In honorem, profesor VASILE URZICĂ (n. 1940, Subcetate)

 Text publicate in cartea LA OBÂRȘII, LA IZVOR…CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. I, 2013, Editura Cezara Codruța Marica , Târgu Mureș, autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu

MOTO:
    NOSTALGIE, de Dumitru Hurubă

Mi-e dor de Munţii Călimani
Cu creste-nzăpezite,
De-un drum cu gropi şi bolovani
Prin locuri adumbrite;

Mi-e dor de satul meu – Călnaci
Cu zbor de rândunele –
Cu turmele de oi şi vaci
Suind spre Făgeţele;

Mi-e dor de vite pe imaş,
De Muntele Bătrâna,
De fluieratul de cosaş
De câini păzindu-şi stâna;

Mi-e dor de ziua spre amurg,
Când noaptea loc îşi face,
De nechezatul unui Murg
Ca un semnal de pace;

Mi-e dor de clăci de secerat
Umplând întreg versantul,
De-al călnăcencelor cântat,
De Nuţu – muzicantul…

Şi el şi multe nu mai sunt,
Nici codrul nici priporul,
Iar eu, nostalgic, mă confrunt
Cu patima şi dorul…   Simeria, 1 Nov. 2022

Doina Dobreanu: Mă bucur, domnule profesor Vasile Urzică, să vă reîntâlnesc la Subcetate. E început de toamnă, o toamnă blândă, frumoasă, cu zile însorite. Ce vă cheamă din când în când la Subcetate?

Vasile Urzică: Sunt ancorat în comuna natală, am rădăcini adânci aici, unde am văzut lumina zilei, unde am crescut, am învăţat la şcoala generală şi am făcut primii doi ani de liceu… Liceul l-am terminat la Topliţa, unde am fost mutaţi cu toţii, cadre didactice şi elevi, din ambiţii politice: Topliţa, centru de raion, nu avea liceu, iar noi în comună aveam.

M-am bucurat când am terminat facultatea la Iaşi şi am ajuns să predau matematica în şcoala în care eu însumi am învăţat şi care între timp a redevenit liceu, să ajut după puterile mele la formarea unor noi generaţii de tineri. Păcat că am rămas prea puţin în comuna natală, ca profesor! Destinul mi-a fost altul, dar mi-am continuat activitatea tot în domeniul educaţiei, la Topliţa, apoi la Târgu-Mureş. Aici am lucrat cu studenţii, în calitate de director al Casei Studenţilor, peste 31 de ani, până la pensionare.

DD: Casa părintească nu pare pustie… Dulăul din curte, paznic destoinic şi brav, este cel care vă întâmpină cu bucurie, la fel ca şi vecinii, rude ale dumneavoastră: Iulia, Gavril şi Ionel Cotfas. De fiecare dată, când am trecut pe la dumneavoastră, am găsit mireasmă de cozonaci proaspeţi, copţi în cuptorul tradiţional de soţia dumneavoastră, doamna Laura, şi mătuşa Iulia…

VU: Mirosul pâinii calde făcute de mama îl ducem cu noi şi-l simţim permanent, cât timp trăim. Din nefericire, mama a plecat prea repede dintre noi, la vârsta de 49 de ani, după o grea suferinţă. Întâlnirile cu mătuşa Iulia, care a ţinut loc şi de mamă, deşi este mai tânără decât mine, întâlnirile cu Gavril şi cu cei doi veri, Ionel şi Gelu, care sunt şi vecini cu noi, au constituit întotdeauna un moment unic, aşteptat de mine şi de familia mea. Casa familiei Gavril şi Iulia Cotfas au fost şi sunt vizitate permanent de fraţii lor, de nepoţi şi rude. Aici, datorită ospitalităţii şi bucuriei cu care ne primeşte, toţi ne simţim minunat şi clipele petrecute împreună constituie momente de neuitat. Laura, soţia mea, s-a integrat rapid în sânul familiei mele şi al rudelor deoarece toţi au primit-o cu multă căldură, ca pe cineva de-al lor.

DD: Vă faceţi timp uneori, cred, şi pentru o călătorie în satul Călnaci. Fiecare popas în acel loc reprezintă o întoarcere nostalgică în vremea copilăriei. Ce vă atrăgea în casa bunicilor din Călnaci? Ce amintiri dragi vă stăruie în minte?

