Convorbiri la Subcetate cu IOANA CRUCEANU

IOANA CRUCEANU,  asistentă medicală, voluntar în Războiul din Coreea, 1952-1953 (1925-2022, n. Rusu, la Subcetate; domiciliul: Bucureşti)

Convorbirea a fost publicată în cartea: 

Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, LA OBÂRȘIE, LA IZVOR. CONVORBIRI LA SUBCETATE, Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2013, pp. 46-53

Doina Dobreanu: Este o mare bucurie să vă cunosc. Ştiam câte ceva despre dumneavoastră de la mama şi de la nepoata dumneavoastră, doamna doctor Eleonora Moldovan. Eleonora, care poartă şi numele dumneavoastră, Ioana, îmi vorbea adesea cu mândrie despre naşa ei de la Bucureşti… Apoi mama, de câte ori evoca anii de şcoală primară de la Subcetate, îşi amintea mereu de dumneavoastră, considerându-vă o bună, sinceră şi devotată colegă, dar şi prietenă. Chiar mi-a spus că atunci când aţi luat hotărârea de a urma cursurile şcolii sanitare, i-aţi propus să meargeţi împreună… Fiecare şi-a hotărât atunci destinul: dumneavoastră de a pleca, mama de a rămâne. Aţi fost curajoasă, puternică, ambiţioasă, cu încredere în forţele proprii, tenace…

Ioana Cruceanu: Era după război… Eram şase fraţi la părinţi: trei băieţi – Mitru, Ionaş şi Nicu - şi trei fete, eu, Anuţa şi Mariţa. Trei dintre noi am lucrat în sănătate: eu, Mitrucu şi Anuţa… Ionaş şi Nicu au făcut liceul la Gheorgheni, la fără frecvenţă. Nicu a devenit ofiţer şi acum este colonel pensionar, la Târgu-Mureş. Mariţa s-a căsătorit la Sărmaş, pe Jolotca, unde şi-a întemeiat gospodărie frumoasă.

DD: O familie frumoasă, cu părinţi şi cu copii vrednici.

IC: Părinţii ne-au crescut în spirit religios, cu credinţa că „nimic fără Dumnezeu” nu e posibil. Am învăţat de mici să ne iubim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, să fim buni şi milostivi cu cei aflaţi în suferinţă.

Mama

DD: Ce anume v-a determinat să luaţi decizia de a vă îndrepta spre acest domeniu de activitate dedicată aproapelui aflat în suferinţă?

IC: Tata ne povestea adesea despre experienţele sale din Primul Război Mondial. Fusese saniatar pe front. Trei dintre copiii lui aveam să lucrăm în sănătate, aşa cum am spus. Eleonora şi Stelian, copiii fratelui meu Ionaş, sunt medici…

Când eram mică, mi se spunea Duca… pentru că nu stătem locului o clipă. Îmi plăcea să-i ajut pe părinţi în gospodărie, iar la şcoală, la lucru manual, împleteam ciorapi şi mănuşi pentru soldaţi.

Într-o zi, am descoperit într-un ziar un anunţ privind organizarea unor examene pentru şcoala de surori medicale la Crucea Roşie Bucureşti. M-am gândit că ar fi frumos să lucrez în cadrul Crucii Roşii…Tata venise bolnav din război, mama era bolnavă cu inima, iar eu am plecat la Bucureşti, însoţită de fratele meu, Ionaş. Am dat admiterea, ţin minte, la Spitalul Militar, în pavilionul Balş. La câtva timp după aceea, când tocmai eram în curtea casei părinteşti, la meliţat de cânepă, am primit un plic cu o cruce mare roşie pe el. Fusesem admisă şi eram anunţată că trebuie să mă duc la croitoreasă să-mi ia măsuri pentru uniformă.

 Casa părintească

DD: Chemarea era lăuntrică, iar dumneavoastră, cu mult curaj, aţi hotărât să-i daţi sens.

IC: Trăisem experienţa anilor de război şi, deşi eram destul de tânără, mă călisem, gândeam cu destulă maturitate. M-am mutat la Bucureşti în 1946, când aveam 21 de ani. Am locuit la cămin în timpul celor doi ani în care am urmat cursurile şcolii sanitare. Am făcut multă practică, ture de zi la bucătărie şi gărzi speciale de noapte la Spitalul Miliar şi Panduri. Totul se petrecea în timpul foametei din 1946-1948. Atunci am văzut prima oară conserve cu mâncare şi legume deshidratate, trimise de Crucea Roşie Americană.

