La obârșie, la izvor... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 5, 2018

MOTO:

„Cântecele obârşiei sunt imagini ale căutării Sinelui, ale acordului eului cu lumea, ale elucidării sensurilor până la momentul iluminării când fiinţa se revarsă în taina rugăciunii: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu! Subcetatea e adânc spiritual perpetuu, nădăjduire şi reazem.”

Dr. Valentin Marica

„... chiar dacă te hotărăști să spui totul, nu vei reuși să exprimi totul. O confesiune presupune răbdare, curaj, voință, pricepere de a spune, dar, în ultimă instanță, ea e și o chestiune de șansă. Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?” (Octavian Paler, „Viața ca o coridă”)

În curând va vedea lumina tiparului volumul 5 al colecției:

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu,

 La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate.

Fragmente din interviurile acordate:

Cristian-Marius CHINDEA, Inginer Construcții Civile, Industriale și Agricole (C.C.I.A.); Director Tehnic la ACI CLUJ S.A.

(n. 1982 la Toplița/Subcetate; domiciliul actual: Cluj-Napoca)

„ Părinții joacă un rol important în viața noastră; datorită lor existăm și datorită lor suntem în mare parte ceea ce suntem. Părinții merită tot respectul nostru, în special pentru că au sacrificat multe pentru noi, pentru că au fost mereu acolo când am avut nevoie de ei, pentru că, indiferent cât de multe greșeli am făcut, ei ne-au iertat în final și ne-au primit cu brațele deschise.

Consider ca sunt omul de azi, în mare parte, datorită părinților care mi-au fost mereu alături și care m-au înțeles de fiecare dată, orice decizie am luat.

Tata, electrician de meserie, a fost cel care mi-a insuflat încă de mic pasiunea pentru latura tehnică, pe care am urmat-o mai târziu din punct de vedere profesional. Mama este cea care mi-a dat o bună educație și cea care a însămânțat în mine ideea și ambiția că pot obține de la viață orice prin muncă, dacă îmi doresc cu adevărat. Cu timpul, am realizat că mi-a insuflat mult din caracterul ei și că în multe privinţe mă aseamăn cu ea.”

Maria-Mirabela CHINDEA, Inginer economist, șef departament contracte la ACI CLUJ S.A.)

(n. Cojocaru în 1986 la Toplița/ Subcetate; domiciliul actual: Cluj-Napoca)

„Casa părinească înseamnă acasă. Chiar dacă locuim în Cluj-Napoca, când mergem la părinți, spunem că mergem acasă. Casa părintească este un loc special pentru mine, cu o mare încărcătură emoțională. Este locul cu cele mai frumoase și curate amintiri. Este locul în care am fost pregatită pentru viață și în care mă așteaptă cu drag părinții mei (...)

Așa cum spune un vechi proverb: Cine aduce o roaba de pământ, cu timpul poate construi un munte, cred că doar prin muncă îți poți îndeplini visele și doar prin perseverență poți avea succes.”

Doru-Viorel CIUBÎCĂ, referent cultural

(N. 1964, Subcetate; domiciliul: Subcetate)

„Aș vrea doar să precizez principalii factori negativi care potențează îndepărtarea de satul românesc: lipsa de interes pentru conservarea şi promovarea valorilor culturale, din partea factorilor de decizie administrativă, de la nivel local, până la nivel naţional; lipsa unei legislaţii clare în acest domeniu; poluarea, care prin intermediul mijloacelor massmedia comerciale contribuie semnificativ la degradarea actului cultural-artistic, folclorul fiind grav afectat; lipsa specialiştilor în domeniu, iar cei care mai există nu se mai pot implica datorită lipsei unui cadru legislativ; educaţia deficitară în acest sens, nu numai a celei din instituţiile de învăţământ, ci şi a celei nonformale; organizarea de oricine, oricum şi oriunde, la modul total superficial, a unor evenimente, activităţi, proiecte şi programe culturale, fără ca acestea să aibă un scop sau fără a-şi atinge scopul, inventarea unor evenimente care nu au nimic cu comunitatea căreia îi sunt adresate, numai din interesul de a profita ilicit de oportunitatea unei finanţări.”

