ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: Conceptul de frumos

Cosmina Marcela Oltean

Frumosul este un concept cu o evoluţie proprie care, inevitabil, şi-a schimbat înţelesul pe parcursul acestei evoluţii. Frumosul antic diferă de frumosul din modernitate, dar şi mai mult de ceea ce înţelegem noi azi prin frumos. Filosofia a dat fiinţă unei ramuri care studiază principiile generale ale artei şi frumosului, şi anume estetica, termen ce desemnează senzaţiile şi percepţiile. Estetica, un studiu al artei şi frumosului, este totodată o scenă a punctelor conflictuale, pe care evoluează teoriile despre frumos ale unor filosofi precum Platon, Aristotel, Kant, Hegel şi alţii.

Platon, cel care a dat cadrul general al esteticii şi autorul celebrei triade Adevăr-Bine-Frumos, aprecia frumuseţea adevărului şi a binelui mai mult decât frumuseţea estetică. În concepţia lui Platon oamenii trebuie să se ghideze după principii etice pentru a avea contact cu Ideea de Bine. Frumosul, asociat înţelepciunii, virtuţii şi faptelor mari, este relativ şi este o consecinţă a admirării lucrurilor bune. Pentru Platon existau două lumi: una sensibilă, a materiei şi alta suprasensibilă, a Ideilor. În lumea Ideilor trăiesc lucrurile perfecte, eterne, nesupuse timpului, iar frumosul este o Idee. Ceea ce vedem nu e frumosul sau binele, ci un lucru frumos sau un lucru bun. Platon considera frumos ceva diferit faţă de ceea ce înţelegem noi azi. Astfel formele, culorile şi muzica sunt doar fragmente din sfera largă a frumosului în care intră nu doar obiecte fizice, cum am fi tentaţi sa credem, ci şi psihologice, sociale, caractere, virtuţi şi adevăruri. Astfel frumos devine orice provoacă admiraţie. Platon contura o teorie idealistă a frumosului şi considera că viaţa merită trăită pentru a contempla frumuseţea.

Deseori, mai ales azi, frumosul se confundă cu exemplul, dar Platon ne asigură că noi nu am luat niciodată contact cu Frumosul în sine, cu Binele sau Adevărul autentic, ci doar cu un lucru frumos, cu o formă a binelui sau adevărului. Noi nu avem capacitatea de a înţelege pe deplin aceste concepte şi le recunoştem în realitate în funcţie de experienţele şi cunoştinţele noastre, deseori lacunare. Să spunem că ceva este frumos poate deveni o afirmaţie banală şi superficială pentru că de multe ori nu vedem profunzimea conceptului.

Pentru Platon, arta are o funcţie educativă, ţine mai mult de meşteşug şi este o natură modificată, adaptată folosului omului. Platon vorbeşte separat despre arte care păstrează proporţiile şi culorile lucrurilor şi arte care le modifică, creând iluzii. Funcţia artei stă în abandonarea iluzionismului prin realizarea utilităţii morale, credea el. Frumosul, proprietate a realităţii, este o consecinţă a admirării lucrurilor bune, este transcendent şi inteligibil, nu sensibil. Considerăm frumos tot ceea ce ne sensibilizează într-un fel şi corespunde aşteptărilor noastre.

Aristotel preia şi dezvoltă teoriile lui Platon. Prin comparaţie, la Aristotel arta are un înţeles mai extins, e determinată de raţiune, cunoaştere şi înseamnă producere conştientă. Urmaşul lui Platon introduce încă un concept determinant, cel de chatarsis, conform căruia scopul artei e cel de a purifica emoţiile şi de a contribui la perfecţiunea morală. Aristotel defineşte scopul artei ca fiind determinat de mimesis şi chatarsis. Arta, dar al armoniei şi ritmului, e văzută autonom în raport cu legile morale şi naturale. Adevărul artistic e diferit de adevărul cognitiv. Pentru Aristotel, frumos e ceea ce e valoros în sine. Valoarea frumosului e intrinsecă, multiplă şi variabilă. Scopul artei la Aristotel este de a provoca plăcere intelectuală şi senzorială rezultată din recunoaşterea similitudinii cu realitatea.

În estetica medievală sentimentul sublimului rezultă din contemplarea frumosului transcendent. Estetica bizantină cultivă o atitudine religioasă dualistă faţă de lume şi vorbeşte despre o lume divină şi una terestră. Arta bizantină era mistică şi simbolică. Frumosul e atât fizic cât şi spiritual, iar conceptul, pus în relaţie cu conceptul de bine, înseamnă armonie, claritate şi toate atributele acestuia sunt divine.

