Convorbire cu domnul profesor VALER V. VODĂ

I. Text publicat în cartea

 LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

Editura Cezara, Târgu-Mureș, vol. I, 2013, 

autori: Doina și Vasile Dobreanu

(In memoriam: 1942-2020)

Doina Dobreanu: Domnule profesor Valer Vodă, mă bucur să vă reîntâlnesc, de astă dată la Subcetate, în primul rând fiindcă îmi face plăcere să vă ascult povestind. Timbrul vocii dumneavoastră, ritmul domol al povestirii, frazarea elegantă şi nuanţată, umorul şi discreta ironie cu care, dacă este necesar, puteţi tăia elanul oricărui interlocutor infatuat îmi amintesc de lecţiile dumneavoastră de limba şi literatura română la Liceul din Subcetate. Câteva generaţii de elevi ai acestui liceu, cei din perioada 1965-1974, vă datorăm mult: aţi pus piatră de temelie la formarea noastră ca oameni. Eu şi colegii mei de clasă, avându-vă diriginte în anii de liceu, am avut în dumneavoastră un model. Şi pentru acest lucru vă mulţumim.

Valer Vodă: Din fragedă copilărie se formează consideraţia de sine. Aceasta îşi are originea în imaginea pe care părinţii, educatorii şi persoanele mai apropiate ne-o conferă nouă înşine. Imaginea de sine este în permanenţă completată şi modelată pe întreg traseul vieţii, prin credinţă şi experienţe, prin reuşite şi insuccese, prin umilinţe şi frustări suferite pe drumul Golgotei sinuoase a fiecăruia dintre noi. Din această ecuaţie existenţială, expusă rezumativ, rezultă „imaginea” pe care o avem despre noi înşine.

Unii au semănat îndoiala în sufletul nostru, alimentând-o cu nuanţe negative. Câţi dintre noi ne putem întreba, motivat, dacă am avut un model ce ne-a influenţat benefic, sprijinându-ne afectiv să ne construim şi să ne cultivăm propria personalitate?

Câţi dintre cei apropiaţi au cunoscut şi au urmat sensul de mare profunzime al cuvintelor arhicunoscute: „Să ne purtăm cu alţii, aşa cum am dori ca şi ceilalţi să se poarte cu noi?

Anumite persoane ne-au impresionat prin ţinută şi prin personalitate, prin atitudine şi privire, prin voce şi comunicare… Altele? Câţi ne-au cultivat încrederea în noi înşine? Câţi părinţi şi educatori au chemarea existenţială să fie autentici părinţi şi educatori? Cine ar putea să răspundă?

DD:  Plecam ca absolvenţi ai unui liceu rural să batem la porţile marilor universităţi din ţară: Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş, Iaşi, Timişoara, într-o vreme când examenul de admitere nu era o glumă. Plecam cu încrederea în noi înşine. Dumneavoastră aţi fost unul din profesorii acestui liceu – autentici educatori! - care ne-aţi cultivat această încredere, care ne-aţi influenţat benefic, ajutându-ne să ne construim propria personalitate şi să ne alegem un drum pe care să-l parcurgem cu curaj, încredere şi demnitate. Şi pentru acest lucru vă mulţumim.

1966

Am aflat mai târziu că şi dumneavoastră aţi început studiile liceale la Subcetate, singurul liceu în anii aceia între Gheorgheni şi Reghin. Ne puteţi relata în ce condiţii se învăţa carte în acea vreme la Subcetate?

VV: Deşi topliţean, prin naştere, ca şi părinţii mei, am absolvit clasele primare şi ciclul de învăţământ general în comuna Stânceni, unde trăiau părinţii şi bunicii mei, având în satul Ciubotani (aşezare cu rezonanţe mitice) o gospodărie prosperă, dar îngenuncheaţi sisifian de cote. Copilăria mi-a fost marcată de un peisaj mirific, în centrul căruia se afla o moară de apă străjuită de falnici arini. Mai târziu, mi-am dat seama că era un loc ce avea asemănare firească cu imaginea coşbuciană din poezia antologică, „Mama”.