Andreea-Nicoleta CIUBUCĂ, studentă

(n. 1995, Topliţa/ Subcetate; domiciliul comuna Subcetate)

„Mereu am crezut că dacă vrei poţi să înveţi oriunde, iar, urmând modulul pedagogic, am învăţat că relaţia ce se stabileşte între elev şi profesor este primordială în împlinirea actului educaţional. Dacă profesorul reuşeşte să se aproprie de elev, să-i transmită încredere şi să îi ofere informaţiile la un nivel pe care el să le înţeleagă, iar elevul prezintă măcar un minim de interes, atunci putem fi siguri de reuşită. Exact de acest lucru am avut eu parte la Subcetate: de profesori devotaţi meseriei, care, pe deasupra, au înţeles că şcoala nu înseamnă doar învăţătură, ci şi lecţii de viaţă şi pentru asta vreau să le mulţumesc. Fiecare profesor și-a lăsat într-un fel sau altul - prin lecţiile, discuţiile, încurajările și sfaturile, uneori moralizatoare - amprenta asupra noastră şi toți împreună avut un impact puternic asupra formării caracterului fiecăruia dintre noi. Anii de şcoală petrecuţi la Subcetate reprezintă bază noastră de cunoaştere cu care am pornit la drum spre un viitor incert, la început, dar care prinde contururi odată cu trecerea timpului, când realizăm că în spatele fiecărui cuvânt rostit de un profesor se află un adevăr. Dacă ar trebui să mă întorc în trecut şi să aleg liceul pe care să îl urmez aş face aceeaşi alegere. Aş alege locul unde nu am fost doar un nume în catalogul profesorului, ci un copil plăpând şi firav, dintr-o familie modestă, care avea nevoie de ajutor să îşi deschidă aripile şi… l-am primit …, iar astăzi sunt studentă în anul patru.”

Dorin-Iuliu COTFAS, specialist în Managementul Firmei și Finanțe Bănci. Coordonator Regional IMM (Intreprinderi Micii si Mijlocii), Regiunea Transilvania, în cadrul Raiffeisen Bank S.A.

(n. 1983, Gheorgheni); domiciliul: București

„Bineînțeles că lecțiile învățate pe parcusul vieții sunt multiple și valoroase. Fiecare dintre ele a construit și a dat valoare omului care sunt astăzi. Una dintre lecțiile învățate și dragi sufletului meu este: «Prietenii din copilărie rămân prietenii adevărați!»

„Prieteni”… ne duce cu gândul la persoane apropiate de vârsta noastră, dar, pentru mine, prieteni sunt, încă din copilărie, și părinții mei.

Prin echilibrul, ambiția și dăruirea ei, mama mi-a fost de la început model de viață. Aceste trei calități importante au fost ca trei felinare care m-au călăuzit permanent. Probabil, acest lucru s-a datorat și faptului că mi-a fost un foarte bun pedagog, și acasă, și la școală. Energia și rigurozitatea cu tot ce înseamnă ea – de la felul cum ne stabilim programul zilnic până la modul de execuție a celor preconizate – au fost alte virtuți însușite de la tatăl meu.”

Elena COTFAS, specialist în Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor; Manager-Asociat al S.C. Oldies Baroc Pub S.R.L. din Toplița („Baroc Pub”)

(n. 1984, Gheorgheni); domiciliul: Subcetate/Toplița- Harghita

„Este cu siguranță un privilegiu să poți urma studiile liceale din cuibul familial. Chiar dacă am cochetat cu ideea de a urma cursurile Liceului O.C. Tăslăuanu din Toplița, pentru a putea practica volei de performanță, am ales tot Liceul din Subcetate, datorită în mare parte profesorilor care s-au ocupat cu mult interes de educația noastră în gimnaziu, apoi și în liceu.

Chiar dacă pe moment nu am realizat, faptul că am urmat liceul acasă, la Subcetate, a fost cel mai bun lucru, deoarece atât mama cât și tata au putut să ne supravegheze dezvoltarea și să ne învețe cum să luam propriile decizii privind viitorul nostru.(...)

Acasă la Subcetate a fost, este și va rămâne locul unde îmi găsesc liniștea fizică și sufletească. Este locul unde părinții mei au reușit să ne dea mie și fratelui meu o educație extraordinară, cred eu, locul unde natura ne încarcă cu energie și locul unde oamenii, indiferent de cât timp nu i-ai văzut, te întreabă, întâlnindu-te pe stradă, ce mai faci, ce fac părinții.”

Dumitru-Ioan COZMA, artist plastic

(Născut în 1964, la Sărmaș/Subcetate; domiciliul: București)

„Colaborarea cu DeliArt Ldt. din Singapore a fost o mare provocare pentru noi în domeniul ceramicii. Proiectul inițiat de artista Delia Prvscki consta în decorarea pereților unui nou și mare hotel în Malayesia. Aceasta m-a contactat și așa am dat curs inviției de a ne implica în proiectul ei. Eu și soția mea aveam să concepem, să modelăm și să finalizăm o serie de piese din ceramică cu tema „vegetația”, spațiul pentru atelier fiind chiar în mijlocul vegetației, într-o junglă din Malayesia. Acest loc a fost sursa de inspirație.

Terminasem studiile recent, iar curiozitatea și dorința de cunoaștere îmi/ne erau satisfăcute pe deplin în momentul Singapore/Malayesia. Aș putea spune că experiența asiatică am trăit-o într-o perioadă de mare schimbare pentru mine, pentru noi, care a marcat o deschidere a minții și nu numai.