VU: Cu nostalgia anilor şi a momentelor de neuitat, îmi amintesc cu multă plăcere de perioada în care eram copii, eu şi sora mea, Măricuţa, şi ne întâlneam la bunica maternă, Maria Ţepeluş de pe Călnaci, care locuia lângă şcoală, cu Gavril, cu Nuţu şi cu Iulia, fraţii şi sora mamei, mai mici. Poznele şi năzdrăvăniile pe care le făceam aici au rămas vii în memoria mea. De câte ori am prilejul revin în Subcetate. Întâlnirea cu locurile natale, cu rudele constituie un prilej deosebit de reîncărcare a bateriilor, ca să-mi ajungă până la noua revenire.

Aici am învăţat multe lucruri folositoare în viaţă care nu se învaţă din cărţi. Îmi amintesc cu multă plăcere de întâlnirile de sărbători de la bunica din Călnaci. Ca rândunelele în cuibul lor se adunau atunci toţi cei nouă copii ai ei, cu familiile lor, şi petreceau, depănându-şi amintiri, iar noi, cei mici, ascultam cu gurile căscate şi urechile ciulite, dornici să nu ne scape nimic din ceea ce spuneau. De neuitat sunt momentele în care noi, cei mici, ne întâlneam, tot la bunica, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, să ne pregătim pentru colind. Mă refer la împletirea biciului din cânepă, la pregătirea buhaiului şi a pluguşorului, la învăţarea colindelor. Plecam la colindat cu mult înainte de a se însera spre marginea comunei, căci începeam de la Saştiu; mergeam din casă în casă pe Călnaci, apoi în Centru, şi Podirei şi ajungeam în zori de zi la unchiul Sandu Ţepeluş, Peste Mureş, obosiţi şi uzi de zăpada topită pe haine şi încălţăminte, dar şi bucuroşi.

Fiecare moment trăit, amintirile plăcute ori mai puţin plăcute, boacănele făcute sunt aşezate adânc în memoria mea. Acum, când ne întâlnim la Subcetate, ne depănăm amintirile pe care nepoţii noştri le ascultă cu interes şi nu le vine să creadă că şi noi am fost odată copii şi am făcut năzdrăvenii pe care le fac şi ei.

DD: V-aţi născut şi aţi copilărit în anii de război. Mă gândesc că aţi ascultat mai mult povestiri despre experienţele trăite în acele vremuri încordate dacât poveşti cu feţi-frumoşi şi zâne…

VU: Anul în care m-am născut a fost un an nefast pentru istoria neamului nostru, anul odiosului Diktat de la Viena, care a adus destulă suferinţă. Printre cei care au luptat pentru recâştigarea teritoriilor vremelnic pierdute s-a aflat şi tatăl meu. Copilăria noastră a fost marcată de lipsuri materiale, dar şi de lipsa celor dragi, mulţi taţi fiind plecaţi în război, unii nemaiîntorcându-se niciodată. Eu am avut norocul ca tatăl meu să se întoarcă, iar poveştile pe care uneori le ascultam erau despre întâmplări trăite de el şi camarazii lui, despre fapte care te înfiorau. Nu erau poveşti cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana! Rareori ne povestea întâmplări de pe front, voind, poate, să le uite. Mie, însă, mi-au rămas în amintire momentele în care mama şi bunicii paterni ne adăposteau în pivniţa din răzor, pentru a ne proteja de bombardamentele avioanelor care aveau ca ţintă distrugerea fabricii de la Hodoşa. Parcă şi acum îmi răsună în urechi zgomotele bombardierelor şi văd teama de pe feţele adulţilor, nu atât pentru vieţile lor, cât mai ales pentru viaţa noastră.

DD: Viaţa se derula la Subcetate într-o atmosferă de patriarhalitate. Ce astfel de scene de viaţă v-au rămas vii în amintirile dumneavoastră?

VU:  Regret profund că despre multe lucruri care se petreceau în comuna noastră, şi nu numai, azi vorbim la timpul trecut, că se trăieşte din amintirile celor mai în vârstă.

