In honorem, SUCIU ZOREL, profesor, artist plastic, etnograf, muzeograf

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014, 

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Domnule Zorel Suciu, ne întâlnim la Subcetate tot mai rar, cu toate că locuiți aproape, la Toplița. Din nefericire, casa părintească din Subcetate a rămas deocamdată pustie, iar gospodăria părinților și a bunicilor, pe care ați descris-o atât de emoționant în cartea „Acasă, la Subcetate…” [1],a rămas o amintire nostalgică… Ce experiențe unice a trăit copilul și învățătorul Zorel Suciu la Subcetate?

Zorel Suciu: Casa părintească, iată, a ajuns doar un subiect lacrimogen în infernala maşină de făcut bani, un reper abstract, o piedică în calea celor care sunt obligaţi să se îndepărteze! Am încercat să privesc acest subiect într-o altă optică. O casă părintească cuprinsă de stricăciune îţi produce o lăcrimare continuă. Ca să scap de această capcană am zis: oricine poate accepta icoanele casei merită să moştenească o casă părintească. Pentru că generaţiile ce se ridică acum au alte aşteptări, din timp trebuie să schimbăm formula casei părinteşti. În ce mă priveşte, lângă casa părintească, înmugureşte următoarea casă părintească, la rădăcina merilor strămoşeşti.

    Studiind în profunzime mecanismele interioare vieţii arhaice, am constatat că rezistenţa casei părinteşti poate aduce un capitol plin de substanţă subiectului de meditaţie şi cercetare: al vieţuirii sub blestem a casei, a familiei şi a bunurilor casei. Unul dintre cazurile investigate este o casă fără urmaşi: o dobândeşte cineva care nu o merită, nu o vrea cu adevărat, nu-i vede nici icoanele, nu o poate iubi. Casa dispare, mistuită de flăcări…

Doina Dobreanu: Primele lecții de viață, copilul le primește de la părinții săi, „în cei șapte ani de-acasă”. Ce datorați părinților care v-au fost primele modele de viață?

Zorel Suciu: Într-o notă biografică, fie ea cât de succintă, când trebuie să-mi menţionez profesia, am tendinţa, după cinci decenii de viaţă, să mă definesc pe modelul plin de semnificaţii al lui Luchian: „Un zugrav”. Aş adăuga „de subţire”, cum mă caracteriza, deunăzi, prietenul meu, scriitorul Gabriel Cheroiu de la Bucureşti. După un model perfid al momirii comerciale al blândului nostru popor, cu enunţuri de tipul: „doi în unu”, „trei în unu”, „patru în unu”... - pentru că Dumnezeu şi neamul românesc alege atât de puţini oameni care să dea răspunsuri -, eu mă simt întotdeauna strivit de mulţimea generaţiilor care sunt cuprinse prin naştere în mine. Primul sunet pe care l-am articulat după naştere fiind „O”, toată viaţa mea de până acum m-am căznit ca semnul grafic al acestei vocale mirabil de muzicală să-l desenez pe un traseu corect, pentru ca, în final, să-l pot închide. Pentru că puţini vor această răspundere, cei sacrificaţi şi mântuiţi, azi, sunt... zece, o sută, o mie... în unul sau la unu. Unicul, irepetabilul. Un copil creşte privind la cerul care se tot lărgeşte, gustă timpul din cupa lui întoarsă, legat de ritmul anotimpurilor, al muncilor istovitoare cu pământul, ajunge să aibă cunoştinţă de toate, vede şi ascultă. Având darul milei, al lăcrămatului, mamele au crescut adesea viitori învăţători şi preoţi. Cine ajunge învăţător şi are darurile amintite, intră în mit, cel al şcolii Domnului Trandafir. Am trăit, ca pe o răsplată acest sentiment.

Mama Anuța (dreapta), împreună cu sora Ileana (căsătorită Țifrea), fratele Dumitru și mama lor, Maria Cotfas, în 1945

Doina Dobreanu: Și l-ați trăit în Subcetate, la Școala din satul Călnaci, la începutul carierei dumneavoastră, în anii 1982-1984, așa cum mărturisiți.[2] Ce școli ați urmat? Cum și când v-ați descoperit talentul artistic? Cum v-ați construit personalitatea?

