MAREA UNIRE DIN 1918: Ideal, speranță, jertfe și împlinire

Profesori Doina și Vasile Dobrenu

Subcetate, jud. Harghita

Anii Primului Război Mondial au fost cumpliţi și dramatici pentru locuitorii comunei Subcetate. Tinerii au fost mobilizaţi pentru front încă din anul 1914, localitatea aflându-se sub administraţie austro-ungară.

Cele câteva fotografii păstrate din acea vreme înfățișează chipurile crispate surprinse în momentul de restriște al despărțirii bărbaților chemați pe front de cei dragi sau trimise din război celor de acasă

Dintre ei, doar o parte a avut norocul să se întoarcă la familiile lor. În 1916, când România a intrat în război, localitatea Subcetate fiind în zonă de frontieră, sătenii au fost obligaţi de către administraţie să părăsească satul. Unii au luat calea pribegiei, îndreptându-se fie spre Moldova, fie urmând cursul râului Mureş, ajungând până la Vătava. Acolo s-au luptat cu foamea, sărăcia şi înstrăinarea; ceilalţi au rămas să înfrunte vremile de restrişte şi jale la vetrele lor.

Date statistice

Din localitatea Subcetate au fost mobilizați pentru a participa la Primul Război Mondial 580 de ostaşi, dintre care au murit 119 şi au rămas invalizi de război 55.

Din cei 119 eroi din Subcetate, numai în Rusia au murit pe câmpul de luptă 56 şi au dispărut 13; pe frontul italian au murit 18, în spitalele din Austro-Ungaria au murit răniţi 25 şi în lagărele din Moldova, răpiţi de tifosul exantematic, au murit 7, ca prizonieri. Au rămas de la cei morţi în acest război 146 de orfani, în grija a 63 de mame văduve. Desigur, cei mai mulţi dintre eroi au fost tineri: 4 sub 20 de ani, 58 între 20-30 de ani, 26 între 30-40 de ani, 16 între 40-50 de ani şi 6 de 50-60 de ani. [1]

Mulţi dintre românii din această zonă, care au trecut munţii în România, au cerut cetăţenia română pentru a se putea înscrie ca voluntari în război, între care Toader Lascu (n. 1894), Iacob Blaga (n. 1897), ale căror cereri au fost aprobate prin Decretul regal din 1917 (document aflat la Arhiva Centrală din Bucureşti).

Aproape fiecare familie a dat tributul său de jertfă. Numele celor plecaţi în război care nu s-au mai întors acasă, în număr de 119, sunt înscrise pe monumentul de piatră aşezat în cimitirul din comună întru veşnică cinstire şi pomenire. Monumentul a fost ridicat în anul 1930, la iniţiativa lui Vasile I. Dobrean, Nicolae Cotfas și Vasile Urzică, din contribuţia familiilor celor dispăruţi.

Pe monument sunt încrustate în piatră versurile:

„Nu-s morţi cei ce căzut-au pe câmpul de onoare!

S-au dus numai pe drumul aprins de ideal”.