Deşi am fost îndrumat spre şcoala profesională din Topliţa, am optat pentru liceul nou înfiinţat din pitoreasca comună, Subcetate-Mureş. Privită de la înălţime, aşezarea îmi evoca imaginativ Roma cu cele şapte coline.

Reuşind în prima sesiune, până la primirea unei burse, am găsit cu uşurinţă o gazdă pe Podirei. Erau oameni săraci, dar bogaţi sufleteşte, şi mă alintau cu dragoste, neavând copii. Am învăţat multe lucruri de la ei, în cele câteva luni ale primei clase liceale.

DD: Cine au fost profesorii dumneavoastră de limba română? În ce ipostaze, benefice pentru devenirea dumneavoastră, vi-i amintiţi? Ce le datoraţi dumnealor? A fost, oare, la fel de importantă întâlnirea dintre dumneavoastră, elevul, şi acei profesori de limba şi literatura română precum a fost pentru mine hotărâtor faptul că v-am avut profesor de limba şi literatură română, de literatură universală şi limba latină pentru alegerea profesiunii mele?

VV: Începutul şcolii liceale m-a clătinat, dar nu m-a învins. Îmi amintesc de şcoala generală din comuna Stânceni, având şansa rară de a fi avut doi profesori distinşi, la limba română şi matematică; aceştia ne-au învăţat cum să învăţăm. Erau, de fapt, învăţători, absolvenţi ai unor vestite licee pedagogice din Iaşi şi Târgu-Mureş. Consideraţia faţă de sinemi era, pe atunci, suficient de conturată.

La Subcetate, am întâlnit şi cadre didactice improvizate, fără chemare. Am înţeles acest aspect de experienţă intelectuală de la unul dintre cei mai culţi profesori pe care i-am întâlnit pe drumul devenirii mele: Ion Mureşan, profesor de limba şi literatura română, de limba latină şi limba franceză, din părţile bistriţene, satul Tăure.

Se ştie că programele şcolare erau subjugate ideologiei socialiste. Dumnealui ne introducea în tematica literară şi se bizuia pe noi că vom învăţa conţinutul lecţiilor. O mare parte din timp era destinată cultivării noastre: mitologie, literatură universală, arte plastice ş.a., învăţându-ne cum să ne facem temele, cum să alcătuim elementar un referat ş.a.m.d.

L-am cunoscut mai îndeaproape, deoarece mi-a remarcat gândirea şi memoria. Locuia lângă liceu şi uneori mă trimitea acasă, la gazdă, să-i fac foc în zilele de toamnă răcoroasă. Îi ascultam sfaturile şi destăinuirile, având încredere în mine. Avea doi băieţi liceeni la Reghin, o fiică Smaranda cu care am fost coleg de facultate. Deşi a trecut Styxul, au rămas în memoria mea cântecele străvechi ardeleneşti doinite din trişca strămoşească.

Cei doi de ani de învăţământ liceal la Subcetate-Mureş au însemnat mai mult decât se poate imagina.

La Topliţa, am avut o altă şansă intelectuală: la limba şi literatura română mi-a fost profesor, Ion Raţiu din Târgu-Mureş. După ani şi ani, ne întâlneam în comisiile de bacalaureat la marile licee din Târgu-Mureş. Şi-a amintit de câteva inspecţii la orele mele, după ce am devenit profesor la Liceul din Subcetate-Mureş, începând cu anul 1966. A plecat şi profesorul Ion Raţiu într-o altă lume, dar îi păstrez aceeaşi vie recunoştinţă, pentru că a contribuit la formarea mea profesională.

