DORUL DE ACASĂ

CUPRINS:

1. Când mi-e dor de acasă…, Doina Dobreanu

2. Acasă e locul unde ne plămădim visele, Cosmina Oltean

3. Dorul românesc, Ioan Grămadă

4. Gânduri și amintiri izvorâte din dorul de acasă, de Marian Malciu

5. Despre DOR..., Dan-Lazăr Trifan:

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2015/01/trifan-dan-lazar-despre-dor.html

1. Când mi-e dor de acasă…

Doina Dobreanu

Text și fotografii

Moto:

Acasă – Apă vie, sfânt cuvânt,

Acasă – Loc Ales de pe pământ

În care simt că sunt chiar când nu sunt;

Acasă –pâinea-i bună chiar de-i rea

Acasă – veșnic fericita stea

Sub care Țara dăinuie prin ea;

Acasă – cât mai e câte-un părinte,

Acasă - și de sunt numai morminte

Ne dau puteri aducerile-aminte;

Aici, acasă-i dorul meu întreg, (…)

Aici, acasă-i și balsam și rug,

Un neam străvechi încovoiat pe plug,

Din care nici în moarte n-o să fug! (Alexandru Brad)

Podul din lemn și podul nou de peste Mureș

Dorul de acasă este o stare de spirit exprimată în limba română printr-o sintagmă pe care putem să o definim, mai întâi, ținând seama de părțile ei componente.

Acasă, în mod fericit și firesc, pentru orice copil, ar trebui să aibă o bogăție de reprezentări: casa părintească, familia – părinți, frați și surori, bunici, rude apropiate -, ulița copilăriei, cei dintâi prieteni, primii dascăli… locul natal cu partea lui de cer.

Acasă este, așadar, locul în care ne familiarizăm cu o bogăție de sentimente - de siguranță, liniște, bucurie, iubire, stabilitate, mulțumire, împlinire; acasă este spațiul spiritual în care deschidem ochii spre lume, locul în care primim cele dintâi lecții de viață, despre iubire, omenie, respect, bună cuviință, onestitate, despre bucuria de a dărui și a primi; acasă este locul în care ni se modelează conduita după exemplul propriu al părinților, locul în care ne făurim primele vise; acasă este limba în care învățăm să vorbim, să comunicăm...

Desigur, cu timpul, zburând din „cuibul visurilor”, cum am putea numi casa copilăriei, acel acasă rămâne în mintea fiecăruia ca imagine de referință, primară, pentru a compara și înțelege șirul de avataruri ale noțiunii de acasă.

Într-o perioadă, ca aceasta pe care o traversăm, obligați a ne muta dintr-un loc în altul, dintr-o țară în alta, în căutarea unui loc de muncă, a unei surse de existență favorabile, ne depărtăm pentru perioade mai scurte sau mai lungi, sau definitiv în cele din urmă, de locul care inițial însemna pentru noi „acasă”. Unii se acomodează mai repede sau mai ușor cu schimbările și cu locul unde pot trăi confortabil, unde se pot împlini profesional și familial. Cei mai mulți, însă, trăiesc chinuiți de dorul de acasă.

Dar, acasă este locul unde te simți bine. Și este adevărat.

Ce este dorul? Este un cuvânt care exprimă o stare a sufletului, un cuvânt propriu limbii române, definit magistral de filozoful Constantin Noica.

Dorul, „prin formația sa, are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți, ca multe alte cuvinte românești cu înțeles adânc și specific. Reprezintă o contopire, și nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde și vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi cum. (…) spunem dor, care e însă și căutare și negăsire, cum este și plăcere și durere.” [1]

„E adevărat, virtuțile lui (ale cuvântului dor) sunt deosebite, cu adevărat împărătești: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor, e un cuvânt al deschiderii și totodată închiderii într-un orizont; unul al intimității cu depărtările, al aflării și căutării; al lui ce este și ce nu este; al lui ce poate fi și ce nu poate fi; un cuvânt al știutului și neștiutului, al limitației și nelimitației, al concretului și abstractului, al atracției de ceva nedeterminat și al pierderii în ceva nedeterminat. Are o splendidă suveranitate în el – dar și un cuvânt al inimii numai, și nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, și nu întotdeauna al faptei.

Așa fiind, pendularea lui e prea adesea destrămătoare; te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă și de regret, și de speranță, îți face uneori de neîndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie și e bine să înduri. A plecat, de altfel, de la durere și a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar n-a trecut în spirit, a rămas prins în suflet.” [2]

Sintagma dorul de acasă, prin bogăția de sentimente pe care le exprimă, este un „concept întrupat în vorbire”, cum ar spune tot Constantin Noica.[3]

Dorul de acasă îl percepem diferit, în funcție de firea noastră, de sensibilitatea cu care trăim diversele noastre stări emoționale, sufletești. Dorul de acasă ne cheamă mereu și mereu spre casa părintească, spre vremea copilăriei, spre tot ceea ce am adunat, bun și frumos, în sufletul nostru acolo și atunci, căci, de fapt, „acasă” nu este un loc anume, ci un sentiment.

Dorul de acasă poate fi trăit pretutindeni, chiar în locul obârșiei, nu doar pe tărâmuri străine.

Când am început a înțelege ce se întâmplă în jurul meu, viața în sat se derula în ritmul anotimpurilor, aproape ritualic. „Acasă” însemna bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Prezența celor mari – părinți și bunici - , cu iubirea, bunătatea, blândețea și grija lor, îmi dădeau sentimentul de siguranță, că aparțin unui întreg reprezentat de neamurile noastre care trăiau într-o armonie dobândită prin educație, armonie conștientizată ca necesitate în lupta de supraviețuire. Respectul pentru aproapele, măsura în toate, chibzuința, onestitatea, demnitatea, sinceritatea, toleranța, modestia erau principii de viață, condiții sine qua non în realizarea armoniei familiale. În aceeași parte de sat, își aveau gospodăriile bunicul, o soră a lui și încă trei frați. Toți împreună, cu familiile lor, îmi insuflau sentimentul de stabilitate și perenitate, de putere, încredere și curaj.

Vremurile s-au schimbat, s-au petrecut generații de oameni. Rând pe rând, cei care la mijloc de secol XX păstrau cu rigoare obiceiuri și tradiții, ca și portul, toate moștenite din străbuni, fie au plecat, fie s-au înstrăinat… Ciudat este că și cei rămași trăim un sentiment de înstrăinare, deși locul este același: râul își continuă molcom drumul printre dealuri, parcă mai pustii ca altădată, și printre munți, tot mai despuiați și mai golași.

Dorul de acasă este căutarea și negăsirea a ceva despre care aveam certitudinea – sau doar impresia? – că exista cândva.

Dorul de acasă ne poartă spre trecut și ne încarcă de durere și regret. Dar, pentru a nu ne pierde optimismul, dorul de casă ne poartă și spre viitor, încărcându-ne de noi speranțe.

Îl întrebam pe un prieten de al meu din copilărie stabilit de niște ani pe un alt continent dacă spațiul copilăriei și trăirile din casa părintească îi creează nostalgii. Mi-a răspuns că uneori, când timpul şi ocupaţiile permit gândurilor să vagabondeze libere, în timpul călătoriilor sale lungi, îi lipseşte acel acasă care, în realitate, nu mai există de mult, dar din care, purtăm cu noi, toţi, o părticică, oriunde am fi. În rest, viaţa, în duritatea şi imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realităţi diferite şi cu adevărul că trecutul nu se poate repeta niciodată. Totul se schimbă, locurile, oamenii, obiceiurile.

Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, oriunde, oricând. Dacă reuşim să luăm şi să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simţi acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acel trecut nostalgic în cotidian, în realizările de zi cu zi. Ne doare când oamenii pe care îi prețuim nu mai sunt…

Nostalgii? Da, le avem. Le avem și ne îndulcesc viața. Suntem norocoși că le avem.

Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut… Mi-e dor să îl mai ascult pe bunicul sau pe tata povestind… Mi-e dor de timpul când se întorceau părinții de la muncile câmpului, zâmbindu-ne mulțumiți că suntem bine, sănătoși și scoteau din traista lor „daruri” felurite: alune de pădure, gălbiori, fragi, zmeură…Și de câte altele nu mi-e dor! Și când mi-e dor, murmur romanța pe care o cânta tata, sau îmbrac ia bunicii, sau încerc să pregătesc o mâncare așa cum o făcea mama, din nefericire, niciodată cu același gust… Dorul de acasă ne face să perpetuăm anumite tradiții, să ne transmitem limba, cultura…

Important este ca oamenii să învețe a-și lua cu ei, indiferent unde pleacă, amintirile, rădăcinile, acel loc de suflet numit „acasă”, să încerce să-și găsească locul și să se simtă bine acolo, spre a nu rămâne, pustiiți de dorul de acasă, suspendați între două spații existențiale sau între două culturi.

💙💛💓

2. Acasă e locul unde ne plămădim visele

Cosmina Marcela Oltean

Text și grafică

Puterea cuvântului

Totul stă la baza cuvântului. Cuvântul învață și este, mereu, o ,,umbră a faptei’’ ( Democrit ). Există puține cuvinte încărcate de real sens, puține cuvinte ce trezesc sentimente profunde, ce sunt în măsură să schimbe, prin simpla lor sonoritate, stări sufletești. Cuvinte magice le-aș numi, fără să mai recurg la vreun artificiu, care aici nu și-ar avea locul. Căci lucrurile simple, dar care contează cu adevărat pentru fiecare dintre noi, nu pot fi exprimate întocmai decât prin ceea ce le caracterizează: simplitatea – pecetea adevărului. Cu siguranță, oricine ar putea deduce despre ce este vorba. Oricine ar putea înșirui câteva cuvinte cu o încărcătură emoțională de diferite grade, de o diferită profunzime. Un cuvânt însă, are o însemnătate pentru fiecare dintre noi. Un cuvânt precum acasă. El are nemăsurata putere de a deprima, de a alina, de a readuce în actualitate vremuri apuse, de a fi învăluit în ficțiunea viitorului, de a produce un zâmbet, ori de a face ca o lacrimă să cadă, în încercarea de a stinge focul mistuitor al dorului. În asta constă nețărmuita sa putere…

Ce înseamnă, de fapt, acasă ?

Dincolo de tot și de toate, dincolo de materialitate, acasă înseamnă cămin, adăpost sufletesc, liniștea după care tânjim, siguranța de care avem nevoie în tot ce înfăptuim și, nu în ultimul rând, mai înseamnă iubire…

Este minunatul loc în care simți nevoia de a te întoarce iar și iar, … mereu. E locul în care total are un alt gust, un parfum aparte și o cu total altă culoare. Dacă fiecare nouă zi în care avem privilegiul de a-i zâmbi vieții, triumfători, este o suită de opțiuni, de mii de lucruri ce simțim că le putem înfăptui, sentimentul se datorează faptului că ne trezim, încrezători, în universal pe care ni-l creăm: acasă. În goana noastră spre realizarea viselor avem nevoie, înainte de toate, de siguranța că la sfârșitul aventurii ne vom întoarce acolo. Căci toți și fiecare ne dorim un loc pe care să-l putem numi, din tot sufletul, acasă. Iar acest fapt rezidă în nevoia de apartenență a ființei umane.

Casele sunt aidoma oamenilor. Portretul lor este un portret uman. Privindu-le, putem reconstrui caractere. Sunt depozitele privilegiate ale unor amintiri de preț. O casă este ca o carte de istorie. Proprie unui om, proprie unei familii, pentru că ,,istoria e tezaurul vieții omenești.’’ (Amyot)

Între coperțile ei se îngemănează și se scriu nenumărate momente de înălțare ori de cădere, se înregistrează entuziasme pasagere ori drame cumplite. În intimitatea lor oamenii iubesc, suferă, trăiesc bucuria clipei, dar și tristețea efemerului. Copiii le însuflețesc și le împrumută tinerețea lor surâzătoare, le înnobolează perpetuu cu ficțiunea viitorului.

Acasă suntem noi înșine. Dacă dincolo de pereții ocrotitori totul rămâne la fel, în interior pare că răul nu poate pătrunde. Este miraculosul nostru scut de apărare. E fortăreața ce ne-o construim singuri spre a transforma zilele noastre în unele mai frumoase, mai suportabile atunci când în afara ei ne rezultă greu de suportat. Fericiți și bogați sunt cei ce au simțit și mai simt căldura și pacea unui cămin și săraci cei ce nu au cunoscut această bucurie. Absența unui loc pe care să-l numești cu dragoste ,,acasă’’ îmi pare o grea povară sufletească, o dramă în existența unui om.

Acasă e locul în care ne este sufletul și sufletele celor dragi nouă. Acasă e locul pe care îl considerăm ca atare. Pe când dorul e poate cea cumplită boală a sufletului, ce uneori nu are leac. Căci unele lucruri pierdute în viață, se regăsesc cu greu sau rămân pe veci pierdute. În urma lor, a fiecărui lucru, obicei, loc special, persoană iubită, de neînlocuit, rămâne golul ce face loc treptat dorului. Dorul de acel loc unic, de acasă, poate părea uneori sfâșietor, un gol permanent. Se poate asta remedia cumva? Greu de răspuns. Amintirile pot îndurera sufletul mai mult decât l-ar putea alina.

Loc sfânt…

Putem oare numi două sau mai multe locuri ,,acasă’’? Chiar dacă noi, de voie, de nevoie, ne adaptăm în timp schimbărilor impuse de viață, sufletul nu cunoaște reguli și nu ascultă de rațiune. Sufletul rămâne loial celor dintâi lucruri care definesc un sentiment profund îndreptat spre familie, locuri dragi, îndeletniciri ce primează în fața altora… Toate acestea laolaltă formează un tot căruia noi i-am spus cu o simplitate încărcată de sens: acasă.

