Vremuri de iarnă cu profetul şi artistul de geniu
Motto:
„Ceea ce vă
dăruiesc eu este bucurie curată”
Un popas, fie şi cu gândul, la Masa
tăcerii, rotundă, mare şi grea ca o
piatră de moară... Mi-aş dori să mă aşez, ca un gest simbolic, pe unul dintre
cele douăsprezece scaune de piatră trebăluite spre a întruchipa, cu grandioasa
masă, şi tot ce-i în jur, orele, lunile, anii, moara care macină, moartea şi
nemurirea. Nu mă aşez, dar mă întreb: ochiul să mă mintă, urechea să mă înşele?
Vedenia îşi achită datoria faţă de arta de a fi sau a nu fi?! – reflectam.
Lângă chipul lui Brâncuşi, în faţa creaţiei Sale cuvintele nu sunt pe
aproape. Am fost şi suntem legaţi de pământ, râuri, dealuri, păşuni şi de câte
o casă, cum ar fi cea din Hobiţa... Aici, pe acest pământ simţim şi trăim pentru
zborul liber. Coloana fără sfârşit ne
trimite spre „cerul” încărcat de stele, şi-n soare şi-n lună. Coloana mea, zice
Brâncuşi „nu se va opri nici în Cer. Îl
va străpunge şi se va înălţa şi mai sus!”
Alături mă ademeneşte Poarta Sărutului, şi-mi vin în minte
textele lăsate de Brâncuşi despre punţile spirituale văzute în satele Olteniei
şi nu numai... Acestea erau porţile „naturii” precum le botezase sculptorul, ce-i
deveniseră deschideri de dragoste şi dor. Porţilor naturii le-au urmat porţile
artei şi apoi porţile drumului spre infinit..., cum remarca Petru Comarnescu.
Îmi imaginez, în acest context, Sărutul,
monumentul funerar din piatră, 1910, din cimitirul Montparnasse, Paris. Mă
minunez la imaginea din Album: îmbrăţişarea cuplului e totală şi pecetluieşte
un sărut în eternitate. Alte imagini, din ţară -Sărutul cel din piatră, 1907, la Muzeul de Artă din Craiova, iară
peste hotare, Sărutul, la Muzeul de
Artă din Philadelphia.
O bogată bibliografie numai pe această tematică. Poarta sărutului...vă
vorbeşte despre marea bucurie că iubirea rămâne nemuritoare, sună un
aforism brâncuşian. Sărutul, o sculptură
– idee, mă întreb? Şi primesc
răspunsul: Corpurile lui Brâncuşi sunt
mai ales configuraţii ale unui principiu etern, artistul devenind un reformator
al sculpturii tradiţionale, corporale.
„Sărutul” lui Brâncuşi,
comparativ cu cel al lui Rodin, cu perspectiva de-a fi văzut doar din faţă, la
artistul nostru are două feţe, privitorul fiind obligat să-l înconjoare şi
astfel să constate că ocupă un loc concentric în univers. Această lucrare şi
variantele sale sunt opere realizate pe deplin într-o viziune filosofică,
sintetizantă şi abstractă, constatau exegeţii brâncuşieni. Opera celui care-şi
dorea să creeze aşa cum respiră, trebuie percepută şi prin această mărturisire:
„Am judecat simplu... şi am ajuns... a o sinteză care să sugereze ceea ce
voiesc să redau...- esenţialul...”
Ai putea oare într-o „comunicare” scrisă sau vorbită despre preţioasa operă
a lui Brâncuşi să-i neglijezi „bijuteria” artistică Pasărea..., „Păsările măiastre”, la care a trudit timp de trei
decenii, experimentând variantele?! A fost fascinat de această misterioasă temă
şi cum va spune: „...nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată...” Pentru
el, pasărea a fost simbolul zborului, deci gândirea şi lucrarea autorului
trebuia îndreptată spre acea formă plastică care să evidenţieze sensul
spiritului încorporat în materie. Pentru ca o pasăre să plutească, în filozofia
creatorului zăcea deja ideea că sufletul şi lutul formează o unitate. Abandonând
părţile esenţiale ale „trupului” păsării a rămas esenţa Păsării, ideea şi spiritul ei, adică zborul. Brâncuşi s-a
ambiţionat „să caute absolutul”.
