Coasta Higi - istorie, poveste, amintiri

 

Foto Mihaela I.

27 iulie 2022. Străbat în mașină, împreună cu nepotul meu, drumul comunal DC 66 nu demult asfaltat (2020), ce leagă comuna Subcetate, cu drumul european E 578, zona Mogoș, între Sărmaș și Ditrău. Drumul traversează cătunul Peste Mureș, însoțește Mureșul o vreme, apoi urcă spre culmea dealului de unde se pot admira priveliști panoramice spre depresiunea Giurgeului și dealurile ce coboară din Munții Giurgeului și Gurghiului..

Acum, ca de fiecare dată când străbat acest itinerar, noian de amintiri îmi răvășesc sufletul și coboară în prezent în decupaje filmice. E o coincidență să găsesc pe internet, tot azi, postată o fotografie cu COASTA HIGI, cu drumul de pământ ce o însoțește la poale, și Poiana Mureșului ce se lărgește spre Remetea, localitatea profilată în zare.

https://www.youtube.com/watch?v=Lpp5rqJT4f0

AMINTIRI TRĂITE PE COASTA HIGI

1. DOINA DOBREANU

Mi-am pus de multe ori întrebarea privind semnificația numelui acestui deal pleșuv, COASTA HIGI, a cărui POVÂRNIȘ sudic, sărac în vegetație, servește doar de pășune pentru vite în timpul verii. Fără îndoială, numele provine din limba maghiară:

akaszto înseamnă spânzurătoare și hegy – munte, deal; deci Coasta Higi fusese cândva dealul cu spânzurați. Nu doar numele, ci și poveștile vorbesc despre vremurile îndepărtate. Se spune că locul acesta era, odată, în vremuri îndepărtate, medievale, destinat pedepsirii cu moartea prin spânzurare a celor vinovați sau răzvrătiți…

       Îmi vine în minte un moment apocaliptic trăit pe câmp, pe vremea cositului, când familia mea se afla pe fâneața situată pe panta blândă ce cobora pe extremitatea estică a dealului numit Coasta Higi spre Poiana cea Mare a Mureșului. Isprăviserăm treaba: ridicaserăm fânul în patru căpițe și încărcaserăm carul cu fân. Eram tocmai gata de plecare când a început ploaia. Să nu spun cu câtă râvnă am lucrat până la epuizare, sub amenințarea norilor de ploaie! Ne-am urcat toți în carul cu fân, ne-am acoperit cu folia de plastic și am pornit spre casă. Tata se urcase și el în car și conducea caii pentru că drumul, aproape drept, însoțea Mureșul în curgerea sa domoală. Ploaia devenise torențială. Fulgera și tuna, dar trebuia să ne continuăm drumul spre casă pentru că, fiind nepietruit, în scurtă vreme putea deveni impracticabil, iar noi puteam rămâne împotmoliți cu carul plin cu fân. Eram cu toții înfricoșați și fără grai. Poate, în taină, fiecare se ruga ca Dumnezeu să ne ocrotească de vreo nenorocire. Ne era teamă ca furcile, lanțurile și coasa să nu atragă fulgerele. Nu o dată s-au întâmplat la câmp tragedii pe vreme de ploaie, întâmplări de groază pe care refuzi să le rememorezi în asemenea momente. Stropii de ploaie scoteau sunete asurzitoare în impactul cu folia ce ne acoperea capetele. Un zgomot de tobe ce bubuiau infernal în urechile noastre părea să nu se mai sfârșească. A durat o oră, atât cât a ținut și călătoria noastră până acasă. Asemenea momente unice, de cumpănă și încercare, trăite cu mare intensitate emoțională, rămân vii în amintire și totodată o măsură în aprecierea și savurarea, prin comparație, a clipelor de bucurie și de liniște…

       Fragmente din cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, autor Doina Dobreanu, 2011

Care cu snopi, trase de vite, coborând spre sat dinspre Hodoșa și Coasta Higi

2. EMILIA DOBREANU MARICA

Fiecare dintre noi, cei din Subcetate, știe că pe vremea aceea, școala era școală și munca era muncă, oricât de mici sau mari eram. Vara, noi, copiii, munceam în gospodărie alături de cei mari, încă din zori. Fiecare își avea rostul: tata la coasă, mama pregătea mâncarea, iar eu cu fratele meu îngrijeam animale, făceam muncile mai mărunte, dar la fel de importante și necesare.