Zorel Suciu: De trei lucruri nu-mi puteam desprinde ochii: de animalele pe care părinţii mi le lăsau în grijă, de înfăţişarea ologilor care cereau milă la poarta bisericii şi de la cupola pictată a bisericii din sat. Cea mai importantă şcoală pentru mine este cea de învăţători, pentru că îţi dă metodă şi multe unelte de lucru. Ce a urmat... Academia de Artă, este sub semnul întâlnirii cu maeştrii mari ai artei. După mărturisirea şocantă a lor, nu trebuie să te înveţe nimeni nimic, înveţi singur, prins în mrejele valorii. Cum te simţi, oare, când calci peste paşii lui Grigorescu, desenezi după Ecorşeul anatomic al lui Brâncuşi-Gerota ? Trecând prin instrucţia gravurii la Academia Naţională de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, prin atelierul de gravură, avându-i ca mentori pe Dumitrescu și Stoiciu, am urmat un stagiu de pregătire în Italia.

Doina Dobreanu: Vorbiți-ne despre acest stagiu de pregătire din Italia.

Zorel Suciu: La Palazzo Ufizzi din Florenţa, unde Jacques Callot a trăit sub protecţia familiei Medici, a ducelui Cosimo al II-lea, am putut afla locul de păstrare al zecilor de crochiuri pregătitoare ale sale, câte s-au mai păstrat în colecţiile de artă atât de valoroase. Aici, „…non c’e uomo civile che non sappia: il tesoro piu raro e piu splendido dell’arte; la banca piu ricca della belezza; il deposito piu favoloso della civilita occidentale”. Minunat spus, nu necesită traducere! Copleşesc sălile! Pe lângă pictură, poate fi admirat mult desen preparator, fie pentru pictură, fie, în cazul lui Callot, pentru gravură. Am regretat că la acea dată (martie 2007) galeria nu expunea decât desene preparatorii de Leonardo da Vinci, iar zecile de desene preparative ale lui Callot nu puteau fi văzute, aflându-se într-o perioadă cu regim special de întreținere.

    Cred cu tărie în genialul tălmăcitor al scenelor de gen din secolul al XVII-lea, Jacques Callot; îi refac alura de fiecare dată când lucrez asemenea planșe: aventurier, îndrăgostit şi poznaș, boem şi cavaler.

    Ca artist, am urmat îndemnurile celor vechi din breaslă, cum ar fi şi gravorul francez Robert Nanteuil: „Trebuie surprinsă adevărata fizionomie a modelului, adică sufletul şi caracterul său.” („Il faut saisir le veritable air du modele, c’est-à-dire l’esprit et le caractere.”) sau unul dintre celebrii profesori „interpreţi” ai poporului florentin, Piero Bargellini „…una ricerca di verita quasi scientifica.”

    Compoziţiile mele de gen sunt mici suprafeţe luminate şi clare   dintr-o uriaşă frescă a vieţii româneşti: oameni în acţiune, natura dominantă care-i înconjoară. Aș aminti: Vânătorul de cocoşi de munte, Pescarul la copcă, Vănătorul de lupi, Copilul şcolii tradiţionale de munte. În rest, vorbesc desenele, destul cât să ne oprească o clipă din drum.

Doina Dobreanu: A-ți descoperi talentul și a-l cultiva înseamnă har. Drumul spre fericire presupune a ne pasiona de ceea ce facem. Fericirea, se spune, este o vocație, nu ține de noroc. Dvs. puneți multă pasiune, dăruire, entuziasm în tot ceea ce faceți, împletind în mod plăcut și eficient profesiunea de dascăl, etnograf și mentor cu pasiunea pentru frumosul artistic exprimat prin artele plastice. Vă considerați un om fericit?

Zorel Suciu: Poporul din care ne tragem, aflat cândva în starea lui naturală, nepervertită, trăia o stare continuă de manifestare a darului de a putea face, de a crea, de a schimba ceva. Azi îl numim talent descoperit. Iertare, nu am talent. Mă înspăimânt la gândul că aş putea fi la un moment dat fericit, după Răstignirea lui Iisus şi a neamului nostru, nefericirea e o stare pozitivă care ne hrăneşte toate acţiunile. Dacă aş trăi-o, ar trebui să o şi explic, ori cunoştinţa fericirii au avut-o vremelnic numai Adam şi Eva, părinţii noştri biblici. Cum să explic un lucru pe care nu îl merit?