În estetica Renaşterii importantă este culoarea pură, iar lumina este echivalentă divinităţii. Se reiau idei din estetica lui Platon şi îşi face intrarea Umanismul.

Pentru Alberti, cel care a pus bazele perspectivei artistice, tabloul era ca o fereastră deschisă către lume, iar frumosul însemna perfecţiune formală. Forma este o construcţie subiectivă, iar lumea e prezentată subiectiv.

În estetica lui Leonardo da Vinci arta devine filosofie şi serveşte la cunoaşterea lumii. Leonardo încerca să demonstreze că pictura este o artă liberă. În concepţia lui, artistul nu reflectă pur şi simplu lucrurile ci dobândeşte o cunoaştere a lor. Arta, asemeni ştiinţei, reproduce şi cunoaşte realitatea, considera Leonardo.

În modernitate, estetica devine o teorie a sensibilităţii, o aură a operei, iar obiectul disciplinei e experienţa estetică. Estetica modernă se învârte în jurul formalismului, în cadrul căruia ceea ce este cel mai important în artă devine forma.

Kant, în cadrul filosofiei sale, vorbeşte despre trei tipuri de judecăţi care ne guvernează raţiunea: judecăţi cognitive, care se referă la cunoaşterea pură, judecăţi morale şi judecăţi estetice, care se referă la o cunoaştere a lumii prin intermediul simţurilor, aşadar o cunoaştere mijlocită de artă. Kant discută în principal despre două tipuri de judecăţi estetice: frumos şi sublim. Pentru Kant, frumosul este facultatea de a judeca un obiect cu ajutorul unei plăceri sau neplăceri dezinteresate faţă de acel obiect. Kant e de părere că plăcerea estetică este universală, nu se întemeiază logic pe concept, ci pe sentiment, iar prin asta este subiectivă. Frumosul este o finalitate fără scop, credea Kant, şi e ceva ce place universal. Despre sublim, el crede că depăşeşte facultatea noastră subiectivă, este copleşitor pentru că în faţa sublimului avem un profund sentiment de inferioritate. Sublimul, ca şi frumosul, nu se află în obiectul pe care îl socotim astfel, ci în mintea celui care judecă şi este modul în care devenim conştienţi de limitele umane, considera Kant. Frumosul, subiectiv şi universal comunicabil, se găseşte în natură, iar arta e concepută şi judecată în funcţie de natura care a produs-o. Platon credea că sublime sunt doar Ideile, pentru că acestea nu pot fi reprezentate.

Pentru Nietzsche, frumosul e frumos pentru că e trecător, nu e etern, iar noi suntem conştienţi de asta.

Pentru Hegel, frumosul aduce în discuţie importanţa libertăţii imaginaţiei şi solicită unitatea dintre real şi metafizic. Hegel considera producţia artistică o activitate spirituală. El propune înţelegerea frumosului ca unitate a conţinutului şi formei operei. Opera de artă, creată pentru simţuri şi sentimente umane, devine superioară naturii pentru că înfăţişează idealuri divine. Dincolo de a imita natura, scopul artei e cel de a trezi sentimente, de a ne deternima să reflectăm la diversitatea conţinuturilor vieţii. Hegel conturează în scrierile sale o entitate abstractă pe care o numeşte Spiritul Absolut şi care e forma ce înglobează toate conţinuturile posibile ale expresiei artistice, filosofice şi religioase. Spiritual Absolut este chiar forma divinităţii manifestată în artă, religie şi filosofie.

Hegel mai este cunoscut şi pentru enunţul său despre moartea artei. Încă de pe atunci, Hegel şi apoi alţii vorbeau despre sfârşitul artei, despre faptul că arta şi-a atins demult apogeul şi aparţine trecutului. Tema morţii artei a fost mult dezbătută din modernitate încoace, sub diferite aspecte şi este încă o temă actuală, dar şi foarte controversată. Dar sentimentul că totul în artă a fost spus deja i-a încercat pe mulţi artişti şi teoreticieni ai artei secole la rând, acutizându-se în contemporaneitate, însă timpul a demonstrat mereu că lucrurile sunt departe de a sta astfel. Cum s-ar putea sfârşi arta atâta timp cât mai există pe lume imaginaţie şi creativitate umană? Cum s-ar putea sfârşi arta câtă vreme fiinţa umană nu va înceta să simtă nevoia de frumos? Aşa cum arăta Kant şi nu numai el, arta nu are nici o utilitate, ea nu este indispensabilă vieţii şi totuşi pe parcusul întregii noastre existenţe tânjim după frumos şi facem toate alegerile în funcţie de acest criteriu.