Gânduri la sfârșit de septembrie. Pagini de jurnal

Doru Bucur, Toamnă, 2016

            2018, 29 septembrie, sâmbătă
    „Muzica este vinul care umple cupa tăcerii” (Robert Fripp)
 
    E toamnă, în adevăratul sens al cuvântului!
  Sălășuiesc în liniștea cuvântului nerostit. Apelez la magia muzicii. Muzica „dă aripi gândirii, avânt închipuirii, înălțând sufletul către tot ce e bun, drept și frumos.” (Platon)
    Da, e grea singurătatea, dar mai bine comunici cu o carte bună decât cu un om pustiu, searbăd. Și totuși, nu sunt singură. Sunt cu bichonelul meu, Toto, un suflețel blând, prietenos, devotat și cuminte. Îi vorbesc, el mă privește și parcă înțelege. Comunicăm prin privire. Este comunicarea perfectă, se zice, aceea de dincolo de cuvânt... Îi spun că îl iubesc, el își freamătă codița - covrigel pufos. Regret că nu mi-am declarat iubirea nici celor mai apropiate persoane. În relația cu părinții, ne transmiteam acest sentiment prin felul în care îl demonstram, mai presus de afirmații, prin fapte și atitudini, prin zâmbet și blândețe. Cred că e un anume comportament care ține de cultura țărănească tradițională...

            2019, 30 septembrie, luni
    „Noi ne creăm propria realitate. A gândi însemnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator. E cea mai puternică forță din univers. Ca să fim sănătoși și fericiți, nu e nevoie decât să ne construim viața după legea binelui, legea morală – fundament al întregului univers. Orice dezechilibru emoțional aduce, mai devreme sau mai târziu, boala. Ura, mânia, îndoiala, neîncrederea, invidia, gelozia, depresia, frica creează în corp un PH acid, favorabil bolii.(...)
    Gândurile rele ne iau din viață, bucuriile ne dau viață. Avem nevoie de bucurie ca de pâinea zilnică... chiar dacă n-o putem avea decât în imaginație.” (Dumitru-Constantin Dulcan)
 
     Când sunt neliniștită și cu gândul aiurea, nu pot citi....
Gândul mă poartă la Cluj, însoțindu-i imaginar pe nepoții mei, studenți și ei în orașul studenției mele. Parcurg, cu ei, trasee și mie cunoscute, pe care le-am străbătut la pas în urmă cu 50 de ani. Anul acesta, azi se organizează o manifestație de amploare pentru a sărbători 100 de ani de învățământ universitar românesc în limba română. În 1919 se înființase Universitatea „Dacia Superioară”, care va deveni Universitatea „Ferdinand I”, ulterior „Babeș- Bolyai”, cu patru facultăți: Medicină, Științe, Drept, Filologie.
  În 1969, când eram studentă în anul I la Cluj, sărbătoream semicentenarul. Îmi amintesc că am participat la o defilare pe stadion. Studentele din anul I de la UBB eram îmbrăcate în rochițe negre, alb și negru fiind culorile universității. Totul s-a desfășurat în interiorul stadionului, ca situația să fie sub control. A fost o activitate care s-a bifat, fără prea mult entuziasm. Până și bucuria trebuia dozată pentru ca efuziunea și entuziasmul tineresc să fie controlate, să nu se amplifice și să tindă spre revoltă. Am trăit bucuria momentului la distanță, mai ales că acum, după 50 de ani, nepoții mei sunt acolo!

Facultatea de Litere, UBB

     

Colegii mei de grupă, 1969-1973

    

        2020, 30 septembrie, miercuri

   E atmosferă de toamnă rece, cu ploaie. Ca să pot dormi, aprind un foc la miez de noapte. Plouă și azi, încet, monoton. E vreme de stat în casă și de mângâiat sufletul cu ce se poate. Munca este un drog bun. Singurătatea este apăsătoare. Îmi țiuie liniștea în creier, amplificată de gânduri. Suntem în această perioadă de pandemie, fiecare cu singurătatea lui. Ceea ce avem de făcut, pentru a rezista, este să ne întărim în speranță, dragoste și credință.
   De rezultatele recentelor analize medicale va depinde operația de artroplastie de șold. Mă sună Doru, colegul meu de clasă din liceu, să-mi ridice moralul. Ce important este ca cineva să-ți dăruiască din timpul său! Se întâmplă tot mai rar acest lucru... Mult din timpul meu l-am dăruit celor care aveau nevoie. Dăruindu-mă, mă simțeam bine. De mică am învățat să empatizez și să mă bucur de zâmbetele pe care le primeam drept recompensă. Bucurii culegeam de fiecare dată și la școală, când vedeam cum semințele sădite de mine în mintea și sufletul copiilor, încolțesc și rodesc.
    Urmăresc înregistrarea făcută la deschiderea anului universitar la UBB, Cluj-Napoca. Mă impresionează discursul Academicianului Ioan-Aurel Pop, rector al universității în două mandate. Imaginile actuale se amestecă cu cele din amintire, de la deschiderea anului universitar 1969-1970, când eram studentă în anul I. Rector era Profesorul Universitar Ștefan Pascu. Sala de spectacole a Casei de Cultură a Studenților era arhiplină. Se sărbătoreau 50 de ani de la înființarea Universității Daciei Superioare, în 1919.
 

            2021, 30 septembrie, joi
     Lecții importante pentru viață:
„Când ești singur, fii atent la Gânduri!
Când ești cu prietenii, fii atent la Limbă!
Când ești supărat, fii atent la Temperament!
Când ești într-un grup, fii atent la Comportament!
Când ai necazuri, fii atent la Emoții!
Când te binecuvântează Dumnezeu, fii atent la Ego!”
 