Într-o zi, tata plecase cu cosașii pe Hodoșa. Eu, după ce mâncarea era gata, trebuia s-o duc la câmp și să rămân la polog. Numai că vroiam să împac pasiunea lecturii ce mă stăpânea cu timpul care nu-mi ajungea niciodată. Îmi plăcea să muncesc la câmp, mai ales că zburam cu imaginația în lumea cărților pe care le citeam. Ca să împac lucrurile, mă învățasem să citesc mergând pe drum. Printr-o atenție distributivă – pe care o descoperisem involuntar – reușeam să citesc, urmărind cu coada ochiului și drumul sau cărarea pe unde călcam, încât adeseori știam cu precizie să ridic piciorul când treceam peste un bolovan sau să ocolesc o groapă. Îmi puneam traista în spate, iar bondița, nelipsită pentru a-mi ocroti spatele dacă ploua, în baiera de la traistă, unde așezam și cartea deschisă. Cu mâna stângă eram pe carte, iar în mâna dreaptă aveam nelipsitul cander cu mâncarea. Mergeam așa, citind. Dacă reușeam să parcurg o parte din drum mai repede, poposeam câteva clipe, citind liniștită. În ziua aceea m-am oprit la capătul Coastei Higi, ieșind pe răzorul mare de la Lelea Ileana Bgicăjanca. Am căutat loc pentru cander, l-am așezat jos, dar ce să vezi! Din iarbă mă ademeneau, cu obraji roșii, ciorchini de căpșuni. În timp ce din cartea deschisă mă privea Prințul Mîșckin, eu mă alintam cu căpșunile. Deodată, am auzit un zgomot surd și am văzut canderul alunecând prin iarbă, la vale. Am lăsat căpșunile și cartea, începând să adun cu grijă varza călită și cârnații, continuându-mi îngrijorată drumul. Când am ajuns la cosași, am pus pe fața de masă mâncarea cu inima ticăind, urmărindu-le discret reacțiile când au început să mănânce. L-am văzut pe tata cum roșește...

       Fragmente din cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR… CONVORBIRI LA SUBCETATE, autori Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, 2013

Căpșuni culese de pe Coasta Higi

 

3.  ZOREL SUCIU:

„Locuitorii cătunului de Peste-Mureș se bucurau de o pășune apropiată, respectiv coastele erodate de precipitații ale înaltului și vastului platou al Hodoșei. Coasta-pășune se oglindește de la un capăt la altul în apele Mureșului, urmărind direcția cursului său. Pe o distanță de mai bine de 2 km se întind Coasta Bujorilor, Coasta lui Traian, Coasta Higii, toate brăzdate de hățașuri mai noi și mai vechi de pășunat.

Pentru animalele care urmau a se văra pe pășunea din imediata apropiere a cătunului de Peste Mureș, perioada de pășunat cea mai dificilă era între 15 mai-15 iunie, din două motive: coastele folosite drept izlaz comunal sunt ultimele care înverzesc și ca atare vacile trebuiau încurcate o vreme pe margini și drumuri de iarbă; și păstorii erau greu de găsit, fiindcă școlarii primeau vacanța de vară doar pe 15 iunie.

Tot acum, fiecare proprietar de animale căuta să obțină un angajament, fie prin înțelegerea cu părinții unui copil trecut de vârsta încrederii, de 12 ani, fie direct cu copiii, de a duce și a purta într-un fel animalele la păscut. Prin acel contract nescris pentru trei luni de zile, copilul păstor primea 1 leu pe zi, 10 lei fiind o zi de sapă pentru cei mari. Copilul mai primea din când în când mâncarea pentru o zi, fructe, dulciuri. Obligația lui era să poarte cât mai bine animalele la păscut, acestea să nu vină bătute sau flămânde.

Pășunea comunală se întinde pe o fâșie în lungul coastei pe o distanță de mai bine de 1 km, fiind mărginită de drumul de țară care însoțește albia Mureșului, iar pe culme de culturile de cartofi și cereale ale sătenilor. Vitele străbat Coasta Higi de la un capăt la altul, căutând pajiștile bogate de pe culme sau de pe micile ierugi care traversează pășunea, astfel ca la ora amiezii să fie duse la Adăpătoare. Primul sector de pășune corespunde primei părți a zilei, în care animalele se hrănesc liniștite în răcoarea dimineții. Hățașurile săpate în pământ conduc pașii animalelor și ai micilor păstori care devansează animalele, calculându-le traiectoria și viteza de înaintare.

În urmă cu 40-50 de ani, păstorii-copii își așteptau vitele la primul bordei păstoresc. Aici aprindeau focul pe vatră și mâncau primele bucate luate de acasă, de obicei: pâine, ouă, lapte, dulceață.

Aceste mici bordeie semi îngropate erau construite de copii fără îndemnul sau sprijinul părinților, după un tipar arhaic. În coasta de pământ reavăn a unei mici terase, spre vârful platoului, exista un intrând de cca. 2m, la o adâncime de 1,20 m, cu două priciuri modelate în pământ, pe direcția intrării, de o parte și de alta; în peretele din fundul încăperii era micuța vatră de foc, un intrând de cca 50 cm adâncime în perete, având 30 cm înălțime și o evacuare a fumului în exterior, la o distanță de 60-70 cm în spatele bordeiului. Acoperișul era din paie, fân sau scândură, peste o țesătură de crengi de răchită, iar scheletul acoperișului era făcut din pari de brazi tineri sau din salcâm, acesta fiind mai rezistent. Priciurile sculptate în pământ erau acoperite cu haine vechi aduse de acasă sau cu saci umpluți cu fân. Pământul, gliile cu iarbă rezultate erau scoase afară și prinse în două trepte bătătorite, căptușite la exterior cu nuiele de răchită împletite. Răcoarea dimineții și căldura care încingea la amiază coasta nu pătrundeau în micuțul bordei.