Îmi permit a-i tălmăci în slove aceste sculpturi „nepăsări”- „zburătoare”:
A mea pasăre e zborul
A mea pasăre e dorul...
Ferice de Tine maestre
Cel ce ai o pasăre
Zeii tăi stau lângă ea
Dorul la căpătâi.
„Limbajul” artei marelui sculptor se conformează cu regulile artei
sculpturii. Fără a face literatură, să nu uităm, totuşi, că artistul a fost un
model prin „jurnalul de creaţie” ce conţine aforismele, maximele şi cugetările
sale. Termenul de a „exprima” la Brâncuşi devine a „contura”. Vorbim de
prefacerea „gândului direct în formă”, ceea ce întrece imaginea reală. Mijloacele
de exprimare vor fi cele moderne. Artistul gânditor ne dă de înţeles că „Naturalitatea, - în sculptură constă în
gândirea alegorică, simbol şi sacralitate, sau în căutarea esenţelor – ascunse,
în material”.
Am avut deosebita satisfacţie să parcurg eseul autobiografic „Cum l-am
cunoscut pe marele Brâncuşi”, semnat de Constantin Antonovici, născut în
judeţul Neamţ (1911-2002), discipolul maestrului, care a petrecut patru ani în
compania acestuia, la Paris. Despre profesorul său spune: „Îi datorez enorm, mâna
sa abilă şi geniul său au dus arta pe culmi neîntâlnite. El mi-a arătat drumul
spre modernism şi nu spre abstract, pe care Brâncuşi îl detesta, chiar
criticând pe Picasso cu care era prieten, spunând că mutilează subiectele”. De
la elevul său aflăm că Brâncuşi era o fire impulsivă, migălos şi pretenţios la
lucru, făcând apel la inteligenţa care îi dirija sentimentele. Acest proces al
magisterului a fost consemnat astfel: Creează ca un Dumnezeu; Comandă ca un
Rege; Munceşte ca un sclav. Din documentul lăsat de Brâncuşi despre fostul său
elev reţinem: Subsemnatul atestează că
domnul C. Antonovici are mult talent la
sculptură şi o lucrează cu înverşunare C. Brâncuşi Paris, 9 mai 1951.
Majoritatea lucrărilor sculptorului C. Antonovici (peste 300) sunt executate în
America şi expuse în galeriile de acolo. În arta sa, care nu trece pragul
cubismului sau expresionismului, motivele moderne ale lui Brâncuşi primesc o
interpretare proprie: ovoidul, sărutul ochilor, păsările în spaţiu, melancolia
iubirii, obsesia viului. Misterul tematicii sale este pasărea nopţii, bufniţa
pe care a sculptat-o înaintea lui Picasso. Păsările sale sunt figuri grave, cu
linii pure; întâlnim zeci de sugestii, o adevărată metamorfoză în serie de
bufniţe, lucrate din materiale dure: metal, piatră, marmură.
Brâncuşi îşi doarme somnul de veci departe de patrie. Părintele sculpturii
moderne ne aşteaptă să îmbătrânim pentru a-l înţelege... Noi, oaspeţii şi
admiratorii Lui, acum şi întotdeauna, venim să-i prelungim viaţa şi, alături de
Domnul cel de Sus, încercăm a-i percepe propriul limbaj. El şi-a propus să ne
ofere o artă care să ne odihnească şi să vindece, pentru că are şi această
misiune terapeutică.
Să fim blânzi şi plini de smerenie cu mai-marii culturii şi artei! Să
veghem la acest adevăr: „Un om a reuşit în îmbrăţişarea realului – condamnat să
vorbească cu inima.” Să nu uităm niciodată că, Brâncuşi a venit pe lume cu o
menire atât de generoasă: „A făcut ca piatra să cânte, pentru Eternitate!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu