Text
publicat în cartea
LA
OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
Editura
Cezara, Târgu-Mureș, vol. V, 2018,
autori:
Doina și Vasile Dobreanu
Doina Dobreanu: Mi-amintesc cu drag de copilăria și adolescența petrecute împreună la
Subcetate, colegi fiind, de o altă perioadă, când toate drumurile dvs. duceau
la… Subcetate. A venit timpul să ne revedem tot mai rar aici, unde, cândva, reprezenta
„acasă”. Dar, oriunde te pune Dumnezeu este foarte bine. Se zice
că nici o frunză nu cade întâmplător. Faptul că trăiți la Miercurea Ciuc să fie
o întâmplare?
Doru Dobreanu: Probabil, întâmplarea
chibzuiește mai mult și mai bine decât noi și, desigur, joacă un mare rol în
viața noastră. De fapt, întâmplările conduc oamenii, și nu invers. Noi ne
adaptăm la fiecare întâmplare, deoarece nu stă în puterea noastră să evităm
ceea ce trebuie să se întâmple. Dacă așa stau
lucrurile, faptul că trăiesc la Miercurea Ciuc se poate datora unor
întâmplări...
DD: Și totuși, nimic nu e întâmplător... Cred că Cel de Sus decide.
Doru D: Am început activitatea
didactică în zona Ciucului, în localități apropiate, oarecum, de orașul
reședință de județ. Începând cu anul 1980, m-am stabilit în Miercurea Ciuc,
unde am profesat în continuare, cu excepția anilor 1990-1993, când am
funcționat la Școala Gimnazială „Sfântul Ilie” din Toplița, ca profesor de
biologie și ca director al școlii. În Miercurea Ciuc mi-am găsit oarecum rosturile, fiind, în același timp, relativ aproape de casa părintească. Așadar, trecerea
mea prin timp, formarea, realizările și nerealizările, bucuriile și
dezamăgirile, satisfacțiile și insatisfacțiile, obiectivele, scopurile și
speranțele mele s-au născut și s-au fructificat, ori sau risipit, aproape
integral, în acest areal.
DD: Acasă ne simțim cel mai bine, ne găsim confortul emoțional și liniștea. Ce
înseamnă „acasă”, pentru dumneavoastră?
Doru D: Pentru mine, „acasă” are
două conotații. În primul rând,
casa părintească din Subcetate este locul unde-mi sunt rădăcinile, unde am
primit educația celor „șapte ani de acasă”, unde m-am format și dezvoltat, unde
am primit încredere în mine și forță pentru a-mi putea urma destinul. Cu
nostalgie mi-amintesc de spațiul sfânt al copilăriei, cu părinți iubitori,
rude, colegi, prieteni, profesori și localnici, de care sunt legat sufletește.
Ceea ce mă leagă, în esență, de acest loc este sentimentul de apartenență. Într-adevăr, „acasă”
este locul unde, alături de familia mea, mă simt cel mai confortabil, în
siguranță, înțeles și protejat, împăcat cu mine însumi, este locul unde îmi
găsesc liniștea sufletească. În concluzie,
„acasă” este esența a ceea ce sunt și locul care-mi creează, în lumea în care trăiesc,
un sentiment de stabilitate, de echilibru și de armonie.
DD:
Sunt nefericiți cei
care pierd contactul cu strămoșii, cu rădăcinile. Forța spirituală a
strămoșilor ne îmbogățește. Satul ne curge prin vene. A rămas casa copilăriei
un reper? Va mai exista un timp al întoarcerii, eventual după pensionare, la
casa părintească din Subcetate?
Doru D: Pentru mine, casa
părintească e ca o icoană, este leagănul copilăriei mele, este martorul tăcut
al trecerii mele prin timp, este fortăreața Eu-lui, este cuibul trăirilor,
viselor și speranțelor tinereții mele. De casa
părintească se legă primii pași, primul gângurit și-apoi primele vorbe rostite.
În
casa părintească am zâmbit prima oară și am vărsat prima lacrimă. Acolo am
învățat să râd, să plâng și să sper, alături de familia mea, am învățat ce
înseamnă familia și care este rostul ei. Acolo am simțit dragostea pe care mi-o
dăruiau mama, tata și sora și, deopotrivă, dragostea pe care o dăruiam lor și
celor apropiați. Acolo am simțit că sunt iubit cu adevărat, că sunt ocrotit și
că mă aflu în siguranță. În casa părintească
am aflat de unde vin, de unde mi se trag rădăcinile, cine-mi sunt străbunii, am
aflat despre neamurile mele, despre tainele lumii, despre soartă și destin,
despre ce trebuie făcut ca să îți construiești viitorul pe care îl meriți. În casa copilăriei
mele am învățat și am rostit prima rugăciune, am aflat ce înseamnă bucuria, ce
înseamnă să dăruiești, să stai alături de aproapele tău și să oferi
dezinteresat, să știi să mulțumești pentru ce primești și să fii mulțumit cu
tine însuți.
În fața casei părintești, cu mama, sora și verii Mitică, Traian, Mariana
Acolo am învățat
ce e frumosul și ce trebuie să faci ca să-l statornicești pentru a nu se
pierde. Când mă gândesc
la casa părintească, simt încă mângâierile mamei, ce-și trecea mâna prin părul
meu, oarecum temătoare, după ce adormeam, rugându-se tainic pentru binele
tuturor; simt nădejdea tatălui meu că tot ceea ce făcea în gospodărie nu se va
risipi și că se va transmite mai departe; simt fericirea surorii mele, mezina, fiindcă
toți o alintam și o dezmierdam; și peste toate acestea, simt prezența celor
care au trăit acolo, înainte de a fi noi. Acela este
întâiul spațiu al jurnalului meu nescris, imprimat în toată ființa mea. Toate
au rămas acolo, neclintite încă, și-acolo aș vrea să rămână, urmărindu-mi
timpul trăirii. În vremea din
urmă, casa a suferit unele modificări, în tentativa de reabilitare și
modernizare, dar în mintea mea rămâne imaginea casei vechi, cu târnaț, ridicată
nu după planurile unor arhitecți, ci după iscusința, nevoile și modrul, respectiv resursele materiale
ale gospodarului, într-o autentică arhitectură țărănească. Casa părintească,
casa copilăriei mele, a rămas pe toată perioada existenței mele un reper,
pentru că totul a plecat și s-a întors acolo. Despre un timp al întoarcerii nu
putem vorbi pentru că niciodată n-am plecat de acolo. „Nici în Cerul
plin de lucruri minunat de frumoase nu se găsește o fericire la fel ca aceea pe
care o au oamenii aflați în locul în care s-au născut și au crescut”, spunea
înțeleptul.
DD: La vernisajul expoziției „Pe urmele
timpului” – Muzee şi colecţii săteşti din România” (septembrie 2011), de
la Miercurea Ciuc, la care am participat și eu cu piese din colecția personală
„Casa cu amintiri”, ați scris în „Cartea de onoare”: „Ce bucurie mare poate fi
pentru un om când este martor la un act de cultură, ca descendent al unei
comunităţi care şi-a pecetluit istoria prin propria lui creaţie! Mă închin
străbunilor mei pentru tot ce au lăsat generaţiilor viitoare ca semn al
trecerii prin istorie, pentru truda lor zilnică, înnobilată prin frumos. Simt,
ca om al locului, atunci când ating obiectele mângâioase ale veşmintelor lor,
siguranţa că nu sunt singur. Să fie binecuvântaţi străbunii mei pentru zestrea lăsată
nouă prin nestematele create, ca şi pentru zestrea genetică lăsată în oameni!” E aproape inutil să vă întreb prin ce vă simțiți legat de străvechea civilizație țărănească…
Doru D: Mă simt legat de lumea
țărănească prin obârșia mea, prin rădăcinile mele ramificate profund în acest
univers imens al civilizației țărănești, prin crezul meu în propria-mi
ascendență, în valorile de neprețuit făurite de creatorii populari ai satului
și păstrate cu sfințenie, în tăria și profunzimea credinței în glia
strămoșească. Aici, în contextul acestei culturi și civilizații, am învățat să
trăiesc simplu, în cinste și omenie, în rosturile strămoșești, am învățat să
iubesc lucrurile pline de sens, care m-au ținut legat de neam, de țară și
credință în Dumnezeu. Sunt legat de civilizația țărănească, de acest izvor
imens de demnitate și înțelepciune, prin nevoia interioară de a trăi împreună,
de a-ți ajuta aproapele, de a sădi în tine conștiința de familie, de neam, de a
crede într-o viață armonioasă, de a trăi adânc necesitatea frumuseții, a
simțului pentru frumos de mare puritatate și sensibilitate interioară.
DD: „Cred că sunt eu, cel adevărat - spunea Grigore Leșe – numai când
horesc.” Când credeți că sunteți dvs., cel adevărat?