DD: Despre începuturile carierei în asistenţa medicală ce vă amintiţi?

IC: În 1949, în luna februarie, am primit permisiunea de a amenaja o maternitate la Bolintin Deal, chiar în casa prinţesei Ştirbei… Acum nu mai e nimic din ce-a fost odată acolo, doar un Peco…Cel mai greu a fost să luptăm cu mentalitatea femeilor, să le convingem să nască acolo. Când casele de naştere au trecut în custodia Ministerului Sănătăţii, am primit chemare în Bucureşti, la policlinica Crucii Roşii de pe strada Christian Tell.

Izbucnind războiul din Coreea, Ministerul Sănătăţii, Crucea Roşie şi armata aveau obligaţia să trimită spitale de campanie în Coreea de Nord. Fiecare echipă era detaşată pentru un an: o lună dus, zece luni de muncă şi o lună pentru întoarcere acasă. Eu am făcut parte din a treia echipă trimisă în Coreea de Crucea Roşie din România, în anul 1952.

Oamenii din echipele speciale veneau să-şi facă analize medicale la noi în policlinică. Aşa mi-a venit ideea să mă înscriu şi eu… Am plecat însufleţită de dorinţa de a ajuta pe cei răniţi în război, dar şi de curiozitatea de a cunoaşte locuri noi şi o altă cultură.

DD: Nu v-aţi gândit că vă riscaţi viaţa? De unde atâta curaj?

IC: Am plecat, într-adevăr, cu mult curaj, fără a mă gândi deloc la pericolele la care mă expuneam. Am plecat din curiozitate. Dar înainte de a pleca, voiam să vorbesc cu o persoană specială. În satul vecin, la Sărmaş, locuia un om care s-a născut fără vedere. Se numea Petru, dar i se spunea Orbuţu. Şi omul acesta dădea în transă, adică se concentra şi şi-ţi spunea ce avea să ţi se întâmple. Locuia la marginea unei păduri, destul de departe de sat. Drumul până acolo, făcut pe jos, a fost lung şi foarte obositor. Când am ajuns la el, i-am spus că vreau să plec într-o călătorie şi el, după ce a ticluit puţin, mi-a răspuns: „Eu nu te văd cât eşti de grasă, dacă eşti sau nu frumoasă ori puternică, dar văd că acolo unde te duci e măcel. O să munceşti mult, foarte mult, dar o să te întorci întreagă. Nu îmi dau seama unde poţi să pleci tu atât de departe, că ai să mergi şi pe apă, şi pe uscat, şi în zbor”.

DD: Care a fost imboldul care v-a determinat să luaţi această decizie curajoasă?

IC: Mi-am zis că am încă cinci fraţi şi că n-o să plec niciodată nicăieri cu situaţia mea materială. De ce să nu văd şi eu lumea?

DD: Dar cu ce preţ, totuşi!

IC: Războiul a fost foarte urât! Nu mă aşteptam să văd atâta durere la un loc. Era o mizerie de nedescris. Eu am fost repartizată la radiologie, adică lucram într-un buncăr săpat într-un deal şi acoperit cu crengi de copaci. În loc de geamuri am pus tifon, deoarece sticla s-ar fi spart la primul bombardament, şi am lipit hârtie albă pe ambele părţi. Erau aduşi încontinuu oameni cu mâinile sau picioarele retezate, dornici de a se întoarce pe front… Nu, n-am uitat nimic, dar nu vreau să răscolesc acele clipe în care nu mai aveam timp nici de lacrimi.

DD: Unde şi cum petreceaţi orele de repaos?

