Editura Codruța-Cezara Marica, Colecția Via lucis, 2016, 350 p.
Subintitulată Eseu
despre binecuvântarea unui sat bistrițean, Cartea Zoreniului este monografia
unui sat aparținând localității Sânmihaiu de Câmpie, din județul Bistrița-
Năsăud – chintesență de istorie, etnografie, spiritualitate. Este o monografie
științifică și lirică, în egală măsură, o lucrare unică, în care documentația științifică
riguroasă coexistă cu „documentele emoțiilor”, cu „zefirul aducerilor-aminte”
ale celor trăitori în sat. La realizarea cărții au contribuit multe și felurite
forțe, sub coordonarea atentă a profesorilor Simion Adam și Valentin Marica.
Se vrea a fi, și este, cartea întoarcerii în sat, deoarece
„tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află” (Ernest
Bernea), deoarece „aici se vindecă setea de mântuire”, aici este locul în care
casele devin schituri și frunțile oamenilor, înfiate în veșnicie, catapetesme, vestind cântarea cea nouă”.
(Valentin Marica)
Zoreniul e satul care poartă în numele lui lumina, așa cum Lancrămul lui Blaga
poartă în numele său lacrima. Și
Zoreniul este satul cu „rânduială, sămânță și rod, răbdare, taină și speranță”
(V.M.)
Pe coperta principală a cărții avem imaginea stului
Zoreni, un „Sat mic, cât e un deal şi-o vale,/ Dar cât e câmpia lui Dumnezeu.”
(V. Marica, Poveste), traversat de DJ
151, care leagă municipiul Bistrița de orașul Luduș, cu ramificații în Sărmășel
spre Târgu-Mureș și Cluj-Napoca, cu biserică falnică în centru, în jurul căreia
sunt orânduite casele și gospodăriile celor 110 de familii cu 170 de suflete.
Satul Zoreni, tot mai împuținat, este unul bogat, „cu amintiri și binecuvântare
dumnezeiască, mergând spre zilele ce vin cu fruntea înseninată și pașii
drepți”. (Pr. Paroh Petru Georgiță – Peica)
Cuvântul înainte: Satul Zoreni, în sacra ardere
de sine, este semnat de Prof. Dr. Valentin Marica, fiu al satului Zoreni.
În capitolul II, Întâmpiări, își dau girul
pentru publicarea cărții și pentru înălțarea Monumentului Țăranului Român în
satul Zoreni: Prefectul Ioan Țintean, Președintele Consiliului Județean
Bistrița-Năsăud Radu Moldovan, Primarul comunei Sânmihaiu de Câmpie Ioan Mate, Pr.
Paroh Petru Georgiță – Peica, prof. Valentin Marica.
Capitolul III, Zoreni, istorie și viață, este
scris de profesorii Simion Adam (condiții geologice, climatice, hidrologice,
solurile, vegetația și flora, sănătate, școala, cultura, arta, biserica), Dana
Rus ( istorie) și Elvira Marica (etnografie și folclor).
Felicitări domnilor profesori, în special doamnei Dana
Rus pentru abordarea subcapitolelor privitoare la istoria satului Zoreni, devenirea
sa fiind analizată în contextul mai larg al zonei Bistrița-Năsăud, respectiv al
Transilvaniei, ca reflex al marilor schimbări politice, economice, sociale,
începând din neolitic și până în prezent, bazându-se pe o elocventă documentare
arheologică, îndeosebi pentru perioada anterioară anului 1329, prima atestare a
satului, și o riguroasă documentare științifică, pentru ultimele șase secole.
Pozele, fără a fi numeroase, ilustrează simbolic
trecutul și prezentul acestei așezări, momente din viața satului, specificul
etnografic.
Simboluri de prim rang sunt Crucea și biserica,
simboluri ale credinței, apoi frasinul din „Țântirim”, simbol al dăinuirii. Cartea
se deschide cu imaginea Crucii – Reverența
luminii - din Dealul Zoreniului. Binecuvântați de această cruce, pătrundem
în universul cărții, la fel ca în atmosfera romanului Ion, de Liviu Rebreanu.