Doru D: Bună întrebare! Mi-am
pus-o de mic și am încercat să răspund pe parcurs, dar cred că încă nu am găsit
răspunsul clar. De ce? Fiindcă ceea ar părea azi o certitudine, în ziua
următoare e parțial valabil. E firesc! Atât timp cât totul în jurul nostru se
schimbă, noi, fiind parte din întreg, nu putem rămâne pe loc. Mi-am îndemnat
mereu și elevii să se cunoască pe ei înșiși și să descopere resursele de care
dispun, spre a-și clădi visele și idealurile și a-și găsi rostul lor în viață. Niciunul
nu a reușit să răspundă cu certitudine, iar eu mă mai întreb încă cine sunt cu
adevărat. Aș putea spune,
totuși, că mă simt eu cu adevărat când devin prizonierul simplității, când, în
mod real sau cu gândul, sunt în tinda casei, împreună cu familia mea, unde mă
regăsesc în totalitate și unde găsesc cea mai puternică legătură cu obârșia mea
și cu tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă cu mine și în preajma mea. De acolo am
plecat, dar de locul acela se leagă amintirile mele cele mai tainice, mai
puternice, esențiale pentru existența mea. Mă simt eu cu
adevărat când sunt împreună cu propria mea familie, în casa noastră. Aici simt
bucuria, pacea binecuvântată și gândurile mele ca o rugăciune. Simt cum, în trecerea anilor, primesc mai multă energie chiar și numai când îmi imaginez că umblu desculț și simt țărâna sub tălpi, că sunt în pajiștea cu flori sau în lanul de grâu… când sunt într-o expoziție, sau răsfoiesc un album de artă.
În tinda casei părintești, la Subcetate
DD: Cum ați trăit anotimpurile la Subcetate?
Doru D: Ooo ! Sunt multe de
povestit ! Ai răbdare să mă asculți ? Cum se apropia sfârșitul
iernii, nu după calendar, ci după semnele naturii numai de ei știute, sătenii
începeau pregătirile pentru primăvară. Mai întâi își finalizau lucrările
începute în iarnă. La noi în casă, coordonați de mama, adunam stativele, fie că
s-a terminat urzeala, fie nu. Teara neterminată se rula pe sulul din spate,
împreună cu ițele, spata și sforile care legau ițele de călcători. Le depozitam
într-un loc anume, protejate de praf, rozătoare, insecte dăunătoare. Stativele,
demontate bucată cu bucată, le așezam la locul lor, alături de toate celelalte
obiecte folosite la țesut: sucala, vârtelnița, roata de tors și de făcut țevi,
urzarul, rășchitorul. Simțul conservării bunurilor și respectul pentru muncă erau
imprimate cu sfințenie în ființa omului de la țară. Lucrul gospodinelor, la
îndemână, rămâneau cusăturile.
Afară, în
gospodărie, muncile erau coordonate de tata, căruia îi plăcea ca totul să fie
pregătit la timpul potrivit. Dacă aveam fân depozitat în clăi afară, îl băgam
în celna șurii, sau în podul grajdului, , ca să fie ferit de ploile de
primăvară, în locul rămas gol în urma folosirii celui depozitat acolo toamna, pentru
hrănirea animalelor în timpul iernii. Sanceul era desfăcut, curățat și pus la
locul destinat uneltelor agricole, de unde erau scoase plugul, teleguța, grapa,
unelte de trebuință primăvara, la arat. Plugul era dus la ascuțit la coaciul / fierarul din localitate,
dinții la grapă erau și ei ascuțiți acasă, cu pila sau la tocilă. Tata verifica
roțile din lemn ale teleguței, dacă nu s-au uscat prea tare, și dacă rafurile erau
bine strânse pe roți, apoi cioflângul, dacă era destul de rezistent; pentru a
fi elastic, îl ungea cu untură sau ulei.
Prinși cu atâtea
treburi, se intra pe nesimțite în primăvară, cu zile tot mai lungi, când razele
de soare învingeau puterea frigului și-și făceau simțită căldura, ale cărei
efecte erau vizibile: zăpada începea să se înmoaie, din țurțurii de gheață de
la streșini se prelungeau sacadat picături cristaline, devenite apoi firicele
de apă ce cădeau pe zăpada de lângă construcții, grăbind topirea ei. Era locul
unde dădea prima dată colțul ierbii. Zăpada se topea mai întâi în locurile
însorite, apoi pe cele dosnice, dând naștere, în zilele foarte călduroase, la
torenți care trebuiau dirijați să nu intre în gospodării, să facă stricăciuni,
ori să brăzdeze grădina cu șanțuri. Totul ieșea din
amorțeala iernii și începea un nou ciclu de viață. Zăpada dispărea văzând cu
ochii, dând la iveală pământul îmbibat cu apă. Noi, copiii, schimbam bocancii
cu cizmele de cauciuc și așa ne puteam bălăci în fiecare ochi de apă apărut. Pământul se
zvânta repede datorită căldurii binefăcătoare și vântului călduț. Veneau apoi Babele,
fiecare făcându-și de cap în felul ei, dând de știre că primăvara este în tinda
casei și că se pot începe lucrările de primăvară pe ogor. Tata era pregătit
pentru a începe aratul, cu uneltele în bună stare. Animalele de tracțiune – la
început boii, apoi vacile – erau potcovite și hrănite bine cu tain pentru a
avea forță.
Nu pot să uit momentul
în care tata a fost nevoit să dea boii la stat deoarece întreținerea lor devenise
prea costisitoare, raportată la veniturile tot mai mici din cauza restrângerii
lucrărilor în care era necesară forța mare de tracțiune. Când a ieșit cu
ei pe ușa grajdului, a început să plângă ca un copil. Eram toți prezenți
acolo, să ne luăm rămas bun de la cei care ne-au slujit cu blândețe atâta
vreme, contribuind prin munca lor la asigurarea nevoilor din gospodărie. Tata a
ieșit cu ei în drum, s-a întors către noi și a rostit printre lacrimi : „De
ce ?” O dată cu el, și-au întors capul și boii, care ne-au privit cu un
pufăit calm pe nas, ca un oftat, după care au plecat. Multă vreme, dimineața
când ne sculam, ne întreceam povestind cum îi visaserăm. Făcuseră parte din familie !
În prima zi de
arat, înainte de a ieși din ogradă, tata ne ruga să aducem niște ouă, pe care
le arunca peste bucătăria de vară. Cu cele care nu se spărgeau freca gâtul
animalelor spunând că astfel nu se vor speti și vor avea gâtul sănătos. Dacă se
spărgeau, era semn că trebuia lucrat cu mare grijă cu animalele pentru „a nu se
strica la gât”. Se începea cu
arăturile pentru ovăz, de obicei pe dealuri, se continua cu cele pentru orz și
grâu, apoi se arau mălăiștile și locurile pentru cartofi. În general, tata
ara singur, când eu eram la școală. Învățase animalele să se întoarcă singure
în brazdă la marginea tarlalei. Avea nevoie mare de ajutor când trăgea prima
brazdă, lucru ce-l făcea cu mama, și la grăpat, deoarece se înfunda grapa din
când în când și trebuia ridicată, lucru ce-l făcea cu mine, după ce veneam de
la școală. Învățatul și pregătirea temelor pentru a doua zi aveau timpul lor,
seara, după terminarea treburilor gospodărești. În vacanța de primăvară eram
tot timpul prins la treburile de sezon : arat, greblatul grădinilor și al
pajiștelor pe care se pusese gunoi de grajd, săpatul straturilor pentru legume
și flori și câte altele !
În această
perioadă, mama se ocupa de treburile casei, de noi, copiii, cosea cu acul
obiecte ornamentale pentru locuință (fugătoare, carpete, perdele ș.a.), iar la
mașina de cusut câte ceva nou de îmbrăcat pentru fiecare, spre a întâmpina cum
se cuvine Sfintele Paști. În Săptămâna Mare, aproape toate activitățile din
gospodărie erau dedicate pregătirilor pentru marea sărbătoare a Învierii
Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Noi, copiii, eram preocupați să
căutăm prin cuibare ouă pentru vopsit. Le coloram cu fiertură din coji de ceapă
roșie, la care adăgam și puțin oțet, să se fixeze mai bine culoarea, și le
ornamentam cu frunze de diferite forme adunate din grădină, fixate în timp ce
fierbeau cu ajutorul unui ciorap fin din fibre sintetice. Când erau gata,
ungeam ouăle calde cu slănină, spre a le da luciu.
În ziua de Paști,
îmbrăcați frumos, cu haine noi, mergeam la biserică, care devenea
neîncăpătoare. După slujbă, zăboveam în fața bisericii, unde ne întâlneam cu
rudele și prietenii. Ne spuneam cu bucurie „Hristos a înviat !” și făceam
schimb cu ouă roșii, pe care le ținem într-o batistă legată la cele patru
colțuri. Era o atmosferă uimitoare, de mare sărbătoare. Toată lumea era
bucuroasă, împărțind din tot sufletul urări de bine, felicitări și cuvinte de
laudă. Apoi, urma masa de Paști în sânul familiei. După prânz, ne adunam cu
mic, cu mare în Podirei, Pe baltă, unde, indiferent de vârstă, lumea participa
la diferite jocuri și întreceri. Scrânciovul era nelipsit. Spre seară, unii
mergeau la slujba de vecernie, alții își făceau vizite. Ne vizitam și noi
vecinii să le spunem „Hristos a înviat ! și primeam simbolul sărbătorii,
câte un ou roșu.
Părinții Aurelia și Emanuil
După cele trei
zile de sărbătoare, care păreau un vis frumos, ne întorceam la treburile
gospodărești. Primăvara își intra în rol tot mai vizibil, de la o zi la alta:
câmpurile înverzeau, apăreau primele flori, livezile înfloreau, semănăturile
încolțeau. Totul, parcă într-o întrecere, își aducea la lumină tainele
existenței și dăinuirii lor.
