline, unde două surori ale mamei sale erau călugăriţe.

Teii în floare sunt adevărate candelabre în acest templu maiestos al universului poetic eminescian. Tot ceea ce ochii văd est copleşitor: casa reconstruită aidoma cu cea a copilăriei poetului, biserica familiei Eminovici, mormintele părinţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici şi cele ale fraţilor Iorgu şi Nicolae, Memorialul Eminescu – un muzeu tematic – şi… lacul „codrilor albastru”, încărcat cu nuferi galbeni, lacul din „ochiul de pădure” unde, copil, Mihai înota spre „insula cea verde”.

Suntem întâmpinaţi în pragul casei-muzeu de doamna Maria Cassian, care ne oferă cu generozitate şi cu dragoste informaţii, ne trezeşte curiozitatea de a descoperi sau redescoperi intimitatea acestui univers de viaţă şi de inspiraţie poetică, dar şi de a reveni aici, cât mai des, dacă e posibil.

Casa amenajată cu gust, cu obiecte de mobilier, lămpi, tapiserii specifice secolului al XIX-lea, conferă acestui spaţiu, alături de obiectele personale ale poetului Mihai Eminescu şi ale familiei sale, nota de autenticitate.

Momentele trăite în intimitatea bisericii familiei Eminovici sunt copleşitoare.

 Observăm culorile tricolorului românesc dominând pictura iconostasului, cristelniţa în care a fost botezat Mihai Eminescu la Biserica Uspenia. Aflăm despre cultul marian în familia Eminovici şi amănuntul uluitor că mama poetului a murit la 15 august, ziua în care se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului. Un fior sfânt ne pătrunde rostind împreună în biserică rugăciunea lui Eminescu către fecioara Maria şi ascultând rugăciunea de pomenire pentru familia Eminovici, rostită de preoţii ce fac parte din grupul nostru. Îmi reverberează încă în minte versuri din această rugăciune eminesciană: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie, / Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică, prea curată/ Şi pururi fecioară,/ Marie.”

În amurg ne îndreptăm spre Agafton, prin Stânceşti, localitate despre care aflăm că este satul natal al Danielei Condurache, cunoscuta interpretă a cântecului bucovinean. De la fereastra autocarului, urmărim cu nesaţ, spre neuitare, crâmpeie de realitate prezente în poeziile eminesciene, minunatele plaiuri bogate în dumbrăvi, livezi cu pomi, ogoare, pajişti şi colindăm cu gândul în vremurile în care poetul le cutreiera cu drag, în copilăria sa.

Ipotești - Memorialul Mihai Eminescu

În dimineaţa zilei de 22 iunie, vineri, călătoria noastră se îndreaptă spre Transilvania. Traversăm oraşul Suceava încercând să reţinem câteva imagini, din mersul autocarului. Regretăm că nu ne putem opri o clipă măcar la Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare sau la Mănăstirea construită de Bogdan al III-lea cel Orb şi de Ştefăniţă, în secolul al XVI-lea, locaş care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou.

Continuăm călătoria spre Mănăstirea Humor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una din celebrele biserici cu frescă exterioară din Moldova. Drumul urcă şi coboară blânde coline. Ne odihnim privirea pe tabloul pictat în auriul holdelor şi în diversele nuanţe de verde. Nu departe trebuie să fie Stupca! Peisajele îmi amintesc secvenţe din filmul Ciprian Porumbescu şi din romanul Cânta la Stupca o vioară, mai ales povestea de iubire a tânărului muzician îndrăgostit de vioară şi de Bertha.

Ne convingem, vizitând Mănăstirea Humor că este, prin frescele interioare şi exterioare, una din capodoperele artei medievale româneşti. Câteva ruine din apropiere amintesc de primul locaş construit în 1415 în vremea lui Alexandru cel Bun. Mănăstirea a fost reconstruită la iniţiativa lui Petru Rareş, ridicată în 1530 şi pictată în 1535.

Ctitorie boierească, a logofătului Teodor Bubuiog, construcţia – plan treflat fără turlă pe naos – are ca elemente particulare pridvorul deschis cu arcade şi tainiţa, situată deasupra gropniţei, pentru păstrarea obiectelor de preţ în vremurile de restrişte. Mănăstirea a fost fortificată de Vasile Lupu în 1641, când s-a înălţat şi turnul de apărare din apropiere.