DD: Aţi adus în liceul nostru ceva din spiritul universităţii clujene, dumneavoastră, domnul profesor de ştiinţe biologice, Aurel Roman, domnul profesor de limba franceză, Nicolae Becze. Cred că nu întâmplător mulţi dintre absolvenţii liceului din acea vreme ne-am îndreptat spre Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, pe urmele domniilor voastre. Mi-aţi vorbit cândva cu admiraţie despre profesorul dumneavoastră, Liviu Rusu. Era, probabil, la sfârşitul carierei sale universitare, fiindcă eu nu l-am mai avut profesor. Mi-amintesc de culegerea de analize gramaticale a profesorilor clujeni D.D. Draşoveanu, M. Zdrenghea şi D. Dumitraşcu, pe care ne-aţi împrumutat-o cu generozitate şi după care am făcut pregătirea pentru admiterea la facultate, eu şi colegii mei. Autorii acestei culegeri i-am avut apoi şi eu profesori…

VV: După absolvirea liceului, am ales continuarea studiilor universitare la Facultatea de Filologie din Cluj, centru universitar naţional. Deşi aveam înclinaţii şi spre matematică, decizia mea nu a fost aleatorie. La vârsta de şase ani, am trăit o experienţă singulară privind rostirea mea. Rămâne o taină a propriei existenţe. De la profesorul ilustru, Ion Mureşan, am aflat de un caz asemănător şi am publicat mai târziu un text intitulat „Cazul Demosthenes”. Prezentarea acestui caz a trezit curiozitatea unui celebru doctor psihiatru clujean care m-a îndemnat să urmez cursuri de psihiatrie.

Datorită sfaturilor marelui universitar mi-am învins tracul rostirii în public. Îi mulţumesc peste decenii şi-i port recunoştinţă, deşi a trecut în alt loc şi timp.

În cei cinci ani universitari am avut mari dascăli de valoare naţională şi europeană, academicianul Emil Petrovici şi Dimitrie Macrea, dar şi cadre universitare pe care nu le acuz, dar care ne infestau cu date şi citate, iar la examene ne cereau să reproducem ad litteram textul cursurilor dictate. Cu aceeaşi amintire sinceră îi pomenesc pe Mircea Zdrenghea, D.D. Draşoveanu, Ion Vlad şi Ştefan Bitan.

O rară şansă, ca student, a fost prezenţa esteticianului de valoare universitară europeană, profesorul Liviu Rusu. Am urmat un curs unic, mă refer ca valoare, „Tragicii greci” şi „Literatura universală şi comparată”. Aveam impresia, în timpul audierii, că escaladam înălţimile valorilor literaturii universale, în cuprinsul cărora erau cuprinşi şi mari creatori naţionali, precum Eminescu, Rebreanu, Barbu, Blaga.

DD: Întâmplarea face ca, la absolbirea facultăţii, să reveniţi la Subcetate, ca profesor stagiar de limba şi literatra română…

VV: La repartiţie, era încă pe vremea regiunii, am fost trimis în raionul Topliţa, în comuna Subcetate-Mureş, unde a fost reînfiinţat liceul. Este superfluu să amintesc că au ajuns profesori la Târgu-Mureş şi colegi care nu au obţinut examenul de licenţă.

La Subcetate–Mureş, am avut norocul să întâlnesc un colectiv didactic tânăr şi entuziast şi m-am integrat fără dificultăţi în această colectivitate stimulantă. Am fost numit şi diriginte la clasa a IX-a, profil filologic. Am rămas total încântat de elevi, fii de ţărani sănătoşi la minte şi la trup. După orele de curs, elevii erau pe câmp, iar seara, mulţi dintre ei învăţau de la lumina lămpii cu gaz. Cei mai mulţi ştiau cum să înveţe. Am afirmat şi atunci şi afirm şi astăzi, pe atunci, Liceul din Subcetate-Mureş era cea mai bună şcoală de profil din extinsa zonă transilvană de la Braşov, la Târgu-Mureş. Afirmaţia nu este o laudă gratuită, ea este susţinută de rezultatele obţinute de absolvenţi: profesori, medici, jurişti, unii dintre ei au ajuns cadre didactice universitare.

