Valer POL, „Acățul lui Știucanu”, 2016

Prefața: Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean, Târgu-Mureș, 2016, 250 p.

Astăzi, 7 iulie 2016, la Târgu-Mureș are loc lansarea cărții de  debut a lui Valer Pol - Știucanu. Am primit-o în dar cu câteva zile în urmă, cu următoarea dedicație: „Pentru Doina Dobrean, o fiică distinsă a satului ardelenesc și o mare iubitoare a lui. Cu prietenie, Valer Pol.”

Am citit cu nerăbdare această cronică de familie a prietenului meu de generație, dar și cu interesul și curiozitatea de a descoperi, nu doar similitudini privind viața satului natal al autorului, Lefaia, din comuna Ercea (jud. Mureș), cu cea a satului meu natal, tot transilvănean, ci și particularitățile specifice unui sat de câmpie, comparativ cu ale satului meu, Subcetate (jud. Harghita), o așezare montană.

Valer Pol dedică cartea, scrisă cu dor și dragoste pentru satul copilăriei sale, memoriei părinților săi, precum și tuturor celor din neamul său, al Știucanilor.

Motoul cărții este ales din Ioan 15-16-17: „Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit, ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână… Aceasta vă poruncesc, să vă iubiți unul pe altul.” Valer Pol, copilul bălan, inteligent și cu dragoste pentru carte, este cel ales din numeroșii copii ai familiei Maria și Traian Polu al Știucanului din Lefaia, „rânduit” să meargă și să aducă rod, care „să rămână”. A mers la învățătură, urmând Facultatea de Litere bucureșteană, și-a îndeplinit misiunea de om, familist și profesionist, timp în care satul său s-a rarefiat. Nimic nu mai e acolo ca altădată, așa cum era în urmă cu 50 – 60 de ani, dar Valer Pol poartă în minte și în suflet atâtea amintiri adunate în casa părintească, în satul natal și în împrejurimi, pe care le mărturisește în scris cu o sinceritate debordantă. Cartea aceasta de memorialistică este „rodul” pe care îl aduce în dar familiei, consătenilor, iubitorilor de istorie și adevăr, de  frumos și autentic, neamului său; este o mărturie a împlinirii „poruncii” de iubire.

Așa cum se menționează în prefață, „Acățul lui Știucanu este o carte despre un sat care aparține altor timpuri istorice, astăzi complet răvășit de experiențele regimului comunist, cu industrializarea și apoi dezindustrializarea și migrarea a milioane de români, cum spune autorul, peste mări și țări. Este o carte de amintiri, o carte despre satul românesc aflat la întâlnirea tradițiilor cu modernitatea, o carte despre istoria recentă a Transilvaniei văzută prin prisma amintirilor unui intelectual, care a părăsit satul natal la nouă ani.” (p.7)

Autorul a purtat pretutindeni cu el amintirile satului său, iar acum împărtășirea lor înseamnă pentru el un „exercițiu de catarsis.”

Acățul lui Știucanu m-a trimis cu gândul la salcâmul lui Ilie Moromete, acățul, respectiv salcâmul fiind puncte de reper în cele două sate, unul situat în Câmpia Transilvană, celălalt, în Câmpia Dunării, într-o vreme „când timpul mai avea răbdare cu oamenii.” Tăierea copacului – simbol a avut consecințe dezastruoase, nu doar pentru familia lui Ilie Moromete, ci și pentru cea a lui Știucanu, dezintegrarea lor simbolizând dispariția satului românesc tradițional, ca urmare a colectivizării forțate. „Satul avea un set comun de valori perene moștenite, acceptate și respectate de toată lumea (…) Vedem acum, cu tristețe, o degradare continuă a autenticei civilizații sătești (…) Desigur, satul nu mai poate rămâne unul bucolic, într-o aură patriarhală idilică, căci totul urmează schimbările impuse de storie. S-au pierdut, însă, zestrea spirituală, culturală și tradițiile legate de ciclul agricol care îi reglau țăranului viața, s-a pierdut un fel de a fi autentic și natural, transmis nouă de către părinți și părinților de către moșii lor.” (p. 12 -13)

După ani și ani de zile, întorcându-se în sat, povestitorul găsește, în locul acățului lui Știucanu, o pădure de acăți, între care „aproape nu mai recunoști locul casei, al poieții, al grădinii, locul fântânii.” (p. 42)

Titlul primului capitol este o mărturisire de credință: „M-am născut țăran”, susținută de cuvintele lui PetreȚuțea: „Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte, în afară de acești termeni nu văd nimic semnificativ între cer și pământ.” În consens este și crochiul grafic al lui Dan Ungureanu, ilustrând țăranul scoțând apă dintr-o fântână cu cumpănă, un simbol plin de semnificații.

Călătorul ce vine de la Cluj și merge spre Reghin, în Lehaia e întâmpinat „creștinește de o troiță veche din lemn, cu un Crist decolorat”, la fel ca în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu.

