Dr. Nicolae Bucur , E în firea omenească să nu uităm de unde am plecat… Despre „Cântecele Obârșiei” (Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu)

  „Amintire, amintire, tu singură eşti o realitate sufletească”                           Gala Galaction

 Articol publicat in „Mesagerul de Covasna”, 22 martie 2021

Stau de vreo câteva zile în faţa unor cărţi din biblioteca mea, dăruite de personalităţi deosebite, altele de prieteni sau cunoscuţi, majoritatea cu autografe delicate, sincere, încărcate de nobleţe cărturărească. O predispoziţe mai melancolică, pentru perioada pe care o trăim deja de un an, mă ataşează cu sentimente de mulţumire de cele cinci volume publicate de Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, deja cunoscuţi autori ai meleagurilor noastre, trăitori în comuna Subcetate.

Cântecul obârşiei Subcetate – trecut şi prezent (2011), poartă titlul unei poezii scrise de Lucian Blaga. Autoarea Doina Dobreanu în Prefaţă ne spune că această carte „se vrea a fi un elogiu adus locului natal, satului românesc cu tot ceea ce el are peren, un elogiu adus de cei pentru care satul continuă să trăiască în sufletul lor aşa cum l-au cunoscut.”

    Volumul apărut în 2013 La obârşie, la izvor…Convorbire la Subcetate (vol.I), semnată de cei doi autori, mi-a fost dăruit la Topliţa şi poartă data 18-19 iulie 2013. Nu-i întâmplător nici textul autografului: Domnului Nicolae Bucur o invitaţie în universul satului nostru prin amintiri, în poveste. Cu respect, Doina şi Vasile Dobreanu. Cele 26 de dialoguri-confesiuni cu oamenii locurilor natale, majoritatea stabiliţi acum în alte zone ale ţării sau peste hotare, devin tot atâtea evocări de o rară sensibilitate. Amintirea zilelor bune e de multe ori o mângâiere în ceasuri triste – cum avea să spună M. Sadoveanu. La Editura „Cezara Codruţa Marica” Târgu-Mureş în 2014 a apărut La obârşie, la izvor…Convorbire la Subcetate (vol.II), participând la convorbiri 28 de persoane. În anul 2015 pentru vol. III s-au realizat dialoguri cu 24 de persoane. În anul 2016 sub semnătura celor doi autori deja pomeniţi va vedea lumina tiparului la aceaşi editură vol. IV. Convorbirile la Subcetate de această dată are o prezenţă de 28 de persoane de diferite categorii sociale: medici, ingineri, magistraţi, jurişti, economişti, învăţători, profesori, cadre militare, elevi ş.a. Reiese şi din aceste „dialoguri” acel adevăr pe care I. Slavici avea să ni-l împărtăşească: „Nu este în viaţa aceasta mulţumire mai curată decât aceea când un om se întâlneşte cu alt om şi stând de vorbă se găseşte pe sine însuşi.” Dar mai putem reflecta, răsfoind aceste „daruri” din zestrea noastră spirituală, căci cartea a rămas busola de intensificare a vieţii noastre şi acel mijloc de obiectivare de înfrângere a graniţelor experienţei individuale şi asimilare a experienţei colective în timp şi spaţiu.

Punându-mă în situaţia protagoniştilor onoraţi de a-şi destăinui gândurile şi sentimentele, la anii bătrâneţii recitindu-le amintirile, acestea devin nostalgice umbre ale acelor vremuri care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.

Printre cei care au participat la convorbirile din volumul al III s-a numărat şi inginerul Gheorghe Trifan. M-am oprit asupra acestei persoane, model de dăruire morală pentru obştea varvigeană, când încă cartea era în faza pregătirilor pentru tipărire. Interviul apărut pe internet şi datat duminică 18 octombrie 2015 l-am lecturat de pe blogul Asociaţia Culturală „Dobreanu” înfiinţată de doamna prof. Doina Dobreanu în anul 2009. Tot aici avea să-mi apară o scurtă relatare/cronică despre dialogul celor două persoane. Reiau aici pentru început cele două aliniate, urmând ca pe parcurs să întregesc conţinutul, dându-i o formă îmbunătăţită primei variante.

Am lecturat cu plăcere şi cu o deosebită satisfacţie materialul/interviu realizat la Subcetate cu distinsul inginer Gheorghe Trifan. Această modalitate de-a răscoli /scormoni în zilele noastre „lucrurile vechi” este un mod de o mai adâncă înţelegere a prezentului, acesta având încorporat în el tot trecutul şi atât de necesar de-a ne prevedea viitorul.