Pe ultima copertă a cărții aflăm Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din satul Sălcuța, o bisericuță din lemn datând din secolul al XVII-lea, cu altarul pictat în 1779, iar naosul și pronaosul pictat în 1788.
Fotografiile sunt bine alese, unele cu vădită
valoare etnografică (portul, locuința și gospodăria, personalități). Sunt
folosite cu parcimonie, căci fundamental rămâne în carte Cuvântul. Nimic de prisos. Și
totuși, ele exprimă o lume, un univers de viață. Privind fotografia cu Susana Marica
și fiica Maria (1957, p. 19), a familiei Toader și Ana Mânecan (p. 20) sau fotografia
unor tineri (p. 175), observăm frumusețea portului românesc al zonei, dar și
îngemănarea motivelor geometrice cusute pe ii cu cele de pe covoarele din
fundal, podoabe ale interiorului casei țărănești. Alte fotografii - Casa Marica
Ilie (p.101, 163) și Casa lui Mureșan Ionică (p. 102) - ilustrează arhitectura
casei tradiționale din lemn, de formă dreprunghiulară, cu târnaț în față.
Reținem câteva din titlurile mărturisirilor din capitolul IV, Zefirul aducerilor-aminte sau Satul Zoreni povestit de ai lui: Satul copilăriei mele, În casa veche cu pridvor, Gânduri nespuse, Satul cu nume de zori, Locul natal și casa părintească rămân în sufletul meu, Retrăind o poveste, Zoreni – cuibul visurilor, A fost odată!, La Zoreni, casele se roagă să nu le uităm etc.
Capitolul V. În plaiul zoririlor. La Zoreni, în
căutarea scriitorului Valentin Marica. Un reporataj de Pr. Dr. Silviu Negruțiu.
Capitolul VI: Din Poemele Zoreniului sau Absidă
pentru ziua a treia – Valentin Marica
Capitolul VII. Cuvinte de scris pe soclul
Monumentului Țăranului Român din Zoreni, cu: Nicolae Băciuț, Vasile
Chiorean, Alexandra Belciug, Maria Borzan, Ioan Lăcătușu, Vasile Bota, Meniuț
Maximinian, Melania Cuc, Florin Bengean, Rodica Brândaș, Lorinczi
Francisc-Mihai, Daniela Cecilia Bogdan, Timoftei Găurean, Maria Daniela
Pănăzan, Doina Dobreanu.
Reverberantul cânt al obârșiei
Domnului Valentin Marica
Despre satul românesc și țăranul român s-a scris
mult, iar unii dintre scriitorii noștri le-au înălțat monumente întru
recunoștință prin discursurile lor de recepție în Academia Română: Mihail Sadoveanu
în Poezia populară (1923), Liviu
Rebreanu în Laudă țăranului român (1940)
și Lucian Blaga în Elogiul satului
românesc.
Încep prin a reaminti mărturisirea de credință a
scriitorului moldovean: „poporul este părintele meu literar”, „trecutul
pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruți”, „mă simt ca un stejar, cu mii
și mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu… De la aceste fermecate
izvoare de apă-vie cată să se adape toți cei care cântă și se simt ai acestui
popor și ai acestui pământ.”
Pentru Lucian Blaga, satul şi
folclorul reprezintă expresia sensibilităţii colective ancestrale, sunt
elementele de referinţă pentru a defini în trilogia culturii „matca stilistică”
a neamului românesc şi a o releva în poeziile sale.
„Copilă, pune-ţi mâinile pe genunchii
mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi
inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu şi-ar bate în piept,/ ci adânc în
pământ undeva”. (Sufletul satului) Nimeni în afară de Blaga nu a
formulat atât de convingător ideea că „veşnicia s-a născut la sat”. Satul
lui Blaga este ca o fiinţă vie, are suflet care poate fi perceput prin simţurile
noastre: „Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros
sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de
iezi pe morminte înalte”. (Sufletul satului) În viziunea lui Blaga,
există o armonizare între ritmul vital al satului cu cel cosmic, a cărui durată
este eternitatea.