Doina Dobreanu Sunteți directorul Muzeului de Etnografie din Toplița, instituție pe care ați ctitorit-o împreună cu prietenul și colegul Dvs., profesorul Dorel Marc, în prezent etnograf la Muzeul Etnografic din Târgu-Mureș. Foarte mulți dintre locuitorii zonei Toplița ne amintim cu drag de cei doi tineri profesori entuziaști cutreierând satele cu rucsacele în spinare, în căutarea de mărturii ale dăinuirii noastre. Învățăcei atunci în etnografie, v-ați specializat cu timpul. Sunteți amândoi exemple de oameni care în viață nu merg pe unde duce drumul, ci pe unde nu există un drum, lăsând urme ei înșiși pentru cei care vin în urmă.

    Vorbiți-ne despre avatariile Muzeului de Etnografie din Toplița, începând de la faza de proiect și până în prezent.

Zorel Suciu: Poate că începutul adevărat este în copilărie când aveam obiceiul să explorez podurile caselor vechi, adesea părăsite, apoi anul 1979, când pe un dosar am caligrafiat titlul, ca un dascăl atent cu scrisul: „Din istoria locurilor mele”. 

    Începuturile mele, din cele mai bune: 1993 - la Muzeul Satului Bucureşti, cu Georgeta Stoica, Ioan Godea, Ioan Opriş, Doina şi Rusalin Işfănoni, Aurelia Tudor, Anca Sârbu, Cristian Vereş; Muzeul Ţăranului Român, cu Horia Bernea... şi echipa sa care mi-a oferit, prin propria sa viaţă, modelul artistului trăitor în muzeu.

    Cea mai prolifică perioadă, după un model prezumtiv oferit de succesul lui Horia Bernea, ca artist în muzeu („European museum of the year award”, 1996-1997), a fost amenajarea şi apoi inaugurarea muzeului din Topliţa, județul Harghita, după doi ani de ucenicie muzeală bucureşteană, licenţa în grafică (1998), sub directoratul proaspătului licenţiat în istorie al universităţii sibiene, azi Dr. Dorel Marc. Prin agrementarea spaţiilor de expunere cu grafică descriptivă cât şi fotografie–document, expoziţiile următoare, marca „Etnoforme” care a culminat cu cea mai reuşită din anul 2000, „Arhetip şi Geneză”, vernisată de D-na lector univ. Ana Grama împreună cu regretatul Vasile Avram, sub aripa spirituală a părintelui Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan de la Sibiu, a fost o puternică confirmare a plusului de valoare căutat

    Toate aceste evenimente au dat măsura unei orientări personale, care a supraviețuit până astăzi prin materialul pe care-l prezint, cu o primă concretizare tipărită - o minunată colaborare cu fostul nostru magistru, Dr. Ioan Godea, o incurabilă dorinţă de a recupera ceva ce pare definitiv pierdut. Compozițiile grafice dintr-o tematică prea puţin dezvoltată până acum, cu atât mai puţin ilustrată, au intrat în seria unor planşe ocupaţionale ce acoperă vânătoarea, pescuitul, păstoritul, momente cruciale din viaţa de familie, teme expoziţionale din ocupaţiile tradiţionale prezente în diferite forme la muzeul din Topliţa.

    Când vine vorba de arta desenului, e bine să ne reamintim exclamaţia marelui iberic, Picasso, care atunci când se aşeza la lucru în faţa plăcii de cupru și începea să deseneze zicea: „Et maintenant, c’est serieux!” Chiar şi pentru un debut muzeal în provincie, cum a fost cel din 1998, am pus desenul, mai precis schiţa de teren, prin care faci mai bine dovada că ai şi înţeles o anume alcătuire în toate articulaţiile sale, printre uneltele cele mai apropiate. Date fiind împrejurările norocoase prin care am putut participa, încă din primul an de activitate la Topliţa, la o expediţie de cercetare etnografică în Bucovina de Nord, într-o echipă de cercetători printre care enumăr cu plăcute amintiri pe Mihai Camilar, Elvira Romaniuc, Doina Işfănoni, m-am putut bucura de o recoltă bogată de schiţe pe care le-am dezvoltat ulterior şi expus la Gura Humorului, Topliţa, Tg. Mureş sau la Reghin, coroborate cu replici de „etno-forme” similare descoperite în teren, acasă.