Următorul popas îl facem la Mănăstirea Voroneţ. Maica Elena, muzeograf, ne explică cu blândeţe detaliile picturii exterioare şi interioare ale mănăstirii.

Biserica, construită după izbânda lui Ştefan cel Mare de la Războieni (1475), la îndemnul sihastrului Daniil, s-a săvârşit în trei luni şi trei săptămâni ale anului 1488. Forma iniţială o vedem în tabloul votiv. La iniţiativa mitropolitului Grigore Roşca, al doilea ctitor al bisericii, i s-a adăugat în 1547 nartexul şi frescele exterioare. Biserica - o sinteză de elemente bizantine, gotice şi autohtone – este prevăzută cu picturi exterioare şi interioare, expresie artistică a credinţei, rafinamentului şi gustului pentru frumos ale neamului nostru.

Din vremea lui Ştefan cel Mare datează cele două clopote şi ansamblul iconografic din altar şi naos, ale cărui caracteristici sunt sobrietatea şi armonia reprezentărilor în spaţiu. Reţinem cu precădere Patimile lui Isus, Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor, Coborârea de pe Cruce, Tabloul votiv.

În pictura exterioară, frumosul şi sacrul se armonizează perfect. Judecata de Apoi, având ca teme viaţa, moartea şi judecata, se află pe întreg peretele de apus. Este o uriaşă compoziţie pentru care Mănăstirea Voroneţ este considerată Sfânta Capelă a Orientului. Despre această frescă, Petru Comarnescu spunea că „nicăieri această temă, frecventă în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de scene şi o atât de îndemânatică şi dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o pe la 1305 în capela familiei Scrovegni, nici la celelalte biserici din ţară”.

Pe axa principală a frescei Judecata de Apoi se găseşte Sfânta Treime: Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt sub forma unui porumbel. În mâna dreaptă, Dumnezeu ţine balanţa Dreptăţii pe care îngeri şi diavoli vor pune faptele bune şi păcatele celor morţi. Cei drepţi sunt conduşi de Sfântul Apostol Petru în Rai, pe când păcătoşii sunt obligaţi să intre în Iad.

Pe peretele sudic, deasupra uşii, este icoana în care Maria şi Sf. Ioan Botezătorul îl roagă pe Isus, aşezat pe tron, să aibă milă de oameni.

În partea stângă a uşii, sub inscripţia votivă în slavonă din 1547, se află portretele mitropolitului Grigore Roşca şi cel al lui Daniil Sihastrul, primul îngropat în nartex, al doilea în pronaos. Alături, în stânga, este reprezentat Sfântul Gheorghe călare pe cal, patronul mănăstirii, aidoma lui Ştefan cel Mare, învingătorul.

Pe peretele sudic se află o altă compoziţie grandioasă intitulată Arborele lui Iesei, care reprezintă genealogia fizică şi spirituală a lui Isus Cristos. Profeţi ai Vechiului Tesatament sunt încadraţi de filozofi ai Antichităţii: Aristotel, Platon, Pitagora, Socrate etc.

Albastrul de Voroneţ, culoarea dominantă a frescei exterioare este considerată de specialişti unică în lume, ca roşul lui Rubens sau verdele lui Veronese.

UNESCO a înscris Voroneţul, alături de alte câteva biserici moldave, în patrimoniul universal prin valorile sale spirituale inestimabile, estetice şi sacre, care încântă sufletul şi desfată privirea, oferind prilejul celui ce vine aici de a ieşi din cotidian şi de a se apropia de Dumnezeu.

Am plecat cu bucuria de a fi trăit asemenea clipe de extaz, dar cu regretul de a nu fi vizitat şi celelalte mănăstiri şi biserici ale Bucovinei: Moldoviţa, Arbore, Suceviţa, Putna, Probota, Slatina, Dragomirna, Solca, Rădăuţi, Siret, Pătrăuţi, Reuseni, Părhăuţi, Suceava, Rarău, monumente istorice, de arhitectură şi de artă, tezaur al Bucovinei şi mari monumente ale lumii.