Eroii din Subcetate în Primul Război Mondial

Nr. crt.	Numele	Iniţiala tatălui	Prenumele
1	ABRUZAN		SIMION
2	BACIU		DUMITRU
3	BACIU		MIHĂILĂ
4	BLAGA		GAVRIL
5	BORDEA		ILIE
6	BOLDIJAR		DUMITRU
7	BOLDIJAR		NICOLAE
8	BORDEA		DUMITRU
9	BORDEA	C-tin	DUMITRU
10	BORDEA		IOAN
11	BORDEA		MIHĂILĂ
12	BORDEA		PETRU
13	BUZDUGAN		PETRU
14	CAIA		IOAN
15	COLANIOŞ		IOAN
16	COTFAS	Ilie	DUMITRU
17	COTFAS		IOAN
18	COTFAS	T.	IOAN
19	COTFAS		NICOLAE
20	COTFAS	N.	NICOLAE
21	COTFAS		PETRU
22	COTFAS		VASILE
23	COTFAS	G.	VASILE
24	COTFAS		VASILE
25	CIUBÂCĂ	N.	DUMITRU
26	CIUBÂCĂ	T.	GAVRIL
27	CIUBÂCĂ		IACOB
28	CIUBÂCĂ	I.	IOAN
29	CIUBÂCĂ	N.	IOAN
30	CIUNGARIU		IOAN,înv
31	CZARAN		IOSIF
32	CHINDEA	P.	IOAN
33	CHERECHEŞ	P.	VASILE
34	COŞARCĂ		IACOB
35	COZMA	D.	PETRU
36	CRIŢ	I.	IOAN
37	DEAC	D.	IOAN
38	DOBREAN	S.	DUMITRU
39	DOBREAN	I.	GAVRIL
40	DOBREAN	I.	GHEORGHE
41	DOBREAN	T.	GRIGORE
42	DOBREAN		IOAN
43	DOBREAN	S.	IOAN
44	DOBREAN	I.	NICOLAE
45	DOBREAN	Gh.	VASILE
46	DOBREAN	I.	VASILE
47	DOŢI	D.	IOAN
48	DOŢI	P.	VASILE
49	FLOAŞ		DUMITRU
50	GAFTON	P.	IOAN, doctor
51	GETI		IULIU
52	GIDRO		ALEXA
53	GIDRO		IGNAT
54	HANGA	P.	DUMITRU
55	HANGA	C.	VASILE
56	HURUBĂ	I.	DUMITRU
57	HURUBĂ	N.	ILIE
58	HURUBĂ	P.	MIHĂILĂ
59	HURUBĂ	T.	NICOLAE
60	HURUBĂ	D.	VASILE
61	GAFTON	G.	IOAN
62 63	IGNATZ LACZKO		FRANCISC ADAM
64	LACZKO		IOAN
65	MARCU	N.	GAVRIL
66	MARCU	P.	GHEORGHE
67	MARCU	I.	IOAN
68	MARCU	P.	IOAN
69	MARCU	I.	PETRU
70	MARCU	P.	VASILE
71	MORAR	P.	DUMITRU
72	MORAR	G.	GHEORGHE
73	MORAR	G.	IOAN
74	MOLDOVAN		MIHĂILĂ
75	MOLDOVAN	G.	VASILE
76	MUREŞAN	P.	DUMITRU
77	MUREŞAN	P.	IOAN
78	MUREŞAN	V.	IOAN
79	MUREŞAN	P.	MIHĂILĂ
80	MUREŞAN	I.	PETRU
81	MUREŞAN	M.	PETRU
82	MUREŞAN	D.	VASILE
83	MUREŞAN	D.	VASILE
84	MUREŞAN	G.	VASILE
85	MUREŞAN	I.	VASILE
86	MUREŞAN	P.	VASILE
87	MUSCĂ	G.	IOAN
88	MUSCĂ	I.	NICOLAE
89	PAŞCU	Chirilă	PETRU
90	PAŞCU	P.	PETRU
91	POP	N.	GAVRIL
92	MUREŞAN	P.	PETRU
93	PERGHELT		IOAN
94	POP	N.	IOAN
95	POP	P.	IOAN
96	POP	I.	IOAN
97	POP	S.	PETRU
98	POP	N.	PETRU
99	POP	G.	VASILE
100	PUIA		SIMION
101	RUSU	P.	GHEORGHE
102	RUSU	I.	IOAN
103	RUSU	Gh.	PETRU
104	STAN		IOAN
105	TĂNASE	V.	PETRU
106	TĂNASE	V.	VASILE
107	TRIFAN		GAVRIL
108	TODOR		DUMITRU
109	TODORAN	P.	DUMITRU
110	TOMPEA		MIHĂILĂ
111	ŢĂRAN		PETRU
112	URZICĂ	G.	GAVRIL
113	URZICĂ	Gh.	IACOB
114	URZICĂ	G.	IOAN
115	URZICĂ	N.	IOAN
116	URZICĂ	V.	IOAN
117	URZICĂ	Gh.	NICOLAE
118	URZICĂ	P.	NICOLAE
119	URZICĂ	V.	PETRU
120	VĂSCAN	G.	IOAN
121	VĂSCAN	V.	IOAN
122	VODĂ	I.	DUMITRU
123	VODĂ	I.	PETRU

Mărturii despre Primul Război Mondial culese în Subcetate

Vasile I. Dobrean (1897-1982): La 26 iulie 1914 au fost chemaţi la arme câţiva inşi din comuna noastră, iar după câteva zile, la 1 august, au fost mobilizaţi toţi bărbaţii instruiţi milităreşte până la vârsta de 42 de ani. Au rămas acasă femeile, copiii şi bătrânii.

Mulţi dintre cei plecaţi au rămas presăraţi pe pământul Galiţiei, Austriei şi Poloniei Ruseşti până la Lemberg.

Zile grele au fost pentru comunele româneşti ca şi pentru soldaţii români de pe fronturile austro-ungare în anul 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei.

Regimentul 82, cu sediul la Odorhei, a fost scos pe graniţă la Zărneşti, unde 300 de români, organizaţi de sergentul Ion Popescu din Bicazul Ardelean, au trecut de partea trupelor româneşti.

În acele zile oamenii de seamă din satele româneşti au fost arestaţi şi transportaţi până în vestul Ungariei, iar alţii, de frica arestării, s-au refugiat.

Moldovenii i-au primit pe refugiaţi cu simpatie frăţească, dându-le adăpost şi împărtăşind cu ei toate necazurile momentului.

Părinții mei, Dobrean Ion al lui Vasile al lui George și Maria, după plecarea pe front a fratelui mai mare, Nicolae, și a mea, au plecat în Moldova cu frații mai mici: Nuţu, Măriuca, Anuţa, Mitru şi Petru. Au locuit la preotul Bârliba din Vânători-Neamţ, iar Anuţa, sora mea, a fost servitoare în casa preotului în timpul şederii lor acolo. Petru, cel care avea să devină preot, îşi amintea adesea de milostenia părintelui moldovean, care, în fiecare duminică, împărţea prescura copiilor refugiaţi.