În această vară am fost pe Călnaci şi am rămas dezamăgit văzând că întinse suprafeţe de teren, care în copilăria mea erau încărcate cu recolte, în prezent au rămas pustii; nu mai are cine să le lucreze. Cei în vârstă nu mai au putere, iar tinerii au fost atraşi de mrejele oraşului ori chiar de alte zări. Privind câmpul rămas pârloagă, mi-a venit în minte perioada copilăriei, când în comună erau peste zece mori de apă, iar astăzi poate mai sunt una sau două…

DD:  Dar care nu mai funcţionează.

VU: De neuitat sunt clăcile de cosit şi secerat, la care participam cu mult drag şi interes împreună cu sora mea, Măricuţa. Momente deosebite erau şi clăcile din timpul iernii, unde femeile şi fetele torceau, coseau ori ţeseau, tricotau, iar băieţii întreţineau atmosfera. Era un bun prilej pentru tineri de a se cunoaşte între ei, de a-şi împărtăşi experienţa, gândurile şi chiar sentimentele.

DD: Părinţii dumneavoastă au fost oameni deosebiţi, vrednici, riguroşi, dornici ca cei doi copii ai lor, Vasile şi Maria, să înveţe carte. Amândoi aţi devenit profesori. A fost greu? A fost uşor? Ce a contat în devenirea dumneavoastră?

VU: Climatul familial în care am crescut mi-a marcat întrega evoluţie. Cu toate greutăţile momentului, dorinţa părinţilor a fost să-şi vadă copiii învăţaţi. Mama, în mod deosebit, a dorit ca noi să învăţăm, deoarece ea, provenind dintr-o familie numeroasă şi rămasă orfană de timpuriu, nu a putut să termine decât patru clase. Prin dragostea părinţilor, prin sacrificiul făcut de ei, am reuşit ca eu şi sora mea să devenim profesori. Eu am terminat facultatea de matematică la Iaşi, Măricuţa a terminat facultatea de fizică-chimie la Târgu-Mureş.

De mici, părinţii ne-au învăţat că munca nu este o ruşine. Că este sursa existenţei fiecărui om şi de aceea, în vacanţe, am efectuat diferite munci, atât în gospodărie, cât şi în Munţii Călimani, iar în studenţie, în timpul liber, descărcam vagoane în gara Iaşi.

DD:  Dintre învăţătorii şi profesorii dumneavoastă pe care i-aţi avut la Subcetate, care a reprezentat un model pentru dumneavoastră?

VU: În formarea mea ca om, fiecare dintre dascălii pe care i-am avut au contribuit cu câte o părticică. Îmi amintesc cu multă plăcere de doamnele învăţătoare, Laura Urzică, Maria Cotfas, Aurelia Muscă, care erau un model de corectitudine şi răbdare, făcându-ne să învăţăm din plăcere.

Admir şi astăzi tenacitatea domnului profesor Andrei Cotfas, căruia i se datorează construirea clădirii în care funcţionează actualul liceu. Pentru toate generaţiile de elevi a fost un model, asemenea Domnului Trandafir. Ne-a învăţat nu doar ştiinţele naturii, ci mai ales lucruri folositoare în viaţă pe care nu le-am uitat până astăzi.

DD: Care a fost parcursul dumneavoasteă şcolar şi profesional? Cui datoraţi aplecarea dumneavoastă spre ştiinţele matematice? Pentru scurtă vreme aţi profesat şi la Subcetate…

VU:  Când am terminat liceul, fiindcă se făcea şcoală serioasă în acea vreme, mă simţeam pregătit să realizez idealul mamei de a urma o facultate. Dorinţa mea era să devin inginer… Datorită unei întâmplări nefaste din familie, nu am putut să mă prezint la examenul de admitere în sesiunea din vară. Au rămas locuri libere pentru sesiunea de admitere din toamnă la facultatea de matematică. Aşa am ajuns la această facultate, pe care am şi terminat-o. Nu am regretat niciodată, dar am lucrat doar un an ca profesor. Nu m-am depărtat de profesia de educator, dar pot afirma că am avut mari satisfaţii. Sunt al doilea om în ţară care a funcţionat ca director al Casei Studenţilor o perioadă atât de îndelungată, peste 31 de ani, de unde m-am şi pensionat. Chiar dacă par lipsit de modestie, vreau să spun că am fost apreciat atât de studenţi, care şi astăzi mă recunosc şi mă respectă, cât şi de superiori, care mă invită şi în prezent la diferite manifestări cultural-artistice şi mă apreciază, acordându-mi diferire diplome.