    Dacă destinul nostru, al meu și al bunului meu prieten Dorel Marc, ar fi îngăduit să lucrăm împreună până în anul 2013, anul în care muzeul a părăsit Castelul Urmanczy din Toplița, am fi putut încheia cu un finisaj mult mai bun o etapă din existenţa lui, cu un traseu început în 1998, 19 iulie. Oricum, deşi drumurile noastre s-au separat în 2004, sunt fericit că perioada scursă a alimentat o interesantă monografie a zonei Topliţa, subiectul de doctorat al prof. Marc Dorel. Un muzeu cu peste două mii de piese, fiecare valoroasă în felul ei, menţinut de munca unui singur om, nu poate decât să aibă satisfacţia supravieţuirii. După apariţia lucrării amintite, în două volume, am căutat să îmbogăţesc cât mai multe capitole ale ei: viaţa pastorală, meşteşuguri şi ocupaţii, obiceiuri de peste an, arhitectură şi artă populară, vechi cimitire de familie, copilul, copilăria, jucării populare, reconstituiri prin desen a scenelor de viaţă tradiţională, reconstrucţia unor obiecte dispărute, grafică de carte.

    Am conceput activitatea de cercetare a noastră, a colaboratorilor, a elevilor şi studenţilor care tind să ne urmeze, ca o bază pentru a putea contura ideea de Muzeu - sursă de documentare comunitară.

Doina Dobreanu: Adevărul este că descrierea și reconstituirea prin desen a unor aspecte de viață, obiceiuri, meșteșuguri și ocupații sunt temele dvs. predilecte de cercetare în domeniul etnografiei, dezvoltate în numeroase comunicări la sesiuni științifice.

    Ce obiecte de suflet din gospodăria familiei Dvs. se află în muzeul pe care îl conduceți, în afara furcii de tors a mamei, a cărei poveste ne-ați spus-o în cartea „Acasă, la Subcetate…”?

Zorel Suciu: Fiind muzeograf, mi-este greu să numesc „obiecte de suflet”. Dacă aş avea posibilitatea, aş expune în fiecare săptămână un alt obiect de suflet din cele fără număr, pentru că fiecare are povestea lui. Totuşi, pentru această ocazie specială, creată de bucuria unui dialog cu prof. Doina Dobreanu, mărturisesc că între obiectele dăruite muzeului din podul bunicii mele, Măriuca Cotfas, sunt două perechi de opincuţe de copil de 3-4 ani, confecţionate din piele de porc, găurite în talpă. Când le văd atât de mici, îmi dau lacrimile la gândul că s-ar putea să fi fost ale mamei mele, în urmă cu 80 de ani.

Doina Dobreanu: Cred că este un bun prilej de a aduce un omagiu celor din Subcetate ale căror numeroase obiecte se află în Muzeul de Etnografie din Toplița.

Zorel Suciu: Odoarele mamei mele, a rudelor şi prietenilor, ale vecinilor prietenilor, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, ale foştilor mei elevi, oameni simpli, cu drag de neamul românesc, oameni care dau fără să aştepte ceva în schimb, se află adunate în colecţiile noastre. Avem evidențe exacte cu cei mai importanţi donatori, după numărul obiectelor donate, dar mai ales după valoarea lor documentară! [3]

Doina Dobreanu: Restaurarea obiectelor existente în patrimoniul Muzeului Etnografic din Toplița ați asigurat-o Dvs., cred, în totalitate. E o muncă grea? Dar activitatea Dvs. în muzeu nu se reduce la atât… Desfășurați acolo o activitate multilaterală, faceți tot ceea ce este nevoie…

Zorel Suciu: Întreţinerea colecţiei căzând în sarcina mea, printre alte obligaţii, am conceput-o în felul meu, determinat fiind de condiţiile de lucru pe care le am, văzând cum o fac alţii, dar mai ales cum făceau adevăraţii stăpâni ai pieselor de colecţie.

