In memoriam: ION NETE (Nicolae Bucur, Doina Dobreanu)

         

1. Ion Nete s-a despărţit de noi...

Prof. Dr. Nicolae Bucur

 Acum două decenii cu prilejul lansării volumului de proză „Răstignirea în crucea lui Năstavnic”- al scriitorului Ion Nete deschideam intervenţia mea  cu aceste slove: La acest sfârşit de an (2001) cu destule  tulburări în existenţa noastră cotidiană trăim momente de bucurie atunci când mai apare o carte. Evenimentele acestea ne scot din euforia utopiilor, aducându-ne undeva cu picioarele pe pământ, demitizând în sensul bun al cuvântului unele ispititoare şi „generoase” sloganuri culturale şi artistice. Una dintre acestea este volumul de proză „Răstignirea în crucea lui Năstavnic”– autor Ion Nete, pe care-l cunosc de peste trei decenii, din timpul activităţii noastre gazetăreşti. Citea cu nesaţ şi mai ales ştia să surâdă pe margini de cărţi. De pe atunci avea harul scrisului de care tot încerca să fugă. Fără îndoială domnia sa este astăzi unul dintre cei mai interesanţi şi originali scriitori contemporani de slovă românească de pe meleagurile harghitene şi nu numai. Manifestându-se de timpuriu în ipostaze de gazetar, publicist, întemeietor de revistă, autor de proză scurtă sau, cum ar fi zis Nichita Stănescu, autor de cărticele cât o lamă de ras, Ion Nete îşi înfrânge timiditatea şi modestia, „sparge crusta” şi iese din nou la rampă.

 Iată-ne la un alt sfârşit de an - 2021. Primesc trista veste că autorul volumelor Şerpii de Tămâie, povestiri în care se întâlneau visul, tradiţia magică, momentele realului şi ale ficţiunii, apoi Noaptea albastră apărută bilingv, română şi maghiară, şi atâtea altele, precum Ninge cu suflete de morţi cu acel măgulitor autograf...Domnului Nicolae Bucur Cu sinceră prietenie, bun sosit în universul imaginar al acestei cărţi de suflete - Ion Nete Miercurea Ciuc 24 mai 2012... s-a despărţit de noi. Când se aşterne tristeţea cuvintele se răresc şi încep să se ascundă pentru a-şi căuta locul tăcerii.

 Publicistul talentat de odinioară trecând în „ordinul” scriitorilor pe deplin formaţi aduce în opera sa evocarea realistă, dar şi  proiecţia fantastică. Lasă astfel cale liberă lectorului, cititorului să-i savureze imaginaţia, să-i dezvolte mesajul, să ducă mai departe ori să-i răstoarne ideile, să reflecte prin „prisma” personajelor, să devină drumeag în „Călătoria” propusă de autor. Alături de naraţiune şi descriere, parabola şi alegoria sunt intenţionat folosite de Ion Nete. „Amestecul interesant de scriitură şi oralitate”, cum avea să remarce criticul Cornel Moraru, analizîndu-i volumul „Şerpii de Tămâie”, le întâlnim şi-n alte scrieri.

Parcurgând pe atunci cartea Răstignirea în crucea lui Năstavnic, cu bune luni înainte manuscrisul, mă întrebam de ce ne căutăm atât de acerb pe  noi înşine, ne zbatem să fim unici, solitari. Ne dăltuim (aproape zilnic) chipul după un model imaginar ideal, ne şlefuim propria înfăţişare, în speranţa că gestul acesta nu va rămâne superficial, uşuratic. Continuăm să ne întoarcem cu voluptate spre interioritatea  noastră, retrăgându-ne într-o carapace  imaginară. Ne e teamă de singurătate, dar ne refugiem în ea cu disperare de „vrăjitor” în imperiul tăcerilor. Suntem compuşi din contradicţii şi ducem o existenţă paradoxală.

Dacă citim cu atenţie volumul de proză a lui Ion Nete şi apoi privim în jur redescoperim la rândul nostru „lumea”, adică „pământul MULTANIEI” pe care-l evocă autorul, pe eroii cărţii, adică pe cei trei: Rotofelul Ieremia, arătarea de Mirodonie Marcu şi negriciosul Luca – în permanentă căutare şi nedumerire a ascunzătorii şi chipului lui  NĂSTAVNIC  şi a Sa CRUCE. Este o scriere captivantă, uşor enigmatică, filosofico-mitică, o probă minunată de comunicare datorată unui „simţ deosebit de performant la nivelul textului”.

