Pelerin la Megjugorje, de Doina Cotfas

„Dumnezeu ne-a dăruit o aripă ca să urcăm până la El,

dar dacă ne împiedicăm în drumul nostru, coboară El printre noi.”

(Doina Cotfas)

De curând, am primit o carte cu un titlu incitant: Pelerin la Medjugorje. Mesaje divine. Versuri, semnată de Doina Cotfas (2015, 146 p.)

O cunoșteam pe Doina Cotfas doar prin intermediul paginii sale de facebook, unde i-am admirat câteva din picturile sale și i-am citit unele poezii.

Nu este prima carte scrisă și publicată de Doina Cotfas.

Cartea aceasta o dedică Fecioarei Maria care, prin pelerinajul la Megjugorje, „i-a deschis uși și trepte” spre cer, spre ea înseși și spre lume. Cartea este „o invitație celor ce cred în miracole și răspund chemării Preasfintei Fecioare Maria, raiului unde se întâmplă zilnic minuni, unde cerul se deschide și se unește cu pământul și Maica Domnului pășește printre oameni.”

În „Prefață” aflăm experiența personală – un cancer descoperit, din fericire, la timp – care i-a deschis calea spre lumina divină. Din dragoste și respect pentru șansa la viață pe care a avut-o, a simțit chemarea să meargă la Medjugorje, fără a se gândi că în urma acestui pelerinaj va începe să scrie și să picteze, fiindcă acolo „amprenta divină, prin vibrația sa, poate schimba destine. A fi pelerin e o magie care nu se poate descrie în cuvinte” – mărturisește autoarea.

A ales ca moto mesajul Fecioarei Maria, Regina Păcii: „Cartea pe care te-am inspirat să o scrii poartă amprenta și vibrația divină. Prin citirea ei, mulți oameni vor fi mângâiați sufletește și vor dori să ajungă aici, la Mine, ca o invitație la rugăciune.”

Iubirea este tema centrală a cărții Pelerin la Medjugorje, devenită o veritabilă lecție de iubire. Este o carte a Sinelui care se lasă pătruns de iubirea divină, o carte a bucuriei.

Ne emoționează de la primele pagini sinceritatea emoțiilor trăite, uneori contradictorii, dramatismul căutării, revelația divină și descoperirea bucuriei de a trăi în lumina divină: „Mă zbat între durere și suspin/ Între trădare și iubire,/ Între chemarea sufletului și rutină/ Între mândrie și smerenie,/ Între răsfăț și pofte neîmplinite,/ Între bunătate și egoism/ Între ispite și durere.” (Eu bat la ușa Ta…, p. 9) „Un pas spre Dumnezeu/ Și El îți dă totul!/ Mă pierd în tăcerea Lui/ Căutând un răspuns/ Printre strigătele gândurilor mele ascunse/ Țesute din gheața neputințelor…/ Gânduri aspre care caută pacea/ Lumina și iubirea” (Pași…, p.23)

Sau: „Mi-am urmat propria cale,/ Propria durere/ Înecată în căușul palmelor/ Brăzdate de muncă,/ Mi-am urmat propriul destin/ Împletit cu steluțe colorate/ Luate dintr-un puzzle/ Aruncat din cer pe pământ/ Răvășit de plânsul/ Și uitarea viselor frânte/ De neiubire…(…) Mi-am regăsit pacea/ În inima mea/ Care mă îmbracă în veșminte/ Și mă hrănește cu sămânța Cuvântului/ Tău, Doamne,/ Și mă sărută cu iubirea din pleoapa Ta.” (Mi-am urmat visele, p. 63)

Autoarea dă glas propriilor trăiri, stări profund umane, care susțin lirismul creației. Este o carte a armoniei, a comuniunii între Cer și Pământ, căci eul poetic apare într-o dublă ipostază: când de om, când de Dumnezeu.

„Te chem Isus,/ Te chem în viața mea/ (…) Pașii mei sunt veșnic ai Tăi/ Gura mea,/ Cuvântul Tău!/ Mâna mea, degetul Tău! (…) Te iubesc, Doamne/ Eu, roaba Ta.” (Chemare, p. 88)

„Te-am modelat din lutul/ Meu…/ Și ai uitat/ Tu să mă chemi/ În taina ta/ În ruga ta!/ Te încarci de ofuri/ Și de griji…/Dar lasă-mi-le Mie/ La picioare…/Căci eu te ascult/ Și te iubesc…” (Dragostea de oameni, p. 90)

Cum se definește autoarea înseși? Se simte „înger cu chip de femeie”, „stâncă printre valuri”. „Și am rămas un copac viu./ Simt că îmi cresc mlădițe…/ Brațele sunt crengi…/Inima mea/ Trunchi obosit ce ticăie tic-tacul vântului/ Ca într-un dans al picăturilor de ploaie./ Nu am odihnă…/ Nu am decât soare și vânt…” (Dans în ploaie, p. 46)

„Sunt eu…/ Sunt doar iubire./ Primit-am de la Domnul/ Și o împart voioasă cu tine, cititor. (…) Suntem iubire pură,/Eu…/ Tu…/ Noi…/ Voi…/ Mici stropi de diamant/ Printre sfere.” (Portal de lumină, p. 4)

Pe alocuri, versurile capătă valoare aforistică: „Uneori cădem/ Ca să învățăm să ne ridicăm…” (p. 55), „Iubirea naște viață,/ Ea vindecă,/ Ea iartă.” (p. 81)

În „Cuvânt de sfârșit”, Doina Cotfas ne mărturisește că a scris această carte, a patra, „cu penița sufletului, cu cerneala luminii, din călimara universului”, că este fericită să poată împărtăși cititorilor mesajele divine, transmițându-le tuturor „lumină, iubire și pace.”

Prof. Doina Dobreanu