Restaurările le numesc reparaţii, întregiri, toate pentru a putea reîntoarce obiectele, fie şi pentru o mică demonstraţie, la vârsta folosinţei, apoi conservare preventivă, intervenţii pe obiect, în mare proporţie cu metode tradiţionale din popor. Starea obiectelor e relativ bună. Am avut chiar curajul să iniţiez eliberarea periodică spre donatorii importanţi „Informări privind starea obiectelor donaţiei”.

Doina Dobreanu: Poate deveni muzeul un loc viu? Știu că ați organizat acolo diverse ateliere de lucru cu copiii: de încondeiat ouă, de pictură, de modelaj…

Zorel Suciu: Pe lângă „Domeniul meşter” dezvoltat în fosta formulare muzeală, cu mici ateliere cu meşteşugurile cele mai cunoscute, cea mai vie mi s-a părut „Şcoala satului’’ unde am reînviat dragostea de carte, de scris cu peniţa, pentru hârtia de scris, pentru dascălii și elevii de altădată.

Doina Dobreanu: Prin Școala de Artă pe care ați condus-o în Toplița ați contribuit la cultivarea talentului a numeroși tineri din zona Topliței. Ce bucurii v-a oferit această activitate?

Zorel Suciu: Un exemplu interesant este traseul urmat de Şcoala Populară de Artă, clasa de arte plastice, care a fost integrată activităţii muzeale încă din 1997. Multe tehnici, tematici ale Lucrărilor de Diplomă, au fost inspirate de valoroasele noastre tradiţii. Un exemplu: în anul 2004, eleva noastră de atunci, Luminiţa Lădaru, alegându-şi temă de Diplomă „Icoana pe lemn”, fotografiază într-o documentare de teren în comuna Sărmaş, printre altele, curtea vechii biserici de lemn, din sec. al XVIII –lea (azi dispărută), o clopotniţă mai recentă (mijlocul sec. al XX-lea), dar care avea pe un stâlp al învelitorii o icoană pe lemn de patrimoniu expusă distrugerii, în aer liber. Cimitirul bisericii, cu monumente funerare din piatră, vechi de un secol, luat după fotografia de atunci, era păşune de oi. Rezultatul a fost un studiu concertat, urmat de o lucrare amplă despre acel loc, publicată, care semnala această stare de fapt. Astăzi mormintele sunt protejate de o împrejmuire mai bună, în curte s-a construit o nouă bisericuţă, curtea este mai curată, mai îngrijită.

Doina Dobreanu: Nu se poate trece cu vederea activitatea Dvs. de cercetare în domeniul etnografiei, concretizată în numeroase comunicări la sesiuni științifice. Care sunt principalele teme care v-au preocupat?

Zorel Suciu: Contribuţiile cele mai importante la Bibliografia zonei Topliţa, finalizate în comunicări științifice, ar fi: Arhetip şi Geneză, încrustaţii pe botele ciobăneşti din zona Topliţei, etnoforme, interferenţe privind structura habitaturilor şi arhitectura iniţială de formare a vetrelor de locuit în zona de contact a populaţiei maghiare cu cea românească, cimitirele de familie, reabilitarea ţiterei în perspectivă interculturală, clopotniţa satului de munte, umanizarea şi sacralizarea spaţiului montan, biserica de lemn, cimitirul vechi cu monumente funerare din piatră (secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) [4].

Doina Dobreanu: Sunt convinsă că atâtea împliniri deosebite se dobândesc și datorită sprijinului și iubirii celor apropiați din familie, dar și urmând cu fidelitate nişte principii şi aspiraţii conturate într-un anume crez. Care ar fi acesta?

Zorel Suciu: Aducând vorba de valoarea familiei în ecuaţia vieţii noastre, îmi vine în minte un îndemn al fostului nostru maestru de pictură de la Bucureşti, Prof. Horia Paştina. El zicea: „… aşa să pictezi încât să nu-ţi fie ruşine să-i arăţi mamei tale, tatălui tău, lucrarea!”