Informațiile despre cultură, istorie sau hitech, pe care le primeam la vremea acea, le luam ca atare, fără răgazul de a le înțelege sau decanta iar, la finalul perioadei, aveam doar o singură concluzie: nu-ți pune bariere în creație!”

Doru DOBREANU, Profesor cu gradul didactic I

(Născut la Subcetate, în 1950; domiciliul: Miercurea Ciuc)

„Pentru mine, casa părintească e ca o icoană, este leagănul copilăriei mele, este martorul tăcut al trecerii mele prin timp, este fortăreața Eu-lui, este cuibul trăirilor, viselor și speranțelor tinereței mele.

De casa părintească se legă primii pași, primul gângurit și-apoi primele vorbe rostite. În casa părintească am zâmbit prima oară și am vărsat prima lacrimă. Acolo am învățat să râd, să plâng și să sper, alături de familia mea, am învățat ce înseamnă familia și care este rostul ei. Acolo am simțit dragostea pe care mi-o dăruiau mama, tata și sora și, deopotrivă, dragostea pe care o dăruiam lor și celor apropiați. Acolo am simțit că sunt iubit cu adevărat, că sunt ocrotit și că mă aflu în siguranță.

În casa părintească am aflat de unde vin, de unde mi se trag rădăcinile, cine-mi sunt străbunii, am aflat despre neamurile mele, despre tainele lumii, despre soartă și destin, despre ce trebuie făcut ca să îți construiești viitorul pe care îl meriți.

În casa copilăriei mele am învățat și am rostit prima rugăciune, am aflat ce înseamnă bucuria, ce înseamnă să dăruiești, să stai alături de aproapele tău și să oferi dezinteresat, să știi să mulțumești pentru ce primești și să fii mulțumit cu tine însuți.

Acolo am învățat ce e frumosul și ce trebuie să faci ca să-l statornicești pentru a nu se pierde.

Când mă gândesc la casa părintească, simt încă mângâierile mamei, ce-și trecea mâna prin părul meu, oarecum temătoare, după ce adormeam, rugându-se tainic pentru binele tuturor; simt nădejdea tatălui meu că tot ceea ce făcea în gospodărie nu se va risipi și că se va transmite mai departe; simt fericirea surorii mele, fiindcă toți o alintam și o dezmierdam; și peste toate acestea, simt prezența celor care au trăit acolo, înainte de a fi noi.

Acela este întâiul spațiu al jurnalului meu nescris, imprimat în toată ființa mea. Toate au rămas acolo, neclintite încă, și-acolo aș vrea să rămână, urmărindu-mi timpul trăirii.

În vremea din urmă, casa a suferit unele modificări, în tentativa de reabilitare și modernizare, dar în mintea mea rămâne imaginea casei vechi, cu târnaț, ridicată nu după planurile unor arhitecți, ci după iscusința, nevoile și modrul / resursele materiale ale gospodarului, într-o autentică arhitectură țărănească.

Casa părintească, casa copilăriei mele, a rămas pe toată perioada existenței mele un reper, pentru că totul a plecat și s-a întors acolo. Despre un timp al întoarcerii nu putem vorbi pentru că niciodată n-am plecat de acolo.

„Nici în Cerul plin de lucruri minunat de frumoase nu se găsește o fericire la fel ca aceea pe care o au oamenii aflați în locul în care s-au născut și au crescut”, spunea înțeleptul.”

Ion DOBREAN, colonel

(Născut la Subcetate, în 1963; domiciliul actual: Miercurea-Ciuc)

„ Referitor la muzică, am trăit o poveste frumoasă. Muzica a fost și este pentru mine ceea ce nu pot exprima în cuvinte, dar voi încerca, totuși, să explic câteva sentimente pe care le-am trăit și le trăiesc în continuare prin această pasiune. Muzica este ceva extrem de frumos, o relaxare, un medicament pentru sufletul celui care o trăiește și o înțelege cu adevărat. Mai mult, muzica cântată la vioară este dulce, duioasă, exprimă foarte mult și nu poate fi reprodusă de un alt instrument electronic, ca în cazul altor instrumente muzicale. Un mare maestru ardelean al viorii, Ovidiu Barteș, spune : „cum să înțelegi oamenii, cerul, natura..., fără a cânta la vioară?”

Am continuat să studiez muzica în particular, să exersez și să o practic de-a lungul întregii cariere militare. Am participat, alături de colegii de la muzicile militare, la nenumărate festivaluri și concusuri de folclor, ca solist instrumentist, reprezentând instituția școlii de ofițeri, iar apoi unitățile militare în care mi-am desfășurat activitatea de ofițer, și obținând diferite premii. Vreau să vă spun că, de fiecare dată, am avut grijă ca prezentatorii să precizeze că sunt originar din comuna Subcetate, de unde am învățat muzica și tradițiile populare locale.”

