E DIN NOU PRIMĂVARĂ!

Amintiri depănate la Voinești - COVASNA

Mai 2006. Din nou în Spitalul de boli cardio-vasculare din Covasna - Voinești! De astă dată la Vila B, renumită prin atmosfera de ordine, disciplină și liniște, într-un salon cu doar două paturi, orientat spre pădure. Concertul feluritelor păsări, susținut din depărtare de cântecul cucului, ne îmbie seara la somn și ne deșteaptă în fiecare dimineață.

Vremea este splendidă. Plecată dintr-o zonă în care abia am ieșit din iarnă, am întâlnit aici, doar după câteva ore de călătorie cu trenul, Primăvara! Câmpul înverzit e presărat cu flori multicolore: violete, bănuței, ciuboțica-cucului, păpădii, floarea broaștei, nu-mă-uita, traista ciobanului și multe altele al căror nume nu-l cunosc. Puzderia de flori care împodobește corcodușii și prunii contrastează superb cu verdele crud al sălciilor, cu verdele brazilor din jur și cu ocrul plopilor. În grădini lalelele închină soarelui cupele roșii și galbene, iar buchetele de arbuști își răsfață auriul florilor în razele blânde ale astrului luminător al cerului.

Freamătul naturii trezite la viață de soarele primăvăratic este fascinant și ne îmbie permanent să ne bucurăm de miraculul renașterii ei, în consens cu recomandarea doctorilor de aici pentru aeroterapie. Tablouri magnifice mereu în schimbare de la o zi la alta ne încântă deopotrivă văzul și auzul și ne invită ca în momentele de răgaz să cutreierăm traseele ce pornesc de la spital în toate direcțiile: spre Valea Zânelor și spre Cetatea dacică cu același nume, spre Planul Înclinat și mai departe spre Comandău, spre Releu și spre centrul orașului Covasna.

Prima ședință de aeroterapie începe la orele 6 dimineața, când soarele mijește de după sprânceana dealului, trimițând primele raze spre crestele de la Apus…

Vuietul pădurii produs de vânticelul ce penetrează rămurișul bogat al brazilor îmi amintește de zilele pe care le trăiam în poienița pădurii de la Făgițel, unde participam împreună cu familia mea la așa-numita activitate de cosit, care presupunea pregătirea fânului pentru iernatul animalelor din gospodăria părinților mei: vite, cai și oi. Străbătând acum singură traseul spre Releu, retrăiesc cu emoție acele momente care mi-au rămas vii în amintire…

M-au fascinat întotdeauna grandilocvența peisajului montan și glasul inconfundabil al pădurii de brad, chiar dacă m-am născut și trăiesc la munte. În strânsă comuniune cu un asemenea cadru majestuos mă simțeam mai puternică, invulnerabilă, optimistă – atâta timp cât îl aveam alături pe tata, bărbat puternic, om al muntelui, curajos și fără teamă. Curajul mă părăsea însă pe măsură ce pătrundeam și înaintam în pădurea seculară, în acel templu falnic unde printre brazii înalți abia se zărea petecul de azur al cerului. Trebuia să traversez o parte din pădure pentru a ajunge la izvorul de la care aduceam apă cu ulciorul. Drumul până la izvor era pentru mine, copilul, asemenea unei călătorii fantastice într-o altă lume, de poveste. Pașii-mi erau nesiguri, temători de a nu stingheri miracolul pădurii. Sentimentul pe care îl trăiam era de intrus.

Dar pentru că Făt-Frumos pleca în drumul său inițiatic însoțit de prietenul său, calul, îi ceream voie tatei să-l lase cu mine pe unul din cai… Avându-l în compania mea pe Caesar, plecam liniștită, ținându-l cu o mână de căpăstru, ducând ulciorul cu cealaltă. Aveam încredere în simțurile sale, mai ascuțite decât ale mele. Caesar râncheza mulțumit profitând de răcoarea pădurii, adulmecând miresmele din jur. Era un privilegiu pentru el de a scăpa o vreme de lanțul care îl lega de pripon și de strechiile obraznice care-l oboseau, alungându-le mereu cu coada și cu coama.

Trăiam acolo totuși în proximitatea fiarelor, dar tata mă liniștea spunându-mi că ele nu atacă omul doar dacă se simt în primejdie. Deseori, dimineața, tata ne arăta urme de urs sau de mistreți… Treceau noaptea peste locul nostru, în căutare de hrană. Mușunoaiele de furnici răsturnate erau un avertisment pentru noi că teritoriul acela le aparținea lor, potrivit legilor nescrise ale pădurii.

Din nefericire, falnica pădure seculară de la Făgețel nu mai există, ca multe altele din jur…

A plecat mai întâi tata, apoi, caii… Cine ar fi crezut că va dispărea atât de repede și pădurea, pădurea care părea eternă, acel cadru mirific de poveste? Locul nostru de la Făgețel, acel ochi de pădure unde iarba înrourată împodobită cu flori plăcut mirositoare cădea în brazde în urma coasei și unde seara fânul era deja adunat în porșori și căpițe, nu mai este o poieniță înconjurată de pădure, ci o coastă pleșuvă de deal, cu iarbă pârjolită de soarele fierbinte al verii, pășune pentru animalele satului.