Mai dificilă a fost pentru refugiați întoarcerea acasă. Un prim grup de refugiaţi, între care mai mulţi copii între 15-18 ani, a trecut graniţa pe la Prisăcari, în ianuarie 1918. Aici au fost luaţi de comandantul militar de graniţă şi purtaţi din închisoare în închisoare (Cluj, Braşov-Cetăţuie).Trecându-le de mai multe ori îmbrăcămintea la etuvă, pentru deparazitare, aceasta, fiind din lână şi uzată, s-a distrus, mai ales cojoacele, şi oamenii au rămas dezbrăcaţi.

Spre sfârşitul lui februarie 1918, fiindcă se încheiase armistiţiul, a plecat spre casă un alt grup de refugiaţi, care a fost nevoit să stea în apropierea graniţei, la Grinţieş, timp de două săptămâni. Din cauza frigului şi a mizeriei s-au îmbolnăvit şi au murit copii, între care Anuţa Pop a Surduleţului şi, la câteva zile, mama ei.

După ce li s-a admis trecerea peste graniţă, de la Tulgheş au fost duşi la Ditrău, unde au fost despărţiţi de animalele şi de bagajele ce le aveau. Bărbaţii au fost duşi la închisoarea din Braşov, iar femeile şi copiii au fost ţinuţi în carantină la Remetea, şase săptămâni.

Un alt convoi, care s-a întors mai târziu, în primăvara anului 1918, a adus în căruţe rezerve de hrană, confiscate la sosire din porunca notarului Simon Endre. Din acest ultim convoi au fost întemniţaţi, sub diferite învinovăţiri, Urzică Dumitru lui Dumitru şi fiul său Nicolae, Corondean Toader, Todoran Petru lui Filip, care a şi murit la câteva zile după eliberare, Lucreția Urzică, soţia fostului notar Iacob Pop.

În satul Hodoşa a existat un lagăr pentru prizonierii italieni. Mulţi dintre ei, din cauza mizeriei şi a foamei, au murit şi au fost îngropaţi în cimitirul din Subcetate, de unde, după câţiva ani, osemintele lor au fost scoase de autorităţile statului italian şi duse în patria lor.

Pe mine, sfârşitul Primului Război Mondial mă găsea la graniţa austriacă cu Italia, într-un centru de pregătire pentru mitraliori. În acea localitate, numită Fiberbrun, se instruia un efectiv de circa 4000 de militari de diferite naţionalităţi.

Toate trenurile care transportaseră soldaţi, armament şi alimente pentru trupele de pe frontul care se întindea de la Marea Adriatică şi până în Munţii Tirolului, se înapoiau cu soldaţii care părăseau frontul.

Comandantul unităţii din care făceam parte era din Miercurea-Ciuc. Locotenentul de rezervă Zokoryas Jeno ne-a sfătuit să rămânem compacţi, sub comanda lui, şi să încercăm să plecăm spre casă. Tot locotenentul acesta a propus să împărţim fondul bănesc pe care îl avea unitatea noastră (36000 coroane) astfel: jumătate între ostaşi şi jumătate să o păstreze el pentru a asigura hrana necesară în timpul călătoriei. Banii nu i-am putut folosi pentru mâncare. Mi-amintesc că am primit de la civili o pâine sau chiar numai o jumătate în schimbul unei perechi de încălţăminte.

În gara Viena, comandantul militar al gării ne-a cerut să-i raportăm asupra armamentului pe care îl aveau ostaşii din tren şi să-l predăm. Ni s-a permis să continuăm călătoria numai după ce s-a predat armamentul şi după ce trenul şi soldaţii fuseseră controlaţi.

Când am ajuns în Ungaria, într-una din gări am găsit un tren al Crucii Roşii italiene, trimis cu daruri pentru prizonierii italieni aflaţi în Ungaria, iar şeful gării era împuşcat în faţa gării. Soldaţii noştri au tăbărât asupra celor două vagoane rămase neatinse. S-au înghesuit atât de tare încât doi soldaţi mai bătrâni şi-au găsit acolo sfârşitul, fiind striviţi sub călcâiele celorlalţi.

În gări, de santinelă stăteau, în locul soldaţilor, ofiţeri cu grad de colonel şi maior. În gările mari ale Ungariei revoluţionarii strigau din trenuri împotriva ofiţerilor care mai purtau rangurile şi ovaţionau pentru republică.

Spre sfârşitul anului 1918 s-a abătut asupra localității noastre o altă nenorocire: gripa spaniolă, care a secerat multe vieţi omeneşti timp de două luni. Se întâmpla să fie zilnic 9-10 morţi în comună, pentru care preotul făcea slujba de înmormântare la toţi deodată. Dobrean Ion al lui Simion a înmormântat trei copii în aceeaşi zi şi în aceeaşi groapă, iar Dobrean Gavril al lui Toader şi soţia lui au fost înmormântaţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi groapă.

Cei ajunşi prizonieri în lagărele din Rusia s-au întors abia în 1920: Urzică Ioan al lui Gavril (Coruţaşu), Pop Ioan al lui Dumitru, Dobrean Dumitru al lui Grigore.