Ne oprim câteva momente în târgurile de artizanat organizate în preajma mănăstirilor, ca să admirăm covoarele, iile, cămăşile, bundiţele, feţele de masă brodate. Privindu-le, te convingi încă o dată că lucrurile de mână sunt făurite de oameni cu sufletul mare şi simţi că ele emană energie, că te bucură şi te încântă.

Şi drumul nostru continuă. Traversăm Carpaţii Orientali, prin pasul Tihuţa, pe traseul Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Bistriţa – Dej – Cluj – Alba Iulia. Ore în şir admirăm frumuseţi ale naturii de nedescris, peisaje de excepţie, privelişti monumentale. Starea de bine care a pus stăpânire pe inimele şi sufletee noastre, vizitând locuri sfinte, susţinută de euforia încântării în faţa spectacolului grandios al naturii, ne ajută să învingem oboseala călătoriei lungi, terminată la Alba Iulia, în toiul nopţii.

Am profitat de această ocazie pentru a împărtăşi sentimente româneşti recurgând la cântecele noastre străvechi şi la poezie, cel mai bun balsam pentru suflet. O doină arhaică din Timoc, interpretată de părintele Lupşici, ne-a emoţionat adânc şi ne-a redus la tăcere… La Alba Iulia, de fapt în preziua întoarcerii sale în lumea lui de acasă, taciturnul părinte ne va dezvălui, spre uimirea noastră, că străbunicii săi au fost originari din satul Lupşa, judeţul Alba…

Un mesaj de pace ne aduc moldovenii de dincolo de Prut – din Tighina, Căuşeni, Cahul, Chişinău, Străşeni, Valul lui Traian – exprimat în aceeaşi limbă care ne uneşte, limba română:

„Să apărăm pământul de războaie (…)/ Atâta sânge s-a vărsat de veacuri/ Din laşitate, necredinţă, patimi/ Că ai putea şi zarea s-o întuneci/ Şi-ai putea pământul să-l înfăşori/ În roşii mări de sânge şi de lacrimi / Dar mai există şi dragoste/ Pământul ca să-l ari şi ca să-l sameni/ Şi mai există şi credinţa mare-n adevăr/ În bine, şi-n frumos, şi-n Dumnezeu,/ Să se înalţe sufletele noastre/ Să nu putem cădea atât de jos”.

Suntem la Alba Iulia, cetate dacică, castru roman (Apulum), cetate medievală (Bălgrad), capitala Principatului Transilvaniei (1549-1699), centrul organizării vieţii bisericeşti pentru românii transilvăneni începând din 1571, capitala primei uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul! Aici au fost tipărite peste 22 de cărţi, adevărate monumente de limbă, credinţă şi trăire românească, între care Noul Testament de la Bălgrad (1648), Psaltirea de la Bălgrad (1651), Bucoavna (1699) – primul abecedar tipărit în limba română. Aici, în iarna anului 1784, Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei românilor din Munţii Apuseni, au fost închişi şi zdrobiţi cu roata. De Alba Iulia se leagă şi istoria zilei de 1 Decembrie 1918. Aici, la 15 octombrie 1922, s-au încoronat ca suverani ai tuturor românilor Regele Ferdinand I şi Regina Maria, consfinţind unirea din 1918, în Catedrala Reîntregirii, construită în anii 1921-1922, în memoria vechii catedrale metropolitane ctitorită de Mihai Viteazul.

Am intrat pe Poarta principală a Cetăţii Bălgradului şi am simţit un fior sfânt…Ne-am oprit pentru o clipă de reculegere în faţa monumentului ridicat în memoria lui Horia, Cloşca şi Crişan. Apoi la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul. Într-un loc încărcat de istorie şi sfinţenie, cuvintele sunt de prisos. Trebuie doar să asculţi cu smerenie, în tăcere, foşnetul vântului, glasul picurilor de ploaie, lacrimi ale cerului, pentru a recepta mesajul altor vremuri. Până şi monumentele îţi vorbesc.