Astfel numim locul ce adăpostește persoanele iubite, pentru că uneori ,,în viață nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături.’’(W.Shakespeare)

Și chiar dacă se poate întâmpla să uităm adevărata valoare a unui cămin, din obiceiul de a pierde din vedere ceea ce contează, atunci când ne lipsește, îi vom sesiza lipsa și îi vom aprecia valoarea. Iată de ce e atât de important să ne aducem aminte ce avem, să prețuim și să apărăm adevăratele bunuri de valoare. Doar că atunci când le avem realizăm cu greu prezența lor, iar gândurile ni se îndreaptă spre lucrurile pe care încă nu le-am înfăptuit și spre care râvnim cu toată ființa. Dar e clar că e mult mai ușor să privim frigul de afară prin căldura din casă și ,,rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipsește.’’(Schopenhauer)

Fiecare casă spune o poveste despre cei ce o locuiesc, dar nu neapărat și despre valoarea lor pentru că ,,mai mult valorează sufletele mari locuind în case modeste, decât cele josnice locuind în case mari.’’(Epictet)

Pe lângă toate acestea, poate cel mai important e faptul că doar acasă visăm liberi, ne facem planuri. Doar acasă găsim puterea de a ne plămădi visele - esența vieții. Aici se adună speranțele ce ne impulsionează spre tot ce e frumos, curat, bun, spre viitoare realizări, spre împlinire. De acasă vine pofta de viață, energia pozitivă, puterea de a continua indiferent de obstacole, dorința de a renaște mereu, de a ne ridica de câte ori cădem răpuși de un eșec. Aici învățăm pentru viață, aici ne pregătim să devenim oameni. În momente grele, când parcă nimic nu se mai leagă, atunci când ne este rău și vrem să uităm spre a ne vindeca astfel sufletul, singurul lucru pe care mai vrem să-l facem e să ne întoarcem acasă…

💙💛💓

3. DORUL ROMÂNESC

Text: IOAN GRAMADĂ, Câmpulung Moldovenesc

Foto: Doina Dobreanu - „Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” din Câmpulung Moldovenesc

Motto:

“Foaie verde de mohor

Tot românul are un dor

Şi mai greu şi mai uşor

Dar al meu e cel mai greu

De nu-l poate duce-un tren,

Dorul pentru mândra mea

Nu-l mai ştie nimenea” (Cântec popular)

Acum, stimati colegi, confraţi în ale scrisului, iată-ne din nou împreună, adumaţi la sunetul goarnei aceluiaşi coordonator de lucrări cu mai mulţi autori, prolificul noastru scriitor, domnul Ioan N. Oprea, antrenaţi pentru a aborda o nouă şi generoasă lucrare, „Dor de acasă”.

Consider necesar să subliniez şi să apreciez că temele pe care le-am abordat până în prezent în cărțile „Românii aşa cum sunt”, „Cu prietenii despre prietenie” „Singurătate”, „Darul vieţii: Dragostea”, iar acum „Dor de acasă”, sunt de mare actualitate. Importanţa acestora se regăseşte în ecoul pe care-l au cărțile în rândul cititorilor, motiv în plus de a mări tirajul lor, în scopul pătrunderii acestora în diferite medii sociale, cu influenţe benefice în procesul instructiv – educativ, mai ales în rândul tinerei generaţii.

1. DOR - cuvânt pur românesc, intraductibil în altă limbă, existent decât cu o uşoară asimilare în limba portugheză, face parte din patrimoniul naţional şi universal, declarat de către UNESCO, alături de doină. Dor este cuvântul aflat pe buzele tuturor celor plecaţi departe de ţară, de satul natal, de casa părintească, de familie, de iubită; este dorul marinarului aflat în cursă lungă, între apă şi cer, a militarului aflat de multă vreme în misiune, al constructorului nevoit să se mute cu şantierul din loc în loc, acolo unde cerinţele o impun, al păstorului aflat cu turma sa o vară întreagă pe culmile munţilor şi, cel mai mare dor este al emigranţilor, tineri, cei mai mulţi, nevoiţi să muncească printre străini, pentru un trai mai decent.

Din rădăcina cuvântului dor derivă şi din cuvântul dorinţă, dor – dorinţă, dorinţa de a veni acasă, de a-i revedea pe cei dragi. De asemenea, cred că din cuvântul dor derivă si cuvântul durere, dor – durere, pentru că un dor fierbinte, nemărginit pornit din inimă, din cauza depărtării şi despărţirii de cei dragi devine suferinţă, durere.

O vorbă din popor spune că „lungi şi grele sunt suferinţele dragostei, dar la fel de grele sunt dorurile, aşa cum se exprimă şi în versurile cântecului popular redat ca motto.

2. Motivul dorului în scrieri românești

Dacă am început prin a explica ce înseamnă dorul, aveam să descopăr în literatura noastră atât de frumoase şi duioase pagini despre acest măreţ simţământ. Încep cu versurile „Mi-e dor de ochii tăi frumoşi”, „Privirea ta mă doare” din poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu.

Redau câteva fragmente din cartea Acasă, de George Băiculescu: „Uneori viaţa te alungă cine ştie pe ce meleaguri şi eşti nevoit să stai acolo, să te aşezi, să-ţi faci un rost. Dar dorul de casă, de sat, de locurile unde ai văzut prima dată soarele, e dor, n-ai ce-i face, te mistuie, te topeşte ca o flacără lumânarea”.

Emoţionant este şi dialogul dintre comandant şi recrutul din armată, care, fiind întrebat de ce este atât de trist şi abătut, acesta din urmă îi face o destăinuire: „Mi-e dor de acasă, mi-e dor de copii, mai ales de cel care s-a născut după ce am plecat, mi-e dor de nevastă, care nu mai e, de mormântul ei, mi-e dor de acasă, de sat, de oameni. Mi-e dor şi abia aştept să cobor să-i calc pietrele uliţelor, să-i văd gardurile şi zidurile de piatră ce le străjuiesc, să beau apă din ciutura fântânii sau de la gura izvorului, cam sălcie, dar rece, cu gust de frunze şi de ierburi crude şi aromate, tămăduitoare de boli şi dătătoare de puteri”.

Aşteptându-şi bărbatul, pe Grigore, să se întoarcă de pe front, Maria, nevasta sa îl întâmpină cu asemenea cuvinte: „Mi-era dor de tine, mi-a fost dor de tine dintotdeauna, chiar înainte de a ne lua”.

Toma-George Maiorescu, în cartea „Amurg în larg” face o emoționantă destăinuire: „Nu ştiu de ce, de câte ori ies în larg, mă cuprinde un fel de beţie a spaţiului, a nesfârşitelor depărtări, în care luminile amurgului, rămas în urmă, ca un şirag de mărgele fosforescente, îmi aduc în imagine oraşul meu natal, cu amicii copilăriei, care mi-au reînviat dintr-odată anii mingilor de cârpă şi a ghiozdanului de carton presat, acel oraş înconjurat de ziduri, cu razele mirifice ale soarelui dăruind acel azur nesfârşit al luminii. Dacă există un dar al copilăriei, el se identifică pentru mine cu nesfârşitul albastru.”

La fel de frumoase şi emoţionante destăinuiri aveam să le savurez în cartea „Eternele reîntoarceri”, de Fănică M. Gheorghe, din care citez: „De la o vreme încoace, tot mai mult dă năvală spre inima mea un dor nemărginit, un dor aproape dureros, de satul copilăriei, de satul rădăcinilor noastre, al timpului dintâi, când scânteia mi se părea soare, iar clipa veşnicie, din acel sat al fantasmelor şi al dimineţilor luminoase, cu iarbă împodobită cu rouă. Un dor nemărginit de cerul lui, de liniştea şi pacea lui, de somnul cu visele lui, de care mi-e un dor nemărginit, de acel sat al timpului jocurilor şi cântecelor, al izvoarelor şi pădurilor în care hălăduiesc de-a valma copiii şi soarele, de acel mic univers al casei părinteşti, în viaţa căruia, fiecare clipă vine de departe, cu adevăruri noi, cu revelaţii noi”.