Dictonul antic „Cunoaşte-te pe tine însuţi” nu încetează să îşi argumenteze valabilitatea, dar fără raportare la „ceilalţi” nu va deveni operant nicicând. Gândirea, mentalităţile, reflecţiile ce se aştern direct, intenţionat sau uşor mascat în paginile cărţii vin să motiveze că orice fază de reflexivitate şi izolare e necesară pentru autodefinire: „Eu te-am sădit ca pe viţă de soi, ca pe cea mai curată sămânţă...”(IEREMIA 2/21), după cum la fel de necesară este şi aşezarea în timpul social prin revenirea printre semeni: ,,spre a nu ne preface în ramură sălbatică de viţă străină !” parafrazând sintagma lui IEREMIA.

Pentru un moment, pentru câteva clipe Ion Nete a preferat să se retragă în intimitatea creaţiei sale, vrând ca prin aceasta să se exprime unic şi foarte personal. Dar aşa cum a dovedit-o sărbătoarea lansării cărţii, (decembrie 2001) a găsit de cuviinţă să ni se înfăţişeze cu Eul său în trupul social, revenind printre ai săi, printre semeni. Şi nu oricum, ci parcurgând cu ştiinţă şi succes cele trei halte: “Izolare - Transfigurare – Revenire”.  Astăzi, în această atmosferă funebră s-a adăugat necruţătoarea şi neaşteptata a patra ,,haltă” – Despărţire.

           Aşa cum i-am mulţumit atunci pentru darul, puntea de suflet şi gând dăruită cititorilor, pentru graiul artistic elevat şi frumos tăinuit în noua sa CARTE, astăzi ne amintim de Ion Nete, cel plecat dintre noi şi tare îi vom simţi lipsa. Durerile adânci sunt mute. Să ne rugăm pentru El prin cuvinte, dar mai ales cu sentimente.   

Dumnezeu să îl aibă în paza sa veşnică, de-a dreapta Sa pentru totdeauna. Eternă să-i fie aducerea aminte !    

 

2. Ion Nete, Răstignirea în Crucea lui Năstavnic

Prof. Doina Dobreanu

 Am avut bucuria a-l avea în mijlocul nostru pe scriitorul Ion Nete, prima oară, cu ocazia prezentării volumului Şerpii de tămâie (1994) elevilor de la liceul din Subcetate. Observasem încă de pe atunci anumite trăsături care făceau dovada artei acestui prozator: analiza psihologiei umane făcută cu fineţe şi cu sensibilitate, stilul dens, figurile de stil sugestive realizate prin inedite şi neaşteptate asocieri de cuvinte; pe de altă parte este lesne de remarcat modernitatea acestor proze scurte asigurată de coexistenţa realului şi a visului, a fantasticului şi a magiei. Îndrăzneam atunci, ca simplu cititor, să-l aşez pe prozatorul Ion Nete în tradiţia lui Caragiale, M. Eliade, V. Voiculescu.

Citind acum nuvela Răstignirea în Crucea lui Năstavnic (2001), am impresia că prozele scurte din volumul Şerpii de tămâie sunt interesante exerciţii literare pentru abordarea unor creaţii de anvergura acestei nuvele. Dacă în schiţe autorul este preocupat de psihologii aparte, afectate de suferinţă şi urmăreşte zbaterile acestor inşi interiorizaţi care, aflaţi într-o situaţie limită, îşi pierd liniştea, ieşind din ritmul normal al vieţii, nuvela Răstignirea în Crucea lui Năstavnic este o parabolă despre destinul unei colectivităţi, reprezentată de cele trei personaje simbolice: Ieremia, Luca şi Marcu; ea ne înfăţişează drama existenţială a unui neam oropsit, cel al multanilor.

Nuvela incită imaginaţia cititorului şi-l solicită în descifrarea simbolurilor care se întâlnesc din abundenţă: deşertul, vântul, drumul, salcâmul, umbra, crucea lui Năstavnic, Năstavnic, rugul, crinii, Multania, chisamera, Luca, Ieremia şi Marcu, Mirodonie cel Mare, staroverii, corcogina.

Am citit cu mare plăcere această nuvelă care împrumută titlul ei volumului întreg. Nu am curajul să exprim mesajul acestei parabole, aşa cum eu l-am receptat.

Finalul, în aparenţă pesimist - „Vlăguit, Ieremia îi îmbrăţişează strâns pe Luca şi Mirodonie Marcu şi, împreună cu ei, se afundă în liniştea de mormânt a pustiului…”- , poartă în sine un licăr de speranţă. În căutarea disperată, cei trei îşi continuă drumul împreună.

Să fie, oare, povestea cu tâlc a multanilor chiar povestea neamului nostru românesc?