Nu trecea mult și
începea prășitul dintâi, apoi cel de-al doilea… și, intrând în vară, gospodarii
se apucau de cosit, mai întâi în grădini. Primeam și noi vacanța de vară, când,
după puterile noastre, ne alăturam la treburile gospodărești. Eram după clasa a
III-a când am primit ca sarcină să merg cu vaca la păscut, deoarece țineam
mereu o vacă acasă în timpul verii, pentru lapte. Mă sculam înainte de
răsăritul soarelui, ca vaca să se poată sătura bine de iarbă până venea căldura
mare și dădea strechia. Era oarecum greu să ne sculăm așa devreme, dar
răsăritul soarelui, frumusețea dimineților de vară cu liniștea și răcoarea care
te mângâiau, câmpurile pline flori care se deschideau parcă zâmbind soarelui și
înmiresmau aerul, îți dădeau energie și putere. Astfel, am început să mă bucur
de binefacerile naturii, să mă minunez de perfecțiunile ei, să o explorez cu
curiozitate, să îndrăznesc să-i înțeleg tainele și să o iubesc, trăiri pe care
le păstrez în suflet și astăzi, iar când mă simt împovărat recurg la acest
balsam al sufletului meu. Umblând cu vaca pe
Dealul Andricanilor, am început să citesc cărți… și, de atunci, tot citesc.
Când sora mea a
fost destul de mare pentru a prelua sarcina de păstor, eu am primit altele, de
băiat mare. În perioada liceului, lucram câte o lună-două la fabrica de
cherestea din Hodoșa, împreună cu alți colegi ai mei, pentru a câștiga banii cu
care să ne procurăm cele de trebuință pentru începutul noului an școlar. În
rest, ajutam la cosit, la adunatul fânului, la secerat. Am participat la
muncile câmpului ca orice gospodar adult și în perioada studenției, responsabil
de procurarea celor necesare traiului de zi cu zi pentru familie. Participam și
la clăci de cosit, de secerat și de smuls in, care se terminau întotdeauna,
după datină, cu joc și voie bună.
Cea mai importantă
lucrare din timpul verii era pregătirea fânului necesar, iarna, hrănirii
vitelor și oilor. Munca cu pregătirea fânului era foarte solicitantă și
presupunea prezența aproape permanentă în câmp, nu numai din cauza
operațiunilor succesive: cositul ierbii, uscatul fânului, ridicarea lui în porșori, apoi în căpițe, pentru a evita
deprecierea cauzată de ploi, apoi, spre sfârșitul toamnei, când se mai răreau
muncile câmpului, transportul și depozitarea acestuia în gospodărie, ci și din
cauza posibilității de schimbare neașteptată a vremii la munte. Când verile
erau călduroase, totul decurgea în mod firesc, pe îndelete, pe când în
perioadele ploioase, nefavorabile, uscatul fânului se făcea anevoie, cu eforturi
suplimentare. La această activitate
era implicată toată familia, fiecare având sarcini precise. Cositul era
asigurat de tata, când eram eu mic, în mod tradițional, cu coasa, apoi, ca
adolescent, m-am alăturat lui. Ziua de coasă începea în zori, fiindcă răcoarea
dimineții și iarba umedă de rouă, care se tăia mai ușor, ne dădeau forță și
spor în muncă. Prima pauză o făceam când soarele se înălța de un cot pe cer și
mama ajungea cu micul dejun, după ce orânduia toate treburile în gospodărie și
hrănea animalele. Ne băteam coasele, ne dezmorțeam puțin ciolanele și continuam cositul până ce soarele devenea fiebinte și
iarba nu se mai tăia. Atunci schimbam coasa cu grebla... După ce împrăștiam
brazdele, dacă aveam noroc de vreme bună, ne retrăgeam la un umbrar, unde ne
bucuram de o scurtă odihnă binecuvântată și de masa de prânz, până consideram că
fânul poate fi învârtit de pe o parte pe cealaltă. Ca să se usuce uniform și
bine, până să-l ridicăm în porșori sau căpițe, învârteam fânul de câte ori era
necesar. Dacă iarba fusese înaltă, deasă și grasă era nevoie ca în ziua
următoare să spargem porșorii și să
continuăm procesul de uscare, astfel ca după-amiaza să-l putem ridica în
căpițe. Și, tot așa, până la terminarea cositului...
Nu terminam bine cu
cositul, că începeau holdele să-și culce spicele sub greutatea boabelor, dând
semnalul că trebuia început secerișul, mai întâi a orzului, apoi a grâului și a
ovăzului. Seceratul era o treabă grea, pretențioasă și migăloasă, care trebuia
făcută cu atenție, pentru a nu compromite pierderea spicelor și calitatea
boabelor.
Grija principală era ca
holda să nu fie udă, pentru că, adunată în snopi, paiele să nu mucegăiască și
boabele să nu încolțească. Dacă seceratul se făcea dimineața pe răcoare,
mănunchiurile se răsfirau pe legători până ce soarele zvânta roua depusă în
timpul nopții. Legați, snopii erau bătuți
în picioare până spre seară, când erau adunați câte cincisprezece și
așezați în clăițe, sub formă de
cruce, cu spicele spre interior. În ziua următoare, erau clădiți pe pari.
Rămâneau așa până se termina sezonul seceratului, când, bine uscați, se puteau
aduna în stoguri, în gospodărie sau la arie, unde urma să fie adusă batoza
pentru treierat. Seceratul trebuia făcut
la timpul potrivit, altfel paiul, răscopt, se rupea și spicele pline de boabe
cădeau în miriște, hrană pentru păsări și rozătoare. În verile ploioase, când
holdele erau culcate la pământ, secerișul se făcea anevoie, fără spor: se tăia
păiușul numai cu vârful secerii și se desprindea mănunchiul cu mare băgare de
seamă, pentru a nu se rupe spicele. Când timpul era favorabil, se lucra mai cu
spor, cu bucuria și satisfacția reușitei, cu siguranța asigurării hranei pentru
familie și animale. Când holdele rămâneau în
picioare și erau fără buruieni, și nu erau trecute / răscoapte, se putea înlocui secera cu coasa, prevăzută cu
o instalație specială, care așeza holda în brazde, ce urmau a fi adunate și
legate în snopi. La secerat era implicată
toată familia. Copii fiind, împleteam din spice legătorile, adunam și grupam
snopii, câte cincisprezece, pentru clăițe. După ce am crescut, am luat secera,
respectiv coasa, alături de părinți. Vara era muncă multă, dar ni se acorda timp
și pentru bucuriile copilăriei: mergeam la scăldat la pârâu, pe care îl
răstoceam, și mai târziu la Mureș. În fiecare vară, părinții ne trimiteau și în
câte o tabără pentru școlari. Duminica și în alte sărbători, porneam dis-de-dimineață
spre munte, în grup, la cules de zmeură, fragi și afine, pentru dulcețuri.
Ieșirile acestea ne copleșeau prin bucuria întâlnirii cu frumusețea pădurilor misterioase
și cu libertatea deplină.
Prinși cu treaba, vara
trecea pe nesimțite. Lucrările de toamnă începeau cu cositul și uscatul otăvii,
adunatul de pe câmp al fânului și al snopilor. Fânul și otava le depozitam în
podul grajdului, în celna șurii și în clăi, în apropiere de sălașul animalelor. La început de
septembrie, paralel cu cositul otăvii, se culegeau porumbul și cânepa. Cânepa, smulsă și legată
în snopi, se așeza lejer în grămezi pentru a se usca la soare, era apoi pusă la
topit, fie la sărătura din lunca Mureșului, fie în ape curgătoare și fixată cu
bolovani, să nu o ia apa. Cu cânepa era mult de lucru, dar femeile parcurgeau
toate operațiile de prelucrare îndelung, printre celelalte munci din
gospodărie, când le permitea timpul. Scoase din topilă, fuioarele se uscau la
soare, răsfirate pe lângă garduri sau pereții clădirilor din gospodărie, apoi
se melițau în zilele de toamnă mai călduroase pentru ca fibrele să se separe
ușor de partea lemnoasă. Fibrele se treceau prin dinții ragelei, rezultând fuiorul și câlții, care urmau să se toarcă
iarna. Spre primăvară, din firele subțiri și lungi, toarse din fuior, se țeseau
pânzeturi subțiri, folosite pentru confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte
sau de uz casnic, iar din firele de câlți se țesaeu pânze pentru saci și
saltele. Recoltarea porumbului
presupunea câteva operații făcute în câmp - tăierea strujenilor, separarea prin
rupere a știuleților, legarea strujenilor în snopi, care, până la transportul
acasă, erau puși în grămezi, să se usuce -, urmând ca știuleții să fie
depănușați acasă, de obicei seara, după ce erau isprăvite alte lucrări în câmp
sau treburi în gospodărie. Spre a învinge oboseala zilei și a crea o emulație
în muncă, se făceau clăci de depănușat, de întrajutorare, între vecini, la care
se glumea, se povesteau întâmplări, istorioare și amintiri, și se cânta. Bucatele erau adunate și clădite
în stoguri, spre a fi treierate. Mi-amintesc de două perioade distincte, de
aceea când stogurile erau făcute de gospodari în apropierea șurii, batoza
trecând de la o gospodărie la alta și când treieratul decurgea firesc: sacii
erau depozitați în hambar, paiele și pleava, în clăi; apoi de anii în care se
înființaseră și la Subcetate întovărășiri socialiste și, spre nemulțumirea
generală a oamenilor, lumea satului era obligată să-și adune grânele în stoguri
la arie, un loc comun stabilit de
primărie, pentru a ține sub strict control producția de boabe și pentru a fixa
dările spre stat. În aceste noi condiții, treieratul presupunea lucrări
complementare, zile și forță de muncă în plus pentru transportul acasă cu carul
a produselor rezultate: boabe, paie și pleavă. Legat de treieratul la
arie, în mintea mea persistă un episod care mi-a adus multă mâhnire și mi-a
trezit aversiune față de acest tip impus de organizare a treieratului la arie.