Dorul este una din temele des întâlnite în folclorul românesc:

Trecui dealu- încetinel

Sus la munte ,la Muscel,

Unde-i neica ciobănel,

Că mi-i tare dor de el.

Du-te, dor, şi ocoleşte

Şi pe neica mi-l găseşte!

Mult mi-e dor şi mult mi-e sete

Să văd frunza în codrul verde.

Versuri frumoase am citit şi în volumul de poezii „Un altfel de albastru”, de Victor M. Ionescu:

Nu te duce, nu pleca

Niciunde, nici undeva,

Ieri, ori demult sau peste

Sufletul bucovineşte.

Pribegind prin depărtare,

Blestemat la neuitare,

Dacă fugi, dorul te-ajunge,

Inima pe loc îţi frânge

Şi te poartă, şi te cheamă

Dorului să îi dai vamă.

De ce-o laşi când nu te lasă

Dorul fagilor de acasă? („Balada dorului de casă”).

Din volumul de poezii „Celei ce nu mai este” a poetului Marian Malciu, din Slatina – Olt, care mi-a devenit un bun prieten, ţin să redau două strofe:

E multă vreme de când m-ai părăsit

Lăsând în urmă un suflet pustiit

De dor, de dragoste neîmplinită,

Rămas plângând pe-o cale pustiită.

E multă vreme de dor, singurătate

La drum închis de vântul care bate,

În nopţi pustii lipsite de iubire

În care-un dor se tânguie-n neştire.

Versuri pline de gingăşie şi sensibilitate am descoperit în volumul de poezii „Şoapte şi tăceri din toamnă” a talentatei poete sucevene Carmen Antonela Marcean:

Mi-e capul plin de vise

Şi visele-şi iau zborul

Uit că am tâmple ninse

Hoinar îmi este dorul.

Mi-e sufletu-n lumină

Şi dorul mă-nfioară

Un cânt de violină

Îmi e de preţ comoară. („Autoportret”)

3. Dorurile mele

Îmi amintesc cu nostalgie de acei ani ai adolescenţei mele în care am urmat Şcoala de arte şi meserii din oraşele Arad şi Suceava, pe o perioadă de trei ani, departe de casă, de care îmi era un dor nespus. Părinţii mei, pentru a mă consola, îmi trimeteau aproape zilnic scrisori, care mă bucurau foarte mult.

Dar, cât de fericit am fost când m-a vizitat bunul meu tată, cu care am vizitat bisericile şi muzeele din frumosul oraş Arad! Îmi amintesc de o întâmplare nostimă de atunci: vizitam Palatul Culturii din Arad și tata a fost rugat de către un muzeograf să vândă costumul popular cu care era îmbrăcat, în schimbul unor alte haine, întrucât acel costum popular nu exista în expoziţia portului popular românesc. Cu hotărâre în glas, tata a replicat că şi-a schimbat costumul popular doar când a fost militar în armată şi pe front, aşa că a refuzat schimbul. Pe cât m-a bucurat întâlnirea cu bunul meu tată, pe atât m-a întristat despărţirea de el pe peronul gării, urmărind cu ochii în lacrimi trenul ce se pierdea în zare.

În scrisoarea pe care aveam să o primesc a treia zi, tata îmi scria: „Ionică, tu crezi că eu nu am observat atunci când stăteam pe bancă în parc şi mă întrebai de mama şi de cele două surori că erai cu ochii în lacrimi, iar atunci când m-ai condus la gară vorbele tale erau înecate in lacrimi? Ce puteam să fac?! Deşi îmi era inima sfâşiată de durere, nu puteam să te iau acasă şi să-ți ratezi viitorul, nu ar fi fost deloc bine”.

Astfel îmi căutam motive de consolare prin scrisori, mergeam la filme, la teatre, mergeam la plimbare cu colegii, lecturam cărţi sau mă răsfăţam de prietenia acelui tânăr din Dorohoi, liderul tineretului din Arad, ce mă vizita deseori, sau a acelui tânăr din Cacica, blând şi sfătos, pe nume Ilie Boloca, căruia eu ii atribuisem numele de Apostol Bologa, sinonim cu cel al eroului din romanul lui Liviu Rebreanu. Cum îi este dat timpului să treacă, am absolvit cu bine cei trei ani ai Şcolii de arte şi meserii.

Desigur, pot spune acum că de cel mai mare dor am fost marcat în perioada în care eram în armată, deşi am avut privilegiul de a face parte din primul contingent care a efectuat stagiul militar de numai un an şi patru luni, faţă de doi şi trei ani, cât fusese termenul până atunci. Am avut onoarea de a-mi satisface stagiul militar într-o unitate modernă, la o armă de mare clasă şi mai ales într-un mare oraş, Ploieşti, având mulţi camarazi din Câmpulung Moldovenesc și din localităţile învecinate. Dar mai ales am avut comandant pe căpitanul Marin Tirşoagă, militar de carieră, un om de omenie, de la care am învăţat multe lucruri. În anumite momente de răgaz, ne spunea că, dacă uneori ne pare poate prea grea instrucţia, trebuie să ne obişnuim cu anumite privaţiuni şi greutăţi, pe care să nu le recepţionăm ca fiind bătaie de joc, iar dacă va veni o vreme când va trebui sa-şi dezbrace haina de militar, el ţine cu tot dinadinsul să rămână cu adevărat om.

Pentru mine, armata a însemnat o importantă perioadă a tinereţii, în care mi-am descoperit noi valenţe, precum acela de trăgător de elită, de adaptare la situaţii noi, participând la concursuri şi întreceri pe care le-am câştigat, obişnuindu-mă cu multe privaţiuni, dar având şi multe satisfacţii. Coincidenţa a fost că prima zi de armată, când am intrat pe poarta unităţii, a însemnat şi aniversarea a 20 de ani de la naştere, prilej cu care am fost felicitat de comandanţi, fiind apoi şi primul militar căruia i s-a înmânat arma, primul care am rostit jurământul militar şi am fost solicitat pentru a lua cuvântul la festivitate. De asemenea, în cadrul complexului aplicativ „Pentru patrie”, am câştigat diploma şi insigna de militar de frunte, fiind evidenţiat şi la emisiunea radio „Pentru patrie”. Despre armată, susţin cu un anume regret, că s-a greşit foarte mult desfiinţându-se serviciul de militar în termen şi odată cu acesta a dispărut din folclorul românesc o frumoasă pagină, cătănia, cu balul recruţilor, plecarea în armată, scrisorile adresate iubitelor ramase acasă cu inimile pline de dor, sau cele primite de la acestea.

Desigur că nu era acea luare la oaste cu arcanul, de pe vremea marelui povestitor Ion Creangă, ci acea îndatorire patriotică a fiecărui tânăr, o adevărată onoare pentru a-şi apăra ţara. În frumoase cuvinte scriitorul Montesquieu, spunea: „Nu cer de la patria mea nici venituri, nici onoruri, nici distincţii, sunt mulţumit şi recompensat pentru aerul pe care-l respir şi pentru pacea pe care o apăr”.

Se știe că atunci, când un tânăr mergea la peţit, pentru a cere mâna unei fete, părinţii acesteia îl întrebau mai întâi dacă a făcut armata, fiindcă se considera că doar un tânăr cu stagiul militar satisfăcut este deja un om integru, împlinit, care ştie să se adapteze într-o colectivitate, să se obişnuiască cu greutăţi şi cu privaţiuni, să respecte legi şi regulamente, cu alte cuvinte, să aibă un comportament civilizat, disciplinat şi ordonat.