Rănile provocate de acest război s-au vindecat greu şi timp îndelungat. (Subcetate, 1975)

Luca Gafton (1907-1998): Mulţi cetăţeni au fost scoşi peste Munţii Gurghiului, pe la Cristici, pe Valea Gurghiului, de unde o parte au fost luaţi de trupele române în retragere şi trecuţi în Moldova. Locuitorii rămaşi acasă, sub motivul că e zonă de război, au fost scoşi pe Mureş şi împrăştiaţi prin diferite comune ca Râpa de Sus, Râpa de Jos, Dumbrava şi alte localităţi, unde au trebuit să-şi ducă traiul timp de 2 ani, până în primăvara anului 1918.

În 1916 România a intrat în război pentru cucerirea Transilvaniei care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Graniţa între Moldova şi Transilvania era pe la Tulgheş. Auzind vestea că frontul înainta spre Subcetate, cei mai mulţi dintre locuitori s-au refugiat în munţi, luând cu ei vite, porci, găini şi punându-şi în căruţe strictul necesar.

Patrulele româneşti i-au găsit pe refugiaţi în pădure şi i-au adus acasă; armata românească se instalase la Gurghiu, în apropiere de Reghin.

În Reghin era un tren nemţesc blindat. Românii au încercat să-l captureze, dar nemţii din tren au făcut deal din ostaşii români. Când trăgeau în tren, cartuşele le veneau în ochi. Ostaşii români rămaşi în viaţă s-au retras după şase săptămâni până la vechiul hotar de la Tulgheş.

Foarte multe familii din sat s-au refugiat, mergând în faţa frontului, în Moldova, în toamna anului 1916 şi s-au stabilit în diferite localităţi: Ţibucani, Războieni, Cristeşti, Hangu, Piatra - Neamţ. (1995)

Moş Luca Gafton îşi amintea că au luat cu ei în refugiul din Moldova şi clopotul de la clopotniţa din Padină, „ca suvenire”. În vremea aceea au murit unchiul său, Nicolae Gafton, pe care l-au îngropat creştineşte în comuna Războieni, „trăgându-i clopotul” dus cu ei de acasă. La întoarcerea din refugiu, clopotul acesta fu aşezat la locul său în vechea clopotniţă. După ştiinţa lui moş Luca, clopotul, de care se leagă atâtea amintiri, se află actualmente la biserica din Gălăuţaş.

Întrebat cu ce s-au ocupat în timpul refugiului în Moldova, moş Luca a răspuns simplu: „cu foamea”. S-au aciuat pe lângă diferite gospodării, fiindcă s-au găsit oameni inimoşi şi binevoitori care le-au oferit adăpost. O parte din animalele pe care le-au luat cu ei „le-au prădat”, cum zicea moş Luca, adică le-au vândut la preţuri sub valoarea lor, pentru că nu le puteau asigura hrana necesară, dar şi pentru a-şi procura cele necesare supravieţuirii.

Ioana Dobrean (1925-2016): Părinții săi, Gavril şi Ana Pop (născută Muscă), au plecat în refugiu cu băieţii Petru şi Ioan. Ca să asigure hrana familiei, mama a slujit la o mănăstire.

Ca și alți urmași ai celor refugiaţi între 1916-1918, şi-a auzit adesea părinţii povestind despre anii petrecuţi departe de casă, dar şi despre necazurile, lipsurile şi mizeria din anii care au urmat, deoarece la întoarcere şi-au găsit casele jefuite şi distruse de către unii din cei rămași locului. Şi-au refăcut cu multă trudă gospodăriile ruinate, ajutaţi de consătenii lor, buni creştini, care au oferit celor lipsiţi grâu pentru semănat şi îmbrăcăminte.

Nicolae V. Hurubă: „Mama povestea cum, în timpul Primului Război Mondial, a fost refugiată în Moldova, împreună cu toată familia ei din Sărmaș. Ei au fost găzduiți de către boierul Cârstache din comuna Tupilați, județul Neamț, în gospodăria căruia au muncit pentru a-și asigura existența. Deși la vremea aceea mama era o copiliță, a păstrat vie în amintire unele momente, cum ar fi, de exemplu, imaginea reginei Maria care împărțea pește refugiaților din Ardeal.

Cât despre tata, el ne povestea adesea despre mama lui cu multă dragoste, recunoștință și admirație, sentimente pe care ni le-a indus și nouă pentru bunica pe care nu am cunoscut-o. Murise în 1933. Văduvă de război, dar dârză și hotărâtă, a trudit din greu să-și crească și să-și educe singură cei trei copii, pe Vasile, Ioan și Petru”.(2015)