În fiecare noapte, pe rând, fiecare gospodar trebuia să asigure paza utilajelor
de treierat, ducând de acasă câinele pe care îl legau de batoză. Când a venit
rândul nostru la pază, tata l-a dus pe Hector, câinele nostru, pe care nu l-am
mai văzut niciodată din acea zi. Ne atașaserăm atât de mult de el, încât îl
consideram un membru al familiei. Dimineața, un batozar l-a eliberat pe Hector,
care a plecat trăgând lanțul după el. L-am așteptat multă vreme. Ne trezeam
noaptea auzindu-l lătrând afară. Era doar o iluzie, o zvâcnire în acel colțișor
din sufletul nostru care i-l dăruiserăm lui. Hector nu a mai apărut, dar
prezența lui ne-a urmărit mereu prin unicitatea lui.
Încetul cu încetul,
roadele câmpului erau adunate și depozitate, iar munca se muta în gospodărie.
Sfecla, curățată de pământ și frunze, și cartofii erau duși în pivniță.
Fasolea, mazărea și bobul erau scoase din păstăi cu îmblacii, pe pudul șurii. Varza era curățată, căpățână de căpățână,
de frunzele exterioare, spălată, scobită în cocean pentru a se pune sare
înăuntru, era așezată în cadă, împreună cu tulpini de mărar și sfeclă roșie,
acoperită cu apă și lăsată la murat în beci, astfel ca până la Crăciun să fie
numai bună pentru sarmale. Câmpurile, arăturile,
miriștile rămâneau pustii, golite de tot ceea ce pământul zămislise peste an,
doar mieii și vacile rămase acasă vara pentru lapte se mai bucurau de firele de
iarbă rămase prin grădini sau de frunzele buruienilor rămase după recoltare. Ciobanii se apropiau de
sat cu turmele de oi și le pășteau pe coaste, în poieni și grădini, pe unde
mai găseau hrană bună și fragedă. Zilele tot mai scurte
erau fie ploioase, fie cu dimineți cețoase, în care razele solare ajungeau la
noi doar câteva ore la prânz. Lucrările constau acum
în efectuarea arăturilor și însămânțărilor de toamnă, desțelenirea miriștilor,
iar în gospodărie începeau pregătirile pentru întâmpinarea iernii: izolarea
grajdurilor și a cotețelor cu lut frământat cu bălegar, la exterior, și
dezinfectarea lor cu var, la interior; văruitul și curățenia generală în casă. Afară, parcă totul intra
în amorțire, dar spiritul renăștea tămăduind urmele trudei și zbaterii de un an
întreg pentru asigurarea nevoilor existențiale din munca pământului.
Primele ninsori și
instalarea iernii vesteau apropierea binecuvântatelor sărbători aducătoare de
pace și multă bucurie. Toate activitățile casnice aveau ca scop pregătirea cum
se cuvine, sufletește și material, pentru întâmpinarea Nașterii Domnului.
Esențiale erau tăiatul porcului, măcinatul grâului pentru pâine și cozonaci,
aranjarea locuinței cu obiectele textile decorative, destinate marilor
sărbători – covoare, perdele, ștergare etc. -, pregătirea darurilor pentru
fiecare membru al familiei, care constau din încălțăminte și îmbrăcăminte, în
special. Noi, copiii, ne
străduiam să învățăm colinde, să ne găsim tovarășii potriviți pentru colindat
și ne plănuiam unde și la cine să colindăm. Când eram mici, colindam doar pe la
vecinii cei mai apropiați, apoi ne-am extins teritoriul și mergeam cu steaua,
la Crăciun, și cu capra, la Anul Nou. Împodobeam din timp steaua și capra, cât
mai frumos, pentru a face impresie bună și pentru a fi răsplătită colinda
noastră cum se cuvine. Pentru asigurarea
pomului de Crăciun, alegeam o zi mai puțin geroasă și urcam sus în munte,
uneori înfruntând zăpezi până la brâu, pentru a găsi cel mai potrivit brăduț
alb, ca mărime și frumusețea coroanei. Perioada sărbătorilor,
cuprinsă între Sf. Nicolae și Sf. Ioan, genera o stare de spirit aparte.
Nicicând nu am mai simțit, parcă, bucuria, bunătatea, apropierea și
solidaritatea oamenilor ca atunci. Binecuvântarea divină, pe care ne-o dorim și
o invocăm mereu, o simțeam vibrând în sufletele noastre pure de copii. Noi, copiii, ne bucuram
din plin de iarnă, ne săniam, schiam, patinam. Schiurile și patinele erau
confecționate de noi. Schiurile le făceam din scânduri subțiri de fag, pe care
le rindeluiam și le țineam în leșie în timp ce mama fierbea torturile într-un
ceaun mare, aproape o jumătate de zi. Imediat ce le scoteam din leșia
fierbinte, curbam vârfurile, introducându-le între bârnele din pereții
șoprului. Patinele le făceam tot din fag și pentru a aluneca mai ușor montam pe
talpă vargă de coasă veche, oțeloasă.
Ce vremuri minunate! Le
știe Coasta Dosului, Bâtca...
Uite-așa se perindau
anotimpurile pe la noi în vremea copilăriei mele!
Pe parcursul vieții, am
fost interesat de reprezentarea anotimpurilor în pictură, muzică, literatură,
dar, oricât m-au impresionat operele de artă, gândul m-a dus mereu spre
ipostaze ale anotimpurilor așa cum le-am trăit în copilăria și tinerețea mea în
Subcetatea noastră.
DD: Ce vremuri! Ce amintiri am retrăit ascultându-vă povestea! Știu că în anii de liceu făceați, împreună cu prietenii, minunate drumeții pe munte. Ce secrete ale muntelui
căutați să aflați, ce bucurii trăiați în mijlocul naturii? Au contribuit aceste
drumeții la orientarea spre studiul științelor naturii?
Doru D: Primul meu contact cu
muntele, cu pădurea, a avut loc când încă nu împlinisem șapte ani. Tata m-a
luat cu el la cosit în Padină (situată în partea de NV a comunei), la poale de
munte, unde, printre pâlcuri de brazi aveam niște strujînci de fâneață. Tata
ținea mult la locul acela, atât pentru calitatea furajeră bună a fânului
recoltat acolo, cât și pentru posibilitatea de a aduce acasă niște lemne
necesare pentru reparațiile în gospodărie, fie sub formă de prepeleci sau
podini pentru căpițe, fie ajustând câte un sul pentru legarea fânului în car la
transportul lui acasă, ducând astfel în eroare vigilența pădurarului.
Stăteam la lucru în
Padină câte o săptămână sau două, în funcție de starea vremii. Pentru tata,
munca era obositoare, dar aerul de munte, liniștea, diminuarea gândurilor la
treburile casei, rămase în grija mamei, îl întăreau, ținându-l în formă. Era
treabă multă, de la ivirea zorilor și până la lăsarea serii, fiecare clipă
fiind valorificată la maximum. Mă lua cu el în anii aceia fragezi doar să-i țin
de urât. Mă învățase să mă feresc de șerpi iar, când mă striga, trebuia să-i
duc damigeana cu apă rece, ținută sub brazda udă cu rouă la umbra unui jneapăn,
să-și mai astâmpere setea. Eu culegeam căpșuni,
fragi, zmeură, ciuperci, alune, mă cățăram prin copaci sau închistream cu
vârful briceagului în scoarță de brad, alun sau răchită. Era atât de plăcut să
simți mângâindu-ți fața adierea domoală a vântului ce se strecura printre
frunzișuri și lăstărișuri! Fără a putea localiza din ce parte vine, făcea ca
aerul din jurul tău să vibreze în tonalități muzicale aproape ireale. Ascultam cu nesaț
zumzetul înfundat al gâzelor, care se propaga în poieniță printre firele de
iarbă, ciripitul feluritelor păsări auzit de pretutindeni, în triluri scurte,
sacadate sau prelungi, dar într-o armonie demnă de orice simfonie a naturii. Cadrul peisagistic și
tumultul naturii din jur îmi generau, involuntar, o stare de spirit și
emoțională foarte plăcută, precum și o serie de curiozități pe care încercam să
le lămuresc cu tata, asaltându-l cu tot felul de întrebări, la care primeam
răspunsuri mai mult sau mai puțin mulțumitoare, rămânând o provocare pentru mai
târziu. Am urmat facultatea de biologie și științele naturii și tot mai am
multe de deslușit... Cu mâncarea, ne
gospodăream singuri. Dimineața și la amiază mâncam din ce ne aduceam în traistă
de acasă, dar seara, făceam foc și pregăteam cina caldă, care consta aproape
întotdeauna din mămăligă cu brânză, făcută boț, hribi și râșcovi prăjiți direct
pe jar, asezonați tot cu brânză. În funcție de strădania mea de peste zi, și de
noroc, aveam și desert: mămăligă cu fragi și zmeură. Pe nesimțite, se lăsa
întunericul, iar noi ne retrăgeam într-o colibă ridicată din noi în aer liber,
din crengi și iarbă, dacă era vreme bună, sau într-o șură cu fân a unor rude,
dacă timpul era nefavorabil, pentru o binecuvântată odihnă care să ne redea
puterea pentru a o lua de la capăt în ziua următoare. Tata adormea repede.