Melania-Dumitrița DOȚI, absolventă a Facultății de Sociologie la Universitatea clujeană „Babeș Bolyai”, Master în Consiliere Psihologică și Educatională la Brașov; decorator floral

(Născută Mureșan, în 1983; domiciliul: Subcetate)

„Da, m-am intors acasa în urmă cu 6 ani , dupa o ședere de 4 ani în Spania, când Iasmina, fetița noastră avea 4 luni. Știam că o minte sănătoasă și un corp sănătos se pot forma doar acasă, unde copiii noștri pot să se bucure de viață, să aiba relații armonioase cu cei din jurul lor, să se plimbe, să se joace, să-și formeze anumite obiceiuri, să primească dragostea familiei și alte lucruri minunate care, la distanță, își pierd din valoare... De aceea ne-am întors acasa: să creștem sănătos!

Dorel MARC, cercetător științific la Muzeul Județean Mureș

(Născut în 1965, la Gălăuțaș; domiciliul: Târgu-Mureș)

Da, mă declar și fiu al meleagurilor varvigene pentru că această ambivalență a perspectivei spațiale și afective asupra locurilor natale mi-a fost indusă încă din copilărie de mama mea Aurelia, născută Cotfas în Subcetate. Într-adevăr, deși am copilărit în Gălăuțaș, am simțit tot timpul o corespondență cu Varvigiul (de la Varviz, numele mai vechi al comunei) strămoșilor materni, unde veneam de obicei cu ocazia muncilor sezoniere, agricole, sau în vizite la rude. Simțeam că existau legături tainice între sate, oameni, neamuri, pământ, dar, copil fiind, nu înțelegeam conexiunile acestea misterioase; aveam să le înțeleg, mult mai târziu, ajungând etnolog. În copilăria mea, percepeam cele două sate complet diferit: în timp ce Gălăuțașul mi se înfățișa ca un sat agitat, foarte dinamic, locuit de oameni iuți din fire, Subcetate mi se părea un sat foarte liniștit, peste care plutea un calm de neînțeles, cu oameni la fel de liniștiți. Hărnicia îi caracteriza pe locuitorii ambelor sate, însă, modalitatea de a o scoate în evidență, mai ales prin temperamentul sătenilor, era complet diferit. Tot ca etnolog, am înțeles, mai târziu, că aici ar trebui analizate atent trăsături, aspecte ale etnopsihologiei diferențiale. O astfel de analiză ar arăta cum fațete ale celor două tipologii se reflectau și în viața de familie, iar nevoia de echilibru cerea un fel de pendulare între cele două lumi. Un lucru era sigur: revenirea temporară a mamei în satul natal o reechilibra, o mulțumea sufletește, o fericea, stări pe care mi le-a transmis și mie. Plecând însă prea timpuriu dintre noi Dincolo, nevoia aceasta de echilibru a trebuit să o aflu în altă parte, pornind „în lume”, căutând propriul meu drum și croind propriul meu destin.

Victor - Silviu MÂNDRU, ofițer al Armatei Române

(Născut în anul 1913, la Subcetate - decedat în anul 1911 la București)

In memoriam. Convorbire cu col. Ing. (r.) Dumitru Hanga

„Victor Mândru a urmat Școala Militară de ofițeri de cavalerie de la Timișoara, iar la absolvire a fost înaintat la gradul de sublocotenent. A fost repartizat la Regimentul din Oradea pe funcția de furier al comandantului.

La începutul Celui De-al Doilea Război Mondial, Regimentul din Oradea, din care făcea parte și Victor Mândru, a fost dislocat și a participat, alături de trupele germane și aliații lor la războiul pe frontul de Est. În iarna anului 1942-1943, timpul a fost deosebit de geros, cu ninsori abundente și viscole puternice. În aceste condiții, Regimentul, alături de trupele germane și aliații lor, au purtat lupte grele, cu multe pierderi omenești. Ofensiva acestora s-a apropiat de Cotul Donului și Stalingrad.

Datorită ajutoarelor masive acordate armatei sovietice de către Statul American, constând în armament de toate tipurile, alimente, îmbrăcăminte etc., în iarna acelui an armata sovietică a blocat ofensiva trupelor germane, le-a încercuit și masacrat. Imaginile erau apocaliptice. Cât cuprindeai cu ochii vedeai numai câmpuri întregi de cadavre omenești, tehnică militară de toate tipurile distrusă și abandonată, sute de militari răniți, înfometați și înghețați de frig. Toți cei rămași în viață au fost luați prizonieri. Zile întregi au mărșăluit. Foarte mulți se prăbușeau, fiindcă nu rezistau foamei, frigului și oboselii. Erau împușcați de soldații sovietici care îi însoțeau. În final, cei rămași au fost transportați cu trenurile de marfă în Siberia.