Oriunde eram plecat pentru mai multă vreme, de fiecare dată eram vizitat de bunul meu tată, care mai întâi îmi mărturisea prin scrisori că îi este foarte dor de mine. În data de 23 august 1965 a venit la mine în armată, la Ploieşti, eu fiind în acea dimineaţă ajutorul ofiţerului de serviciu pe unitate, cu grad de maior. Aflând de la mine că va veni tata, maiorul a dispus ca o maşină să-l aştepte la gară cu un subofiţer, căruia i-am dat semnalmentele tatei. Astfel, la puţin timp, a sunat telefonul la punctul de control, iar ofiţerul de serviciu a anunţat că a sosit un cetăţean din Bucovina, îmbrăcat în costum popular, având un cimpoi sub bundiţă. M-am mirat, auzind de cimpoi; eram aproape sigur că avea o sticlă de vin, adus special pentru a-i cinsti pe comandanţii mei. Maiorul a ţinut să-l cunoască pe tata, care s-a prezentat frumos, spunând că şi el a făcut armata la Ploieşti, într-o unitate de cavalerie şi că a fost tot fruntaş. După ce s-a încheiat programul pe unitate, tata l-a servit cu un pahar de vin bun. Apoi am fost învoit două zile şi am colindat împreună cu tata locuri pitoreşti, biserici, catedrale, muzee şi case memoriale, bucurându-ne de fiecare clipă petrecută împreună.

Multe şi frumoase au fost călătoriile mele, deoarece în fiecare vară eram trimis de către şefii mei de la judeţ să conduc grupuri de tineri turişti, atât în ţară cât şi peste hotare, unde am avut prilejul să vizitez Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia şi Germania. Astfel am avut ocazia să întâlnesc mai mulţi români, pe care soarta i-a despărţit de patria natală, aşa cum era directorul muzeului de istorie din Varşovia, care a fost profesor la Câmpulung Moldovenesc şi m-a rugat să transmit urări de bine fostului primar Hutu, care trăia pe atunci (în anul 1974) sau acel domn din oraşul Postdam din Germania (R.D.G.), ce îşi construise o casă cu o arhitectură ca în Moldova. Plimbându-ne, cu soţia, prin fața casei, ne-a atras atenția casa și grădina de pomi. Stăpânul, aflat la poartă, ne-a spus că sunt pomi din soiul Jonatan, că este de loc din Botoşani şi că îi este foarte dor de casa părintească.

În periplul meu pe bătrânul continent, în primele zile eram foarte încântat şi admiram tot ce vedeam, apoi mă cuprindea dorul de casă şi de cei dragi.

Tot mai neîndurător îmi este dorul de acele chipuri scumpe ale casei părinteşti mult dragi inimii mele, cu glasuri blânde şi zâmbete duioase, rămase în negura vremii, în veci însă neuitate, ce-mi revin mereu în suflet, luminoase şi sfinte, cu chemările lor nesfârşite.

Este dorul şi nostalgia contopirii în veci a fiinţei noastre cu casa părintească, cu grădina cu via şi cu uliţa, cu gârla şi cu fântâna din marginea drumului, a contopirii fiinţei noastre cu cerul limpede şi înalt, cu pământul şi darurile sale, căruia i-am putea spune mamă şi tată, pâine şi lumină, bucurie şi durere.

Nestăvilitul dor al satului copilăriei, cu proaspătul său buchet, ornat cu şuviţe de aur, nu poate să nu treacă pe la şcoala satului, şcoala noastră dintâi, unde am început a deprinde tainele literelor şi ale cifrelor, ale scrisului şi cititului.

Satul meu a fost şi va rămâne pentru mine un templu al adevărului şi al statorniciei. Este imaginea emblematică a tot ce înseamnă ţara - ţara aceasta a cărei veşnicie s-a născut la sat, precum spunea Lucian Blaga.

Fiinţa mea întreagă pare că arde de dorul aerului îmbătător şi proaspăt, a câte vin din cer pe pământ, a înaltelor ierburi, a grânelor vălurite de vânt, a viilor cu dulci arome. Dorul meu mai înseamnă şi dorul de Ipoteşti, cu nesfârşitele chemări, este dorul de lumină, de cer, este dorul de evadare din greul teluric al vieţii de toate zilele, nevoie de ieşire şi de înălţare în aura plutitoare a acelor lungi şi mişcătoare şesuri, care dau viaţă pământului, cu ploaia de nestemate.

Despre „dorul de Ipoteşti” ţin să mărturisesc faptul că, în urmă cu doi ani, când am compus poemul „Când mi-e dor de Eminescu”, pe care doream să-l cuprind în noul volum de poezii „Cu dor şi drag de Bucovina”, dar a cărui finalitate nu reuşeam să o realizez, de parcă mă părăsise cu totul muza, am luat hotărârea ca de pe 15 iunie (2012), să plec la Ipoteşti, la comemorarea lui Eminescu. Nu întâmplător, se spune că noaptea este un sfetnic bun! La Ipotești, încântat de meleagurile copilăriei Luceafărului blând, am reuşit să termin poemul, în pridvorul casei memoriale a poetului nepereche, simţind cum o muză îmi şoptea la ureche cuvintele potrivite. Veniseră în vizită elevi de la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani şi de la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi, ale căror profesoare, observând ce am scris, m-au rugat să prezint poemul în faţa acelor liceeni. Am răspuns cu entuziasm invitației, iar elevii l-au primit cu bucurie şi cu multe aplauze. Ţin să redau aici două strofe din acest poem:

De Eminescu, când mi-e dor,

M-oi duce seara la izvor

Şi-n mijloc de codru des,

De unde păsările ies.

De dor, la plopii fără soţ

Voi aştepta în tainici nopţi

Până ce luna ne răsare

Și Luceafărul în depărtare.

În iarna acestui an, în ajunul sărbătoririi Uniunii Principatelor Române, de la 24 Ianuarie , am compus poezia „Cu dor şi drag de Bucovina”, din care redau versurile:

Bucovină, mândră floare,

Dorul de tine mă doare,

Ne-am născut într-o grădină,

Din aceeaşi rădăcină.

De tine, soră, mi-e dor

Şi plâng în văzul tuturor,

Că poate fraţii-or auzi

Şi din nou ne vom uni.

Pentru dorul nestăvilit al mamei pentru copiii săi, aflaţi la muncă peste hotare, am compus poezia „Dorul de mamă”, care se va regăsi în noul volum:

De ei le duce-un dor nespus,

Să vin- acasă îi aşteaptă,

Măcar de Sfinte Sărbători,

Ca împreună să petreacă.

Cu-atâta dorul şi-l alină,

Când în pragul bătrâneţii,

Cu aceeaşi dragoste de mamă,

Le cresc copiii şi nepoţii.

Impresionat fiind de o duioasă scenă, la care am asistat într-o parcare din municipiul Vatra Dornei, de unde plecau două autocare, unul spre Italia, altul spre Spania, cu părinţi ce plecau la muncă și cu copii ce rămâneau și îi implorau să revină acasă de sărbători, am compus poeziile „Ruga unui copil către Moş Crăciun” şi „Ruga unui copil către Maica Domnului”:

Iţi spun cu lacrimi fierbinţi

Că-mi este dor de-ai mei părinţi,

Care-s prin străini, la muncă,

Ca nouă pâinea să ne ajungă.