   Ultima zi din septembrie este o zi solară, care poartă toate nostalgiile verii. Soarele mă cheamă ademenitor, de la fereastră, afară. Indiferent de vreme, o plimbare este binevenită, spre bucuria companionului meu, Toto.
   Citesc despre Ecaterina Vartic, armeancă, partenera de viață a marelui povestitor Ion Creangă, împreună cu care și-a crescut unicul fiu, după decesul soției sale. Este Tinca, numele prezent în scrierile lui Creangă, cu mult mai tânără decât bădica Creangă, dar bună gospodină și gazdă ospitalieră pentru Mihai Eminescu.
   Repede se face seară. Privesc pe geam cum se stinge lumina solară și întunericul învăluie pământul până la orizont. Gândul mă duce în mica copilărie, când întunericul îmi părea înfricoșător. Satul nu era electrificat. Doar luminițe plăpânde marcau, ici-colo, ferestrele mici ale caselor. Lampa și felinarul erau la mare cinste atunci. Când bezna punea stăpânire peste sat și fereastra, care ziua ne lumina încăperea, devenea opacă, mama aprindea lampa pusă în perete. Lumina crepusculară a înserării îmi trezește nostalgii. Amân aprinderea becului electric, să nu risipesc vraja momentului.

             2022, 30 septembrie, vineri
    „Să nu crezi nicio clipă că ți-ai irosit viața. Nu vei ști niciodată destinele pe care le-ai atins, ușile pe care le-ai deschis, mângâierea pe care ai oferit-o. O bunătate negândită, un cuvânt, un zâmbet poate că au schimbat o viață pentru totdeauna. Un lucru bun nu se pierde niciodată.” (Charlotte Gray)
 
   Melancolice sunt zilele de toamnă, mai ales cea de azi. A plouat aseară, a plouat în timpul nopții, e înnorat, fără speranța de a vedea azi soarele. Un foc este necesar, îmi încălzește mădularele durute și sufletul. Doar gândul că mișcarea și aerul curat îmi fac bine, mă îndeamnă să ies din confortul casei. Ca prin minune, cerul se limpezește și se arată soarele, care  se cam joacă de-a v-ați ascunselea printre pomii din curte, care își păstrează încă podoaba de frunze.
   Doresc La mulți ani!, pentru mâine, de ziua vârstnicilor, celor prea puțin luați în seamă de cei în mijlocul cărora trăim, de cei cărora le-am deschis o ușă pentru ca azi să se simtă fericiți, mulțumiți, împliniți. „Ține minte, îmi trimite cineva un mesaj, indiferent de vârstă, atâta ești căutat cât poți fi de folos. Nimeni nu te caută, dacă nu ai ceva de oferit.” Am constatat de mult timp asta, dar voi face tot posibilul să pot oferi în continuare câte ceva, măcar un zâmbet sau o vorbă bună celor întâlniți în cale, sau un mesaj pozitiv, încurajator, prin postările pe media.
 

            2023, 29 septembrie, vineri

 „Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea.” (Lev Tolstoi)
 

  E o zi frumoasă, după o noapte cu lună plină, în poziția cea mai apropiată de pământ. Începi ziua cu bună dispoziție când primești îmbrățișarea matinală a soarelui binefăcător, când toată natura zâmbește, când simți bucuria tuturor vietăților din jur, înviorate după zgribuleala din zori, când termometrul arăta 2 grade C. E bine și frumos, dar ce binevenită ar fi o ploaie pentru pământul uscat beton!
  Mă simt în putere să pot alterna munca cu relaxarea. În vremea de repaus, urmăresc niște emisiuni tv. În interviul din 2011, transmis în emisiunea „Înapoi la argument”, profesorul orădean de filosofie, Mihai Maci, vorbește despre cartea „Platon și Aristotel în filosofia românească”, autori: Mihai și Daniela Maci. Cunoașterea acestor filosofi a fost deformată în perioada comunistă, spune. Filosofia, care a devenit inutilă în învățământul românesc actual, ar fi bine studiată din necesitatea de a învăța să gândim critic și prevăzător.

            2024, 29 septembrie, duminică

   „Nietzsche m-a învățat o lecție fundamentală a vieții: AMOR FATI, iubirea propriului destin: indiferent de destinul tău, indiferent de ce se întâmplă, trebuie să-ți spui: „De asta am nevoie”. Chiar dacă totul pare să meargă prost, abordați fiecare situație ca și cum ar fi o oportunitate, o provocare care trebuie întâmpinată cu dragoste și nu cu descurajare. Puterea de a înfrunta momentele dificile se află deja în voi. Fiecare dezastru pe care îl depășești devine o îmbunătățire a caracterului tău, a staturii și a vieții tale. Ce privilegiu incredibil!

   Uitându-te în urmă, la trecutul tău, îți vei da seama că acele momente care păreau mari eșecuri, urmate de haos, au fost de fapt cele care ți-au modelat viața actuală. Nu vi se poate întâmpla nimic care să nu aibă o latură pozitivă. În acele momente de criză, forța ta interioară iese la iveală.” (Joseph Campbell)

   Urmărindu-mi încercările la care m-a provocat viața, sunt de acord cu interpretarea expresiei „amor fati”. Caracterul se modelează numai în vârtejul marilor încercări ale vieții.

