Nicolae Bucur despre „Lecții cu fluturi”, de Ionel Simota

„Lecţii cu fluturi” – nişte cânturi divine…

La sărbătoarea lansării recentei cărţi „Lecţii cu fluturi” i-am mulţumit poetului Ionel Simota pentru eleganta invitaţie primită, dar şi pentru dedicaţia făcută pe fila de gardă a preţiosului dar. Am încercat să-i răspund la serata literară din ziua de 5 octombrie 2017, în slove duioase, cum se obişnuieşte între cărturari. Iată-mă acum cu aceste rânduri şi delicata reflecţie: E mai uşor a dărui o floare decât a inventa o metaforă. Revederea şi întoarcerea poetului spre cititorii săi devine o nouă relevaţie, ştiind că o carte îşi are nopţile ei, iar autorul insomniile sale. Înveşmântat într-o mantie tomnatică, autorul devine prinţul nesomnului, pentru că: „Somnul poetului nu e somn/ El stă de veghe mereu/ În ţara imensă peste care e domn/ Sie însuşi slugă şi zeu”.

Îl onorez pe Ionel Simota cu câteva consideraţii pe marginea cărţii sale de versuri. Pentru început, un posibil motto, ce l-ar fi putut gândit şi el: „Prinde inimă, tu, draga-mi carte şi crede-mă vei găsi în ea şi lacrimi şi buche de smaralde”. I-am parcurs toate poemele cu atenţie şi interes. Mi s-au deschis ferestrele sufletului unei fiinţe atât de expansive, încât n-aş crede că versurile sale vor putea fi cândva ferecate cu obloane tainice. Acest poet, ne zice chiar el, „În truda facerii, e propriul lui răsărit…”.

Fericirea şi durerea din creaţiile sale se-mbină în vibraţii de raze luminoase, alteori devin umbroase şi triste, căci scrisul său e un „oftat de sfânt”… Şi scrie

„Cu limba unui basm

Pecetluit pe creştet,

Cu sângele din neam ce încă nu e veşted

Scriu apăsat în suflet

Ca totuşi să rămână

Frumoasă încântare, în limba mea, română…”.

La „durerea” sa, poetul nu-şi cheamă „ajutoare”, rămâne singur… cu sufletul său , care „se zbate printr-atâtea păcate…” şi-n gândirea sa rosteşte:

„…cuvântul, cuvântul nu este al meu,

El este al lui Dumnezeu…”.

După multe nelinişti, atâtea iubiri şi atâtea vorbe frumoase, de duh… „respiră albastrul cerului… cu păsări cu tot” şi începe să înveţe a fi „fluture sau altceva, mult mai uşor…”. Pentru fericiri şi bucurii trimite „invitaţii”… îşi cheamă oaspeţii la el:

„Aştept să vii prin muguri

Cu dor purtat de stele,

Cu gânduri puse cruce

Prin scrierile mele…”

iar „sufletul… e un fluture… o adiere de sfânt”.

Fluxurile şi refluxurile inspiraţiei sale transpuse în versuri sunt cântări armonizate, decantate mlădios, ce n-au popasuri prea dese. Acestea se logodesc asemeni cerului finit şi cel infinit… în toate şi-n tot mocnesc arderi de dor. Pentru „zborul” întru fiinţă şi în neant „aripile” poetului devin matinale petale sfioase şi licurici sclipitori în noapte. Aşa cum se va destăinui, Ionel Simota scrie poeme pentru înserare, despre tăcerea sângelui, despre iubire cu „tămăduirea unui sfânt…”.

Anotimpurile poetului au vibraţiile stolurilor de păsări, ale iubirii prea pline, ale ferestrelor dumnezeieşti, ale strigătului ce „nu mai doare”, ale dorului mamei de-acasă cu Dumnezeu rămasă „şi cu dureri ce-şi fac” prin dânsa glas.., acea mamă… o umbră rămasă „cu mână de sfânt…”. Avem „tablouri” pline de graţie şi smerenie ale femeilor de pe pământ

„Cu chip de mame, ca de sfânt,

Cu chip de soaţe sau iubite

Ce din lumină-s despletite,

Chip de fecioare smulse din surâs,

A căror naşteri Dumnezeu le-a plâns!” (Urare de Primăvară). În superba poezie, ca atâtea altele, „O altă naştere”, femeia – „făptură adorată” este implorată să-i fie „doar naştere şi moarte niciodată…”. Toamna poetului cântă cuminte…

„Cântă a dragoste toamna cuminte

Şi eu mă aşez în albastrul poem,

Sub frunze tăcute în puţine cuvinte

Acolo te caut, acolo te chem…”.

Visul „oratorului” te poartă în cele patru anotimpuri, în flori şi-n ninsori, şi peste tot îşi face prezenţa „iubirea”, dragostea, dorul.

În poemele cărţii, păsările devin „nişte strigăte ale rugăciunii…”, privighetorile aţipesc prin cântec, prin lanuri… cerbii bântuie prin toamne şi ierni, iar caii sunt văzuţi păscând din soare… Ni se dau întâlniri cu „ciobanii din balade”… iar când sufletul ne este împovărat, „Duhovnicul” poetului ne povăţuieşte spre biserici:

„Şi noi ne-ntoarcem

Spre credinţă iară…”.

Strigătul „bardului” naşte nu numai „cântec de-alint”, versul său respiră şi geme în linişte şi-n tăcere, gându-i aleargă şi te ademeneşte spre noi şi noi „staţii”, şi în acele slobode veacuri, spre a ne reîntâlni cu „Cea mai frumoasă lacrimă a României”, Mihai Eminescu, Cel care „nu a murit,/…În frumosul rostirii,/A fost hărăzit nemuririi,/A rămas…” – aşa cum grăiesc stihurile.

Pelerinul poet îţi întinde „pana” să pătrunzi cu el în „Lecţii cu fluturi”, să-i cunoşti toate labirinturile, în dimineţi şi nopţi, în ore şi zile, pe văi, în livezi, dealuri şi munţi, pe Terra şi-n spaţiul celest… Pe căldură şi-n friguri, sufletul creatorului acestui volum de poeme este încărcat de nobleţe, de metafore şi simboluri, rugăciuni şi har, de bunătate şi frumuseţe. Poetul este şi-n această carte tălmăcitorul gândurilor ce-şi dau întâlnire după ce au fost trezite.

Nicolae BUCUR