Acolo, deși temperaturile coborau la -50°, au fost cazați în bordeie de pământ insalubre, cu paturi improvizate, acoperite cu paie sau fân. Sobele erau din butoaie părăsite, încălzite cu cărbuni, wc era în curtea lagărului. Cu timpul, bordeiele au devenit de nelocuit din cauza păduchilor, a ploșnițelor, a țânțarilor și a șobolanilor. În aceste condiții, în lagăr s-a răspândit dezinteria care a secerat multe vieți. Datorită voinței și perseverenței, Victor a izbutit să se salveze consumând multă fiertură de orez și arpacaș.

În timpul zilei erau scoși la muncă în pădure sau în mine de cărbuni. Mâncarea era zeama de varză, de cartofi sau verdețuri de pe câmp.

În cursul anului 1944, lagărul a fost vizitat de Ana Pauker, care, adresându-se prizonierilor români, le-a oferit posibilitatea să fie eliberați cu condiția să se înroleze în Divizia Tudor Vladimirescu și să plece la luptă împotriva Germaniei.

Victor Mândru a refuzat această ofertă, ceea ce a însemnat prelungirea timpului de prizonierat până în jurul anului 1948.

O perioadă, după ce s-a întors acasă, a muncit la câmp, alături de mama și sora sa. S-a stabilit apoi la Târgu-Mureș, unde a ocupat diferite posturi administrative. A fost permanent urmărit de securitate. Pe motiv că asculta postul de radio „Europa Liberă” și citea reviste străine sistemului comunist, a fost arestat și condamnat la trei ani de închisoare pe care i-a executat în Delta Dunării, în condiții asemănătoare celor din prizonierat. Trăiau pe pontoane, primeau mâncare mizerabilă și munceau din greu la cultivat și transportat, în spate, stuf. Terenul era mlăștinos, cu bălți de apă, încălțămintea era ruptă, ceea ce făcea să aibă picioarele mereu ude.

După ispășirea pedepsei, a mai stat o perioadă în Subcetate, muncind împreună cu mama sa și Sabina, după care a plecat definitiv la București.

Domnul Victor Mândru, fiind bun cunoscător a cinci limbi străine: engleza, franceza, italiana, spaniola și maghiara, a pregătit multe generații de elevi la limba engleză.”

Ioan MORAR, muzician - violist

(Născut în 1947, la Subcetate; domiciliul: Cluj-Napoca)

„Spectacolul este unul dintre aspectele de splendoare ale muzicii. Iubitorii de muzică vin la concert, îi vezi cum își pregătesc lumea interioară, înainte cu câteva minute și, de multe ori, ascultă și savurează muzica cu ochii închiși. Rezonează și comunică cu întreaga ființă cu această formulă de ordine desăvârșită, orchestra. Sau se întâmplă ca atunci, când în starea de spirit există diverse turbulențe, prin audiție muzicală totul revine la o ordine normal echilibrată. La sfârșitul spectacolului, vezi multă lume cu chipul senin și un zâmbet de satisfacție profundă, cu o stare de elevație. (…)

Se poate spune, cu mândrie, că satul românesc, de-a lungul secolelor, a fost și este încă, încărcat cu inteligență și manifestări de natură spirituală de înaltă vibrație. Românii – bărbați și femei, au crescut de mici în acest mediu de manifestare a priceperii și iscusinței, în a-și meșteri tot ce aveau nevoie în gospodărie și comunitate. Așa au fost tâmplarii, fierarii, dulgherii, cojocarii, sau cei care-și construiau mori, batoze, prese etc. În materie de vestimentație, femeile satului au dat lumii adevărate comori care dovedesc spiritualitate, inteligență și frumusețe etică și estetică, comori care ne lasă uimiți.

Dar toate aceste manifestări din lumea satului - bogația săteanului de-a lungul întregii sale vieți - erau însoțite de un liant mult mai sensibil, care, alături de rugăciunea din biserică, îl făceau să fie absolut împlinit. Era muzica satului !

La modul individual, fiecare component al obștei știa să cânte, avea predilecție pentru un anumit repertoriu melodic, însă acest har al lumii sătești era concentrat în câțiva indivizi care, prin elemente de dexteritate specifice, își exprimau, vocal sau instrumental, un limbaj menit să unească întreaga comunitate, la toate evenimentele importante din viața omului: botez, cununie, aniversări, clăci, șezători, sau pur și simplu la întrunirea tinerilor la joc, care era un moment de încununare a întregii munci de peste săptămână, dar mai ales un liant important al evoluției psihodinamice a cuplului băiat-fată, viitoare familie.

Așadar, muzicantul nu avea o meserie, el avea o vocație, la fel ca aceea a învățătorului sau a preotului. Este adevărat că toți erau plătiți, într-un fel sau altul, dar esența manifestarii lor umane nu se putea cuantifica într-un preț.”