Petru Urzică, aviator: „În 1917, luna august, armata austro-ungară a primit ordin să-i adune pe toţi românii din Subcetate pentru a fi deportaţi spre vest. Fiecare familie şi-a adunat cele necesare în căruţă şi a plecat cu convoiul spre Reghin. Deplasarea a durat două luni. Convoiul înainta greu din cauză că apăreau probleme de boală, decese de oameni şi animale, diverse nevoi. Ajunşi la destinaţie, bunica şi mama, împreună cu alte cinci persoane au fost repartizate la o familie, foarte săracă şi aceea. Acolo au participat zilnic la toate muncile câmpului şi cele gospodăreşti. S-au întors acasă după un an, pe jos, oprindu-se din loc în loc pentru a se odihni şi a cere hrană”. (2014)

Prof. Emilia Marica Dobrean: „Nu pot închide amintirea casei părinteşti fără să închin un gând celui căruia îi spuneam Moşul, bunul dinspre tata, Petrea lui Toderaş a Gorii. Fiinţa lui prinde contur prin casa mare şi veche care astăzi nu mai e... Era casa şi grajdul cu şură ale unui tânăr gospodar care se pregătea pentru viaţă, construite după întoarcerea din primul război mondial. Îl văd bătrân, trebăluind prin curte şi având grijă de mine şi de fratele meu de care era foarte mândru că-i va duce în viitor numele de familie, spunându-i duios: „Măi, flăcăule mic!” A plecat la cele veşnice când eram în clasa a VII-a şi regret nespus că la anii aceia n-am ştiut să-i consemnez povestea vieţii marcată de zbuciumul războiului şi suferinţa prizoneratului în Rusia. Păstrez în amintire doar câteva frânturi din ceea ce povestea. Ca mulţi alţi bărbaţi din Subcetate, Moşul luptase pe front, de nenumărate ori amintindu-şi că la Mărăşeşti, după ultimul atac al românilor, un singur călăreţ neamţ a reuşit să iasă din câmpul luptei, fugind peste deal cu calul său, restul, oameni şi cai fiind seceraţi, încât nopţi la rând i-au răsunat în urechi, urmărindu-l, gemetele lor.

Spre sfârşitul răzbiului a fost luat prizonier de ruşi şi a stat în lagăr 4 ani. S-a întors „fecior bătrân”, venind spre casă pe jos dinspre Siberia. Ştiu de la el poveşti din lagăr, pe care mărturisesc că mă jenez să le redau. Şi totuşi, voi relata frânturi din ele, demne de reţinut de generaţiile de azi, ferite de asemenea cruzimi. Moşul povestea că prizonieratul a însemnat o închisoare. Uneori răbdau de foame şi de frig sub cerul liber, îndurând umilinţe nemaiînchipuite. Dincolo de sârma ghimpată a lagărului, fuseseră cultivaţi cartofi. În timpul iernii, noaptea, prizonierii săpau ca nişte cârtiţe (cum spunea el) tuneluri subterane, în speranţa că vor găsi cartofi rămaşi în pământ, îngheţaţi, pe care să îi mănânce. Erau atât de înfometaţi, încât plângeau de foame, ajungând în pragul unor stări de dezumanizare incredibile, mâncându-şi excrementele”. (2013)

Cea mai veche mărturie vizuală privind comuna Subcetate este fotografia pe care Emanoil Pop a luat-o cu sine la plecarea pe fronturile Primului Război Mondial și a purtat-o în buzunarul de la piept al uniformei până în Tirol.

Fiul său, Pop Petru Alexandru (n. 1922), păstrează cu sfințenie, între documentele familiei sale, alături de această fotografie, şi Harta României Mari, cu noile graniţe conform tratatului de la Paris, întocmită de Dir. George Halarevici şi Inspector Heini Teller (sc. 1: 750.000), la Institutul cartografic în Viena.

Jalea celor rămaşi, de Măriuța D. Roșca din Varviz

Bădişorul meu cel drag,/ Când ne-am despărţit în prag,/ Frunză verd-era pe coastă,/ Har ceresc în casa noastră;/ Dar de-atunci am tot oftat,/ Frunza verde s-o uscat,/ Florile s-au scuturat./ Bade dragă, vremea trece,/ Vântul suflă trist şi rece;/ Bade dragă, vremea vine,/ Tu mereu prin ţări străine;/ Apa a secat pe vale,/ Dragostea-i schimbată-n jale/ Şi mă usc de supărare./ Lunile-au trecut de-a rândul,/ Eu tot mă frământ cu gândul,/ Şi durerea nu mi-o frânge/ Făr’ copilul când mai plânge,/ Plânge micul, plâng şi eu,/ Jalea-i mare, dorul greu.../ Bun e însă Dumnezeu. (În Foaia poporului, anul 22, nr. 56, joi - duminică, 25-28 decembrie 1914, Sibiu)

Cântecul deportaților în Siberia

Păsărică trecătoare,/ Ceea ce cerul străbătând/ Legănată pe-aripioare/ Vii din patrie cântând,/ Te salut cu bucurie/ Pe-acest pământ străin,/ Unde nimenea nu ştie/ De-s voios sau de suspin./ Numai ţie, drăguşoară,/ Îţi voi spune dorul meu:/ Depărtat de ţărişoară,/ Nu mai tace plânsul meu./ Du-mă, doamne, înc-odată/ Din pustiu-ndepărtat/ La căsuţa strămoşească/ La cei dragi ai mei din sat./ Rău, maică, m-ai blestemat/ De mic, când eram băiat./ Nu m-ai închinat la lună/ Să trăiesc cu voie bună,/ Ci m-ai blestemat la nor/ Ca să umblu pe vapor,/ Mările să le străbat/ Pe la Oceanu-ngheţat.