În satul poetic blagian, veşnicia este asigurată de
valori durabile. Blaga este interesat de satul permanenţelor sufleteşti ale
neamului: „din satul românesc au izvorât valori spirituale, care, de-a lungul
timpului, s-au fixat într-o matrice şi au impus un popor. Când Blaga
spune, într-o formulare de rezonanţa unei sentinţe: Eu cred că veşnicia s-a
născut la sat, el are în
vedere durata eternă a unor atribute umane (vectori stilistici) dintr-un anume
spaţiu rural[1].”
Valentin Marica, al cărui precursor pe tărân poetic
și filosofic este Lucian Blaga, simte același impuls interior al întoarcerii în
satul originilor sale - Zoreni din câmpia transilvană -, Edenul său terestru, unde
își regăsește liniştea sufletească, trăind plenar, și el, sentimentul eternităţii.
Volumul Absidă
pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului (2010), cuprinde versuri care, după
mărturisirea poetului, sunt „ţesături de cer din reîntoarcerea mea la fiorul
dintâi”; sunt expresia chemărilor satului natal și ale unor perpetue întoarceri.
Poezia Poveste, care prefaţează volumul,
este o poveste lirică despre geneza acestui „sat mic, cât e un deal şi-o vale”.
Pentru Lucian Blaga, elementele de
pastel din poezia Izvorul sunt pretext pentru reflecţie filozofică: în
contrast cu marile schimbări pe care le cunoaşte omenirea în devenirea ei
istorică, în contrast cu trecerea rând pe rând a generaţiilor în neant, ceea ce
rămâne întru veşnicie sunt natura şi satul, natura simbolizată în aceste
versuri prin izvorul firav din Lancrăm, element de confluenţă al realităţii cu
legenda şi mitul.
„Împărăţii s-au prăbuşit./ Războaie mari ne-au
pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor.// Păduri s-au
stins. Şi rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veşminte de pământ luând.
Dar şipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în şir/ de câte ori în sat
mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care Parcele îl torc .”(
Izvorul)
Veșnicia s-a născut la sat! Țăranul, al cărui nume
vine de la terra, ne-a purtat neamul
prin istorie, i-a asigurat dăinuirea și identitatea, ne-a păstrat limba.
„Neschimbat e numai satul” conchidea Lucian Blaga în
poezia Întoarcere, asemenea lui Dumnezeu. Dar, trăim vremuri
schimbătoare, de rătăcire pe drumul întortocheat al globalizării, al pierderii
identităților naționale.[2]
Avem nevoie să recunoaștem adevăratele valori ale neamului nostru: satul, ca
reper fundamental, cultura tradițională, familia, legătura cu divinitatea. E
nevoie să atragem atenția asupra satului românesc, să-i redescoperim
frumusețile și resursele sale de primenire spirituală, să dorim să revitalizăm
cultura națională
Aș considera Monumentul Țăranului Român, pe care
intenționați să-l ridicați în satul natal, Domnule Valentin Marica, nu doar un
imn de slavă închinat țăranului român de aici și pretutindeni, ci și poemul dăltuit
în granit, alăturat poemelor de cuvinte închinate Zoreniului: „E-n pământ şi e
în stele/ Cumpăna fântânii mele”.
Doina
Dobreanu
[1] Vasile Fanache, Chipuri
tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Editura Dacia, Colecţia
Universitaria, Seria Philologica, Cluj-Napoca, 2003, p. 114
[2] Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune
și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și
deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu,
dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi...
Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul
proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite,
se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria
moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând
în același timp popor, dar și familie ", a spus Blandiana.
Carte de căpătâi, de adevărată învăţătură. Cinste celor ce au scris-o şi ţie, Doina, care ne-ai descris-o! Revin cu un comentariu mai amplu...
RăspundețiȘtergere