Știam asta după respirația tot mai sacadată, urmată de sforăit. Eu mai rămâneam
o vreme să privesc cerul înstelat care mă fascina. Adormeam și eu într-un
târziu cu bucuria în suflet că am identificat din nou Carul Mic și Carul Mare,
Găinușa, Steaua Polară, apoi puzderia de stele din Drumul Țiganilor (Calea lactee),
cu lumina lor pâlpâindă și strălucitoare, așa cum mi le arătase tata, dar și cu
bucuria de a urmări spectacolul ceresc produs de stelele căzătoare. Nu pot uita splendoarea
răsăritului și apusului de soare din zilele însorite, nopțile senine când
vedeam sub clar de lună căprioare venind în poieniță la păscut, mistreți
râcâind cu râtul lor puternic în arături sau pajiști să-și caute hrană, dar și
urși care devastau lanurile de ovăz, spre disperarea gospodarilor.
Erau și zile în care, cu
repeziciune uluitoare, cerul se acoperea de nori și se iscau furtuni
apocaliptice. Dintr-odată, totul se întuneca în jur. Nori negri și grei coborau
parcă până în vârful brazilor. Fulgere înfricoșătoare se încrucișau deasupra
capului. Erau urmate de tunete puternice ale căror ecouri se răspândeau în
toate direcțiile, pierzându-se, încetul cu încetul, în depărtări. Noi ne
retrăgeam fie în coliba noastră din fân, fie în scobituri făcute în fânul
adunat în porșori sau căpițe, evitând brazii și copacii înalți, vulnerabili la
trăsnet. Simțeam că inima mi se face cât un purice, dar tata mă strângea lângă
el, sub poala laibărului, și mă încuraja, spunându-mi să nu-mi fie teamă, că
trece repede furtuna și că iese din nou soarele. Avea dreptate!
Așa m-am călit, am prins
curajul și puterea de a trece cu mai multă ușurință peste astfel de situații,
considerându-le ceva obișnuit. Așa am învățat aici cum poți trăi în mijlocul
naturii cu ceea ce ea îți oferă. Experiența aceasta mi-a fost de mare ajutor
mai târziu, când nu-l mai aveam lângă mine pe tata și a trebuit să descurc
unele lucruri singur, pentru mine și pentru cei care mă însoțeau, avându-mă
drept călăuză. Așa a început dragostea mea pentru munte, pe care am început mai
târziu să-l descifrez, să-l înțeleg, să-l îndrăgesc și să-l doresc, să trăiesc
sentimente care nu m-au părăsit niciodată.
Primele escapade în
munte le-am făcut împreună cu adulți, de la care am învățat regulile
fundamentale de a relaționa cu natura, apoi, în grupuri de prieteni, când părinții
au fost convinși că ne descurcăm numai noi. Scopul principal al acestor
escapade era culesul fragilor, afinelor, zmeurei și ciupercilor – vara -, al
murelor și alunelor, toamna. Doream totdeauna să
urcăm la munte pentru a ne bucura de aerul proaspăt și răcoros, tămăduitor și
reconfortant, de frumusețea poienilor și dealurilor cu pajiștile parcă
neatinse, inundate de flori multicolore, de pe care își luau zborul fluturii,
întrecându-se în frumusețe, de falnicii brazi, fagi și stejari, dintre care mulți
seculari, de susurul apei ce se prelingea lin din izvoare de o limpezime
aproape ireală, care ne mângâia oboseala, sorbind-o din căușul palmelor, de
semeția piscurilor care se înălțau ocrotitoare deasupra pădurilor, ca niște
străjeri giganți ai dăinuirii, de pâraiele ale căror ape își croiau năvalnic
drum printre stâncării și bolovani, poticnindu-se în graba lor din loc în loc,
sau rostogolindu-se prin cascade în bulboane ocrotitoare pentru vietățile din
apă, pâraie în care ne răcoream picioarele ostenite și înfierbântate de drum. Seara ne întorceam acasă
cu vasele și traistele pline de prețioasele roade ale muntelui, resimțind
efortul, dar încărcați cu energie pozitivă, mai puternici, mai încrezători, mai
optimiști, răsplata pentru efort fiind nemăsurat mai mare. Descinderile făcute în
munții noștri dragi din apropiere – Mortonca, Ioguri, Făget, Bătrâna, Buneasa –
de care au fost atât de legați ai noștri prin tot ceea ce le-au oferit pentru
traiul de zi cu zi, mi-au produs repetate bucurii care și astăzi îmi trezesc
amintiri de neuitat.
Mai târziu, în perioada
liceului și a facultății, din inițiativa mea sau a colegilor și prietenilor
mei, am organizat o serie de drumeții în locuri mai apropiate și mai
accesibile, de o durată mai scurtă, care nu necesitau o prea mare pregătire,
dar și unele excursii de câteva zile. Am trecut Munții Călimani până în ținutul
Dornelor, am cutreierat Munții Giurgeului, trecând peste Teasc, până la Borsec,
prin pasul Ținghiler până la Higheș și mai departe, până la Lacu Roșu ori Pângărați.
Pe Valea Sineului am urcat în Munții Gurghiului, la Lăpușna, iar în Hășmașul
Mare am urcat până la Piatra Singuratică.
Una, poate cea mai
frumoasă și mai interesantă excursie, am făcut-o, împreună cu câțiva colegi și
prieteni din Subcetate, pe un traseu lung și anevoios, dar cu priveliști și
locuri de o frumusețe rară. Plecând din Subcetate, am ajuns la Tușnad-Băi, de
unde am urcat la Lacul „Sfânta Ana” și Tinovul Mohoș. Am traversat Munții
Harghita și, trecând prin Turia și stațiunea Balvanyos, am ajuns în
Târgu-Secuiesc. De aici, pe la Brețcu, am trecut în Moldova, prin pasul Oituz
care desparte Munții Nemira de Carpații de Curbură. Urcând pe Valea Trotușului,
am poposit în localitatea Dărmănești, de unde, prin pasul Valea Uzului,
traversând Munții Ciucului, ne-am întors în apropierea stațiunii Tușnad-Băi și
apoi, acasă. Au fost zece zile de vis!
Am simțit întotdeauna o
atracție irezistibilă a naturii, o chemare lăuntrică pentru întâlnirea cu
muntele care m-a copleșit prin frumusețea lui, care mi-a oferit șanse pentru a
trăi bucurii noi și senzația de libertate, care mi-a dat posibilitatea a mă relaxa
și reculege, de a fi eu însumi și de a mă întrece cu mine însumi, de a cunoaște
oamenii cu adevărat, cu caracterul lor, și a lega prietenii trainice, oameni de
care îmi amintesc cu mare bucurie și nostalgie.
După astfel de
incursiuni beneficiam de o imensă zestre de cunoștințe din multe domenii ale
cunoașterii, cu sufletul mai bogat în sentimente de mare bucurie și cu o
dorință imensă de a reveni. Fiecare a reprezentat o experiență unică, o poveste
nescrisă, dar imprimată în suflet spre neuitare.
Au urmat descinderi în
Carpați cu scopuri turistice, de agrement sau de studii, fără ca unul să le
excludă pe celelalte. Am simțit mereu o
atracție irezistibilă față de munte. El are ceva tainic, ceea ce te face să
revii, cu speranța de a i le descifra. De fiecare dată te pune în situații
inedite și te solicită să rezolvi anumite probleme. Numai cunoscându-l
îndeaproape, din interior, ne putem bucura de trăiri adevărate. După ce
escaladezi un munte și privești din vârf, lumea ți se pare măreață, fascinantă
și accesibilă. Muntele m-a ajutat să-mi verific mai bine posibilitățile fizice
și psihice, să am mai multă încredere în mine, să îndrăznesc mai mult, să văd
în perspectivă, să mă bucur și să descopăr adevăruri esențiale despre viață în
lucruri mărunte și, nu în ultimul rând, m-a ajutat să evoluez, confruntându-mă
cu mine însumi. Sper că am reușit,
într-o oarecare măsură, să te conving că alegerea profesiunii nu a fost la
întâmplare.
DD: Cărui profesor, pe care l-ați avut model, sau căror împrejurări datorați
aventura profesională spre studiul științelor naturii și spre cariera didactică?