(Textul a fost cules în 1974 de Vasile I. Dobrean de la Ioan D. Pop, de 86 de ani, prizonier în Siberia, în portul siberian Vladivostok, între anii 1914-1920)

Profesorul de istorie pensionar, Toni Geangalău, originar din comuna Tulgheș, județul Harghita, a scris două romane, valorificând întâmplări adevărate din viața tatălui său și a familiei sale, petrecute în climatul social-politic și istoric al secolului al XX-lea.

Romanele „Evadat din Siberia” (2011) și „O zodie nefastă” (201) reprezintă cel mai frumos omagiu adus părinților săi, Dumitru și Marița, modele de viață, de demnitate și omenie pentru copiii lor, devenite în roman personaje emblematice pentru lumea satului din această zonă de confluență dintre Transilvania și Moldova: pasul Toplița – Borsec – Tulgheș din Carpații Orientali.

Acțiunea romanului „Evadat din Siberia”se desfășoară linear, în ritmul domol al povestirii. Întâmplările, decantate și esențializate de trecerea timpului, sunt narate, cu naturalețe și simplitate, din perspectiva personajului principal, Dumitru Geanganu, la persoana I, la timpul trecul, timpul amintirii. Autorul și-l amintește pe tatăl său, desigur, așa cum le povestea adesea secvențe din cei opt ani trăiți în vremea Primului Război Mondial, între 1914-1922, ca militar în armata austro-ungară pe frontul din Galiția, apoi ca prizonier în Siberia și ca evadat, parcurgând cale de mii de kilometri din Siberia până în localitatea natală, Tulgheș.

Vestea Unirii Ardealului și Bucovinei cu România a primit-o la Irkutsk, unde se stabilise noul centru al Corpului II Voluntari Români. În 1920, când Corpul II Voluntari Români a fost trimis în Patrie prin Vladivostok, pe calea apelor, regimentul din care făcea parte și Dumitru Geanganu, reprezentând ariergarda armatei române de voluntari aflată în retragere, a căzut victimă forțelor comuniste. Deși războiul se terminase, pentru Dumitru Geanganu și pentru alți zece mii de prizonieri începe o nouă etapă de umilințe, muncă, mizerie și foame, finalizată cu drumul epizant al întoarcerii acasă din infernul siberian.

Ca o concluzie, personajul mărturisește: „Aici am să închei povestea tinereții mele. Nu a fost prea fericită, dar nu mă plâng. Trăiesc. Ba chiar am ajuns să îmbătrînesc. Am probat pe proprie mea piele cât de rezistent poate fi un om: la foame, la sete, la frig, la mizerie, la frică și neliniște, la durere, la lipsă de dragoste, la înstrăinare. Ajunsesem la vârsta de 31 spre 32 de ani. Pe atunci credeam că s-a cam terminat cu suferințele mele.

Dar n-a fost să fie așa…”

Reverberații ale Marii Uniri la Subcetate

La 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, în prezența a peste 100000 de români transilvăneni, cei 1228 de delegați aleși au votat unirea Transilvaniei și Banatului cu România. Marea Unire a fost recunoscută, după o dură bătălie diplomatică, prin tratatele de pace încheiate cu Austria, Bulgaria și Ungaria.

La pregătirile Adunării Naționale de la Alba-Iulia, care urma să hotărască soarta Transilvaniei după încheierea Primului Război Mondial, au luat parte și reprezentanții locuitorilor din Subcetate și din toată zona. Au fost create și aici consilii locale și gărzi naționale.

Contemporan cu momentul Marii Uniri, Vasile I. Dobrean (1897-1982) povestește: Abia întors acasă de pe frontul din Galiția, a fost solicitat ca, împreună cu alţi foşti participanţi la război, să facă parte din garda civilă din Subcetate, organizată de Iacob Pop. Nu a participat la adunarea de la Alba-Iulia pentru că avea o misiune de îndeplinit pe plan local, iar delegaţia comunei participantă la marea Adunare Națională de la Alba Iulia era alcătuită din oameni mai în vârstă, gospodari fruntaşi şi destoinici din comună: Muscă D. Dumitru, Cotfas Ioan (a Cionculesei), Urzică V. Ioan, Cotfas Nicolae (Măşcălan) şi Iacob Pop, în frunte cu preotul din Subcetate, Dr. Augustin Tatar, din partea protopopiatului greco-catolic.

Propunerile privind componenţa delegaţiilor din localităţile româneşti din zona Topliţei şi Gheorghenilor s-au făcut în ziua de 17 noiembrie 1918, cu prilejul unei întâlniri secrete a reprezentanţilor din aceste localităţi, organizată în casa lui Simion Sbârcea din Topliţa, la iniţiativa avocatului Mihăilă Dobrean din Gheorgheni.