Nu întâmplător adaug faptul că aceştia nu numai că ştiau cum să înveţe, dar au avut un regim sănătos de muncă fizică şi intelectuală şi au avut din fragedă pruncie consideraţia de sine, percepându-şi cu limpezime chemarea vocaţiei. Nu mi-am arogat niciodată vreun merit. Mi-a plăcut să iniţiez ore speciale de pregătire. Ca diriginte, recunosc că am protejat elevii „încolţiţi” de pretenţiile unor puţini colegi din alte arii didactice.

DD: Despre bunicul meu, Vasile Dobreanu, am vorbit şi altă dată. L-aţi cunoscut bine, fiindcă făcea tot posibilul să vă întâlnească din când în când… Despre ce anume vorbeaţi împreună?

VV: Om de vastă cultură şi de experienţă de viaţă, un varvigean zdravăn la minte şi la trup – accept, motivat, expresia- , iubitor de cultură şi de carte, fericit că are o nepoată, Doiniţa în clasa a IX-a, unde eram diriginte. Într-un articol, l-am numit „Badea Cârţan al locului”.

Avea o rară sete de cultură, o memorie prodigioasă, dornic în permanenţă de a şti şi de a-şi împărtăşi ştiinţa celor care aveau nevoie. Îmi amintesc cu nespusă plăcere intelectuală când a aceeptat să vorbească unei generaţii de liceeni care sărbătoreau majoratul. Am fost trimis la cineva, „comunist de frunte şi luptător în ilegalitate”. Acesta a refuzat. Am aflat apoi că anii de detenţie nu s-au datorat atitudinii ideologice amintite, ci unui furt de cai din comuna învecinată, Ditrău.

Să revin la Vasile Dobreanu. Memorabile au fost cuvintele introductive: „Dragii mei, eu la vârsta voastră eram concentrat în primul rezbel, în portul Fiume.” O fotografie rămâne martoră a acestui eveniment aniversar pentru clasa de liceeni şi pentru toţi cei prezenţi.

1972

Memorabile erau întâlnirile noastre în cimitirul falnicei biserici care străjuie comuna. Am aflat multe despre cei care poartă înscrisuri pe cruci. Un căpitan în oastea lui Avram Iancu, doi localnici – memorandişti, Iulia Cotta, sora unui seminarist cu care Eminescu a luat drumul spre Mica Romă, în vara anului 1866, precum şi alte personalităţi ale locului care au înălţat Varvigiul la valori culturale transilvane.

La un seminar antologic la Târgu-Mureş, am propus să se întocmească un Atlas al Cimitirelor din zona Topliţei. Grăuntele ideii nu a încolţit, dar nici nu s-a uscat încă.

Multe alte cruci sunt însemne pentru veşnicie ale eroilor ai locului din al doilea război mondial. Alţii s-au opus invaziei sovietice, continuând adevărata luptă anticomunistă.

DD: Mi-a făcut plăcere, domnule profesor, să vă ascult încă o dată vorbindu-mi, elogios, despre bunicul meu. Mi-e tot mai dor de el. Era, într-adevăr, o persoană aparte. Anii petrecuţi pe frontul Primului Război Mondial din Galiţia l-au format, l-au călit. Bunicul era ţăran, dar cu o ţinută demnă, impunătoare, remarcabilă, cu un caracter integru: solemn, echilibrat, sobru, ceremonios şi respectuos în vorbire şi atitudini, corect, intransigent, curajos, hotărât. Comunicarea cu oameni deosebiţi era una din plăcerile şi bucuriile lui. O cultiva cu tact şi răbdare, pentru a nu ieşi vreodată din limitele bunului simţ şi ale respectului. Ce părere v-aţi format în timpul trăit la Subcetate despre oamenii locului?