  M-am odihnit bine în timpul nopții, deși în reprize. E deja lumină la fereastră când mă scol, o lumină pâclie. Ieri era vară, azi e toamnă! Cerul este mohorât și trist. Totul e în nemișcare. Și păsările stau pitite prin tufișuri, uimite sau speriate de schimbarea bruscă a vremii, sau poate o presimt. Cine știe cu ce daruri neînțelese de noi, oamenii, sunt create necuvâtătarele? Văd pe fereastră cum frunzișul clematisului se înfioară când o boare coboară dinspre munte. Încă mai înfloresc trandafirii, sunt la apogeu florile mov și crăițele, încep să se deschidă ultimele flori de toamnă, tufănelele mele roz, mai repede decât în anii precedenți. Merele dolofane, mai puține decât anul trecut, așteaptă a fi culese. Începe să plouă mărunt și liniștit, ploaie monotonă de toamnă.

  E zi favorabilă pentru citit, ascultat liturghii și emisiuni culturale ...

  Citesc despre Albert Einstein... Mersul pe jos îi dădea o liniște aparte, iar el spunea că cele mai bune soluții îi veneau atunci când își lăsa mintea să zboare în pașii măsurați ai plimbării. Alegerea lui era și practică, dar și un mod de a rămâne fidel unui stil de viață simplu – adevărată stare de echilibru....

             2025, 29 septembrie, luni

  „Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților.(...) Satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. (...)

  A trăi la sat însemnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” (Lucian Blaga, „Elogiul satului românesc”)

  Ultima duminică a lunii septembrie este ZIUA SATULUI ROMÂNESC (conform Legii 44/2020).

  E o zi tristă. Cerul lăcrimează. Abia după orele amiezii, o geană din lumina soarelui ajunge și la fereastra mea, ca o străfulgerare.

 Urmăresc transmisiunea televizată de la Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj, unde are loc Sfânta Liturghie și Prohodul Cardinalului Lucian Mureșan. Este un moment de importanță istorică. Prezența președintelui României, a Ministrului Secretar de Stat pentru Culte, a autorităților statului reprezintă o recunoaștere și un angajament ca cele petrecute – desființarea Bisericii Greco-Catolice – să nu se repete. Președintele Nicușor Dan elogiază personalitatea Cardinalului Lucian Mureșan (un model pentru niște valori) și rolul pe care l-a avut Biserica și comunitatea greco-catolică în istoria României. „Prin Cardinalul Lucian Mureșan, care a dovedit măreția și generozitatea sufletelor mari, închidem o pagină de istorie și deschidem o moștenire valoroasă”. (Ciprian Olinici, Ministru Secretar de Stat pentru Culte)

   Nu pot uita entuziasmul cu care ne vorbea profesorul IOSIF PERVAIN, la cursul de Literatură Română, în anul I, la Facultatea de Filologie a universității clujene, despre Școala Ardeleană: La Blaj s-a pus fundament învățământului în limba română; aici s-a născut conștiința unității de origine a românilor de pretutindeni, care a stat la baza creării Statului Național Român, a României Mari.

  În acei ani, când Biserica Greco-Catolică era interzisă, profesorul nu avea libertatea să spună studenților că Școala Ardeleană se născuse în sânul acestei biserici. Entuziasm, admirație, respect, recunoștință, durere și revoltă, toate se întrepătrundeau în tonul discursului academic al profesorului Pervain, „cel din urmă corifeu al Șclii Ardelene” (Mircea Popa).

Profesorul Iosif Pervain (1915-1982)

Fie în veci amintirea sa plină de har!

       

 

PAGINI DE JURNAL

Melancolii de septembrie

 

Tatălui meu

 

La fiecare 20 septembrie ne amintim de tata, AUREL DOBREAN (1924-1995), cu drag și recunoștință. Câte amintiri frumoase păstrăm! Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumina Lui!

 

2018, 20 septembrie

„Să trăiești frumos într-o lume urâtă e o ARTĂ de care puțini au parte.”

 

E o zi minunată de toamnă, cu soare energizant. Amintirea tatălui meu, născut în preajmă de echinocțiu, îmi insuflă puterea de a muta munții din loc. Consacru ziua curățeniei. Scot afară, pentru aerisire, covoare, cuverturi, așternuturi și, odată cu ele, aduc soarele în casă.

Ziua de azi e frumoasă ca sufletul lui. Câtă bucurie de viață găzduia și emana sufletul lui! Avea un optimism molipsitor. În prezența lui te simțeai în siguranță, ocrotit. Găsea rezolvare la orice problemă. Era curajos și încrezător în forța binelui și nu se lamenta niciodată pentru nimic. Părea neînfricat. Frică, de ce? Doar de Dumnezeu, dar cu El era în relație bună, din moment ce în tata sălășuia binele. Era puternic, părea sănătos, invulnerabil. Se hrănea sănătos, cu alimente produse în gospodăria familiei. Medicamentele lui erau hrana.

Tata era un om fericit pentru că nu avea pretenții mari și se mulțumea cu ce și cât aveam. Era fericit cu familia lui, era fericit pentru rodul muncii sale cinstite, era fericit când putea întinde o mână de ajutor. Totul făcea cu plăcere, implicare, dăruire. Am învățat de la părinții și bunicii mei să mă bucur pentru lucruri simple și să exclam că sunt fericită, ceea ce stârnește stupoare celor ce mă aud, celor care cred că fericirea este o himeră: „Pentru atât?” Da, pentru atât, dacă sufletul îmi inundă de bucurie plenară!