I-așteptăm cu brazi împodobiți,

Cu doruri şi lacrimi fierbinţi,

Să vie acasă sănătoşi,

Aşa cum sunt ei de frumoşi. („Ruga unui copil către Moş Crăciun”)

Maică prea curată,

Ascultă a mea rugă

Şi-mi alină dorul

Ca mama şi tata

Să-şi vadă iar feciorul

Eu nu-ţi cer, măicuţă,

Haine noi nouţe

Ci cu dor fierbinte

Părinţii de a-mi aduce.

Din oricâte daruri

De Paşti eu aş primi

Cel mai scump îmi pare

Părinţii de-ar veni. („Ruga unui copil către Maica Domnului”)

4. Călătorind în jurul lumii, mereu cu dorul de casă

Aş dori mai întâi să relatez un episod din fascinanta călătorie în jurul lumii a celor patru români , pentru a face cititorilor mei o mărturisire şi anume: „Cărţile din cărţi se scriu” este o idee pe care multă vreme nu am împărtăşit-o, ferm convins fiind că scrisul, creaţia ca atare, trebuie să fie emanaţia doar a celui care doreşte să povestească ceva, iar harul îl ajută să aştearnă pe hârtie gânduri sau întâmplări din viaţa reală.

A prelua în propria-ţi carte sau lucrare idei şi fapte din scrierile altor autori mi se pare că este un plagiat, lucru de care m-am ferit întotdeauna. Scriitorul Ion Agârbiceanu spunea „Mă tem de aceia care nu au sinceritate deplină în scris”, iar marele istoric Nicolae Iorga sublinia că „cei mai mulţi oameni gândesc cum pot şi scriu ce vor”.

Se întâmplă uneori ca, din lectura unor cărţi, să descoperi fapte şi întâmplări uimitoare, inedite, dar care, o dată cu trecerea implacabilă a timpului, să fie date uitării şi atunci, dacă sunt preluate corect, menţionând titlul cărţii şi autorul acesteia, nu mai poate fi considerat plagiat.

Ofer spre exemplificare cartea „Străbătând lumea” de Val Tebeica, apărută în anul 1962 la Editura Ştiinţifică, care mi-a trezit un interes cu totul deosebit, încât am citit-o de două ori. Iată despre ce este vorba în carte!

Era în anul 1908, când cel mai mare club de turism din Franţa a organizat un concurs internaţional, în care concurenţii, înscrişi 70, aveau de îndeplinit condiţii dintre cele mai severe şi anume de a ocoli Pământul, mergând pe jos 100.00 km., urmând a fi premiaţi cu câte un franc pentru fiecare km. parcurs pe jos. După o intensă pregătire, care a durat doi ani, cu antrenamente şi tehnici de mers ziua şi noaptea, în diferite anotimpuri, au pornit şi patru români într-o călătorie fascinantă, dorind a cunoaşte miracolul acestei lumi.

Cu dorul de acasă mereu în suflete, cei patru români aveau să facă cunoscut în întreaga lume frumuseţea folclorului românesc. Erau îmbrăcaţi în costume populare româneşti, cântau la diferite instrumente tradiţionale, oferind prin locurile pe unde treceau spectacole de folclor, prilej de a mai câştiga şi ceva bani necesari continuării călătoriei. Şase ani a durat periplul lor în jurul lumii, traversând trei oceane, şapte mări, de şase ori Ecuatorul și trecând prin 1.500 oraşe din 74 ţări. Pe timpul traversării oceanelor şi mărilor călătorii trebuiau să parcurgă pe puntea vaporului aceeaşi distanţă, în circuit închis, pe care ar fi mers pe pământ, având fiecare la picior un aparat cu înregistrarea kilometrilor parcurşi.

În marea lor aventură, cei patru români aveau să întâlnească, în multe ţări ale lumii, pe mulţi compatrioţi, care i-au ajutat cu bani şi alimente, manifestându-şi, cu inima deschisă şi cu ochii înlăcrimaţi imensul dor de acasă.

În ceea ce priveşte turismul românesc, acesta era inexistent la acea vreme, în perioada anilor 1910 – 1916, faptele temerare ale celor patru turişti români însemnând o adevărată piatră de hotar la temelia acestuia. Spre deosebire de alţi concurenţi, dintre care cei mai mulţi au abandonat, doar trei reuşind să parcurgă 60.000 km, românii noştri au parcurs 100.000 km. în şase ani, timp în care au rupt 497 perechi de opinci, au deteriorat un număr de 28 costume populare, dar au reuşit să alcătuiască o imensă colecţie de numismatică, filatelie, albume cu autografe ale unor şefi de state şi guverne şi multe suveniruri, pe care le-au adus în ţară.

Desigur, această călătorie lungă şi grea în jurul lumii a însemnat şi un preţ dureros, prin moartea a trei din cei patru români: unul a căzut într-o prăpastie în China, al doilea a decedat în India de boala malariei, al treilea, având picioarele degerate, a rămas într-un spital din Florida - S.U.A., cu dorul patriei în suflet, neştiind dacă o va mai putea revedea vreodată.

Dintr-o relatare a unei reviste italiene, reiese că, după multe peripeţii, a rămas un singur concurent, Dumitru Dan (din Buzău), care a ajuns la Paris, unde a trăit adevărata satisfacţie de-a fi întâmpinat de multe personalităţi, de turişti şi de sportivi, luând parte la o mare ceremonie festivă, organizată ca pentru un campion mondial.

Prezentându-şi raportul, cu toate etapele călătoriei, oficialii i-au acordat premiul de 100.000 franci, la care s-au mai adăugat încă 1.000 franci, promiși de directorul general al expoziției internaţionale deschise atunci la Paris, vizitatorului care întreabă de un produs inexistent în expoziția a tot ce a creat mintea şi mâna omenească. Dumitru Dan, văzând cât de uzate îi erau opincile, l-a întrebat pe directorul expoziţiei: „Opinci aveţi?”, însă acesta nu auzise de o asemenea încălţăminte şi i-a dat pe loc suma promisă.

Astfel se încheie fascinanta poveste a eroilor noştri, care, cu un nemărginit dor de acasă, de patria natală, au înscris o pagină inedită şi importantă în istoria turismului românesc.

5. Dorul românesc

Dorul românesc este un capitol dintr-o altă carte, „Zodia Leopardului”, de Octavian Luţaş [1], a cărei lectură m-a impresionat în mod deosebit. Redau, în rezumat, conținutul acestei cărți.

Eroul cărții este profesorul Emil Pop din Beclean pe Someș, care, pentru o perioadă, pleacă să profeseze în orașul Lubumbashi, regiunea Shaba din Republica Zair, ca urmare a acordurilor de cooperare ale României cu această ţară în curs de dezvoltare de pe continentul african.

Tânărul profesor de matematică Emil Pop trăiește coşmarul distanţei copleşitoare de 10.000 km., la care se afla faţă de patria natală şi 2.000 km. faţă de capitala Kinshasa.