Eram aşteptaţi la Arhiepiscopia de Alba Iulia de însuşi Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei. Pătrundem pe sub bolta clopotniţei zvelte în incinta ansamblului arhitectural care cuprinde şi Catedrala Reîntregirii.

Ascultăm cu evlavie cuvântul Arhiepiscopului Andrei, cuvânt care zideşte, orientat spre un îndemn subtil, exprimat prin spusele lui Simion Mehedinţi: „un individ, respectiv un popor atâta preţuieşte cât pune în practică Evanghelia lui Isus”. La despărţire, Î.P.S. Andrei ne oferă cărţi.

Citesc cu nesaţ Dragostea fascinantă şi nemuritoare. Î.P.S Andrei explică cele paisprezece virtuţi sau culori ce alcătuiesc spectrul dragostei, de două ori câte şapte culori ale spectrului luminii, plecând de la trăsăturile dragostei amintite de Sfântul Apostol Pavel în minunatul imn al dragostei din I Corinteni 13, 4-7.

Vizităm Sala Unirii… Suntem primiţi ca oaspeţi de seamă la Primăria judeţului Alba. Urmează un scurt popas la Statuia lui Mihai Eminescu din Alba Iulia, prilej de întâlnire cu scriitori şi oameni de cultură ai locului. Vasile Rusu ne aduce de la Sibiu, proaspăt scoasă de sub tipar, ultima sa carte, închinată lui Eminescu, Adevărul ucide. Prezenţa noastră aici este pentru „a susţine zborul eminescian spre albastru prin nişte cărţi”, spune scriitorul Ion Mărgineanu. Ne sunt împărţite cu mărinimie reviste şi cărţi ale scriitorilor amintiţi, fiecare carte – cuminecătură sfântă din trupul culturii române - fiind un îndemn de a porni pe cărările limbii române…

Autocarul se opreşte în Piaţa 1848 din Blaj. Suntem aşteptaţi şi întâmpinaţi cu drag la Primăria municipiului Blaj ca „fraţi întru Eminescu”. Gazdele ne vorbesc cu patos despre Inochentie Micu-Klein, ctitorul Blajului modern, despre Blajul ca cetate de cultură şi şcoală românească şi ca centru al revoluţiei române de la 1848, despre Aron Pumnul şi Mihai Eminescu, despre sărbătorirea semicentenarului ASTREI din 1911…

Traversăm parcul, îndreptându-ne spre Catedrala Greco-Catolică Sfânta Treime, biserică arhiepiscopală majoră. Trecem pe lângă statuia înainte–mergătorului şi întemeietorul Blajului.

„În parc statuia neobositului episcop/ Falnic păşeşte-ntre busturi alte./ Însufleţită mâna-i crescută din inimă/ Cheamă spre suflet, cruce, carte…/ Carte, cruce, suflet, ridicate în rang./ Dăscăleşte vă cheamă să clădiţi pe iubire./ Ţineţi aproape generaţii ce vin/ De marea Domnului oştire”. Este o poetică semnificaţie a statuii episcopului Inochentie Micu descifrată de tânărul poet Mihai Târnăveanu.

Inochentie Micu este singurul şi cel dintâi luptător pentru neamul românesc într-o vreme în care românii nu aveau oameni învăţaţi care să le apere drepturile, în care românii nu aveau dreptul de proprietate, nici acela de a urma vreo şcoală. Întemeietor al Blajului, al mănăstirii şi al şcolilor de aici, Inochentie Micu-Klein este „piatra de temelie a vieţii naţionale a românilor din Ardeal” (Nicolae Comşa). Episcopul Inochentie Micu-Klein (1692-1768) a murit la Roma, în exil. Osemintele sale au fost nu de mult aduse în ţară şi depuse în Catedrala Greco-Catolică Sfânta Treime din Blaj. Pe piatra de mormânt este aşezat portretul episcopului: „dârz şi cu ochi de martir, aruncând fulgere printre lacrimi”.(Adrian Popescu)