Uneori eram nemulțumită din cauza discrepanței dintre munca depusă în gospodăria noastră, practicând o agricultură de subzistență, și recoltele obținute.  Tata, mereu mulțumit și încrezător în anul următor, îmi replica: „Nu avem ce mânca? Ce nu ne ajunge?” Eu eram la vârsta „marilor aspirații”, dar tata și oameni ca el, care trăiau simplu, bazându-se doar pe forțele proprii în a se confrunta cu îndărătnicia naturii atotputernice și capricioase și cu pământul slab roditor al zonei de munte, îndemnau prin exemplul lor la cumpătare. „Draga moșului, îmi spunea unchiul Petru, preotul, fratele bunicului meu Vasile, noi avem prea mult...” Oare ce le prisosește, mă întrebam eu, știind cât de modest trăiau. Acum, trecând prin viață și privind în jur, constat cât de multe lucruri îmi prisosesc!

Tata iubea să-și aniverseze ziua de naștere. Un miel era menit din primăvară a fi scarificat la această dată, când devenise deja un cârlan cu carne fragedă, care devenea o friptură foarte gustoasă, pregătită cu multă pricepere de părinți în cuptorul din curte, în care mama cocea 7-8 pâini în fiecare sâmbătă, pentru o săptămână. Era poftită la masa sărbătorească familia lărgită.

Ultima aniversare, a șaptezecea, a petrecut-o în Spitalul Județean Mureș... cu demnitate și speranță...

Dragii de ei! Câtă bucurie trăiesc amintindu-mi de părinți, bunici, neamuri, consăteni! Sunt amintiri frumoase și benefice fiindcă îmi insuflă curajul și puterea de a merge mai departe cu demnitate. Mă hrănesc din seva rădăcinilor mele – familia în care am crescut și m-am format. Sunt singură, dar nu mă simt ca o frunză în vânt, fiindcă bunicii , părinții, toți cei plecați trăiesc în mine.

 

2019, 20 septembrie

„Iubirea e făcută pentru cei umili, căci cei mândri nu pot iubi niciodată” (Liviu Rebreanu)

 

Azi, în ziua de naștere a tatălui meu, el îmi zâmbește din lumea de Dincolo, iar eu retrăiesc amintiri frumoase. Persoanele speciale sunt ca stelele. Tata este una din ele care continuă să strălucească în inima mea.

Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit în această dimineață! Dăruiește sănătate și putere de muncă celor de Jos, iar celor din Slava Ta, odihnă veșnică și iertare de păcate!

După o noapte friguroasă, a ieșit din nou soarele, încercând să atenueze din efectele vântului rece de toamnă, care ia cu el în zbor frunzele îngălbenite ale pomilor. Ei, dar nimic nu mă împiedică să ies din casă. Toto, cățelul meu, este mereu dispus să mă acompanieze oriunde. O plimbare este binevenită, măcar întâlnim pe cineva să-i dăm binețe. O zi reușită însemnă să faci ceva pentru tine, pentru alții și pentru un om pe care îl întâlnești, să- i vorbești politicos și să-l încurajezi măcar printr-un zâmbet.

Pe fratele meu îl găsesc la biblioteca liceului, unde ajustează conexiunea la internet. E o bună ocazie de a mă informa cu ce noutăți s-a îmbogățit fondul de carte. Împrumut două cărți din cele recent înregistrate: „Duminica orbului”, de Cezar Petrescu și „America”, de Franz Kafka, apărute în colecția „Carte pentru toți”, în același format cu „Biblioteca pentru toți”, de altădată, patronată de Mihail Șora.

Se lasă frigul spre seară... Va bruma. Tai câțiva trandafiri și niște cârciumărese din grădină, să nu le prindă înghețul. Încerc să protejez tufănelele care încă nu s-au deschis.

Toamna a venit în grădină și în sufletul meu...

 

2020, 20 septembrie

„ Treci pe la mine într-o bună zi,

Că seara nu-s cu sufletul pe-acasă...

Ne-om așeza pe prispă de-i veni

Sau dacă vrei ne-om așeza la masă...

     Ți-oi da dulceață de gutui cu nuci

     Și apă proaspătă de la fântână,

     Nu te gândi că n-ai ce să-mi aduci.

     Mi-ar fi destul numai o vorbă bună.

Ziua îmi intră-n voie că-i vicleană

Și mă dezmiardă cu miresme coapte,

Dar noaptea, o aud cum mă bestemă

Cu stropi de ploi în geam și frunze moarte.” (Liliana Burac)

 

E Duminică! Urmăresc Liturghiile la televizor. Mă rog pentru pacea lumii și ocrotirea României... 

Pe Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ție-ți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeul nostru! Doamne, Dumnezeul nostru, pomenește-i pe toți cei adormiți în Împărăția Ta! Apără-ne, Doamne, cu harul tău, auzi-ne și ne miluiește! Dă-ne o inimă curată și o minte luminată!

Azi tata ar fi împlinit 96 de ani...

Încă o zi singură. Trec printr-o perioadă de incertitudini, în care îmi construiesc speranțe. Urmează să fac o călătorie, însoțită de fratele și nepotul meu Dănuț, la Spitalul CLINICCO Brașov, unde sunt programată pentru a-l întâlni pe domnul doctor Balint Andor, în vederea unei eventuale operații de artroplastie de șold... Va începe o nouă etapă în viața mea, cu încercări neimaginate.

Dar, până atunci, să mă bucur de această zi minunată!