 

Zorel Suciu și copiii săi, Andrei și Zina

 Aşa stând lucrurile, mărturisesc că toate acţiunile noastre academice „deştepte” în termenii străzii au o traducere în termenii adevărului atunci când le expui familiei: mamei, soţiei, copilului mai mic sau mai mare. Făcând o medie a nivelului elevat - profesionist al unei expuneri şi cel destinat familiei tale, putem afla forma accesibilă, caldă şi umană, a oricărei forme de mărturisire ştiinţifică. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest reper, cu atât riscăm să vorbim în van, mai ales că cine trebuie să ne asculte povestirile trebuie să capete bucuria redescoperirii vocaţiei pentru povestit. Ca atare, familia este aceea care te susţine, care îţi oferă acest reper, la care te poţi raporta. Din acest punct de vedere, sunt un norocos.

Doina Dobreanu: Credeți că întoarcerea la obârșii, respectând, iubind și păstrând tradițiile, obiceiurile, folclorul, portul, este necesară pentru păstrarea identității noastre în această epocă a globalizării și uniformizării? Ce îndemnuri adresați în acest sens consătenilor noștri?

Desen în peniță de Zorel Suciu

Studiu: Copii mulgători la o stână din zona Toplița, în 1980

 Zorel Suciu: Confirmarea unui simţământ mai vechi este cel legat de suferinţă. Adesea, prezentând subiecte de meditaţie şi investigaţie ştiinţifică precum: Religia casnică a morţii la românii de pe culoarul superior al Mureşului, Starea cimitirelor de familie, O ultimă rezistenţă a vechilor vetre de locuit, Ultima casă…, Clopotniţele de munte, refugiu de rugăciune, Viaţa pastorală la mijlocul sec. al XX-lea – Copilul la stână, prin „supliciile” brâncuşiene la supliciile vieţii pastorale, mi s-a spus de fiecare dată, că prezint lucrurile marcate de o tristeţe care-ţi dă fiori. Nu am ştiut atunci unde să mă ascund; în spatele informaţiei etnografice prezentate, impersonal, rece şi de la distanţa sentimentului „mie mi-e bine” în spatele artistului din mine prin reeditarea prin grafică a unor aspecte ale vieţii tradiţionale? O ultimă intervenţie, la Casa de Cultură Topliţa, cu ocazia unei expoziţii şcolare, la început de martie, care-l omagia pe marele maestru de la Hobiţa, m-a făcut să–mi câştig limpezimea gândului care mă poate duce mai departe.

    Întrebat de colegi dacă o să-i fac din nou să plângă, le-am spus împreună cu convingerea ilustrului nostru coleg în ale tradiţiei, Grigore Leşe, că distincţia (ca să nu zic, brandul) neamului românesc este suferinţa. Aşa stând lucrurile, satele părăsite, cele supravieţuitoare, sunt Gradina Maicii Sfinte şi lăcrimează neîncetat. Până ce acest simţământ există, avem ce scrie, avem distincţie.

  Opţiunea, sfatul pentru generaţiile tinere şi mai vârtsnice este faptul că, păstrându-ne valorile tradiţionale, ne apărăm cultura suferinţei. O parte dintre noi am părăsit satul, ţara, întotdeauna s-a întâmplat acest lucru… am aruncat în foc cele bătrâneşti, acceptăm în inima noastră condiţia străinului, adesea culegem şi elogiile celor care ne-au primit, însă…

 

Zorel Suciu, Doina Dobreanu, Constantin Hârlav

Sfântu-Gheorghe, 2011

La o Sesiune de Comunicări Științifice

---

[1] Doina Dobreanu, Zorel Suciu, „Acasă, la Subcetate…”, 2012

[2] Zorel Suciu, Școala satului de munte în zona Topliței, la mijlocul secolului XX – reconstituire expozițională și imagistică a Muzeului de Etnografie Toplița pentru publicul școlar. Școala Primară de Stat, Nr. 3 Varviz (Subcetate) – Călnaciu, județul Mureș (azi Harghita), în Ctitori de neam, vol. II, 2012, p.15

[3] Lista donatorilor din comuna Subcetate către Muzeul Etnografic din Toplița, în ordinea cronologică a înregistrării donaţiilor (1998-2012): Pop Gavril şi Catrina, Vodă Valer şi Maria; Coşarcă Aurelia, Dobreanu Doru, Ana şi Maria; Gafton Luca; Sbanca Liviu şi Mariana; Urzică Lucreţia; Ilisan Lucreţia; Cotfas Nicolae şi Elena; Hurubă Ioan şi Ana prin Tileagă Gheorghe; Suciu Ioan şi Ana; Toncean Valer; Suciu Zorel; Stan Dumitru; Dobrean Ioana; Dobrean Doina, Baciu Dumitru; Urzică Iacob şi Ana prin Urzică Vasile şi Maria; Colcer George şi Maria; Hurubă Traian şi Viorica; Ţepeluş Alexandru şi Alexandrina; Muscă Traian; Cotfas Vasile; Moldovan Rodica; Cotfas Dumitru; Obreja Ionel; Muscă Ana; Moldovan Iulia.