Doru D: Acum, după o carieră de
dascăl, pot afirma că fiecare dintre profesorii noștri, într-un fel sau altul,
a fost un model de dăruire, de demnitate profesională și de apropiere cu mare
interes față de discipol. Scopul lor era să reușim în viață și, prin aceasta,
să participăm la instituirea binelui, la ridicarea nivelului de cultură al
nostru și al celor din jur. Ei înșiși dascăli autentici, cu cunoștințe solide
în diverse domenii, bazate pe adevăruri incontestabile, au reușit să ne
fascineze, să ne provoace dorința de cunoaștere, să răscolească toate ungherele
unde sălășuia potențialul nostru intelectual, să-l scoată la lumină și să-l
direcționeze spre devenire. Ne-au învățat să prețuim și să respectăm valorile
perene ale țării și ale lumii. Au reușit să ne învețe, pe noi și familiile
noastre, să prețuim cartea, alăturând-o celei de rugăciuni, aducându-ne-o „în
fața prispei” prin acele librării ambulante, să ne conducă spre lumea științei
și a culturii, fără să ne înstrăineze de tradițiile noastre strămoșești. Dascălii
noștri au dat totul pentru a forma oameni în adevăratul sens al cuvântului.
Datorită lor, sâmburele fertil al devenirii inoculat în noi a putut să
încolțească, să crească și să rodească, aducând prin aceasta prețuire și
strălucire școlii, localității, comunității, domniilor lor, nouă, celor care
i-am urmat. Izbânda lor nu trebuie uitată, ci perpetuată.
Am învățat de la ei că
omul sfințește locul, că fapte remarcabile pot avea loc oriunde există interes,
voință, iubire și înclinare spre performanță, că satul nu e cu nimic mai prejos
decât orașul în ceea ce privește calitatea resursei umane. Important e ca omul
potrivit să fie la locul potrivit.
Mi-am dorit foarte mult,
terminând liceul, să urmez artele plastice, dar n-a fost să fie. Numărul mic de
locuri, concurența mare, lipsa posibilității de a urma un liceu vocațional și a
unei pregătiri speciale, împotriva încurajărilor și îndemnurilor de a-mi da
șansa să-mi fructific talentul cu care, se pare, am fost înzestrat, au fost
temeiuri motivante pentru nereușită.
M-am orientat spre
studiul științelor naturii din mai multe considerente: încrederea în
posibilitatea aprofundării cunoștințelor temeinic însușite la orele de biologie
în liceu, grație distinsului nostru profesor, Aurel Roman, atașamentul față de
natură și experiențele acumulate după absolvirea liceului. Am fost admis la
Facultatea de Științe Naturale și Agricole din cadrul Institutului Pedagogic
din Bacău, astăzi Universitatea „Vasile Alecsandri”. Profesorul nostru de
biologie, domnul Aurel Roman, s-a impus ca un model demn de urmat pentru mulți
elevi ai domniei sale, prin profesionalismul său exemplar, prin modul de
predare riguros și sistematizat, prin îmbinarea permanentă a teoriei cu
experimentul.
Reușita mea se datorează
în foarte mare măsură și dirigintelui nostru, profesorul de limba și literatura
română Valer Vodă, prin disponibilitatea permanentă de a ne ajuta, inoculându-ne
încrederea în noi și dorința de a răzbi în viață. Important a fost și exemplul
colegilor de clasă și de liceu care au reușit să-și continue studiile în
învățământul universitar.
Drumul meu spre cariera
didactică a început după perioada de stagiu militar, când am cerut o suplinire
în învățământ. Aveam nevoie de timp în care să aprofundez pregătirea pentru
admiterea în învățământul superior. În primul an, am predat matematică la
Școala Generală din Livezi – Ciuc, sat situat în Depresiunea Ciucului, la
aprox. 20 km de Miercurea Ciuc; în al doilea an, am fost repartizat învățător
suplinitor în Valea Uzului, sat situat sus în munte, pe partea stângă a râului
Uz ce desparte Munții Ciucului de Munții Nemira, pe drumul ce leagă Transilvania
de Moldova, aproximativ la jumătatea distanței dintre comuna Sânmartin, din
județul Harghita, și Dărmănești, din județul Bacău.
În cei doi ani de
„ucenicie” în învățământ, am trăit experiențe memorabile, care au contribuit
favorabil la orientarea mea spre cariera didactică.
Satul Livezi, situat
într-o zonă de etnici maghiari, este o oază de autentică spiritualitate
românească. Am întâlnit aici oameni păstrători de tradiții și datini românești
asemănătoare cu cele din Subcetate, dar marcate de pecetea originalității și
personalității lor. Locuitorii, de la mic la mare, erau - și sunt și astăzi –
pătrunși de o mândrie statornică a apartenenței la neamul românesc. Când
vorbeau despre trăirile lor, fața li se lumina și privirea le devenea
pătrunzătoare, aproape hipnotizantă. Aveau un respect sacru pentru straiele
naționale, pe care le purtau cu prețuire și mândrie de sărbători. Tinerii erau
iubitori de carte și cultură, dornici să învețe, amatori să activeze în trupa
de teatru și în formația de jocuri tradiționale, de care m-am ocupat eu.
Spectacolele cu piesa de teatru „Comedie cu oltenii” și cu formația de dansuri
s-au dat cu sala plină și s-au bucurat de mare succes.
Starea aceasta de
emulație culturală era creată și păstrată de un intelectual al locului,
învățătorul Bucur Bucur, care era directorul școlii și adevăratul lider al
comunității. S-a impus prin pregătirea sa profesională, prin cultură, prin
spirit civic și dragoste față de oameni, prin dragostea de învățătură și
respect față de limba română, de păstrarea tradițiilor și datinilor strămoșești.
Aș dori ca școala din sat să-i poarte numele, pentru ca prezența învățătorului
Bucur să dăinuie în conștiințe. Voi purta întreaga mea recunoștință acestui Om,
simbol al Livezilor și Livezenilor, așezări care continuă să dăinuie în demnitate
și dragoste de neam și de care mă simt atașat.
Fiindcă postul de
matematică suplinit a fost ocupat de un profesor calificat, în anul următor am
fost încadrat ca suplinitor pe un post de învățător, la o școală cu clasele
I-IV din satul Valea Uzului, aparținător comunei Sânmartin. Satul părea izolat
de restul lumii, mai ales iarna și în perioadele ploioase, când drumul, pe care
circulau doar remorcile ce transportau material lemnos din pădure, devenea
aproape impracticabil. Și totuși, locul încântător, meritând din plin, prin
frumusețea lui naturală, epitetele de mirific și magnific, îți vrăjea sufletul,
punând stăpânire pe toate simțurile dătătoare stării de bine.
În apropiere de Cheile
Uzului, unde crestele apropiate ale munților te înfioară, într-un loc minunat,
cu unduiri largi și domoale, cu rariști, luminișuri și poienițe, s-a întemeiat
satul Valea Uzului, cândva un important punct de exploatare a lemnului, cu o
activitate intensă. Mărturie au rămas clădirile tip colonie locuite de
muncitorii forestieri și silvicultori, cu familiile lor, spațiile fostelor
birouri, căminul cultural, cantonul silvic. Când eu am ajuns în Valea Uzului,
satul era aproape pustiu, fiind populat doar de câteva familii care își
câștigau existența având activități privind protecția și paza fondului silvic
și cinegetic, pregătirea lemnului de foc în urma exploatărilor de material
lemnos și igienizarea pădurilor.
Activitatea școlară se
desfășura în clădirea fostului sediu de birouri, care nu arăta grozav. Din cei
zece copii ai școlii, șapte frecventau secția maghiară și trei, secția română,
sub forma învățământului simultan. Eu eram învățătorul celor trei copii români,
aflați în clase diferite, provenind din familii care se stabiliseră temporar
aici pentru a-și câștiga existența, cu speranța că jerfa și eforturile lor vor
fi răsplătite mai târziu prin bucuria împlinirii măcar prin copiii lor. Copiii
erau zilnic prezenți la școală cu o bucurie deplină, care se putea citi în
priviri, gesturi și comportament, ei înțelegând, încă de la acea vârstă
fragedă, că învățătura este singura lor șansă pentru o viață mai bună. Era și
pentru mine o bucurie să lucrez cu ei. Se crease între noi o relație reciprocă
de mare atașament. Ne petreceam timpul împreună nu numai la școală, ci și după
ore. Mergeam împreună la pescuit și în drumeții. Ajutam la efectuarea unor
lucrări de curățenie și înfrumusețare la tabăra școlară, care funcționa aici
sub patronajul Inspectoratului Școlar Bacău, sau în Cimitirul celor 1306 eroi
căzuți în Primul Război Mondial, în anul 1916 – soldați români, unguri,
germani, ruși, sârbi, austrieci, italieni și unii neidentificați. Îi iubeam
atât de mult pe acești copii, încât eram în stare să fac orice pentru ei. Ca să
fiu prezent la un eveniment din viața lor, am parcurs pe jos distanta de 25 km,
de la Sânmartin la Valea Uzului, într-o noapte de noiembrie, negăsind niciun
mijloc de transport. Nu puteam rezista privirilor aproape hipnotizante ale acestor
copii frumoși, buni, sinceri, disciplinați, sârguincioși, modești, cu bun simț
și iubitori. În prezența lor, totul mi se părea frumos, prietenos și avea sens.