 

2021, 20 septembrie

„A face ceea ce îți place înseamnă libertate. A-ți plăcea ceea ce faci înseamnă fericire. ” (Frank Tyger)

 

Sunt zile răcoroase de toamnă, dar norii ne protejează de îngheț în timpul nopții, când temperatura coboară până aproape de zero grade. Ne obișnuim, încet-încet, să ne îmbrăcăm mai gros și să ne împrietenim cu focul, indispensabil.

Suntem înfricoșați din cauza noului val de epidemie sarcov-2, delta, dar nunțile anunțate au loc, evenimente de care mă bucur de la distanță, apreciind tinerețea și entuziasmul mirilor, speranța lor în bine.

Gândul mă duce la tata, la ambianța casei părintești și rememorez amintiri dragi. Îl văd pe tata în ipostaze diferite, muncind în gospodărie și pe câmp, în timp ce era și angajat la stat . Salarul lui , deși foarte mic, era un venit sigur lunar, necesar pentru școlarizarea noastră. Gospodăria cerea multă muncă, la care era antrenată întreaga familie, dar asigura subzistența noastră de zi cu zi. Părinții mei nu s-au odihnit niciodată opt ore, cred. Vara se sculau în zori, iar înserarea ne găsea adesea pe câmp.

Aprind o lumânare în amintirea bunilor mei părinți, rugându-l pe Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Discuția avută cu tatăl meu la sfârșitul anului I de facultate, în Grădina Botanică din Cluj, a fost importantă în formarea mea ca om. Tata, prin atitudinea lui hotărâtă, mi-a transmis ceva din forța caracterului său, din intransigența în fața provocărilor vieții. Mulțumesc, Tată!

 

2022, 20 septembrie

„Bătrânețea începe cu toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” ( Octavian Paler)

 

Bătrânețea începe cu toamna... când vremea este nestatornică, cu schimbări de presiune, de temperatură, cu soare și nori, cu soare și ploaie într-o permanentă hârjoană, cu tulburări atmosferice care stârnesc tot felul de dureri și afecțiuni mocnite. Așteaptă doar un zvâc pentru a o lua razna, pentru a se acutiza, schimbând tonalitatea scâncetului mut în țipete stridente. Neputințele trupului istovit vin doar să potențeze melancoliile, dorurile și angoasele spiritului.

Printre norii groși, soarele se furișează din când în când, trimițându-ne fugare raze de speranță. Din confruntarea aceasta celestă, învingătoare se dovedește a fi, după-amiaza, ploaia, în averse monotone și agasante.

Nu rezist tentației de a merge în vizită la fratele și nepotul meu, aflat în ultimele zile de vacanță. Ce poate fi mai plăcut decât să povestim, să evocăm nostalgice amintiri cu tata, pe care fiul său și nepotul meu, Dănuț, nu l-a cunoscut! Fie-le veșnică amintirea dragilor noștri  părinți!

 

2023, 20 septembrie

„Există două lucruri cele mai importante în viață: sănătatea și liniștea. Sănătatea este starea de bine a corpului, liniștea este starea de bine a sufletului.”

 

Adevăr spune Andrei Pleșu, vorbind „Despre frumusețea uitată a vieții.” E important să găsim în fiecare zi argumente să mă bucur. Sunt aspecte, lucruri, fapte, activități care par simple, banale, firești, dar ele pot fi motiv de bucurie: dormim bine, ne trezim dimineața, ne putem ridica din pat, vedem, auzim, putem merge, ne putem îngriji, gospodări, primim în dar încă o zi în care să comunicăm cu cei dragi, încă o toamnă...

O emisiune tv, o carte, o frază care cuprinde un crâmpei de gând al unui înțelept, izvorâte din experiența vieții, o cugetare care mă conduce spre analogii cu propriile-mi experiențe, trăiri, întâlnirile aproape ritualice cu fratele meu, plimbările cu Toto prin sat – ocazii de conectare cu natura și comunitatea - sunt „mirodenii subtile” (Pleșu), „cu efect anesteziant” pentru durerile fizice și sufletești.

Da, se poate trăi frumos... și bine!

Aprind o lumânare pentru tata... pentru toți cei dragi plecați în lumea fără cuvânt, în amintiri... Dumnezeu să vă odihnească în pace!

 

2024, 20 septembrie

„Rareori întâlnim oameni simpli. Le vezi lumina, le simți puritatea sufletului privirea limpede. E ca și cum o breșă se deschide, în sfârșit, în zidul compact care ne desparte.” (Le Clézio, „L’inconnu sur la terre”)

 

Gândul mă duce la părinții și bunicii mei, la copilul meu... Ei, oameni simpli, purtau pe chip acea lumină, o puritate în suflet și o limpezime profundă în privirea lor. Le simt încă prezența prin amintirile care îmi sunt atât de prezente.

E toamnă iar... și iar... parcă tot mai des! Privesc razele de soare cu speranța că cineva va coborî pe ele, pentru a-mi aduce vești din Cer...

Notez frânturi de gând în jurnalul meu. A scrie e o terapie. A scrie înseamnă a-mi vorbi, a surâde și a suferi în liniște. Am început să scriu în jurnalul personal când nepoții mei își pregăteau aripile de zbor, știind că trebuie să mă împrietenesc cu însingurarea, cu neputințele, cu tăcerea.  Începea, și pentru mine, și pentru ei, o nouă etapă de viață: pentru ei una de zbor, de ascensiune, pentru mine, cea finală.

Tata ar fi împlinit azi 100 de ani... Din 1995 ne zâmbește dintr-o stea, dar îl simt foarte aproape. Dumnezeu să vă odihnească în pace, dragii mei dragi!