VV: Am fost atras de oamenii locului, părinţii şi bunicii elevilor. Memoria a ordonat şi păstrează multe întâmplări nostime. Din anumite motive scuzabile nu voi da curs povestirii acestora. Şi totuşi…, într-o duminică, un sărmăşan venit la şedinţa cu părinţii mi-a dăruit romanul „Tânăra gardă”, dar… numai pe jumătate, cam 200 de file. L-am întrebat de cealaltă jumătate. Am primit un răspuns insolit: „la Cooperativa din Sărmaş, vânzătorul ne îmbie şi cu cărţi. Aceasta i s-a părut prea scumpă şi a rupt-o în două. Am plătit numai 5,50 lei.”

Latinii aveau o spusă al cărei adevăr nu a fost niciodată micşorat de precaritatea raportului dintre viaţa omului şi infinita existenţă: „Tempora mutantur!”

Începând cu primele două clase liceale şi cei opt ani de profesorat în Roma rurală, pot afirma că am cunoscut suficient de bine oamenii locului, preocupările şi ambiţiile lor, dorinţele şi înfăptuirile acestora. Timpul este ireversibil şi se pleacă mereu în altă lume, indiferent de vârstă. Odată cu dispariţia firească a acestora, au rămas obiceiurile, costumele populare, preocupările transmise urmaşilor, dar mai ales poreclele. Pot afirma, fără exagerare, că poreclele din Varvigi ocupă un loc prim pe plan românesc. Există o nestăvilită inventivitate în acest sens.

Ce este porecla? Se poate răspunde într-o diversitate de feluri, fără a avea pretenţia unei epuizări explicative. Ca început, se poate afirma că o poreclă este un supranume (cognomen) dat unei persoane, neţinând seamă de vârstă şi sex, de la o atitudine de simpatie, până la batjocură. Porecla vizează o trăsătură a aspectului exterior, o trăsătură a personalităţii psihice sau a unei activităţi relevante în comunitate. La acestea se mai pot adăuga multe alte aspecte generatoare de porecle, de pildă diferenţierea locuitorilor care poartă acelaşi nume (Urzică, Cotfas, Dobreanu, Marcu, Hurubă ş.a.m.d.); multe porecle au devenit nume de familie. Mai nuanţăm explicaţiile date şi prin situaţiile dureroase când mulţi dispăruţi, neavând urmaşi, duc cu ei în recele mormânt şi poreclele. Cu trecerea timpului, nimic nu mai aminteşte de cei care au trăit viaţa în locul natal.

Personal, am constatat că varvigenii au simţul umorului şi nu se supără dacă sunt apelaţi prin porecle şi răspund celor care îi interpelează în acelaşi fel. Poreclele sunt mărturii peste timp ale acelora care au trăit aici. Până nu este prea târziu, ar merita un studiu complex al poreclelor varvigene, autentic stăvilar în calea trecerii vremilor întru neuitare. Aş trimite pe un potenţial cititor al acestor pagini, la lectura unor cărţi care conţin şi porecle: „Cântecul obârşiei” – 2011, autor: Doina Dobreanu; „Acasă, la Subcetate”- 2012, autori: Doina Dobreanu şi Zorel Suciu.

DD: Vă mulţumesc. O bună parte a activităţii didactice aţi petrecut-o în licee pedagogice. Aţi avut un rol meritoriu în formarea, pregătirea şi perfecţionarea a numeroase generaţii de învăţători şi educatori din Harghita şi judeţele învecinate. Aţi putea să ne vorbiţi despre această experienţă a dumneavoastră?

VV: „Vita bellum est!” Celebrele cuvinte aparţin lui Marcus Antonius, general şi om politic roman, un singular cugetător.

În 1974, am fost transferat de la Liceul din Subcetate-Mureş, la Liceul Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc. Nu detaliez acest „eveniment” al existenţei proprii, pentru a nu cădea în râpa divagaţiilor.

Nu se poate uita după-amiaza zilei de 22 decembrie şi noaptea spre 23, când am trăit noi, românii, timpi apocaliptici; se sfârşea anul 1989! Că am albit peste noapte? Îmi aminteam de povestirile bunicului despre primul rezbel, în Munţii Tatra.

