Doina Dobreanu - AMINTIRI ȘI EVOCĂRI DIN CAPU-CORBULUI

DOINA DOBREANU

  

AMINTIRI și EVOCĂRI

cu EUGENIA LĂBONȚ

din Capu-Corbului, Harghita

Editura Cezara Codruța Marica
2019

                 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.. 5

Satul, leagăn al veșniciei 5

1.       Amintiri din Capu Corbului 10

Cum i-am cunoscut pe Ilie și Eugenia Lăbonț 10

Locuitorii aceștia de sub brad - niște făpturi de mirare. 15

O familie de tip tradițional 17

Anul școlar 1973-1974, la Corbu. 23

Pe urmele preoților Mihăilă și Ioan Dobrean. 25

Prieteni vechi și noi, la Corbu. 33

După 45 de ani…... 37

Povestea familiei, într-o carte. 39

2.       De vorbă cu Eugenia Lăbonț 41

Despre întemeierea satului Capu-Corbului 41

Bunicii Ioan și Ana Erhan. 47

Părinții Petru și Floarea Blaga. 51

Irina și Mihail Citirigă. 55

Frații și surorile Eugeniei Lăbonț 67

Livia Blaga vs. maica Patricia. 79

Copilăria și tinerețea Eugeniei 85

Viața la Corbu după război 99

„Activități de culturalizare”. 101

Familia Ilie și Eugenia Lăbonț 107

Familia Gavril și Iulia Lăbonț - Pop. 113

Nepoții Silviu și Valentin Lăbonț - Pop. 116

Credință, speranță și iubire. 120

     Primul meu preot: Părintele Alexandru Cojocaru. 120

     Vizite arhierești la Capu Corbului 122

     Întâlnirea cu Arhimandritul Ilie Cleopa. 129

     Întâlnirea cu Ieroschimonahul Paisie Olaru. 133

Oameni cu care ne mândrim

.. 135

3.       Bucuria amintirilor. 138

Preot Stavr. Constantin Catană. 138

   Monahia Patricia Blaga, o vrednicie la ușa monahismului românesc  138

   Smerită închinare. 141

Preot Gheorghe Bogus. 143

    Povestiri despre înaintași 143

Preot Dragoș Cojocar. 152

    Bunicul meu, Viorel Blaga. 152

Preot Dumitru Pântea. 154

    Capu Corbului - O mică oază din Carpați, cu oameni minunați 154

I. Săcăleanu. 159

    Oameni, locuri, fapte… Acești minunați oameni – țăranii 159

Prof. Doina Dobreanu. 162

    Familia Nicolae și Ioana Cotfas din Subcetate 162

Prof. Doru Dobreanu. 164

    Vecinul meu, Ion al Bilului 164

4.       Texte folclorice din Capu-Corbului 168

4.1. Chiuituri la nuntă. 168

4.2. Strigături la joc. 172

4.3. Cântec. 174

5.       Album fotografic. 175

5.1. Din albumul familiei Ilie și Eugenia Lăbonț 175

5.2. Obiecte de port tradițional 185

5.3. Vechi modele de cusătură pentru cămăși 191

EPILOG.. 195

Gânduri bune pentru toți 195

Am scris aceste rânduri

BIBLIOGRAFIE 

Familia Ioan Ierhan la 1900

Surorile Ierhan la 1910

Satul, leagăn al veșniciei

Doina Dobreanu

Nimeni în afară de Lucian Blaga nu a formulat atât de convingător ideea: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. În viziunea lui Blaga, există o armonizare între ritmul vital al satului cu cel cosmic, a cărui durată este eternitatea. Satul natal al lui Blaga, pragul său de lume, creează impresia unui tărâm al veşniciei. Poetul îl redescoperă şi îl prezintă într-o solemnitate ritualică:

„Copilă, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu şi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva”. (Sufletul satului)

Lucian Blaga, care este unul dintre titanii culturii române, a izvorât din „fondul de aur” al gândirii şi culturii populare. În Hronicul și cântecul vârstelor, Blaga mărturisește: „Satul era pentru mine o zonă de minunate interferenţe: aici realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întâlnea cu povestea şi cu mitologia biblică, ce-şi aveau şi ele certitudinile lor.”[1] Iar în discursul de recepție în Academia Română, intitulat „Elogiul satului românesc” (1937), spunea: „Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. […] Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un tot inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.”[2]

Doar în satul originilor sale, al copilăriei, Blaga își regăsește liniştea sufletească. Doar în atmosfera satului patriarhal, al permanenţelor sufleteşti ale neamului, poetul trăieşte plenar sentimentul eternităţii, regăseşte o stare paradisiacă asemănătoare cu fiinţarea inconştientă, de integrare în fire. Şi sentimentele sale sunt descrise cu sinceritate atât în poezii, cât şi în paginile de jurnal. Blaga este poetul vizionar al unei lumi în care satul este un adevărat centru al lumii, spre care tânjeşte de oriunde s-ar afla.