Trece pe la mine fratele meu, în drum spre Cluj, să trimit îmbrățișarea și gândul meu bun, prin el, nepoților mei.

 

2025, 20 septembrie

„Dacă urli, te aud toți. Dacă șoptești, te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în liniște, te aude doar cine te iubește. ” (M. Gandhi)

 

În singurătatea mea, nu pot decât să tac. Mă aude cel ce mă iubește și acela e Toto, bichonelul meu alb, pufos, cu ochii ca două măsline. Comunicarea noastră se realizează, adesea, la nivelul gândurilor și a simțurilor. „Te iubesc, Toto! Mult te iubesc!” Mă privește fix, fără să clipească, uneori se linge pe bot, parcă ar vrea să spună și el ceva, și își freamătă codița – palmier. „ Și eu te iubesc”, pare să-mi spună. Iubirea lui este cea mai sinceră, cea mai liniștitoare. Îți mulțumesc, dragule, pentru prietenia și aecțiunea ta!

În singurătate îl omagiez pe tata, de ziua lui de naștere. Mi-e dor de el... și de mama, de toți care nu mai sunt! Am avut părinți iubitori, responsabili, jertfelnici.  Dumnezeu să-i odihnească în pace ! Au trecut 30 de ani de la plecarea lui, dar a rămas prezent în amintirile noastre.

 Dimineața e cețoasă, dar imediat ce soarele blând de toamnă o risipește, pornim în drumeție, cu scopul de a ajunge la fratele meu, să-i dau, de ziua tatei, o îmbrățișare. Ce bine, reconfortant și liniștitor este până ne mai avem unul pe celălalt!

E vreme frumoasă! Caut pretexte de a sta mai mult în curte, să simt adierea vântului blând al înserării și mângâierea razelor piezișe ale soarelui la apus, care colorează  cerul în nuanțe sângerii, anunțând zile călduroase.

Concertele din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, transmise la TVR  mi-au oferit multă bucurie în aceste zile de toamnă. În seara aceasta, concertul televizat este susținut de Orchestra Națională a Franței, condusă de Cristian Măcelaru.

 

2026, 20 septembrie

„Cei mai frumoși oameni sunt simpli, fiindcă simplitatea nu strigă, ci luminează.”

 

Dintre cei mai bogați, liniștiți, înțelepți, curați sufletește liberi și frumoși oameni au fost și părinții mei, dragii de ei! Simplitatea, bunătatea, sinceritatea le-au înnobilat caracterul, viața. Au fost primele mele modele de viață care mi-au marcat devenirea. Iubirea ne-a ținut și ne ține aproape dincolo de moartea lor prin noianul de amintiri pe care le păstrăm.

Îi regăsesc pe tata nu doar în amintiri, ci și în prezența fratelui meu; de aceea întâlnirile cu el îmi sunt atât de necesare. Una din cele două plimbări din programul zilnic au ca țintă casa părintească, unde îl găsesc pe el. Anul acesta, în ciuda secetei, merii se înclină până la pământ, împovărați de fructe. Am în grădina mea rod bogat de mere aurii, dar nu pot învinge tentația de a lua un măr din cele oferite de mărul cel bătrân plantat de tata, când aveam zece ani, măr care mă întâmpină imediat ce pătrund în curtea casei părintești. Este prinosul dăruit în amintirea părinților noștri.

„De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,

Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,

Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,

Sunt curcubeu, pe bolta cea senină”

 💖💖💖

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.htm

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

La Mărineşti, pe Filpea - comuna Subcetate, Harghita

Text publicat în cartea

Doinei Dobreanu, SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

Mărineştii, unde s-a sădit în urmă cu două secole puternicul arbore genealogic al Popenilor, este un cătun situat în partea estică a satului Filpea. Legenda spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au venit dinspre Transilvania, traversând Munţii Gurghiului călare pe caii lor purtând potcoavele invers.

Din tulpina viguroasă a Marinei şi a lui Iacobuţ Pop au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob şi care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Bunicul meu matern se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei.

La Mărineşti s-a născut şi mama. Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale - amintesc de pulsul vieţii de acum optzeci de ani în acel loc rămas aproape pustiu când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

 Popas în grădina bunicilor mei , în raiul amintirilor, în 2005

Peisajele multidimensionare sunt aici magnifice fiindcă priveliştile dezvăluie de pe această culme, de altfel strategică, o bună parte din comuna Sărmaş, în partea de răsărit, risipită pe dealurile ce coboară din Munţii Giurgeului până la Poiana Văii Mureşului, precum şi câteva aşezări dinsusul râului, până la mari depărtări. Cu toată frumuseţea acestui picior de plai, aici viaţa a fost întotdeauna aspră, nu numai din cauza lipsei de apă şi a săbăticiunilor care şi-au apropiat habitatul de cel al oamenilor, ci şi pentru că acest cătun, ca şi altele, la fel de izolate, a rămas până astăzi neelectrificat.

Apa potabilă se aducea cu butoiul transportat cu căruţa de la izvorul cel mare de la Barşon, situat la distanţă de 3 km. Vara, animalele erau adăpate cu apă de ploaie colectată în iazuri, iar pe vreme de secetă sau iarna, erau duse până la Pârâul Ţiganilor, la distanţă de 2 km.

În cătunul izolat numit Mărineşti, locuitorii îşi ridicaseră clopotniţă, în preajma mormintelor familiei lor, clopotniţă care a dăinuit o oarecare vreme. Prin ding! - dangul! clopotului vestind miezul zilei şi vecernia, zilele de sărbătoare şi trecerea în eternitate, creştinii de la Mărineşti îşi armonizau existenţa cu cei din cătunele învecinate, cu întreaga lume creştină în fond, permanentizând legătura cu Dumnezeu.

La fel ca la Mărineşti, s-a înălţat clopotniţă şi în Padină. Se spune că în timpul Primului Război Mondial, când şi locuitorii din aceste cătune izolate au fost obligaţi să plece în refugiu, au luat cu ei şi clopotele de la clopotniţe.

Cei care au rămas să trăiască la Mărineşti, tot mai puţini în vremurile din urmă, au ajuns la un moment dat să coabiteze cu jivinele pădurii: căprioare, porci mistreţi şi urşi, sălbăticiunile fiind mai mult ocrotite de lege decât omul… Ziua, locuitorii aceştia de la margine de pădure munceau pe câmp, iar noaptea îşi păzeau culturile şi gospodăriile făcând focuri ici şi acolo. La un moment dat, prin anii ’80, ursoaica şi cei doi pui ai ei le deveniseră prezenţe obişnuite. Fiecare gospodărie era cercetată şi jefuită de ursoaică, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Unii îşi făcuseră la intrarea în adăpostul animalelor uşi de fier, alţii, poduri umblătoare din scândură, pe care erau bătute cuiele cu vârful în exterior, spre a o obliga pe vicleană să se îndepărteze. Când ursoaica era surprinsă în apropierea vreunei gospodării, se încerca a o speria cu strigăte, zgomote puternice, torţe, dar ea se familiarizase cu toate aceste tertipuri umane şi părea nepăsătoare, jucându-se cu oamenii de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea. Se îndepărta puţin şi supraveghea cu detaşare, cu răbdare şi calm ce se întâmplă, aşteptând momentul prielnic pentru atacul următor.

Iacob Pop povestea că într-o noapte, trezit de cotcodăcitul cloştelor care îşi ocroteau puii în coteţele mobile aşezate în faţa casei, crezând că dihorul era cel care le dădea târcoale, ieşi grabnic afară, strigând ca să-l sperie, dar ursoaica, ridicată în două picioare, îl prinse de mână şi-i rânji în faţă. Zadarnic a încercat bietul om să strige! Îi pierise glasul… Şi nici în următoarele trei zile nu a mai putut rosti vreun cuvânt.

Un vecin de-al lui, văzând pe înserate că ursul, ridicat pe labele din spate, smulge cu labele din faţă un snop din clăiţă, asemenea unei fiinţe bipede, şi că pleacă cu snopul „subsuoară”, se apropie întrucâtva de el şi-l dojeni:

- Mă’, unde duci snopul?... Nu ţi-i ruşine?

Şi ursul lăsă snopul jos şi plecă, ruşinat parcă de fapta sa.

Unui alt vecin, ursul a încercat să-i ia un sac de cartofi de pe câmp. Bietul om nu reuşise până la lăsarea serii să ducă acasă sacii plini cu cartofi şi nici nu apucase să-i lege la gură. Ursul veni noaptea şi încercă să ia unul din saci, aşa cum proceda cu snopii… Dimineaţa, gospodarul a găsit toţi sacii goi şi cartofii răsfiraţi pe ogor. Cu astă trebuşoară îşi petrecuse ursul, înciudat şi perseverent, o bună parte din noapte!

De pomină a rămas şi păţania cu ursul povestită de Mitru Anii Bleojului. Îl surprinse pe urs noaptea în bătătură - oare a câtea oră?! –, în vreme ce se ospăta cu unul dintre mieii săi. Necăjit, omul se apropie de urs, cu felinarul în mână, şi-l dojeni cu blândeţe, parcă să nu-l supere:

- Dragă, dragă, numai la mine vii? Numai eu să te ţin? N-ai unde mere airea (în altă parte)?

Mare a fost bucuria bieţilor filpeni când au aflat că ursoaica nărăvaşă, căreia nu îndrăznea nimeni să-i facă de petrecanie, fusese lovită de tren!

Dacă unii dintre filpeni s-au risipit în lume, cei rămaşi au acceptat viaţa austeră, privaţi fiind mulţi dintre ei, chiar şi la începutul acestui mileniu, de electricitate, convieţuind cu sălbătăciunile şi drămuind apa.

Au fost şi au rămas foarte uniţi, prietenoşi, cu un dezvoltat simţ al întrajutorării. Au fost împreună mereu, la necaz şi la petrecere, la botezuri, la nunţi şi la înmormântări. În vremurile de restrişte, cei oropsiţi de soartă erau ajutaţi de ceilalţi chiar cu alimente, din puţinul agonisit cu multă osteneală din munca pământului, prin aşa-numita clacă de bucate.

Filpenii au fost şi sunt oameni destoinici, harnici, semeţi, inimoşi şi cu o structură morală aparte.

Cele şapte - opt generaţii care s-au succedat la Mărineşti s-au zbătut aprig pentru subzistenţă, muncind cu zel şi cu îndârjire an de an pământul arid.

Având curajul desprinderii definitive de familie şi de locul natal, majoritatea au plecat în lumea largă cu speranţa într-o viaţă mai umană, încercând să-şi învingă clipă de clipă dorul de cei dragi rămaşi acasă.