Omul a căutat dintotdeauna să-şi explice lucrurile, să afle cauza şi sensul înlănţuirii lor, al devenirii. Avem menirea de-a sesiza şi înţelege esenţele din jurul nostru, a trainicului din lucruri, din viaţă, a generalului, a totului. Din păcate realitatea ne-a răsturnat de multe ori proiectele, idealurile, dar niciodată nu ne-au şters amintirile…Şi aşa cum se destăinuie domnul inginer, niciodată nu vom uita clipele trăite în anii copilăriei.

Traspunem începutul materialului Doinei Dobreanu purtând titlul Convorbirii cu inginerul Gheorghe Trifan, la Subcetate (subtitlul Fragment din viitoarea carte ,,La obârşie, la izor…3 – Convorbiri la Subcetae”, de Doina şi Vasile Dobreanu).

 

– Doina Dobreanu: ,,Acasă” nu e un loc anume. ,,Acasă” e un sentiment. Ce stare de spirit trăiţi, domnule Gheorghe Trifan, când vă întoarceţi la casa părintească  din Subcetate ? Spuneţi că şi clopotele de la biserica din sat au un sunet, o reverberaţie şi un ecou aparte.

– Gheorghe Trifan: Da! Vocea acelor clopote reprezintă, de fapt, vocea acestui acasă. Te întâmpină, te primeşte, urându-ţi bun venit acasă. Am convingerea că şi un astfel de sunet, ascultat în mod constant în copilărie, poate influenţa personalitatea în formare a fiecăruia dintre noi. L-am auzit chiar şi când sălăşluiam în burtica mamei…

Un alt aspect al noţiunii de acasă este dat de câmpurile energetice ale pământului natal. Te naşti şi creşti într-un spaţiu cu specificităţile sale energetice: anumite lungimi de undă, anumite frecvenţe, anumite forţe energetice ale mediului natural, geografic şi climatic. Şi cel mai important, aura energetică a simţămintelor celor ce ne-au dat naştere şi ne-au crescut. Mama şi tata ne acopereau cu energia lor protectoare chiar şi de la distanţă. Pot afirma, fără tăgadă, că îmbogăţirea spirituală a unui om este strâns legată de mediul natural şi social  în care creşte şi se formează ca om…Bogăţia spirituală a unui copil crescut la ţară este foare mare, mai ales când şi părinţii iubesc, înţeleg şi protejează natura…

*

Inginerul Gheorghe Trifan evidenţiază că binele aparţine copilăriei, restul este o luptă, o permanentă luptă. Se spune că tinerii trăiesc din viitor, bătrânii din trecut, şi la mijloc bărbaţii luptă.

Nu putem să nu-i cităm şi mărturisirea atât de reală a intervievatului  când spune: ,, Înţelepciunea populară ne lipseşte mult astăzi, capacitatea celor vechi de a înţelege şi a decide dinlăuntrul fiinţei lor, fără judecăţi de gen analiză şi sinteză, depăşeşte forţa minţii noastre de azi (…) Capacitatea de înţelegere veche; veche, ca drumul de ţară. În lipsa norocului, cunoaşterea  este temelia binelui”. Interlocutorul judecă şi prin acea prismă dialectică, precum progresul civilizaţiei este ca o urcare pe două scări. Scara cunoşterii şi scara existenţei. Finalul acestui urcuş este un compromis dureros pentru civilizaţie. Mai aflăm, un lucru atât de bine cunoscut, fiinţa umană nu se poate forma fără muncă şi fără efort. Reţinem şi această reflecţie, gândită, probabil, în acel atât de îndrăgit mediu rural: „Binele este ca traista ţesută şi plină cu compasiune, înţelegere, dragoste, iubire, respect, hărnicie, dorinţă de cunoaştere, curiozitate, contemplare, etc., atribute în temeiul cărora omul are capacitatea de a se opri singur la hotarul dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral.”

Se spune că toate virtuţile cetăţeneşti, toate virtuţile poporului din dragostea pentru copii s-au născut. ,,Copilăria şi junia sînt singurele chei pentru dezlegarea enigmelor bărbăţiei într-o naţiune sau în totalitatea umană” (B.P. Hasdeu). ,,În copilărie se construieşte matricea spirituală a fiinţei umane…Amintirea copilăriei cu siguranţă are puterea de balsam, dar şi de energizare”, spune Gheorghe Trifan. Preţiosul nume de părinte se cuvine unui tată sau unei mame de familie ce ştie creşte copii… reiese dintr-o gândire pedagogică. 