Casa părintească, „cuibul” neamului Știucanilor, era o casă bătrânească, veche de peste o sută de ani, din pământ, înconjurată cu târnaț și acoperită cu trestie, o casă „modestă, veche, dar rezistentă”, o casă în care existau drept cărți de căpătâi Noul Testament, tradus de Gala Galaction, și Evangheliarul, tipărit la București în anul 1750, repere luminoase în viața acestei familii „însetate de spiritualitate.”

Casa era situată în Valea Cracoșului, o adevărată „vale a florilo”, primele fiind cele de saschiu, ultimele, brândușele de toamnă. În apropiere, era teiul… gutuiul… cireșul sălbatic… prunii… cornii.

Evocarea părinților, făcută cu pioșenie, a dascălului Damaschin, a fraților și surorilor, a rudelor și vecinilor, a prietenilor săi din copilărie coexistă cu povestirea unor scene de viață bine fixate în memoria sa și cu descrierea.

Povestirea, care degajă prospețime, naturalețe și sinceritate, este când domoală, blândă, temperată, precum relieful unduios al Câmpiei Transilvaniei, când dinamică, în propoziții scurte sau eliptice de predicat, sugerând, spre exemplu, bucuria cu care, iarna, copii coborau cu sania de pe deal în vale: „Frigul pișca obrazul, nările se lipeau una de alta. Nasul, mâinile, picioarele – înghețate de frig, partea de jos a pantalonilor – bătută cu zăpadă care îngheța pe ei.” (p. 86)

Anotimpurile sunt trăite cu bucuria copilului contemplativ fascinat de miracolul naturii înconjurătoare.  Descrierile naturii, mereu în schimbare în funcție de anotimp, sunt un melanj de imagini vizuale, olfactive și auditive.

„Dacă zilele de vară sunt fierbinți, seara aduce cu ea noaptea bogată în miresme de fân cosit, de grâu copt sau, mai târziu, mirosul dulceag de porumb aflat în floare. Pe cerul copilăriei mele, de un albastru închis, noaptea aprindea puzderia de stele mari și mici, luminoase. Frații mei îmi arătau Carul Mare și Carul Mic și zonele alburii de pe cer cărora le ziceam Drumu’ Țiganilor.” (p. 93)

Toamna, „apare o briză de vânt ce adie altfel decât vara. (…) Vânticelul acesta foșnește prin crengile acăților și ia cu sine, ca într-o ninsoare, frunzele îngălbenite. Le duce dintr-un loc într-altul și, pe alocuri, face mici vârtejuri în care prinde, ca într-un joc, frunzele uscate ce scot un zgomot ușor metalic. (…) În nări simți, deja, mirosul dulceag al frunzelor de salcâm căzute, mirosul frunzelor uscate de nuc printre care, de treci, auzi în foșnetul lor sunete discrete, ca de clopoței.” (p. 95)

Nelipsite sunt în pasajele descriptive figurile de stil: epitetele, comparațiile, cuvintele onomatopeice, personificările: „o casă veche, obosită, ducându-și cu greu bătrânețile”, „valea din stânga și cea din dreapta parcă își vorbesc prin această continuă adiere.” (p.17)

Asemenea lui Ion Creangă, povestitorul simte prezența ascultătorului și i se adresează direct: Aurelia, sora mai mare, „era singura persoană care cunoștea secretul meu, pe care vi-l spun, numai vouă, în speranța că nu veți spune nimănui despre nevinovatul meu păcat, mărturisit, iată acum.” (p. 79)

Limbajul artistic, impregnat de regionalisme și de expresii specifice, sugerează atmosfera autentică a satului transilvănean de la mijlocul secolului al XX –lea: „ningea cu obiele (cu fulgi mari), „să rădică vremea”, „să sparg norii”, „să tistălește ceriul”, „la noapte joacă iepurii”, „trece vulpea peste gheață (e ger mare),”…

 „Acăţul lui Ştiucanu este o reală, sinceră, emoţionantă întoarcere spre acel „axis mundi", satul Lefaia, locul bucuriilor, al copilăriei, al păcii, locul căruia îi ducem, indiferent unde ne-am afla, dorul, locul obârşiilor, al dragostei şi al armoniei purtate în minte şi în suflet de cei născuţi acolo din acel „neam nobil", ţărănesc, cum îl numeam şi eu în memoriile mele.” (Lazăr Lădariu, Editorialul „Satul din inimă”, în „Cuvântul liber”, 7 iulie 2016)

Acățul lui Știucanu este o carte a cărei lectură îți aduce bucurie, îți trezește dorința întoarcerii la natură, la simplitatea vieții, iar prin tematica abordată completează în mod fericit literatura română de inspirație rurală.

Prof. Doina Dobreanu 

Urmați linkurile:

https://www.cuvantul-liber.ro/325891/acatul-lui-stiucanu-sau-intoarcerea-la-obarsii/

https://www.facebook.com/valer.pol?ref=ts&fref=ts

https://www.facebook.com/AcatulLuiStiucanu/?fref=ts