„După ore, îl aşteptau cei patru pereţi ai camerei în care locuia, cunoscându-i toate unghiurile, denivelările şi crăpăturile zidăriei, în care în fiecare seară începea spectacolul unor mici şopârle ce urcau uimitor pe verticală, apoi se lansau în curse incredibile pe tavan, sfidând orice legi ale gravitaţiei. Emil le urmărea, simţindu-le parcă în palmă corpurile lor reci, gelatinoase, căci era acel târâm al reptilelor şi al batracienilor. Era şi celebrul ţânţar pe care profesorul îl identifica prin poziţia sa oblică pe perete, deci era acel purtător al microbului care provoca acea cruntă boală a malariei. Orăcăitul broaştelor din smârcurile formate de ploi li se adăugau ţipetele sinistre ale animalelor şi păsărilor de noapte, care sfâşiau liniştea. În acest peisaj sonor, un lătrat al unui câine sau un cântec de cocoş îi apăreau ca intermezzo-uri liniştitoare, dar niciodată n-a putut identifica acea pasăre care i-a cauzat cele mai multe insomnii, fiind aşezată undeva pe un copac apropiat, de unde luni de zile era ca un metronom al nopţii, când la intervale de o secundă scotea sunete de rezonanţă metalică ca un instrument de percuţie.(…)

Dar câte gânduri şi doruri îl stăpâneau în acele nopţi, parcă infinit de lungi, în care şi-o imagina pe soţia lui Silvia trebăluind prin casă, gătind, spălând sau stând la masă şi pregătindu-şi temele pentru a doua zi, ea fiind profesoară de biologie. Sigur că nici ei nu-i era uşor singură cu casa, cu copiii, cu şcoala şi, de bună seamă, se gândea şi ea mult la el, la Emil, la soţul ei drag, care atunci, când cu greu adormea istovit de nelinişti şi de un dor nemărginit, se visa acasă, la Beclean pe Someş, în mijlocul celor dragi, cu Silvia şi cu copiii. Popasurile acelea imaginare erau tonifiante pentru Emil.

Seara, înainte de culcare, atunci când cerul era senin,îl privea, cu toate constelaţiile sale, şi îşi zicea că poate, la acea oră şi ai lui acasă priveau cerul şi atunci îl cuprindea, ca un fior, marele său dor de acasă.”

Nemaisuportând acest coșmar terifiant, Emil trimite Ambasadei României din Kinshasa un memoriu, în care cere, fie anularea sau întreruperea contractului cu instituţia abilitată, fie s i se permită soţiei sale Silvia să vină alături de el, pentru a fi încadrată pe postul de biologie vacant. S-a decis

Sosirea Silviei, femeia vieţii sale, a însemnat pentru Emil stingerea într-o mare măsură a dorului de acasă, ea având darul de a-i risipi coşmarurile şi de a-i reda liniştea, de care avea multă nevoie. A înţeles, pentru prima oară, ce înseamnă comunicarea într-o căsnicie, în idei şi sentimente.

Situaţia deveni din nou dramatică, Silvia contractând o boală nemiloasă, malaria. Emil se adresă din nou Ambasadei României din capitala Zairului, al cărei secretar îl mai ajutase. Era domnul Octavian Luţaş, însuși autorul acestei cărţi.

Ajuns la Ambasadă cu soţia, profesorul Emil avea faţa congestionată, de o paloare neobişnuită. În timp ce soției i se făcea un consult medical, el își destăinui durerea debordantă adunată în adâncul sufletului de atâta vreme, neliniștit de starea soţiei sale care se deteriora pe zi ce trece. Izbucni apoi într-un plâns înăbuşit. „Oare aici îi este dat Silviei mele să moară? Nici măcar să nu-i fie la creştet copiii, când va coborî în mormânt, sau credeţi că aş putea să-i transport sicriul acasă? Am auzit că e foarte complicat (…). Vai, câte gânduri negre mă stăpânesc de zile şi nopţi şi nu mai ştiu ce să-i spun soţiei mele Silvia, mama lui Sorin şi Cristian! Soţia mea muribundă în Africa, la Ecuator, pradă nemiloasei boli a tropicelor, iar eu neputincios în faţa ei!”

Reprezentantul ambasadei îl încurajă și apelă la un medic din capitala Kinshasa, decorat de preşedintele Republicii Zair cu „Ordinul Leopardului” pentru serviciile aduse patriei sale adoptive. Ştia că este european, că trăieşte în acea ţară de peste 35 de ani, că este căsătorit cu o autohtonă, cu care are nouă copii. Doctorul Gassman era considerat cel mai bun specialist în boli tropicale şi avea cabinetul şi locuinţa în centrul capitalei.

Doctorul, povestește autorul, era „un bătrân înalt, voinic, de peste 65 de ani, cu o barbă lungă, albă, care ne dădea imaginea unui sihastru din Carpaţi, deşi ne aflam la Ecuator. Ne-a poftit în cabinetul său, în care am avut sentimentul că am intrat în cabinetul unui alchimist, ce avea o atmosferă de pe vremea lui Faust şi nu a unui medic din secolul XX.”

Este emoționantă întâlnirea dintre doctor și pacienții săi…

„Dar… în momentul în care a cerut date ale pacientei, a tresărit la răspunsurile acesteia, locul naşterii, naţionalitatea, domiciliul, actul de identitate şi tremurând a scris iar cu mâinile tremurânde şi-a scos ochelarii, cu ramele groase, pe care i-a pus pe masă, apoi cu o voce domoală, în dulcea limbă a lui Eminescu, întrebă: «Ce e nou pe la Beclean pe Someş?»

Uimitor, rostise acele cuvinte pe româneşte, scuzându-se că în decursul celor 50 de ani a mai uitat unele cuvinte din limba pământului în care s-a născut.

Aşa aveam să aflu că a văzut lumina zilei chiar în Beclean pe Someş, că evenimentele războiului demenţial îl făcuse să plece în Belgia, unde a trăit calvarul ocupaţiei hitleriste, după care a luat drumul continentului negru. O singură dată a mai văzut Europa, la căsătoria unui fiu al său, la Bruxelles.

Despre negrii, care îl adulau, medicul spune că au sufletul alb, iar oamenii albi îl considerau un excentric ciudat. Doctorul a rămas uimit când l-am întrebat care este onorariul, la care el a replicat categoric: «Oare nu v-am spus că m-am născut în România?, iar întâmplarea face ca pacienta să fie chiar de pe Someşul care mi-a legănat copilăria, cu cântecele, doinele şi dorurile sale de casa părintească, de care mereu şi mereu mi-e atât de dor. N-am să iau bani niciodată de la compatrioţii mei din România», dar ne-a cerut un singur lucru, să revenim pentru a consulta pacienta şi ce bucurie când situaţia Silviei s-a ameliorat în mod miraculos în urma tratamentului prescris, iar după o lună cei doi soţi erau gata de plecare în ţară, în România, acolo, la Beclean pe Someş”.

6. Epilog

Fiecare plecare de acasă, înseamnă a muri câte puţin, iar fiecare întoarcere acasă, înseamnă o renaştere. (Autorul)

„Cu fraţii la celalalt capăt al Europei și cu străinii de noi în toate părţile, apţi cu cea mai înaltă civilizaţie și siliţi de a trăi de la o bejenie la alta, oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc și cele mai dulci patrii. NOI AM RAMAS !

Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou tainic oțelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre.