Adrian MORAR, maestru dirijor

(Născut în anul 1971, la Cuj-Napoca; domiciliul: Cluj-Napoca)

„Spectacolul găzduit joi seara de Opera Naţională din Bucureşti a făcut parte din agenda celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului dedicat lui George Enescu. Producţia de a cărei regie s-a ocupat Anda Tăbăcaru Hogea se joacă pe scena ONB de trei ani, însă de data aceasta Adrian Morar – şi nu Tiberiu Soare – a ţinut în mână bagheta. Angajat al Operei Naţionale din Cluj, acesta s-a aflat pentru prima dată în postura de a dirija „Oedipe” în Capitală. Mărturiseşte însă că a lucrat foarte bine cu artiştii din Bucureşti. « Enescu a transmis către realizatori o concepţie fermă despre modul în care doreşte să i se interpreteze opera. Muzicienii acestei instituţii, de pe scenă şi din fosă, înţeleg pe deplin mesajul lui Enescu », a spus Morar. Probabil că a avut dreptate, având în vedere că spectacolul a fost aplaudat la scenă deschisă şi de data aceasta (…). („Oedipe, pe scena Festivalului Enescu: Opera care te învaţă că « omul este mai puternic decât destinul », de Adriana Stanca; 27.09.2013)

Claudiu MUREȘAN, absolvent al Facultății de Construcții din Cluj-Napoca; lider fără funcție

(Născut în 1987; domiciliul: Subcetate)

„O persoană pe care o urmăresc pe internet zice așa: Să începem întotdeauna cu DE CE (Start with WHY). Pentru mine acel ceva care mă face să mă trezesc dimineața devreme e bucuria de a da unei persoane de lucru. Visez la un sediu imens de firmă în fața caruia să fie parcate mașini scumpe, ceea ce ar însemna că angajații câștigă bine! Îmi doresc să ajung să rezolv probleme din ce în ce mai importante pentru societate, în special pentru cei din zonă. Vreau să fiu un exemplu pentru cei care sunt pesimiști și cred că nu au un viitor în zona asta. Îmi doresc să nu se mai plângă de circumstanțe și să găsească o soluție. Atâta timp cât scopul tău e să îi ajuți pe alții să își rezolve problemele, indiferent de natura lor, nu ai cum să dai greș.

Pentru cei tineri am un îndemn: Ieșiți din zona de confort! Puneți-vă în situații noi care vă dau emoții și nu vă speriați! Oricare ar fi rezultatul, sunteți pe drumul cel bun.”

Adriana-Sebastiana MUSCĂ, studentă

(n. 1995, Toplița/ Subcetate; domiciliul Subcetate

„La această întrebare am să mă repet și voi răspunde cu aceleași cuvinte cu care m-am justificat și într-un interviu pentru pagina universității: „România este țara care m-a format și mă formează, de aceea vreau ca tot România să fie și țara pe care o voi susține, străinătatea fiind doar o obțiune pentru un timp limitat.”

Ca orice tânăr, sper să îmi găsesc un loc de muncă conform așteptărilor mele, să pot să pun în practică ceea ce facultatea m-a învățat pe parcursul a patru ani, să fiu într-un progres continuu și să îmi câștig existența plăcut și cinstit. Îmi doresc ca tinerii de o vârstă cu noi să nu renunțe așa ușor la minunata noastră țară, să conștientizeze că dacă îți dorești ceva cu adevărat este imposibil să nu realizezi și totodată faptul că încă mai există o rază de speranță și în România.”

Viorica OANĂ, profesor - învățător cu gradul didactic I

(Născută la Toplița/Subcetate, în 1977; domiciliul: Subcetate)

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” (Antoine de Saint-Exupery)

Iar țara mea este familia, locul în care m-am format ca om, unde am învățat ce e iubirea, dreptatea, demnitatea, adevărul, sacrificiul. Sunt recunoscătoare pentru familia în care m-am născut, pentru că ei îi datorez ceea ce sunt astăzi. Părinții mei sunt oameni simpli, dar puternici, care au pus copiii înaintea lor, au ales bucuriile copiilor înaintea oricărei plăceri a lor, să tacă oricât de greu le-a fost, să strângă din dinți și să se întărească pentru a-și vedea copiii fericiți. Alegerile făcute i-au ajutat, mai târziu, să se mândrească cu cei patru copii ai lor.(…)

Privind în trecut, realizez că iubirea nu înseamnă numai îmbrățișări și vorbe dulci, înseamnă și sacrificiu, respect, muncă, responsabilitate. Adevărata moștenire pe care am primit-o de la părinții mei și o păstrez în suflet este iubirea.”

Părinții mei sunt îngerii păzitori ai copilăriei, adolescenței și tinereții mele, ai vieții mele.