Trecerea lor prin viața mea a însemnat o mare bucurie. Îi păstrez cu dor în
amintire, chiar dacă nu mai știu nimic despre ei. Cândva aflasem că sunt bine,
cu școală și la casele lor.
Pe lângă activitatea la
școală, am legat prietenii strânse cu localnicii, cu lucrătorii silvici, de la
care am aflat cum să cunoști muntele, cum să-l abordezi, cum să ți-l faci
prieten, pentru a te putea bucura de nebănuitele resurse pe care le are și ți
le poate oferi. Aici am avut prilejul să cunosc muntele cu adevărat, să-l
înțeleg, să fiu martor efectiv la marile spectacole oferite, precum: rotatul
cocoșilor de munte, boncănitul cerbilor, comportamentul urșilor la ieșirea din
hibernare, asaltul păstrăvului în amonte în perioada reproducerii sau
înlocuirea albului zăpezii cu albul imaculat al ghioceilor care puneau
stăpânire pe poenițele însorite. Valea Uzului este un loc care te cucerește,
rechemându-te să-l revezi.
În cei doi ani de
suplinire în învățământ am continuat să pictez, să desenez și să cioplesc în
lemn, încercând să-și perfecționez tehnicile de lucru, pentru a putea să exprim
ceea ce gândeam și simțeam prin forme artistice. Am muncit mult, dar
rezultatele muncii mele nu au fost suficient de convingătoare pentru a spera o
împlinire prin artă. A fost o perioadă dilematică, de tatonări, de
incertitudini, determinantă, totuși, în orientarea mea spre cariera didactică
și spre decizia de a studia științele naturii.
În timpul facultății, datorită
rezultatelor și implicării în activitatea de cercetare privind prolificitatea
peștelui în lacurile oligotrofe, în special, am participat cu rezultate
meritorii la diferite sesiuni de comunicări științifice, ceea ce îmi deschidea
reale posibilități de a lucra în cercetare după absolvire, ceea ce mi s-a și
propus. Am ales, totuși, să particip la repartiția guvernamentală pentru a
prinde un post în învățământ cât mai aproape de familia mea, care avea nevoie
de sprijin.
Am solicitat singurul
post de biologie scos pentru repartiția absolvenților promoției 1976 de către
Inspectoratul școlar Harghita, la Școala Generală din Plăieșii de Jos, o
localitate situată în depresiunea Casinului, la aproximativ 40 km de
Miercurea-Ciuc.
În cadrul școlii
generale, funcționa și secția română, pentru copiii românilor care, deși
asimilați lingvistic de către populația majoritar maghiară, și-au păstrat
religia, conștiința apartenenței etnice și dorința ca pruncii lor să învețe
limba neamului lor.
După doi ani, postul de profesor
titular pe care îl ocupam a intrat în restrângere de activitate și, ca urmare,
am fost transferat la Școala Generală din Voșlobeni – Izvorul Mureșului, de
unde, numai după trei luni, am fost detașat la Liceul Industrial Nr. 1 din
Odorheiu Secuiesc. După susținerea examenului de definitivare în învățământ, între
1979-1990, am activat la Miercurea Ciuc, ca instructor la organizațiile de
tineret și pionieri la nivelul județului Harghita, activitate considerată
didactică. În acea perioadă, având ca obiectiv primordial pregătirea
profesională, am urmat cursurile Facultății de Biologie, Geografie și Geologie
din Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, obținând, în 1983, Diploma de
Licență în specializarea Biologie și gradul didactic II, apoi, în 1988, gradul
didactic I; am urmat masterul în managementul educațional, la Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu.
În 1990 am revenit la
catedră, fiind numit profesor titular de biologie și director la Școala
generală „Sfântu-Ilie” din Toplița. Activitatea mea din următorii trei ani
petrecuți în această școală a fost apreciată favorabil de elevi, părinți și
corpul didactic, de comunitatea locală și de instituțiile cu atribuții de
evaluare în sistemul de învățământ. În anul 1993, în urma concursului de
titularizare, m-am transferat la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Miercurea
Ciuc, devenit în 1999 Colegiul Național „Octavian Goga”.
Instituția s-a născut în
anul 1990, ca urmare a hotărârii de separare a școlilor după limba de predare. Pentru
elevii români din Municipiul Miercurea Ciuc, împrejurimi și nu numai, am
urmărit, în calitate de director adjunct, apoi de director, crearea unei
instituții de învățământ care să asigure condiții decente și civilizate, pe
măsura standardelor moderne. Eforturile depuse pentru a depăși greutățile și
piedicile întâmpinate nu au fost zadarnice, astfel că, la pensionarea mea,
instituția se prezenta ca un adevărat campus preuniversitar. Am militat,
împreună cu colegii și cu toți cei care am slujit această instituție de
învățământ, să-i creștem permanent prestigiul, drept urmare a fost
nominalizată, la nivelul județului, a-l reprezenta în proiectul „10 pentru
România”.
Am realizat apropierea
și colaborarea cu centrele universitare, în special cu Universitatea
„Transilvania” din Brașov, care a înființat la noi un Centru teritorial de
studii – învățământ la distanță, pe care am avut onoarea să-l coordonez în
calitate de director academic și cadru didactic asociat, asigurând condiții ca
absolvenții dotați și bine pregătiți, dar cu posibilități financiare reduse
să-și poată continua studiile în învățământul superior.
În Anuarul Colegiului,
am pledat cu argumente pentru: un învățământ inovativ, de calitate și în
siguranță (școala fiind prima din zonă în care s-a implementat un sistem electronic
de acces al elevilor), un management instituțional și al vieții personale
eficient.
Cred că provocările
lumii de azi, capcanele manipulante pentru tineri spre neînvățare, neascultare
și spre fascinanta strălucire iluzorie trebuie abordate cu prudență și
înțelepciune, astfel ca și generațiile de astăzi să devină piloni ai
progresului, purtători de idealuri autentice, cu o cultură vastă.
DD: Am avut dascăli buni, adevărate modele de profesionalism. Recunoștința
ne-am exprimat-o prin strădania de a nu-i dezamăgi. La rândul dvs, sunteți apreciat
ca dascăl și om de către elevi, colegi și prieteni, ca și de toți cei cu care ați
relaționat, „reper al Colegiului Național Octavian Goga și mentor pentru mulți”, așa cum se
precizează în cartea „Ctitori de neam. Dascăli de ieri și de azi”, vol. III,
editată de Asociația Învățătorilor Harghiteni în 2017 (pp. 106-111). Mărturie stau multele
diplome și distincții ce v-au fost acordate, de-a lungul timpului, pentru
activitatea desfășurată în calitate de profesor, director, membru activ al
societății civile: „Diploma de Onoare a Cadrelor Didactice din județul
Harghita”, „Diploma de excelență” pentru rezultate la Olimpiade școlare,
Diploma „Gheorghe Lazăr”, clasa a II-a, Diploma de merit „Pro Educatione”,
Distincția onorifică „Crucea Munților”, clasa a II-a, Diploma „Prinos de
cinstire” etc. Sincere felicitări !
Doru D: Mulțumesc !
DD: Întâmplarea face ca în imediata apropiere să aveți mereu ființe delicate
care au avut nevoie și s-au bucurat de iubire și ocrotire și cărora le-ați fost
prieten, sprijin, mângâiere, speranță: mama, sora, soția, fiica. Cum ați
reușit?
Doru D: Mama Aurelia, sora Nina, soția Ana și fiica
Alina-Doriana sunt ființele cele mai
dragi și importante pentru mine, căci ele au reușit, fiecare în felul ei și
toate la un loc, să dea adevăratul sens existenței mele. La rândul meu, faptul
că le-am oferit, atât și așa cum am fost în stare să o fac, iubire și ocrotire,
mi-a umplut sufletul de bucurie liniștitoare.
Mama Aurelia, Doru, Ana și Nina
Între mine și
dragele mele a tronat întotdeauna încrederea reciprocă, înțelegerea, respectul,
sinceritatea, disponibilitatea permanentă de confesiune și de ajutor la nevoie,
dorința de bine pentru celălalt. Am căutat să le fiu aproape mereu, și la bine
și la greu, când au avut nevoie de sprijin, să le mângâi și să le îmbărbătez,
cu o vorbă sau un gest plin de afecțiune, cu dragostea care să le aducă alinare
și sentimentul de încredere că totul va fi bine, să le fie mai ușor, mai
frumos.
Dacă am reușit să
dăruiesc și, deopotrivă, să primesc prietenie, sprijin, mângâiere și speranță,
înseamnă că bucuria de a fi mereu în preajma lor, spre a le ști în siguranță și
că au cele de trebuință, asumarea responsabilității de fiu, frate, soț, tată,
și mai nou de bunic, binecuvântează cu certitudine credința mea că viețile
noastre, trăirile noastre au decurs și evoluat într-o adevărată comuniune. Cele
spuse, cred că pot constitui argumente că am reușit.
1 Doru cu socrii Nicolae și Ana-Maria, soția Ana, cumnatul Bebe și mama Aurelia
În parc, cu
nepotul Manuel
DD:
Așa cum vă cunosc,
sunteți un om care știe să dăruiască foarte mult. „Tot ce faci pentru tine
piere; ceea ce faci pentru alții rămâne” (Dinu C. Giurăscu).
Fericirea,
spunea George Călinescu, înseamnă viața activă. Vorbiți-ne, plecând de la aceste puncte de vedere, despre
fericirea de a dărui pe care o trăiți din plin.