IC: Locuiam câte patru femei într-o încăpere care avea jos numai pământ, într-o baracă foarte săracă, tip vagon, situată la poalele unui deal, în apropierea imediată a unui tunel. Sobele le aveam improvizate din butoaie de metal. Ne trezeam dimineaţa pline de funingine… La capătul celălalt al tunelului era casa băieţilor, bucătăria şi depozitul de alimente. Deasupra, patrulau santinelele coreene. Când strigau „Hango!”, ne ascundeam repede în tunel. De altfel, primul cuvânt pe care l-am învăţat în coreană a fost „hango”, ceea ce însemna „raid aerian”. Era multă tristeţe în jurul nostru, dar, tineri şi optimişti, făceam ca timpul să treacă mai uşor. Băieţii compuneau poezii şi spuneau glume ca să mai înveselească puţin atmosfera. Eram cu toţii prieteni, eram o familie. Am avut norocul să ne întoarcem toţi sănătoşi…

DD: Au trecut greu lunile petrecute în Coreea?

IC: Au trecut ca vântul ce şuiera sub obuze. După ce am fost anunţaţi că schimbul nostru a sosit, am mai rămas câteva zile cu noii-veniţi, pentru a le preda lecţiile învăţate şi ne-am pregătit de plecare.

DD: Spuneaţi că drumul dus-întors a durat două luni… Care au fost traseele parcurse?

IC: Am plecat, după o lună de pregătiri serioase într-un cantonament, la Moscova, cu avionul. Am stat o săptămână în Moscova. Primul lucru pe care l-am vizitat a fost metroul. Nu mai văzusem metrou niciodată! Am coborât pe scări rulante, ceea ce pentru noi a fost extraordinar! Am fost apoi la Teatrul Balşoi şi am vizitat Kremlinul. Acolo, am văzut o sală plină cu cadouri pe care Stalin le primise din partea statelor de ziua lui. Din partea României era o locomotivă fabricată la Uzinele „23 August”, iar francezii trimiseră steaguri zdrenţuite, care reprezentau lupta lor pentru libertate. Am continuat călătoria spre Coreea cu Transsiberianul, prin nesfârşita stepă rusească, timp de o săptămână. Era noiembrie şi atât de frig că ţi se lipeau degetele de clanţă. Prin staţiile din Siberia se vindea îngheţată care era mai caldă decât aerul pe care îl respiram. La graniţa coreană ni s-a făcut un instructaj sumar şi am primit un număr. Eu nu mai eram Cruceanu, ci numărul 13. Le era frică de spionaj. Ne-au dus apoi într-un camion fără prelată, pentru a vedea avioanele de pe cer care ne-ar putea bombarda…

La întoarcere, în China, am stat la hotelul Păcii timp de o săptămână. Nici prin minte nu ne-a trecut această ironie… Când am ajuns în gară la Novosibirsk, am văzut pe geamul vagonului că lumea se săruta şi se îmbrăţişa. Atunci, pe 27 iunie 1953, a fost semnat armistiţiul. Ajunşi la Moscova, ne-am decis să ne cheltuim banii de diurnă. Eu mi-am cumpărat un radio şi un aragaz cu două ochiuri…

DD: Recompensa pentru bravura, curajul şi abnegaţia dumneavoastră care a fost?

IC: În primul rând bucuria şi mulţumirea sufletească de a fi fost utilă celor în suferinţă, sfârtecaţi în război, dar nu numai atât. Din partea Statului Român am primit „Ordinul Apărarea Patriei”, clasa a III-a şi „Medalia Muncii”. Din partea Ministerului Sănătăţii am primit „Meritul Sanitar”, iar din partea Crucii Roşii am primit două distincţii, între care Medalia „Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva. Ştiu că la capătul celălalt al lumii a rămas ceva din munca unor români, pe care au dăruit-o oamenilor fără să ceară nimic în schimb.

DD: Felicitările le meritaţi cu prisosinţă… Aţi continuat să lucraţi pentru Crucea Roşie şi după ce v-aţi întors în ţară?

IC: Am activat ca soră pentru Crucea Roşie vreo 20 de ani.

Din 1968 am lucrat ca asistentă medicală şi asistentă principală. M-am pensionat de la Institutul de Igienă.

DD: V-aţi dedicat viaţa oamenilor, aţi ajutat sute de oameni, soldaţi mutilaţi, victime ale cutremurului din 1977, femei însărcinate… Doar pentru rana din sufletul dumneavoastră nu s-a găsit niciun leac. Era concluzia reporterului care scria despre dumneavoastră în revista „Libertatea pentru femei”[1]: „Însărcinată cu gemeni, cu două luni înainte de a naşte, Crucea Roşie din regimul comunist a făcut restructurări şi i-a desfiinţat locul de muncă. A născut prematur doi băieţi, dar primul dintre bebeluşi nu a supravieţuit decât trei zile.”