Singurul meu gând atunci s-a îndreptat spre salvarea elevilor români de la liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar din Odorheiu-Secuiesc! După multe şi grele intervenţii oficiale la Bucureşti, s-a reuşit să se reînfiinţeze, la Topliţa, cele două instituţii de învăţământ, pentru a avea şi copiii români acces la învăţământul de specialitate. Menţionez, nu întâmplător, faptul că la Topliţa, prin examenul de admitere, au urmat cursurile şi elevi maghiari, după cum consemnează documentele oficiale. La Topliţa, am devenit titular la Liceul Pedagogic, doar pentru o perioadă scurtă de numai doi ani! Ce s-a putut întâmpla? Am condus un lot de elevi la faza naţională a Olimpiadei de Limba şi literatura română, la Craiova. Eram mulţumit. Câţiva elevi au obţinut premii şi menţiuni, deşi vremile nu erau atât de favorabile. Am fost întâmpinat cu ziarul „Adevărul Harghitei”, anul III, nr. 315, marţi, 12 martie, 1991, din care citez doar un scurt fragment: „…cele două licee, sanitar şi pedagogic au fost legiferate la Topliţa printre altele şi spre binele domnului profesor Valer Vodă – căruia, dacă ar fi să ne luăm după litera legii, trebuia să i se desfacă contractul de muncă după părăsirea postului de la Odorheiu-Secuiesc – astăzi mare disident.”

Ce aş fi putut comenta? Atât doar: nu i-aş fi dorit nimănui să primească asemenea înştiinţări!

DD: Aţi predat într-o vreme şi în învăţământul postliceal şi universitar… Aţi avut în această perioadă satisfacţii profesionale superioare?

VV: „Ubi concordia, ibi victoria!” Am apelat la această spusă celebră din perioada medievală: „Unde este victorie, acolo este şi înţelegere”. După evenimentele de la sfârşitul anului 1989, am fost chemat la Bacău şi la Suceava, dar eram decis să nu părăsesc Transilvania. Aveam două posibilităţi să plec din Topliţa, unde, în refugiu, am reuşit să sprijin înfiinţarea celor două licee de specialitate, aşa cum s-a relatat mai sus. Prima: Cluj-Napoca, oraşul studenţiei mele şi în care a fost înfiinţată, mai târziu, „Asociaţia Românilor Alungaţi din Judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”. A doua: Târgu-Mureş, unde aveam deja un an de predare la Universitate. La îndemnul unor fiinţe apropiate, am optat pentru acest oraş. La început, m-am titularizat la Liceul Pedagogic „Mihai Eminescu”, având o curată patimă pentru învăţământul pedagogic şi pentru practica de specialitate la grădiniţă şi învăţământul primar. Aveam şi aici prieteni de suflet, încât nu am simţit nicio stare de cumpănă, dar starea mea de veghe, parte a consideraţiei de sine, îmi amintea de spusele alor mei: „Fă bine şi aşteaptă rău”.

La Târgu-Mureş nu am întâmpinat vreun rău, doar invidie, situaţie pe care am gustat-o deseori, dar ştiam cum să mă dezbar de ea.

Să-mi fie cu iertare că nu voi răspunde la sugestia „satisfacţii profesionale”. Am reuşit să mă autoeduc intelectual şi comportamental, dar şi sufleteşte pentru a mă bucura de rezultatele foştilor mei elevi sau studenţi şi să nu fiu atins de colbul invidiei. Am întâlnit numeroase situaţii delicate în comportamentul multora, dar pe care i-am ţinut sufleteşte la distanţă, fără a înţelege careva dintre ei atitudinea mea comportamentală.

DD: Ultima întrebare: care a fost crezul care v-a călăuzit în viaţă?