Doru D: Sunt fericit pentru toate cele trăite:
pentru grija și mângâierile mamei, pentru alintul protector al soției și
sinceritatea bucuriei copilului meu, pentru prezența gingașă a nepotului meu Manuel, dar și pentru bucuria de a
dărui încredere, prietenie și speranță.
Sunt fericit când pot să dăruiesc, oricât de puțin, spre
triumful binelui. Când impulsul de a dărui pleacă din inimă, din suflet,
nesocotești efortul. A dărui înseamnă însăși rațiunea de a trăi, de a fi. Atunci
când aduci alinare celor aflați în nevoi, recunoștința primită prin zâmbet sau
prin strălucirea din privire este o adevărată binecuvântare. E important să
perseverezi în credința că poți face pe cineva fericit.
DD: V-ați dăruit cu iubire celor apropiați, asigurând un climat familial
echilibrat, firesc, de respect, înțelegere și sprijin reciproc, un climat care
a asigurat condiții favorabile relizării domniilor voaste și în plan
profesional
În ceea ce vă privește, domnule profesor, aș adăuga la
cele spuse până acum și alte realizări care, din modestie nu le-ați
amintit : obținerea în anul 1988 a gradului didactic I cu lucrarea
metodico-științifică „Combaterea dăunătorilor animali ai pădurilor de conifere
din zona Toplița”, înscrierea în 2012 în Registrul Național al Experților în
Management Educațional, conferirea, în 1998, a statutului de „Școală UNESCO”
colegiului pe care cu onoare l-ați condus, pentru proiectele inițiate și
coordonate, obținerea în 2002 a unui „OSKAR pentru cea mai bună evoluție a
deceniului”, decernat de către revista „Capital”. Urmare a experienței, a
rezultatelor obținute la catedră și în calitate de manager, precum și a
calităților pe care le aveți de bun organizator, îndrumător și coordonator, ați
fost învestit cu o serie de responsabilități : metodist pentru disciplina
biologie și membru în Consiliul Consultativ pentru biologie al ISJ Harghita,
metodist pentru directori la ISJ, membru în forumul județean al directorilor,
membru în grupuri de lucru al ISJ pentru legi și metodologii în învățământ,
vicepreședinte al Asociației Pedagogilor din Județul Harghita etc.
Ancorat în permanență în viața cetății, ați activat în
diferite asociații civice și culturale, precum: vicepreședinte al Forumului
Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, colaborator al Centrului
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, consilier editorial în
cadrul Editurii Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita,
membru în Colegiul de redacție al Buletinului Ligii Cultural-Creștine „Andrei
Șaguna” din Sfântu Gheorghe, sprijinitor al sesiunii naționale de comunicări
științifice „Românii din Sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizație”,
a adunărilor generale și a activității Despărțământului ASTRA Covasna-Harghita,
al Universității de Vară de la Izvoru Mureșului, membru al Adunării Eparhiale a
Episcopiei Covasna și Harghita.
Cât despre soția dvs, doamna Ana Dobreanu, „Ana mea”, cum o numiți, este profesor și arhivist,
fost cadru didactic universitar la Facultatea de Arhivistică din București. A
abținut doctoratul în istorie cu lucrarea „Sud-Estul Transilvaniei în perioada
1900-1914. Studiu socio-politic.”
Vă felicit și vă doresc mulți ani fericiți, multă
sănătate și satisfacții alături de toți cei dragi.
DD:
Suntem în preajma
sărbătorilor de iarnă… Cum aștepta și cum trăia copilul Doru aceste sărbători? Ce mai păstrați astăzi
din ceea ce era cândva, în afară de amintiri? Ce ați avut grijă să transmiți
fiicei dvs. din această bogăție tradițională?
Doru D: Succint, am vorbit deja
despre atmosfera sărbătorilor de iarnă, între care Crăciunul era sărbătoarea
sărbătorilor. Păstrez cu sfințenie amintirea acelor vremuri, rememorând în
fiecare an, cu ocazia acestor sărbători, fascinanta poveste a copilăriei mele
trăită în spiritul tradiției strămoșești, alături de familie, rude, vecini,
prieteni. Fără amintirea acelor vremuri, acum sărbătorile ar fi mai sărace în
spirit, emoții, căldură sufletească, mai departe de identitatea noastră
culturală, izvorâtă și pecetluită de datinile străbune.
Doru și fiica Alina
La Roma, la Columna lui Traian
Pe lângă
amintiri, astăzi mai păstrez în suflet dorul de timpul sacru al sărbătorilor de
iarnă, de Crăciunul copilăriei mele petrecut împreună cu ființe dragi, inundat
de magicul ecou al colindelor, de imaginea casei părintești, așa cum era ea
odinioară.
În familia mea
actuală, stabilită la oraș, am încercat să perpetuăm rânduiala sărbătorilor așa
cum am învățat-o de la părinții noștri, respectând tradițiile transmise din
generație în generație.
Fiica mea s-a născut
și s-a format într-un asemenea mediu familial. Am avut grijă ca ea să cunoască
locurile noastre de origine, să cunoască, să înțeleagă și să prețuiască
folclorul, portul, arta, datinile populare, să manifeste respect față de
gospodăria țărănească, față de muncile ce se desfășurau în cadrul ei, să
respecte și să iubească locuitorii satului, adevărați creatori și păstrători ai
valorilor culturale tradiționale. Faptul că a urmat Facultatea de Istorie a
Artelor, susținându-și lucrarea de licență cu tema „Interferențe etnografice în
zona Harghitei”, înseamnă că puterea educativă a familiei a dat roade.
Se știe că în zilele
noastre tinerii își găsesc tot mai timid drumul către tradiție, dar mai trăim
cu speranța că ei își vor împrospăta memoria rădăcinilor lor în vatra satului și
o vor ține mereu trează, restabilind măcar emoțional un echilibru între ce-a
fost și ce este.
DD: De la cine ați învățat mândria de a fi român?
Doru D: M-am născut român și
toată viața nu am încetat să trăiesc din tot sufletul bucuria și mândria că
aparțin acestei etnii. Crescând într-un
autentic mediu tradițional românesc, de la părinții mei am aflat pentru prima
dată cine sunt și am învățat să vorbesc limba strămoșilor, liantul cel mai
puternic în realizarea și perpetuarea neamului nostru. În contextul casei
părintești și al satului natal, m-am familiarizat cu tradițiile și obiceiurile
populare, am aflat despre neam și țară, despre Imn și Tricolor, despre portul nostru
strămoșesc, pe care și eu l-am îmbrăcat cu mândrie și respect cu ocazia
sărbătorilor, la biserică și la serbările școlare. În timp ce mă îmbrăca cu
frumoasele straie populare, croite și cusute cu mâinile ei, și mă încingea cu
brineața tricolor, mama îmi spunea că românul a purtat din tată în fiu această
îmbrăcăminte. Ne-a transmis nouă, copiilor, acest sentiment al apartenenței
identitare ca pe un testament. Mândria de a fi
român mi-a fost consolidată în anii de școală de dascălii noștri, prin felul
cum ne-au fost predate discipline precum limba și literatura română, istoria și
geografia României, prin felul în care ni s-au prezentat personalități ilustre
ale culturii noastre : oameni de stat scriitori, muzicieni, pictori, istorici,
filologi, oameni de știință care au făcut cunoscut numele nostru în lume.
Am învățat
mândria de a fi român de la consătenii mei, oameni simpli, care, luptând pe
fronturile Europei, au cunoscut tragismul celor două războaie mondiale și
deportările. Vreau să amintesc între aceștia pe bunicul din partea mamei mele
și pe unchiul Vasile Dobrean, bunicul dvs., care rămâne în memoria mea un simbol
al românului demn, un vizionar privind necesitatea recuperării trecutului
istoric, cultural și spiritual al comunei noastre, prin scrierea unei
monografii locale. L-am cunoscut mai bine în anii în care eram student. Încerca
să adune în jurul său forțe tinere, intelectuali originari din Subcetate sau
stabiliți aici, care să-l sprijine în realizarea proiectelor sale. Întâlnirile noastre au fost, pentru mine, adevărate lecții de istorie locală
și nu numai, de trăire românească. Era măreț prin ținuta lui și prin vorbele
sale! Emana o neobișnuită mândrie, demnitate și dorință de a face cunoscută
obârșia noastră, evoluția localității de la începuturi până în prezent, precum
și rolul jucat în istorie de comunitatea noastră sătească. Voia ca noi,
tinerii, să preluăm, să ne asumăm mândria și responsabilitatea lor și să o
transmitem urmașilor.
Am învățat și
continui să învăț a trăi acest sentiment de la intelectualii noștri, adevărați
susținători ai spiritului românesc, militanți activi și apărători ai demnității
de român: de la sfinții preoți și înalți ierarhi, vrednici iubitori și
slujitori ai bisericii strămoșești, de la oamenii care luptă pentru binele acestei
țări, de la românii din diaspora, mistuiți de dorul de țara lor, de la toți cei
care poartă în suflet iubirea de neam, spiritul, cultura și limba românească,
care cinstesc simbolurile naționale și respectă țara și valorile ei, oriunde ar
fi.
DD : Vă mulțumesc, Domnule Profesor, respect și prețuire !