Centrul Cultural Topliţa, secţia de etnografie, mulţumeşte atât donatorilor, cât şi colaboratorilor, susţinătorilor, fără de care realizările noastre nu s-ar fi putut înfăptui.

 

[4] - Etnoforme. Proiect plastic: „Arhetip şi Geneză” în „Angustia”, Nr. 5, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000;

- „Încrustaţiile botelor ciobăneşti din zona Topliţei”, în „Moşteniri culturale”, Muzeul Etnografic Reghin, 2001;

- „Etnoforme. Pledoarie pentru o reconsiderare a gestului liturgic”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2002;

- „Interferenţe privind structura habitaturilor şi arhitectura iniţială de formare a vetrelor de locuit, în zona de contact a populaţiei maghiare cu cea românească. Remetea – Kicsibuk şi Subcetate – Duda”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2003;

- „Cimitirele de familie, o religie casnică a morţii”, în „Moşteniri culturale’’, Muzeul Etnografic Reghin, 2004;

- „Reabilitarea ţiterei în perspectivă interculturală pentru zona Subcetate – Remetea”, în „Moşteniri culturale”, Muzeul Etnografic Reghin, 2005;

- „Clopotniţa satului de munte, arhitectură şi utilitate. Mărturii ale umanizării şi sacralizării spaţiului montan la Gălăuţaş, jud. Harghita”, în „Sangidava”, vol 1, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2007;

- „Reabilitarea ţiterei în perspectvă inteculturală pentru zona Subcetate”, în ,,Sangidava’’, vol. 1, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2007;

- „Biserica de lemn (1815) şi cimitirul vechi din Sărmaş, jud Harghita”, în „Sangidava”, vol.2, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2008;

- „Modele de cercetare a cimitirelor cu monumente funerare din piatră (sec XIX- înc. sec XX)”, în „Sangidava” vol. 3, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2009.

💓💛💙

    Pagini de etnografie semnate de ZOREL SUCIU în cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012, ilustrate prin desene:

Sărbătorile de iarnă în anii 1970-1975. 18

Trăirea Florarului la Subcetate, în lunca Mureşului 26

Despre pescuitul tradiţional cu barcă şi plasă….. 33

Văratul vitelor în satul Peste-Mureş….. 39

O furcă de tors unicat la Muzeul de Etnografie Topliţa. 52

Jocuri şi jucării populare. 56

Porţile tradiţionale din lemn în cătunul Peste Mureş. 59

Zorel Suciu, Domnul Ţifrea

Podul de lemn de Peste Mureș

Furca de tors din Subcetate, 1946

Desen ăn peniță de Zorel Suciu, Toplița, 2012

Jucării populare, miljocul se. 20, Subcetate

Desen în peniță, de Zorel Succiu, 2012

Porți și motive traforate. Subcetate, Peste Mureș

Desen în peniță de Zorel Suciu, 2012

Florar în Lunca Mureșului, la Subcetate, Harghita

Desen în peniță de Zorel Suciu, Toplița, 2012

Laleaua pestriță, la Subcetate, Harghita

Desen în peniță, Toplița. 2011

Gospodăria lui Gavril Cotfas.

Reconstituire grafică: Zorel Suciu (1999)

💔💛💙

   ZOREL SUCIU, ilustrări grafice în cartea CÂNTECUL OBÂRȘIEI, de Doina Dobreanu, 2011:

Prof. ZOREL SUCIU, Casă din Subcetate 

 Linogravură. 2002

Prof. ZOREL SUCIU, Bătrână torcând 

 Linogravură. 2002

💓💛💙

SUBCETATE - Satul PESTE MUREȘ, în fotografii:

 Foto: Doina Dobreanu

 1980