VV: Provenind dintr-o veche şi autentică spiţă ţărănească, fiind crescut şi educat întru credinţa străbună ortodoxă, iubindu-mi neamul, aş răspunde, fără ezitare cu finalul capitolului 13, verset 13, al primei „Epistole către Corinteni” a Sfântului Apostol Pavel: „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

În excursie cu elevii, în 1974

La întâlnirea de 20 de ani: 1969-1989

La întâlnirea de 30 de ani: 1969-1999

Revedere după 42 de ani: 1969-2011

II. Text publicat în cartea

Liceul din Subcetate, la 50 de ani,

2011, Coordonatori:

prof. Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu

Absolvent al Facultății de Filologie, secția limba și literatura română, din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj, profesorul Valer Vodă și-a început activitatea didactică la Subcetate, în aceeași localitate în care urmase primele clase de liceu. În anii petrecuți în această școală (1965-1974), a cultivat elevilor săi, fie prin îndemnuri directe și sincere, fie prin umorul cald și ironia fină, fie prin însăși ținuta sa de intelectual rafinat, erudit, respectul pentru învățătură, gustul pentru frumosul din artă, natură și viață, încrederea în forțele proprii, cutezanța de a-și făuri idealuri ce pot fi atinse, dragoste și respect pentru limba română, dorința de împlinire și autodepășire. A predat limba și literatura română, literatura universală și limba latină.

A continuat activitatea didactică la Liceul Pedagogic din Odorheiul Secuiesc, la Grupul Școlar „Mihai Eminescu” din Toplița și la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, devenind între timp doctor în științe filologice.

Mulți dintre foștii elevi ai Liceului din Subcetate își amintesc cu drag și recunoștință de profesorii care le-au influențat devenirea.

Psih. PAVEL MUREȘAN, Profesor Dr. la Universitatea din Toronto mărturisea următoarele, la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea liceului, în 1999: „Pot spune că am fost o generație norocoasă având mulți profesori noi, veniți direct de pe băncile facultăților și care ne-au insuflat pasiunea și dăruirea lor. Aici am învățat să fac distincția între problemele fundamentale ale existenței. Profesorul Valer Vodă, prin dăruirea și oratorismul său, m-a învățat acest lucru, iar vocea lui mă urmărește în momentele importante. Aici, la Liceul din Subcetate, am visat la viitorul meu și multe din acele vise mi s-au împlinit. Care este sensul existenței noastre și cum răspundem în fața destinului pentru șansa acordată? Iată întrebări care m-au urmărit și mă urmăresc de decenii pentru că profesorul Valer Vodă ne-a deschis orizontul sensibilității față de sensul existenței noastre”. 

14 aprilie 2020: „Domnul profesor Vodă Valer a reprezentat ceva cu totul special în viața mea și sunt sigur că și a colegilor mei de liceu. Dăruirea lui, spiritul lui profesoral și oratoric mi-a luminat și călăuzit întrega viață spre valorile fundamentale ale existenței. Parcă și acum îi aud vocea  și îi văd gestul oratoric vorbindu-ne despre Heminqway și literatura universală. Nu am putut să-l uit niciodată - atât de mult a penetrat în visurile, aspirațiile și existența mea. Cu ani în urmă, am vizitat, împreună cu soția și copiii mei, casa lui Hemingway in Cuba, camera muzeu din hotelul din Havana unde a scris la mașină stând în picioare "Pentru cine bat clopotele". I-am vizitat și casa din Key West - Florida și tot timpul am povestit familiei mele despre profesorul meu de Limba Română, Dl. Vodă Valer. Acum bat clopotele pentru EL! Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-i fie țărâna ușoară și să-i păstrăm cea mai frumoasă memorie! Acum el se intoarce la Obârșie, la Izvor, dar doar ca un Dor pe o Cruce. Ce frumos ai pus tu, Doina, aceste cuvinte ale lui Blaga în crezul, activitatea și lucrările tale! Să vorbim cu ceilalți colegi despre EL și să păstrăm un moment de reculegere ! Pavel ”