Cântecul obârşiei, una din poeziile închinate satului, ca leagăn al veşniciei, este coloană vertebrală a creaţiei lirice blagiene.

„La obârşie, la izvor

nici o apă nu se-ntoarce,

decât în chip de nor.

La obârşie, la izvor

nici un drum nu se întoarce

decât în chip de dor.

O, drum şi ape, nor şi dor,

ce voi fi, când m-oi întoarce

la obârşie, la izvor?

fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?”

„Prin dor, plecarea în necunoscut nu se pierde, ci se află obârșia – afirmă Marin Bucur. Cântecul redevine cântec și prin el intrăm în ordinea elementelor, ne vărsăm în sânul plaiului, codrului, apelor. Aspirația metafizică a lui Lucian Blaga caută ziua dintâi a nașterii, când s-a făcut lumina și s-a desprins ziua de noapte. Cum apele se întorc metamorfozate în aburul norilor, sufletele noastre se înapoiază în locul de baștină sublimate în dor. Numai cu dorul sufletul se poate întoarce la început și se poate întinde la nesfârșit. Lucian Blaga a tălmăcit acestui sentiment puterea de a se lega de taine și de a ne descoperi nouă taina.” [3]

Satul românesc este spaţiul în care s-au format şi păstrat multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi din timpuri străvechi.

Numeroși sunt scriitorii români care poartă în inimă şi în suflet întregul univers al satului lor natal: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Valentin Marica, Ionel Simota, Liviu Rebreanu, Marin Preda ș.a.

În discursul de recepție la Academia Română, din 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul țăranului român, care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei.

Satele românești, cu biserici, cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și case țărănești, sunt nuclee de viață românească, oglinzi ale sufletului românesc. Cultura satului românesc autentic poate fi păstrată prin legătura dintre generaţii. Dacă până mai ieri tradiția era transmisă pe cale orală, azi tradiția devine și scriere, înregistrată în jurnale, memorii, scrisori, păstrate prin cufere pline cu amintiri și, în cele din urmă, devenite cărți. Tradiția este vocea trecutului și se transmite de la bunici, părinți, bătrânii satului, preoți, dascăli, intelectuali, ca o moștenire de calitate înaltă. Cunoscând-o, ne convingem că aceasta este moștenirea care ne reprezintă și ne definește ca aparținând unui grup, unui popor, unei națiuni.

Încă istoria fiecărui loc se păstrează în memoria bătrânilor și în documentele păstrate ca zestre sufletească în scrinul lor cu amintiri și vechituri. Este și cazul Eugeniei Lăbonț, octogenară din Capu Corbului ! Cu bucurie și vervă povestește, pentru cei curioși și interesați să o asculte, povești și amintiri, bine conservate în memoria ei, despre viața unui șir de generații – Ierhan, Blaga, Lăbonț – trăitoare aici, la munte, unde rădăcinile lor sunt amestecate cu cele ale brazilor. Oamenii de la munte, asemenea celor din satul natal al Eugeniei, au învățat să înfrunte și să îndure nu numai frigul din iernile cumplite, ci și foamea și mizeria din vremurile vitrege, de răstriște. Destinele lor ne vorbesc despre demnitate, omenie, responsabilitate, iubire față de aproapele și față de Dumnezeu.

Tot ceea ce Eugenia Lăbonț a moștenit și a păstrat cu venerație – elemente de port tradițional, fotografii, scrisori, documente și cântece – reprezintă o poartă spre o altă lume, bogată în rosturi esențiale, lumea satului său natal. Ne-am propus să trecem prin această poartă și să întreprindem, împreună, o călătorie de cunoaștere a vieții colectivătății sătești din Capu Corbului și a schimbărilor ei de-a lungul ultimului secol.