IC: Eram, într-adevăr, însărcinată când mi s-a desfăcut contractul de muncă… Vreau să precizez că, totuşi, Crucea Roşie a făcut corecţia necesară după câteva luni, fiind chemată la post. După aceea am dat examene de diferenţe, având liceul, la şcoala „Pitar Moş” a Ministerului Sănătăţii pentru asistenţi sanitari şi tehnicieni şi am devenit asistent sanitar şi, în cele din urmă, asistent principal.

DD: Din cei doi gemeni a rămas în viaţă unul, Romulus, care v-a adus multe bucurii…

IC: Da, este compozitor şi muzician, stabilit în SUA.

DD: Ştiu că a petrecut nişte vacanţe la Subcetate, în tinereţe, că îl fascinau jocurile populare din zonă, găsind asemănări între ritmurile acestora şi cele celtice. Ştiu de asemenea că în acea vreme compunea muzică astrală. Chiar am nişte compoziţii ale sale pe care le ascult din când în când…

M-a impresionat apropierea care s-a făcut între dumneavoastră şi Maica Tereza de Calcutta, în reportajul publicat într-un ziar bucureştean, în iulie 2011, cu titlul: „Maica Tereza de România a îngrijit răniţi în Coreea”…

M-am gândit o vreme la această apropiere inspirată. Cunoscând fapte din viaţa dumneavoastră, mi-am dat seama că, într-adevăr, ele se identifică în bună parte cu crezul exprimat de Maica Tereza: „Astăzi – cea mai frumoasă zi; să greşeşti – cel mai uşor lucru de făcut; teama – cel mai mare obstacol; abandonul – cea mai mare greşeală; egoismul – rădăcina tuturor relelor, munca – distracţia cea mai plăcută; descurajarea – cea mai grea înfrângere; copiii – cei mai buni profesori; să comunici – cea dintâi necesitate; să fii util celorlalţi – te face cel mai fericit; moartea – cel mai mare mister; proasta dispoziţie – cel mai mare defect; mincinosul – omul cel mai periculos; iertarea – cel mai frumos cadou; căminul – lucrul cel mai necesar; drumul cel mai scurt – calea cea mai dreaptă; pacea interioară – cea mai mare senzaţie; datoria împlinită – cea mai mare satisfacţie; credinţa – cea mai puternică forţă din lume; părinţii – persoanele cel mai necesare; dragostea – cel mai frumos lucru din toate.

Trec o singură dată prin viaţă. Tocmai de aceea orice lucru bun pe care îl pot face, sau orice gest de caritate pe care îl pot face vreunei fiinţe umane, trebuie să îl fac acum… pentru că nu voi trece din nou pe aici.”

Aş mai adăuga ceva foarte interesant: am aflat de curând, într-o emisiune de televiziune, că Maica Tereza de Calcutta s-a născut în Albania, dar că este de origine vlahă. Iată, deci, două mlădiţe ale unui străvechi arbore genealogic european, cel al daco-traco-geţilor: Maica Tereza de Calcutta şi Ioana Cruceanu- Rusu din Subcetate.

IC: Doamne, cât adevăr în toate afirmaţiile sale!...

DD: Am aflat din ziare şi despre faptul că aţi fost premiată la sărbătorirea a 135 de ani de activitate a organizaţiei „Crucea Roşie ” din România. Felicitări sincere! V-am incitat la poveste deoarece povestea vieţii dumneavoastră trebuie cunoscută, apreciată şi admirată, iar cei din Subcetate, unde rădăcinile dumneavoastre vă chemă din când în când, suntem mândri de dumneavoastră. Să aveţi sănătate şi numai bucurii! Şi să ne mai întâlnim şi pentru alte poveşti la Subcetate!

http://www.bistriteanul.ro/a-murit-lucian-cotfas-mentorul-saniei-bistritene-1411456934678.html

---

[1] Nr. 41 (241), 10 octombrie 2011