Nu am mai fost la Făgețel de mulți ani, deși mă despart de locul acela doar 7- 8 km, traseu pe care îl parcurgeam altădată aproape zilnic, atâta timp cât dura campania de recoltare a ierbii. Prefer să rămân cu reprezentările mele frumoase. Știu că nimic nu aș regăsi acolo din ceea ce păstrează amintirea mea.

În vremea copilăriei, acolo, într-un mic cătun, trăiau oameni. Înnoptam uneori într-un pod cu fân, spre a ne feri de fiarele pădurii. Tata se trezea înainte de revărsatul zorilor, la cosit. Eu rămâneam să mă bucur de somnul dulce al dimineții, în culcușul cald din fânul proaspăt cu miros amețitor. Nu mi-era frică deoarece nu departe se auzeau zgomote familiare care îmi vorbeau de prezența tatei: ascuțitul coasei cu gresia sau cu bătăi ritmice de ciocan pe ilău.

Diminețile, la munte, chiar în miez de vară, sunt destul de răcoroase.

Aprindeam un foc și pregăteam un mic dejun tradițional: mămăliguță cu omletă, brânză și lapte cald. Eu aveam misiunea de a resfira brazdele proaspăt cosite de tata, dar, până se ridica soarele pe cer și se usca roua dimineții, mergeam să caut ciuperci, de preferință gălbiori și râșcovi, apoi îi transformam într-o tocăniță gustoasă, până ce iarba trebuia întoarsă cu grebla spre a se usca bine.

Cam în felul acesta se petreceau ieșirile la iarbă verde ale familiei noastre!

În vara trecută mi-am propus să refac, încă o dată, drumul până la locul nostru de la Făgețel. O dimineață însorită prevestea o zi superbă. Abia am parcurs jumătate din traseu când, deodată, nori amenințători au început a se înălța de după vârful Bătrâna și am făcut cale întoarsă. Știam ce înseamnă să te prindă ploaia departe de sat!

Ceea ce m-a întors din cale era amintirea aceluiași drum parcurs sub o ploaie agasantă și monotonă de la Făgețel până acasă…

Fusese o zi călduroasă, lucrasem pe îndelete cu fânul, cerul era senin, fără nici o pată de nor. Freamătul obișnuit al pădurii era totuși tulburat de croncănitul neliniștit al corbilor. Tata, om al câmpului și al pădurii, bun cunoscător al capriciilor naturii, a hotărât să încărcăm mai întâi carul cu fân pentru ca, în caz că vine ploaia, să fim gata de plecare. Știa să organizeze bine munca. Abia încărcaserăm fânul, când un tunet scurt ne-a prevestit primele picături de ploaie, pe care le-am și simțit pe obraji și pe mâini. S-ar fi putut crede că este doar un noruleț pasager. Tata însă s-a sprijinit o clipă în coada furcii până ce și-a rotit privirea pe cer și norul de sus a acoperit deodată până și azuriul ochilor săi. Farmecul poveștii sale, cu care știa să ne fure gândul de la munca ce era uneori peste puterile noastre, s-a risipit, A înhămat repede caii la car și am pornit imediat spre casă. Mai era fân de adunat, dar tata presimțea potopul ce venea spre noi dinspre spații inaccesibile vederii noastre din cauza pădurii. Tata a mers tot timpul în fața cailor, pentru că drumul devenise în scurtă vreme noroios. Pe Mitruț, băiatul meu, care avea vreo 10 ani, îl urcase în carul cu fân acoperit cu o folie din plastic, dându-i în mâini hățurile cailor spre a-i ține în frâu. Eu alergam când în dreapta, când în stânga carului încărcat cu fân, ori rămâneam în spatele acestuia, respectând indicațiile tatei, spre a da o mână de ajutor în a echilibra carul și a evita răsturnarea lui. Nu este ușor să cobori de la munte cu carul încărcat pe vreme de ploaie și pe drumuri desfundate unde caii se înnămolesc până aproape de genunchi și roțile intră în noroi până la osie!...

Vuietul pădurii de brad îmi răscolește amintiri dragi. Îmi face plăcere să mă întorc în amintire printre cei dragi care au plecat pe rând și care mi-au dăruit atâta iubire: Mitruț tata și mama! Dorul este copleșitor…

Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretam că suntem, care ne ajută să învingem ura, invidia și răutatea celorlalți, aceste ființe dragi care ne iubesc fără nici o condiționare și pe care le iubim până la capăt, indiferent că ele mai sunt sau nu, reprezintă fortăreața care ne înconjoară. Ei sunt exact ceea ce ne este atât de necesar pentru a trece prin viață.