Ne străduim să transcriem jurnalul călătoriei noastre în timp în această cărticică, prin poveste, pentru ca cititorii să aibă posibilitatea de a se simți contemporani cu șirul de înaintași care au trăit aici, la Capu Corbului, oameni cu o structură sufletească formată după tiparul ancestral al omului trăitor în vecinătatea codrului și a muntelui. Demersul nostru s-a născut din răspunderea pentru tradiții în fața posterității și din mândria de a ne socoti urmașii unor oameni de înaltă noblețe sufletească, care și-au dobândit sfințenie prin iubire și iertare.

Dacă Veșnicia s-a născut la sat, cum spunea Blaga, trebuie să perpetuăm tradiția, ceea ce presupune să o cunoaștem sau să o facem cunoscută, iar cei tineri trebuie să simtă și să înțeleagă că au nevoie de tradiții pentru a-și conserva esența morală și spirituală, pentru a avea un loc în care să-și păstreze rădăcinile și în care să se întoarcă de fiecare dată. Românii, plecați de mult de acasă în țări ale căror tradiții frumoase nu le simt ca fiind ale lor, se reîntorc acasă de sărbători, mai ales de Paști și de Crăciun, se reîntorc de fapt în tradiție, pentru a ști de unde au plecat și pentru a-și trasa firul drumului în viitor.

Avem și noi convingerea că tradiția va rămâne totdeauna păstrată în esența ei ca parte a Veșniciei care s-a născut la sat. Desigur, asta depinde foarte mult și de cei care studiază satul și tradițiile sale, de cei care iau decizii privind educația și cultura, dar și de toți cei doritori să-și păstreze tradiția, adică identitatea.

Cu convingerea că patrimoniul natural și cultural, local și național, constituie moștenirea pe care fiecare generație o lasă urmașilor, dorim ca strădania noastră materializată în această modestă carte, ce prinde contur în acest an 2019 - proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al satului românesc – să fie un omagiu adus celor trăitori în satul Capu Corbului din comuna Corbu, jud. Harghita.

Aducem mulțumiri tuturor celor care ne-au încurajat și sprijinit, în primul rând celor care ne-au însoțit în călătoria noastră: preot stavr. Constantin Catană (Mănăstirea Văratec; Neamț), preot Gheorghe Bogus (Sinești, Iași), preot Dragoș Cojocar (Bilbor, Harghita), preot Dumitru Pântea (Capu Corbului, Harghita), prof. Doru Dobreanu (Miercurea Ciuc, Harghita).

 

 Eugenia Lăbonț

     Am scris aceste rânduri                            

Când păru-ți va fi la tâmple nins

De anii mulți ai vieții,

Gândul te-a purta ca-n vis

La vremea tinereții.      

            De vei lua această carte

            Din rafturi prăfuite,

            Te vei gândi la ce-a trecut,

            La zile bune, fericite. 

Poate eu voi fi-n mormânt,

Închisă între negre scânduri…

Dar am trăit pe-acest pământ

Și-am scris aceste rânduri. 

            Părinți, moși și strămoși,

            Aflați-i în această carte,

Iar vouă, ai lor urmași frumoși,

Fie-vă pavăză în toate!

1974 Clasa a V-a, Capu Corbului

Prof. diriginte: Doina Dobreanu

Cămașa și tricolorul purtate de Floarea Ierhan la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia (jos)

---

[1] BLAGA HRONICUL, p. 32

[2] Cf. MICU 1967, p. 64

[3] BUCUR 1971, p. 29

.. 197

AMINTIRI DIN ALTE VERI

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții, pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt , în oală de lut, pe masă
Și într-un ștergar de in , pâinea albă, coaptă-n casă.

-Hai, treziți-vă oleacă, ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit , cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă, s-aveți grijă de puiuți!

Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma , când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine, în Fânaț , la adunat,
Eu cu furca înainte, voi din urmă la greblat.

-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!

Să duceți pe șes vițelul, priponiți-l mai departe
De vițeii altora, nu de alta , s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!

Noi ,cu somnul între gene, ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam , apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.

Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau , vrând să ne muște.

Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țâncii de pe vale ,din pârâu, lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.

Iar în firul de pârâu, jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi , cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam , printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.

Plini de mâl, ca niște diavoli, ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.

Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie, la soare,
Și când socotea că-i vremea, zicea: -Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi, lasă!

Nu spunea nimc , sărmana ,ba , când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei... parcă toate-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.

Autor: Liliana Burac (sursa facebook)