Invitatului Convorbirii la Subcetate îi mai extrag nişte reflecţii legate de acestă temă. ,,Cert este că în vremurile ,,acelea”, plăcerea de a descoperi frumuseţea fiinţei umane ne-a fost insuflată de părinţi, tuturor.” Cu alte cuvinte, am zice, soarta părinţilor este cea care pregăteşte pe cea a copiilor săi. ,,Ştiu sigur că am preluat de la fiecare om cunoscut ceva bun, şi aşa am înţeles că voi fi nevoit în viaţă să învăţ mereu, zi de zi.” Voi  reţine ca un motto vorbele ing. Gheorghe Trifan pentru tot ce-am relatat până acum: ,,Binecuvântarea primită de la părinţii mei rămâne valenţa supremă din viaţa mea”.

Din dialogul-confesiune, am selectat, evident, doar câteva dintre întrebările moderatorului şi răspunsurile celui invitat. Supunem atenţiei şi pe acesta.

– Doina Dobreanu: Părinţii dumneavoastră au fost nişte oameni care au făcut să înainteze corabia lor şi au răzbit prin pasiunile lor, susţinute de muncă, iubire, perseverenţă, curaj…Care au fost pasiunile lor, care sunt pasiunile dumneavoastră domnule inginer?

– Gheorghe Trifan: Da! Cred că omul fără o pasiune este ca şi omul fără credinţă. Nevoia de pasiune este ca şi nevoia de credinţă. Lipsa unei pasiuni ne grevează ca un handicap (…) Eu cred că moştenesc câte ceva de la amândoi. Ador să şurubăresc în timpul liber. Amândoi credincioşi, ne-au crescut în spirit creştin, şi mă bucur de asta.

Lipsa unui crez face viaţa searbădă; lipsa credinţei, indiferent care ar fi ea duce la ambiţii demolatoare de suflet, ca de altfel şi greşita înţelegere a credinţei… Şi el, (tata n.n.) şi mama urau posibilitatea de a pierde ceea ce dăduse stabilitate, forţă şi linişte vieţii lor.

Voi mulţumi întotdeauna celor de la Subcetate, pentru ce mi-au dăruit şi mă voi închina mereu înţelepciunii locurilor şi oamenilor de acolo.

Cu siguranţă, sunt locuri binecuvântate!

*

Auzeam pe cineva spunând că amintirile persistente sunt cele mai vechi şi că „haosul amintirilor dispare, în parte, în muzee”. Dacă amintirea e sora dorului, ea devine acea parte a vieţii de care nu ne putem despărţi, sperând a nu ofili cu trecerea anilor. Aşa ceva se desprinde din convorbirea care a avut loc între profesoara Doina Dobreanu şi inginerul Gheorghe Trifan. Aceste întoarceri în trecutul frumos au o precădere/ prioritate, fiindcă, în vreme ce speranţele sunt efemere, amintirile perpetuează impresiile, trecându-le altora prin grai sau prin scris.    

Dacă aprofundăm studiile istorico-filozofice vom constata că nici în teoria existenţei, nici în cea a cunoaşterii, respectiv în cea a axiologiei, adevărul nu se ordonă, se cucereşte argument cu argument, dovadă cu dovadă.

În scrierea autorilor La obârşie, la izvor… Convorbire la Subcetate se fac nişte referiri care trezesc interes şi captează atenţia, în primul rând, unei generaţii ca a mea. Pentru noi asemenea ,,amintiri”, reflecţii, „vorbe de duh”, pilde, parabole  îşi păstrează actualitatea. Să pomenim câteva : „Durerea ca şi munca este grea”; „Copilul rănit sufleteşte se vindecă greu !”; ,,Omul necăjit se cunoaşte după paşi”; ,,De acum înainte, din tine tu faci om – Să nu uiţi asta niciodată!”. M-aş bucura ca şi generaţia mai tânără să parcurgă şi să adâncească asemenea texte şi comentarii memorialistice, pline de învăţătură.

Şi toate acestea pentru că amintirile sunt acele suvenire care trebuie neîncetat chemate în memoria noastră. Aici s-a regăsit şi inginerul varvigean Gheorghe Trifan, rememorând cele mai bune şi frumoase zile din viaţa sa, dar şi acele momente ale mângâierilor în ceasurile triste.

Când cineva a trecut de vârsta speranţelor, se spune, se refugiază în lumea amintirilor. Vreau să cred, că nu şi în cazul de faţă. Pentru că o „reîntoarcere în timp”  nu-i îndreptăţită decât atunci, când scoate în evidenţă elasticitatea unui destin, adică toate acele adevăruri şi simţăminte pe care ,,personajul” le-a trăit cu pasiune. Adaug şi delicata remarcă, că ,,am gustat” în relatarea d-lui inginer şi considerentele anecdotice ale amintirilor.

Se spune, că cel mai mare profesor de dragoste este singurătatea, iar cel mai bun profesor de certitudine este îndoiala. Referitor la considerentele de aici rămân la ideea că evocarea întâmplărilor din aceste aduceri-aminte cuceresc prin sinceritate, patosul exprimării şi mesajul concludent.