Astăzi, cei mai mulţi dintre urmaşii Marinei Pop nu se mai află la Mărineşti, ci risipiţi pretutindeni în ţară şi în lume, din California la Vladivostok…

 

Școala primară din satul Filpea

La hramul Bisericii din satul Filpea, în 2005

 Foto Doina Dobreanu

2005- 2006

 💖💖💖

Mi-au povestit despre Mărinești:

MAMA Ioana Dobrean, născută Pop

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/04/bunica-mea-ana-pop-1885-1957-in-memoriam.html

Finica și Iacob Pop, trăitori cânva la Mărinești:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/ioana-finica-pop-mester-artizan-din.html

Cămașă din satul Filpea:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/09/arta-si-magie-pe-o-camasa-traditionala.html

Cosmina -Marcela Oltean- De la motivele iei la bijuterii contemporane: O nouă colecție Alla Handmade

    Tradiția românească poate fi purtată nu doar în zile de sărbătoare, ci și în fiecare zi, reinterpretată într-o formă contemporană. Este ideea din spatele celei mai recente colecții de bijuterii semnate Alla Handmade, o serie de cercei realizați manual de Diana Popa și inspirați de motivele decorative întâlnite în cusăturile populare românești.
    Colecția, prezentată recent și în emisiunea TV Neatza, pornește de la unul dintre cele mai recognoscibile elemente ale patrimoniului tradițional românesc: ia. Motivele geometrice, cromatica și ritmul broderiilor sunt reinterpretate în lut polimeric, transformând detalii inspirate din portul popular în accesorii contemporane, ușor de purtat.
„Colecția mea de cercei tradiționali este inspirată din iubire pentru folclorul românesc, pentru tot ce înseamnă tradiție, autenticitate.”

    Broderia, transpusă în lut
    Roșul, negrul, albul și bejul – culori întâlnite frecvent în costumele populare românești – formează baza cromatică a colecției. Motivele geometrice trimit la cusăturile în cruce de pe ii și ștergare, însă materialul și tehnica le duc într-o zonă cu totul nouă.
    Fiecare model este construit din mici puncte de lut polimeric, aplicate și decorate manual pentru a reproduce vizual aspectul unei broderii. Rezultatul este o bijuterie care păstrează ceva din ritmul și precizia cusăturilor tradiționale, fără să fie o simplă reproducere a acestora.
    „Fiecare pereche este modelată și decorată manual, punct cu punct, pentru a reda farmecul broderiei autentice într-o bijuterie contemporană”, explică Diana Popa. Astfel, cerceii Alla Handmade devin o punte între două lumi: patrimoniul decorativ românesc și estetica accesoriului contemporan.
    În spatele colecției se află o inspirație profund personală. Pentru Diana Popa, motivele tradiționale nu sunt doar elemente decorative, ci fac parte dintr-un univers familiar, legat de copilărie și memoria locului. „Inspirația mi-a venit din pasiunea mea pentru autentic, tradițional românesc, de acasă, de pe prispa bunicilor, din toată această moștenire tradițională pe care o avem noi, românii.”
    Cărțile cu modele de cusut, iile tradiționale și folclorul au devenit surse de inspirație pentru o colecție care nu își propune să păstreze tradiția într-o formă rigidă, ci să o aducă mai aproape de prezent. De aici și versatilitatea bijuteriilor. Un astfel de accesoriu poate însoți o ie tradițională, o cămașă din in sau o rochie albă simplă, dar poate fi integrat la fel de bine într-o ținută casual sau într-un outfit pentru un eveniment cu tematică românească.

    Vara aduce fructe, mare și culoare
    Noua colecție Alla Handmade nu se oprește însă la motivele tradiționale. Vara aceasta, universul bijuteriilor se extinde către natură, vacanță și atmosfera mediteraneană.
    Printre modelele căutate se numără cerceii inspirați de lămâi, portocale, scoici și stele de mare, accesorii care evocă marea, zilele însorite și vacanțele de vară. Lor li se alătură modelele cu zmeură, mure, cireșe și căpșuni, potrivite pentru festivaluri, escapade de vacanță sau pur și simplu pentru o ținută de vară în care accesoriul devine punctul de atracție.
    Și paleta cromatică se schimbă odată cu sezonul: turquoise, coral, albastru marin, bej nisipiu, verde și galben aduc în colecție culori inspirate de mare, fructe, natură și lumina verii.
    „Vara aceasta cele mai căutate modele sunt cele inspirate din natură, cu tematică mediteraneană – lămâi, portocale, scoici, stele de mare – perfecte pentru vacanță, dar și modelele cu fructe.”

    Bijuteria ca accent al unei ținute
    Fie că vorbim despre motive inspirate din ia românească sau despre mici fructe, scoici și simboluri ale verii, bijuteriile Alla Handmade au în comun aceeași idee: obiectul lucrat manual poate deveni un element care personalizează o ținută.
    Cerceii pot fi purtați de zi cu zi, la o ținută simplă sau office, cu rochii vaporoase din in sau bumbac ori la evenimente mai speciale. În fiecare dintre aceste contexte, accesoriul poate deveni piesa centrală a ținutei.
    „Indiferent de stil, sunt creați pentru a adăuga autenticitate și un strop de culoare oricărei ținute”, spune Diana.
    De la geometria cusăturilor de pe ie la culorile mării și formele fructelor de vară, noua colecție Alla Handmade vorbește despre aceeași bucurie a lucrului făcut cu mâna. Despre tradiție reinterpretată, despre culoare și despre obiecte mici care poartă în ele o poveste – fie că povestea vine din satul românesc sau dintr-o vară la malul mării.
    Într-o lume a obiectelor produse în serie, fiecare pereche modelată și decorată manual păstrează astfel ceva esențial: timpul, răbdarea și amprenta celui care a creat-o.

Foto, Alla Handmade