Ioan RUS, viceprimar la Primăria Subcetate

(1929-2017, n. la Subcetate ; domiciliul în Subcetate-Filpea)

„În luna mai a anului 1951 am plecat în armată, la Unitatea Militară 0236, din Caransebeș, o companie de specialități: Grăniceri, Pionieri, Radiști, Telefoniști și Cavalerie. Am fost prima serie de militari care am făcut armata timp de trei ani. Cei de la Marina Militară făceau patru ani de armată. După șase luni de instrucție la Caransebeș, am fost avansat în grad și detașat la Școala Regimentară, pentru șase luni. La terminarea școlii am fost avansat din nou în grad și am rămas instructor în școală pentru încă trei serii de militari.

O nouă avansare în funcție era condiționată de semnarea unui contract cu armata pentru încă trei ani de zile. Știind cât a suferit mama, rămasă văduvă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru noi, copiii, și dorindu-mi să rămân alături de ea, să o ajut, am renunțat la cariera militară, întorcându-mă la mine în sat. Fratele meu, Gavril, era și el în armată, la vânători de munte, dar pentru doi ani. Mama rămăsese singură acasă, în vârful dealului. Am fost căutat de cei din armată chiar și după revenirea acasă, încercând să mă convingă să mă întorc, însă, văzând-o pe mama plângând, am știut că nu o pot lăsa singură. Ar fi trebuit să merg Comandant de Pichet în frontieră...”

Ionel SIMOTA, jurist ; Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2007), Președintele Asociației Cenaclului „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc, din 1998

(n. 1971, jud. Iași; domiciliul: Miercurea Ciuc)

„Fără Dumnezeu nu putem realiza nimic și cred că El mi-a dăruit un înger a toate păzitor, pe care l-am perceput tot mai profund, odată cu trecerea timpului, cu maturizarea mea poetică... Eu nu sunt vrednic să-i mulțumesc pentru existența mea!

Eu trăiesc din fericirea de-a fi, din tot ce presupune seva ei care, pentru mine, este iubirea. Acesta este singurul sens adevărat al vieții și atunci iubirea poate fi și o logică a fericirii.”

Șivani-Estela SIMOTA, asistent medical

(n. 1976) ; domiciliul : Miercurea Ciuc)

„Pentru mine, Subcetate rămîne amintirea fundamentală a primilor pași făcuți pe drumul vieții, a unei copilării încărcate de bucurii, cu bunici grijulii, cu dascăli demni de orice laudă și cu oameni harnici.

Casa bunicilor este, în fond, casa părintească, la care cu toții revenim cu drag. Bunicii îmi sunt totodată părinții care și-au dorit mereu lucruri bune pentru mine. Rolul lor a fost unul primordial în educația mea. Păstrez în suflet jocurile copilăriei, trăirea din plin a sărbătorilor luminoase, prieteniile legate atunci cu ceilalți copii și mai ales plimbările cu bunicul; ajutorul meu la muncile câmpului erau o adevărată desfătare. Iernile au o frumusețe unică la Subcetate.”

Dorina-Melania URZICĂ, jurist

(n. 1980, Toplița/ Subcetate)

„Fiecare se gândește cu nostalgie la satul natal, dacă nu mai trăiește în el. Aceasta pentru că mediul în care ne naștem își pune în mod irevocabil pecetea asupra ființei noastre. De aceea, nimeni nu poate uita casa părintească, biserica, școala sau cimitirul satului, ulițele bătătorite în copilărie, câmpurile sau pădurile din apropiere. Totul trăiește în noi și va fi cu noi în veșnicie. De fapt, susțin cu ardoare ideea lui Lucian Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”. Ți-e mai mare dragul să stai de vorbă cu bătrânii satului în care pare că se concentrează toată înțelepciunea venită din adâncuri de istorie. De la ei învățăm că înțelepciunea înseamnă să știi să trăiești frumos, în concordanță cu legile firii și ale lui Dumnezeu, să fii curajos în necazurile vieții.”

Dănuț-Cristian URZICĂ, Cadru militar M.A.I.

(n. 1974, Toplița/ Subcetate; domiciliul: Odorheiu Secuiesc)

„Țin să menționez că destinul ne-a hărăzit doi părinți care merită tot respectul și aprecierea noastră, deoarece prin sacrificiul lor am reușit în viață. Ne sunt mereu alături, iar noi facem tot posibilul să se simtă mândri de copiii lor.

Ori de câte ori avem ocazia ne întâlnim cu drag în casa părintească și, cu toate că uneori timpul pare foarte scurt, clipele petrecute împreună cu părinții și sora sunt pline de bucurie și armonie.”

Ionela – Delia URZICĂ, economist

(N. 1977, Toplița; domiciliul: Destin, statul Florida)

„Copilăria mea s-a petrecut într-un tărâm de poveste. M-am trezit într-o bună zi cu gândul acasă, amintindu-mi ce frumos era atunci și cât de fericită trăiam în acel rai care nu se mai întoarce. Îmi aduc aminte cu nostalgie și nu pot să uit mirosul de prune și corcodușe coapte din livada bunicilor, de laptele proaspăt și bun, de mirosul de pâine caldă și cozonaci care mă îmbia de la poartă, de calul bunicului, mândru și frumos, cu care plecam să aducem acasă fânul de pe câmp, sau de pățaniile petrecute.