DD: Ce poate fi mai frumos decât să fii mereu în mijlocul tinerilor? Este un permanent prilej de-a păstra opltimismul, exuberanţa şi energia acestei vârste…

VU: Multă lume îmi spune, şi asta mă încântă, că nu îmi arăt vârsta. Cred că perioada îndelungată trăită alături de studenţi mi-a îmbogăţit în permanenţă spiritul şi mi-a insuflat energia necesară să-mi menţin optimismul şi buna dispoziţie, făcându-mă să mă simt mereu tânăr, în ciuda anilor care au trecut.

DD: Cu soţia dumneavoastră v-aţi completat minunat: dumneavoastră – profesor de matematică, doamna Laura – profesor de limba şi literatur română. Aţi descoperit arta de a comunica şi a vă armoniza în aşa fel încât cei doi copii ai dumneavoastră, Vasile şi Teodora, au crescut frumos, ocrotiţi cu iubire şi căldură. La urma urmelor, copiii şi nepoţii sunt cea mai mare bogăţie a familiei, reprezintă ceea ce te face, ca om, să te simţi împlinit.

VU: Fiecare familie, atunci când se întemeiază, cred că îşi propune ca ambii parteneri să se armonizeze prin concesii de ambele părţi, pentru a-şi realiza viitoarea construcţie care să le aducă satisfacţii şi împliniri. Iubirea, comunicarea, încrederea reciprocă sunt garanţii ale bucuriilor şi satisfacţiilor care vor veni. Copiii sunt liantul, speranţele că vei fi cel mai bogat şi mai fericit om, cea mai reuşită investiţie pe termen nelimitat. Împreună cu soţia trăim satisfacţia idealurilor împlinite. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii cuminţi şi ascultători, care ne-au adus multă fericire şi stabilitate în familie. Primul născut, Vasile, este inginer, iar al doilea este Teodora, medic. Ei şi-au întemeiat, la rândul lor, familii solide, bucurându-ne de urmaşii lor. Vasile are un fiu, Rareş, student în anul I la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, iar Teodora ne-a dăruit o nepoată, Anca, elevă în clasa a XI-a la Colegiul „Unirea” din Târgu-Mureş, profilul Matematică-informatică- engleză, şi un nepoţel năzdrăvan, Tudor, elev în clasa a V-a la Gimnaziul Dacic din Târgu-Mureş. Atât pentru mine, cât şi pentru familia mea, Subcetatea este un loc unde ne simţim minunat şi abia aşteptăm vara să putem veni aici.

DD: Cred că nu vi se pare greu să vorbiţi despre profesiunea dumneavoastră de credinţă/ crezul călăuzitor în vaţă…

VU: Aşa cum am învăţat în familie şi în şcoală, munca, cinstea, demnitatea, credinţa şi corectitudinea sunt valori pe care le-am respectat întreaga viaţă şi le-am insuflat şi urmaşilor mei. Sunt convins că ele au stat la baza reuşitei mele atât în profesia mea, cât şi în familie. Cred că, dacă toţi ne-am ghida după aceste principii, lumea ar fi puţin mai bună, iar noi am fi mai fericiţi.

DD:  Ce gânduri aţi dori să transmiteţi varvizenilor noştri?

VU: Ceea ce transmit locuitorilor comunei Subcetate este să fie la fel de destoinici şi harnici ca şi înaintaşii noştri, să preia tot ce a fost bun de la aceştia şi să facă din localitatea lor o oază de prosperitate şi de linişte.

Petru Cotfas, Aurel Roman şi Vasile Urzică, profesori ai primei promoţii a Liceului din Subcetate (1965), la întâlnirea de 40 de ani, în 2005

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesoara-maria-ciobotea-1942-2008-in.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/06/omagiu-profesorilor-aurel-roman-1938-d.html