Profesor GEORGETA DOBREAN: „Anii de liceu au însemnat, cum e şi firesc, un noian de amintiri, mulţi colegi şi destul de mulţi profesori. Unii ne-au predat mai mulţi ani, alţii mai puţin. Cert este că nu acest aspect e cel mai important, ci personalitatea dascălului, influenţa pe care o are asupra elevilor săi, ceea ce a reuşit să realizeze şi să modeleze în răstimpul activităţii sale.Am avut profesori foarte buni. Tineri, entuziaşti, dornici de afirmare. Şi domnul profesor Valer Vodă este cu prisosinţă în rândul dumnealor. L-am avut profesor de limba şi literatura română în ultimul an de liceu. Cu dumnealui am încheiat studiul literaturii române, deci o mare parte din materia prevăzută pentru bacalaureat şi pentru admiterea la facultate. A fost, aşadar, substanţială contribuţia domnului profesor la pregătirea promoţiei mele. Care este imaginea domnului profesor, aşa cum mi s-a fixat în memorie? Întotdeauna bine pregătit, venind la oră cu cărţi, cu fişe, cu citate semnificative, clar şi explicit la predare, foarte pretenţios la verificare.Proaspăt absolvent de facultate, aducea în expunerile dumnealui un limbaj frumos, presărat cu multe neologisme pe care ne grăbeam să le notăm. Unele ne erau explicate, iar pentru altele apelam la dicţionar. De multe ori ne punea la dispoziţie cărţi din biblioteca proprie, deoarece nu le aveam şi nici nu le găseam.

L-am simţit mereu făcând totul pentru o cât mai bună pregătire a noastră, în general, dar şi pentru olimpiade sau pentru examenele pe care urma să le dăm.

Mi-amintesc de un moment special: un spectacol complex intitulat „Nunta Zamfirei”, prezentat pe scena Căminului Cultural cu ocazia centenarului naşterii poetului George Coşbuc, în 1966. A fost doar unul dintre multele spectacole pregătite de profesorii noştri cu elevii.

Cu ocazia examenului de admitere la facultate, mi-am dat seama încă o dată ce mult contează să-şi facă un profesor datoria, să nu fie superficial, pentru că de el depinde la un moment dat drumul elevului în viaţă. Unul din subiectele examenului oral la admiterea în Universitatea bucureşteană a fost „T. Arghezi, poetul”. Prezentând subiectul, am fost întrebată de către comisia de examinare unde am terminat liceul, cu cine am făcut română, câţi ani are profesorul meu, unde şi când a terminat. Examinatorilor le-a plăcut în mod deosebit felul în care am abordat tema, dar meritul a fost al domnului profesor Vodă deoarece eu am făcut expunerea bazându-mă pe cele învăţate de la profesorul meu în liceu. Am fost mândră să pronunţ numele liceului şi pe cel al profesorului meu de română.

Vreau să adaug şi faptul că m-a ajutat foarte mult să mă formez ca dascăl. I-am urmat specialitatea şi am ajuns colega domnului la liceul din Subcetate. Îmi asista la ore, mi le analiza din punctul de vedere al conţinutului, dar şi metodic. Întotdeauna aveam cele mai mari emoţii şi grija de a face lecţii bune, de a nu greşi.

Am învăţat şi cum să primim din partea domnului profesor ironia, mai fină sau mai dură, să pătrundem sensul aluziilor făcute cu privire la răspunsurile noastre, la limbajul folosit. Nu ne supăram. Era normal sa fim atenţionaţi.

Prin natura profesiei şi a specialităţii mele, viaţa m-a adus de multe ori alături de domnul profesor – în comisii de examinare, la corectat, etc. Totdeauna îl privesc cu respect, cu o deosebită simpatie şi preţuire. Parcă şi acum, pensionară fiind, trăiesc emoţia relaţiei profesor – elev.

Toata stima şi recunoştinţa mea, domnului profesor Valer Vodă!” 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/01/intre-doua-lumi.html