Cei care mi-au influențat viața au fost părinții, pe care-i iubesc și îi respect enorm. Ei au fost cei care m-au susținut, care mi-au dat forța să răzbesc, care m-au învățat să zâmbesc. Părinților le datorez totul pentru că mi-au dat o educație aleasă, pentru că au însămânțat în mine ambiția și ideea că pot obține de la viață din ce în ce mai mult, secretul fiind să-mi doresc ceva cu ardoare. Privindu-i, îmi amintesc cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept. Mulțumesc mult, dragi parinți! De la voi am învățat să fiu sinceră, blândă și să am demnitate. Mama este un munte de generozitate, afecțiune și iubire, oferea totul și nu aștepta să primească nimic înapoi. Tatăl meu, un om deosebit, este persoana care mi-a marcat viața prin exemplul său de hărnicie. Mama și tata mă acoperă cu energia lor protectoare chiar și acum, cand sunt la distanță.”

Maria VARGA DINU, Profesoară de Educație fizică și sport, în Muscat, țara Oman.

(Născută Dinu, la Toplița; domiciliul: Cluj-Napoca)

„Știu cât de greu le-a fost părinților să accepte plecarea mea atât de departe!

Nu voi uita niciodată cum îi spuneam mamei mele că îmi pare rău și că mai bine rămâneam acasa. Dar puterea ei de a mă încuraja mereu, mi-a dat forța să merg înainte să lupt cu mine însămi.

Și așa, în vara anului 2007 a început viața mea departe de țară, de Subcetate, de mama, de tata, de sora-mea... dar departe și de frig. Mi-a fost foarte greu la început, până am început orele cu copiii și mai ales până am reusit să vorbesc limba la perfecție. Nu puteam vorbi mult la telefon cu parinții mei și cu sora mea, nu aveam pe nimeni alături să cer un sfat. Dar mama și tata m-au învățat că nu trebuie să renunț orice ar fi, așa că am luptat cu mine însămi și am mers înainte oricât de greu mi-a fost.

Oman este o țară minunată din Orientul Mijociu, cu oameni foarte iubitori. Aici, profesorii sunt cei mai iubiți și respectați pentru că se știe că ei învață copii să ajungă mai buni și mai iubitori, că ei formează caractere. Părinții elevilor de la școală ne repectă foarte mult. Toată satisfacția noastră o avem atunci când parinții ne mulțumesc pentru tot ce facem cu copiii lor.

În profesia mea, cred că foarte importantă este comunicarea, puterea de a-i face pe copii, prin cuvânt și exemplul personal, să îndrăgească sportul.

Eu lucrez la o școală internațională, unde prima limbă este engleza. Experiența m-a făcut să înțeleg că nu contează în ce limbă vorbim, zâmbetul de pe fața unui om exprimă același lucru în orice limbă. Zâmbetul meu și pozitivitatea mea m-au ajutat foarte mult în relația pe care o am cu copiii mei de la școală.”

Cristina VODĂ, Secretară la Tara Imobiliare, Cluj-Napoca

(N. 1982, la Toplița; domiciliul Cluj-Napoca)

„Mama Ileana este bunica mea maternă. Este o femeie extraordinar de puternică și cea mai minunată bunică. Practic, ea m-a crescut și de aceea înseamnă mult pentru mine. În preajma ei am un sentiment de liniște și fericire totală. Mama Ileana mi-a vegheat copilăria care a fost minunată! Străbunica mea Catrina, cu poveștile ei despre război care mă fascinau, a fost un alt model de femeie pentru mine.

Oameni care au însemnat mult pentru mine au fost și bunicii paterni: bunica Anuța și bunicul Vodă. Ei m-au făcut să înțeleg că fără muncă nu se poate în viață.”

ÎN CONCLUZIE:

„În volumele din seria „La obârşie, la izvor...” Doina Dobreanu în colaborare cu Vasile Dobreanu rememorează printr-o succesiune de dialoguri-confesiune, timpuri, oameni şi pagini din istoria comunităţii româneşti, din Subcetate şi împrejurimi. Cărţile sunt pagini de istorie locală, o istorie prin ale cărei valori fundamentale de trăire şi faptă se înscrie în istoria naţională şi/ sau universală. Metoda de cercetare este subtil redirecţionată de la realitatea trăită a fiinţei umane către universul conştiinţei, către abisurile obârşiei/ cultură/ religie/ istoria de familie/ naţională. Este o perspectivă ce conferă cercetării o dimensiune antropologică.” Conf. Univ. Dr. Abilit. Doina Butiurcă