În catedrală odihneşte întru veşnicie şi Cardinalul Alexandru Todea (1912-2002)…

Opera începută de Inochentie Micu a fost continuată de urmaşii săi. La 11 octombrie 1754, episcopul Petru-Pavel Aron deschide şcolile Blajului, cele mai vechi şcoli sistematice ale românilor. Referindu-se la ele, Ion Heliade Rădulescu a exclamat: „De aici a răsărit soarele românilor!” În urmă cu 300 de ani, la Blaj, se deschidea o poartă spre Occident. Sute de tineri eminenţi, trimişi să studieze în străinătate (Budapesta, Viena, Graz, Innsbruck, Viena, Praga, München, Zürich, Roma) şi susţinuţi de fundaţii, vor contribui la fenomenul de renaştere a naţiunii prin şcoală, prin cultură. „Se înjghebează în cetatea de scaun a lui Inochentie Micu Klein un curent care ridică un neam din pulberea umilinţei”.(Gabriel Ţepelea) Este vorba de Şcoala Ardeleană, „prima şcoală ideologică proeuropeană (…), cu un caracter militant şi contribuţii esenţiale. Am fost contemporani cu Europa prin Şcoala Ardeleană”. (Adrian Marino)

Oamenii Blajului sunt ctitori, filologi, istorici, oratori, scriitori, publicişti, spirituali, filosofi şi foarte mulţi profesori, educatori şi pedagogi, care vor trece Carpaţii şi vor deschide şcoli pentru români şi în celelalte provincii româneşti, contribuind la naşterea unei elite româneşti, a unei aristocraţii spirituale. Blajul, „Mecca şcoalelor române din Ardeal” (George Călinescu), a devenit în timp o adevărată „fântână a darurilor”, aşa cum profetiza episcopul Petru-Pavel Aron, capitala culturală a românilor din Transilvania.

Se cuvine un pios memento şi un gând de preţuire pentru arhiereii şi dascălii Micii Rome, truditori în aceste fântâni ale darurilor. Urmărind cu atenţie spusele părintelui profesor Ioan Mitrofan, ascultând Rugăciunea lui Eminescu adresată Fecioarei Maria, rostită de glasul îngeresc al unei copile din Blaj, priceasna interpretată de preoţii şi cântăreaţa cu glas divin din grupul nostru, ascultând, în final, grupul coral al teologilor blăjeni, am trăit momente de o intensă reverberaţie interioară.

Următorul popas îl facem pe Câmpia Libertăţii, un alt simbol al Blajului! Călcând pe acest sfânt pământ, simţi nevoia de a îngenunchea. Impresia este că te afli în Panteonul ilustrelor personalităţi ale românilor din generaţia paşoptistă.

Aron Pumnul, profesor de filozofie la Liceul Sfântul Vasile din Blaj şi luptător înflăcărat pentru propăşirea limbii române, este şi unul dintre fruntaşii mişcării revoluţinare de la 1848, alături de Bărnuţiu, Bariţiu, Cipariu ş.a.; este unul din principalii organizatori ai adunării de pe Câmpul libertăţii din Blaj. Cutezanţa profesorului Aron Pumnul de a redacta proclamaţia pentru adunarea la Blaj din Dumineca Tomii, răspândită de studenţimea blăjeană, îl va obliga să părăsească pentru totdeauna Transilvania şi să se stabilească la Cernăuţi.

Popasul lui Mihai Eminescu la Blaj se datorează îndemnului primit de la profesorul său Aron Pumnul, la Cernăuţi. La moartea sa, Eminescu i-a dedicat prima sa poezie, ce cuprinde versuri de profundă cinstire şi veneraţie:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acum din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!”

Eminescu a simţit Blajul ca o capitală a sufletului românesc. Mica Romă n-a fost o simplă metaforă, ea exprima un crez.

Ultimul popas îl facem pe colina unde Eminescu a exclamat: „Te salut din inimă, Roma mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că mi-ai ajutat s-o pot vedea!”

 În anul 2006, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la popasul poetului la Blaj, aici a fost ridicat un monument, alături de teiul lui Eminescu. La umbra teiului în floare, odihnindu-ne privirea pe întinderea lanului de grâu în pârgă ce ne înconjoară, trăim momente de imensă bucurie evocându-l pe Eminescu: doamna Silvia Pop recită versuri ale poetului, iar noi cântăm cunoscute cântece pe versurile sale.