Protopopul Vasile Urzică, originar din Subcetate, care trecuse munții în 1916 și se stabilise în Alba-Iulia, făcea parte din comitetul de organizare al Marii Adunări, fiind ales în Comitetul celor o sută (vezi revista Magazin istoric, anul 1978, sept., p.8).

În ziua Marii Uniri, locuitorii comunei Subcetate s-au adunat la biserică. Aici s-a sfinţit primul steag românesc, confecţionat de Lucreția Pop (născută Urzică), s-a depus jurământul de credinţă către neamul românesc şi s-a cântat Deşteaptă-te, române.

Ideea de a învăţa cântecul acesta patriotic aparţinuse lui Iacob Pop, care ştia că învăţătorul Petru Gafton îl cunoaştea. Abia întors acasă din deportarea în Ungaria, învăţătorul era bolnav, dar a răspuns cu bunăvoinţă entuziasmului patriotic al tinerilor, învățându-i textul şi melodia.

După ce populaţia Ardealului a susţinut şi a votat cu multă însufleţire Unirea, prin delegaţii trimişi la Alba-Iulia, guvernul român a lut măsuri de organizare a unor formaţiuni militare din care aveau să facă parte cei abia întorşi la vatră de pe fronturile Primului Război Mondial.

Apostoli ai neamului: învățătorul Petru Gafton, protopopul Vasile Urzică și protopopul Augustin Tătar

Învățătorul Petru Gafton era descendentul unei vechi familii din Subcetate. În inventarul sau conscripţia contelui Lazar din 26 noiembrie 1742, privind localitatea Subcetate, este înscris numele lui Gafton Gheorghe, de 40 de ani. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frații Gafton din Subcetate, Petru și Dumitru, absolvenți ai Școlii din Blaj, au fost numiți învățători: Petru Gafton în Subcetate, iar Dumitru Gafton în Gălăuțaș. În arhiva familiei s-a păstrat documentul care atestă numirea lui Petru Gafton ca „docente definitivu” la 13 septembrie 1887.

Om cu suflet ales şi mărinimos, Petru Gafton a fost devotat profesiei sale de dascăl. Pentru elevii săi a fost învăţător şi model de viaţă; pentru săteni a fost exemplu de hărnicie, chibzuinţă, cumpătare şi echilibru. Luca Gafton, nepotul său, rămânând orfan de tată, a trăit nouă ani în casa învăţătorului. El își amintea, în 1995, că Petru Gafton se ocupa singur de toţi elevii care frecventau şcoala în două schimburi, dar și că „era şi primul gospodar din sat”, iar soţia sa Ana, născută Mureşan (1872-1959), era o femeie vrednică, harnică şi bună gospodină.

În anii Primului Război Mondial, învățătorul Petru Gafton a fost deportat în Ungaria, de unde s-a întors bolnav și a murit în anul 1921.

Petru și Ana Gafton au avut un singur fiu, pe Ionel Gafton.

Acesta a urmat cursul inferior al gimnaziului de limbă maghiară din Gheorgheni (Polgari), între 1904-1908, a continuat cursul superior al gimnaziului greco-catolic din Blaj, între 1908-1912, apoi cursurile Facultății de Medicină din Cluj.

Ioan Gafton a plecat ca voluntar medicinist în primul război mondial şi nu s-a mai întors. Cu emoţie recitim scrisoarea adresată „iubiţilor părinţi”, scrisoare păstrată cu sfinţenie de „dăscăliţa” printre lucrurile dragi inimii sale. Scrisoarea era trimisă din Târgu-Mureş, unde Ionel Gafton participa la pregătirile militare pentru front. Cerea părinţilor săi să-i caute şi să-i trimită urgent actele de voluntar, în special cel de la Universitate prin care să ateste că este „voluntar medicinist”, deoarece nu-i fuseseră trimise de la Ciuc.

Protopopul Vasile Urzică, urmând exemplul părintelelui său, Ioan Urzică, administrator protopopesc al Giurgeului între 1872-1878, s-a preocupat de propăşirea neamului nostru.

Originar din Subcetate, după studii de teologie urmate la Blaj, s-a întors preot în satul natal, între 1900-1916. A lăsat în urma sa la Subcetate biserica din piatră închinată Sfântului Dumitru, înălțată în 1902.

În 1916, când comuna Subcetate se afla în zonă de război, locuitorii au fost obligați de către autorități să plece în refugiu. Preotul hotărâse să rămână împreună cu cei care întârziau să plece, dar a fost somat să părăsească satul. Deoarece ultimul tren cu refugiaţi plecase, a luat calea codrului. A trecut Munţii Gurghiului, peste Cristici, cu soţia şi cu cei 3 copii, doar „cu o cruce într-o mână şi cu traista în cealaltă”.Și pașii l-au dus la Alba Iulia.

A devenit protopop de Alba Iulia și a făcut parte din elita românească a orașului. A participat la Unire, în calitate de membru în „Comitetul celor 100”. Cu sufletul îi reprezenta și pe cei din Subcetate.