În gaura fumuiocului se fixa un burlan de tablă care se îmbrăca cu pietre muruite cu pământ amestecat cu iarbă moale până în vârf. Burlanul se ridica la o înălțime de până la 1 m. În spuza vetrei se coceau cartofii, știuleții de porumb crud; pe pietre late încinse se încălzea mâncarea în crăticioare de tuci.

Între timp, micuța ciurdă depășea binișor bordeiul copiilor, se mai întorcea odată în jurul lui, apoi, pe măsură ce soarele urca pe boltă, se îndreptau spre celălalt capăt al pășunii, mai grăbit, din cauza căldurii care începea să încingă coasta și să aducă roiuri de muște și strechii. Vitele sătule grăbeau acum pasul spre umbra micului pâlc de brazi de la capătul coastei sau spre unda rece a Mureșului.

Odată cu apropierea amiezii, vitele cu viței mici acasă forțau întoarcerea, furișându-se spre hățașurile de întoarcere. După ele făceau cale întoarsă și celelalte, fără să fie mânate din spate. În lărgimea Adăpătorii, creată de vărsarea pârâului Pietros în Mureș, vitele se răspândeau liniștite pentru adăpat și odihnă. Dacă se înmulțeau peste măsură roiurile de țânțari, tăuni și strechii, ca să se poată feri, intrau cu ugerele în apă. Păstorii se așezau pe malul Mureșului și serveau a doua masă a zilei. Fiecare își scotea merindele aduse de acasă, completate cu gustări culese de pe pășune: bureți de rouă, ciuperci, căpșuni, cartofi, mazăre verde, porumb în lapte, peștele care-l prindeau în preajma vitelor de pe care multe insecte cădeau în apă. O parte a mâncării se încălzea pe pietrele late încinse în foc, o altă parte se mânca crudă sau sub formă de frigărui pregătite în para focului. 

Când soarele începea să coboare, vitele erau odihnite și rumegatul pe sfârșite; începeau să pască, încă în adăpătoare, iarba de pe malurile Mureșului, apoi, una câte una își căuta hățașul preferat de întoarcere pe pășune. După-amiaza era cea mai importantă pentru fiecare păstor în parte: de această ultimă parte a zilei, de cantitatea și calitatea ierbii păscute depindea calitatea și cantitatea de lapte ce ieșea la mulsul de seară.

Am urmărit cum se desfășura și se mai desfășoară încă păstoritul pe parcursul unei zile pe Coasta Higi, după un model povestit sau trăit, un model transmis prin imitare, în curgerea generațiilor, dintr-o matrice arhetipală. Activitatea micilor păstori este dinamică, țesută din acțiuni, mișcări, gesturi, atitudini care izvorăsc unele din altele. Copiii–păstori dobândesc, într-o conjunctură aproape competitivă și într-o formă primară, o învățare lentă și spontană, specifică societăților arhaice, a unor scheme minimale de acțiune, fără a conștientiza motivele precise ale respectivelor acțiuni. Acomodarea la situația pastorală, în ciuda diferențelor determinate de vremuri, loc, caracterul și firea fiecărui ins, se face în timp și se finalizează concomitent cu împlinirea personalității la maturitate. Ea nu poate să ajungă la un echilibru decât în momentul în care lucrurile primesc încărcătura pozitivă necesară.

Micii păstori adună, fiecare în parte, cât mai multe animale în grijă, uneori chiar și fără plată, doar pentru a trăi bucuria de a fi performanți, încercați. Acomodarea o fac, imitând la nivel comportamental, prin tatonări, prin retrasarea perpetuă a unor acțiuni, prin folosirea unui arsenal de obiecte, care se dovedesc a fi indispensabile, unele obiecte fiind create de ei-înșiși.

Grafică de Zorel Suciu

Perioada trăită de acești copii-păstori este scurtă, de obicei între vârsta de 10 și 15 ani. Este o perioadă de imitare, căutare și inițiere, o perioadă în care ei trăiesc plenar, fiind în același timp și actori ai unor jocuri simbolice și creatori de obiecte. Experiențele acestei perioade îl ajută pe copil să dobândească treptat calități și deprinderi necesare pentru restul vieții.

Am urmărit să prezint păstoritul ca prilej de inițiere și de formare a personalității copilului ce trăiește într-un mediu rustic montan, să arăt cu insistență acțiuni stabile, actuale, moștenite din timpuri imemoriale.”

        Fragmente din Textul Văratul vitelor în satul Peste-Mureș… La mijlocul secolului al XX-lea, publicat în cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu, 2012

 

Lalele pestrițe în lunca Mureșului, la Podul de fier

Coasta Higi - deal din Munții GIURGEULUI/ CARPAȚII ORIENTALI, învecinat cu râul Mureș:

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2020/06/in-muntii-gturgeului.html