Cunoaştem acum şi aici pe Mihai Târnăveanu, un poet al acestor locuri, „un tânăr ce bate la porţile poeziei”, un tânăr ce-şi propune totodată a fi „slujitor al Logosului întrupat în istorie”. (Ion Buzaşi) După ce ne trezeşte curiozitatea de a-i citi poeziile, recitându-ne oda închinată lui Eminescu, ne dăruieşte cu generozitate ultimul său volum de versuri.

Spicuiesc din prefaţa cărţii semnată de profesorul blăjean Ioan Buzaşi: „Grânoase gânduri de iubire îi inspiră ode închinate lui Inochentie Micu întemeietorul, lui Ioan Maiorescu şi Gheorghe Şincai, lui Eminescu în popasul său blăjean (…); îl îndeamnă la smerenie şi reculegere în frumoasa Catedrală a Blajului (…), la extaz în faţa minunilor creaţiei şi Creatorului, dar şi la mâhnire în faţa spectacolului degradării valorilor umane, a renunţării cinice la principiile moralei creştine”.

Plecăm cu gândul de a reveni la Blaj, la această Vatră, Citadelă de cultură. Şi vom reveni fiindcă Blajul ne cheamă pentru a ne reaminti şi perpetua o tradiţie de daruri. Ne simţim datori să „aducem oraşului Blaj prinosul nostru de admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a înfăptuit între zidurile venerabile ale acestei cetăţi, de unde ne-a venit şi arde încă lumina conştiinţei noastre”. (Victor Eftimiu)

Alba Iulia şi Blaj!… Decebal, Horia, Avram Iancu!…„Un focar de spiritualitate. Un anume spirit transilvan. Pretutindeni aici, în interiorul Arcului Carpatic preexistă o realitate magică, bogată în spiritualitate, de o demnitate discretă şi de un eroism nedesprins nici până azi de sacru”. (Aurelian-Titu Dumitrescu)

Itinerarul pe care îl parcurgem în continuare, în autocar, este: Orăştie, Deva, Brad, Ineu, Sebiş, Chişineu-Criş…

Gândul ne zboară la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, la Palia de la Orăştie, la Ioan Slavici şi la eroii nuvelelor sale. Ne încântă priveliştile şi climatul dulce al Ţării Zarandului. Duhul lui Iancu e prezent. Regretăm că nu putem face un popas la Vidra!

Periplul s-a încheiat, aşadar, la Gyula, în data de 24 iunie, zi de duminică, care a coincis cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Am intrat în Catedrala ortodoxă Sân’ Nicoară din Gyula, purtând jerbe din flori de sânziene culese de pe frumoasa şi bogata Câmpie de Vest, din apropiere de Chişineu-Criş. Am participat la liturghia oficiată în această catedrală şi la slujba de pomenire a lui Eminescu. Am întâlnit reprezentanţi ai Autoguvernării pe ţară a românilor din Ungaria, am vizitat Centrul de documentare şi informare al Autoguvernării, Şcoala generală şi liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, biserica ortodoxă şi Casa - muzeu din Chitighaz. Ne-am bucurat când gazdele ne-au primit vorbindu-ne în graiul bihorean sau bănăţean, când am aflat că la şcoala Nicolae Bălcescu se învaţă şi limba română, curs facultativ, şi că de şapte ani apare Cronica, publicaţie lunară a românilor din Ungaria.

 

Am încercat să vă dăruiesc măcar ceva din preaplinul trăirilor sufleteşti din aceste zile de călătorie multidimensională, fiecare moment „fiind o picătură de miere în sufletele noastre”, după spusa părintelui Petru Buburuz din Chişinău.

Menţionez că de-a lungul celor 13 ediţii ale Deniilor eminesciene au fost vizitate numeroase comunităţi româneşti de dinafara graniţelor ţării: din Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi , în acest an, din Ungaria.

Mesajul acestor manifestări de amploare, de jertfelnicie pentru organizatori, este acela de a face să ardă candela eminesciană, iar flacăra ei să încălzească inimile românilor de pretutindeni.

---

[1] Doina Dobreanu, „Surâsul amintirilor”, 2011, pp. 205-222