Dr. Augustin Tătar (1887- 1947), care va deveni una din figurile proeminente ale dascălilor blăjeni (profesor de religie la liceul Sfântul Vasile, profesor de dogmatică, apoi rector al Academiei Teologice din Blaj), cu doctoratul în teologie şi filosofie obținut la Propaganda Fide din Roma, a funcţionat între 1916-1919 preot în parohia Subcetate. La 1 Decembrie 1918 a însoţit delegaţiile din satele româneşti din comunele învecinate, din partea protopopiatului greco-catolic, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

După 1 Decembrie 1918

Vasile Dobrean (1897-1982) a făcut parte din batalionul 2 al Regimentului 82 infanterie de la Târgu-Mureş şi a participat în anul 1919 la luptele din zona râului Tisa, considerat atunci hotar provizoriu. Își amintește de prietenii și tovarășii săi de luptă: Antal Constantin şi Vodă Toader din Topliţa, Puia Ioan din Luduş, Şimon Iuliu din Târgu-Mureş. Acolo și-a pierdut în lupte alți prieteni: soldatul Vodă Dumitru din Topliţa, sergentul Gheorghe Butnaru din Bicazul Ardelean, căpitanul Toncean Ioan din Reghin, sergentul Stoica Valer din Luduş.

Despre acele momente istorice citise un articol scris de căpitanul Vasile Dumitrescu, Copiii Ardealului, publicat în ziarul bucureştean Curentul, în una din zilele din iunie ale anului 1919.

În acelaşi an, 1919, la 13 octombrie i s-a conferit medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a, însoţită de următorul Brevet (nr. 40 944): „Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Războiu adeverim că prin Înaltul decret Nr. 5217 din 13 Decembrie 1919, Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a Plutonierului Dobrean Vasile, din Regimentul 82 Infanterie, pentru bravura cu care a condus piesele de mitralieră la atacul satelor Gava şi Vencsello, în 1919.”

Din Înaltul Ordin al Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand I, s-a conferit Plutonierului Dobrean Vasile din Regimentul 82 Infanterie Medalia Victoria a marelui războiu pentru civilizaţie 1916-1921, însoţită de brevetul nr. 9892 din 6 noiembrie 1926, şi Crucea Comemerativă a războiului 1916-1918 cu baretele 1919, însoţită de brevetul nr. 1893 , din 19 martie 1929.

Prof. Lucreția Checec Urzică: „Bunicul Ioan Țăran știa de la tatăl său toate plantele după nume şi la ce folosesc, atât pentru om, cât şi pentru animale. El povestea cu multă mândrie cum în armată fusese selectat pentru a face parte din „Regimentul de gardă " al Reginei Maria. Cunoscând-o personal, povestea cu mult respect despre Regină: o femeie foarte inteligentă, frumoasă, bună şi milostivă”.

Crearea Statului Național Unitar România a deschis o nouă pagină în istoria poporului român. Până la uniformizarea legislativă și administrativ-instituțională a Transilvaniei cu restul României, treburile acesteia au fost conduse de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu.

La 12 august 1919 a fost adoptată de către Marele Sfat legea agrară care la 10 septembrie a fost sancționată și promulgată de regele României, completată mai târziu, la 30 iulie 1921, de o nouă lege pentru definitivarea reformei agrare în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

La Subcetate, prin această lege, au fost împroprietărite familii cu pământ puțin și care au suferit jerfe în război. Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea unei categorii de țărani mici proprietari de pământ.

Bibliografie:

Dobreanu, Doina, De vorbă cu bunicul, Despre vremurile de odinioară, în Dobreanu, Doina, Surâsul amintirilor, Editura F&F Internațional S.R.L., Gheorgheni, 283 p., pp. 84-105

Dobreanu, Doina; Dobreanu, Vasile, La obârșie, la izvor. Convorbiri la Subcetate..., Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, vol. I – 2013, vol. II – 2014, vol. III – 2015, vol. IV – 2016 - Mărturisiri despre Primul Război Mondial: Ioana Dobrean, Nicolae V. Hurubă, Petru Urzică, Emilia Marica Dobrean, Lucreția Checec Urzică.

Dobreanu, Doina; Dobreanu, Vasile, Subcetate-Mureș. Prezentare monografică, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2017, 468 p., pp. 27-38.

Dobreanu, Doina; Dobreanu, Vasile, Subcetate-Mureș. File de monografie, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 1999, 119 p., pp. 22-26.

Dobreanu, Doina; Dobreanu, Vasile, Subcetate. Un secol de istorie în imagini, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2013, 96 p., pp. 8-12

Dobrean, Vasile I., Date centralizate privind Primul Război Mondial din arhiva personală
Sfințnie și vecie. Reflecții la centenarul Marii Uniri. Coordonator Valentin Marica, Editura Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2017, pp. 82-112

EPILOG

NU-L UITAȚI, de Nichita Stănescu

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors între noi întâiul,
Numai că s-a întors puţin mai ostenit
Şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
Lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui şi acum
Poate că-i este sete arzând
Venind până la noi ca un fum,
Deci lăsaţi pentru el să cadă vin pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
şi atunci el va surâde în lume.