ȘI IATĂ, SUNTEM TOT ACASA ! (Nicolae Iorga, „Istoria poporului român”)

💙💛💓

4. Gânduri și amintiri izvorâte din dorul de acasă

Marian Malciu

Expresia „Dor de-acasă” m-a dus cu gândul, pentru început, la un aspect oarecum străin mie. Străin pentru că am avut senzaţia că dorul de casă poate fi doar o stare de spirit a celor plecaţi departe de localitatea în care îşi au domiciliul, în alte zone ale patriei ori în alte ţări sau continente, date fiind anumite împrejurări ori alegeri personale, cu motivaţii adânci, conjuncturale, fie ele de natură politică, religioasă, socială, intelectuală, materială sau sentimentală. Ideea ori propunerea de a scrie un material despre „dorul de-acasă” m-a provocat şi, mai mult decât atât, m-a surprins, pentru că am descoperit înlăuntrul meu o stare latentă de dor nelămurit, care a fost stârnit la simpla pronunţare a expresiei mai sus amintite.

Aşadar, meditând atent, am avut senzaţia că şi în mine există dorul de acasă, dorul de locul copilăriei mele cu tot ce presupune acest areal: părinţi, fraţi, primii prieteni, jocurile copilăriei, bătătura casei cu ceea ce înseamnă aceasta. Şi cum să nu-ţi alerge gândurile spre văi şi poieni, spre râul în care te-ai bălăcit până ai învăţat să înoţi, spre anumite întâmplări menite să aibă un rol determinant în alegerea viitorului? Şi cum să nu-ţi aminteşti mireasma de izmă pe care mama o semăna cu multă grijă în faţa casei printre atâtea alte flori ce ne înseninau dimineţile prin curcubeul culorilor ce ni se dezvăluiau generoase dinaintea privirilor? Fireşte, este un dor purtatpermanent, mai mult sau mai puţin conştient, în suflet, este un dor exprimat sau nu, este acel ceva care nu te lasă să uiţi de unde ai plecat, nu-ţi permite să dai uitării locul în care ai văzut pentru prima oară lumina soarelui, lumina dragostei din ochii părinţilor şi ai bunicilor, lumina învăţăturii primite de la primii dascăli, lumina iubirii descoperite în primele idile ale vieţii. Este un dor înălţător, un dor care te ajută, adeseori, să supravieţuieşti, să nu te laşi înfrânt de vicisitudinile vieţii, să lupţi şi să mergi mai departe. Este dorul care te duce în cele mai frumoase locuri şi momente ale copilăriei pentru a te reîncărca sufleteşte cu energiile curate de atunci… Zâmbind, îmi amintesc cu drag de casa bătrânească, de curtea mare şi de grădina prin care trebăluiam cu sarcini precise, orânduite de mama ori de tata, potrivit vârstei pe care o aveam, de acea grădină prin care cutreieram pentru a-mi împlini toate plăcerile ori pentru a mă ascunde de părinţi să nu mă cheme pentru alte sarcini, care nu se mai terminau, parcă, niciodată. Cum să nu-mi amintesc de acea grădină din care evadam printr-o spărtură făcută de mine în gardul de sârmă şi lăstăriş, hoţeşte, în mare secret, pentru a mă juca în râul şi în balta din vecinătate cu ceilalţi copii de vârsta mea, vecini sau veniţi mai de departe să culeagă lintiţă pentru raţe ori să spele animale şi preşuri...? Doamne, ce minunate clipe trăiam atunci! Mă făceau să uit că a venit ora mesei şi că nu am terminat treburile de care fugisem hoţeşte la joacă. Mă făceau să uit de mine. Eram fericit! (…)

Dorul de-acasă îl port permanent cu mine oriunde m-aş afla. Acolo, acasă, unde m-am născut şi am crescut, acolo unde am fost elev 11 ani şi, mai apoi, am lucrat în producţie câţiva ani, care m-au maturizat şi m-au pregătit pentru viaţa de familist de mai târziu, chiar dacă aceasta s-a desfăşurat departe de acele locuri, socotesc că nu este doar casa propriu-zisă şi curtea sau grădina, ci este întreaga localitate în care s-au aflat toate aceste lucruri. Iar acum, trăind de ani buni în altă localitate, dorul acela mă strigă şi mă îndeamnă să merg periodic acolo, acasă, pentru că acolo, în acea localitate, am petrecut, pe ultimul lor drum, ambii părinţi, un frate şi o soră, soţia, bunicii, unchi şi mătuşi... Sunt mai mulţi cei din pământ decât cei ce trăiesc pe pământ şi pe toţi i-am iubit pentru tot ce au însemnat pentru mine, acum fiindu-mi dor de ei.

Acolo sunt mormintele lor şi acolo ei mă aşteaptă să le aprind o lumânare, să le mulţumesc pentru toată dragostea ce mi-au purtat, pentru toată învăţătura ce mi-au dat, atât cât s-au priceput ei, mai mult ori mai puţin, dar cu câtă grijă şi dragoste au făcut-o nu se poate uita în vecii vecilor, AMIN!

💙💛💓

[1] Octavian Lutaş, Zodia Leopardului, Editura Albatros, 1985.

💙💛💓

FILIP CONSTANTIN: Privesc la unele dintre aceste fotografii, și mă năpădesc amintirile copilăriei: mirosul de iarbă proaspăt cosită, căzută în roua dimineții, soarele roșiatic ivindu-se falnic de după deal, momentul acela de liniște sufletească; vacanțele de vară în care, copii fiind, hoinăream zi de zi, fără a avea grija zilei de mâine; mirosul de fân uscat, care te ademenește să te așezi și să intri în lumea viselor, atâtea amintiri frumoase. Păcat că acum putem fi acolo, acasa, doar prin amintiri și fotografii, din cauza celor ce își bat joc de țara asta frumoasa!
Multumesc, Da Dobrean, pentru inițiativele și activitățile susținute și să o țineți tot așa în continuare.

💙💛💓

Mi-e dor…

de DORIN DUMITRIU

Mi-e dor de sat, de satul ce se stinge,
Îl părăsesc pe rând toți oamenii frumoși,
La fiecare poartă o biată mamă-și plânge
Copii plecați în țări străine, neîntorși.

Mi-e dor și de ogorul negru aburind,
De pâinea mamei coaptă-n vatră,
Mi-e dor ,atât de dor să mai colind
Pe drumul vechi ,să calc pe fiecare piatră.

Mi-e dor și dorul asta doare tare,
Mi-e dor de bunii ce plecau la coasă,
Și sufăr mult că satul care astăzi moare
Nu mă mai face să mă simt acasă.

Și azi când primăvara-i rece și ploioasă,
Când cad în ploi petale albe de salcâm,
Văd doar bătrâni cu o privire-ndurerata
Ce se grăbesc spășiți spre un tăcut tărâm.

Se duc ca floarea de salcâm în vânt
De parcă nici n-au fost pe-această lume,
Și-n alte țări ,copiii lor plângând
Nu pot nicicum o lumânare a le pune.

Mi-e dor de sat, și dorul ăsta doare,
Privesc în jurul meu și mă cutremur,
Voi nu vedeți că satul nostru moare,
Că plâng bătrânii și salcâmii singuri?

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/04/dr-nicolae-bucur-e-in-firea-omeneasca.html

[1] Constantin Noica, „Introducere la dor, în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Editura Humanitas, 1996,, p.247

[2] Constantin Noica, „Revenirea la dor și despărțirea de el”, în op. Cit., p. 388-389

[3] Constantin Noica, „Despărțirea de cuvinte”, în op. Cit., p. 393