Prof. Valeria Pop, CONSTANTIN HÂRLAV - Lăsați cuvintele să vină la mine!

Să te apropii de Cuvânt în felul copilului sau al îngerilor, iar de cuvinte în felul sfinților sau al poeților, acest (alt) fel de îngeri, este pentru mulți un dor înnăscut, pentru alții o aspirație; pentru îndrăzneți, este o tentație și o întreprindere care ia adesea forma unui gest luciferic cu cele mai dramatice consecințe. Această raportare la Cuvânt și cuvinte, privilegiu și responsabilitate a ființei vorbitoare, atinge parametri diferiți de la om la om, de la un rostitor și vorbitor la celălalt, de la un condeier la altul. Meditația la această raportare însoțește sau nu actul vorbirii sau al scrierii, mână în mână cu simțul răspunderii, mână în mână cu modul fiecăruia de a concepe și a-și asuma libertatea și dreptul de a (ab)uza de accesul neîngrădit la Cina cea de Taină (aici: împărtășirea din Cuvânt).

Sunt oameni ai rostirii și ai condeiului cu sensibilitate și o acută conștiință a imensului dar al omului de ființă cugetătoare, cuvântătoare, pentru care, „cuvântul omenesc în relație cu lumea este și el ca și omul, după chipul Cuvântului lui Dumnezeu, făcător de lume prin rostire și aducere la ființă. (…) Ființa cuvântului este aceeași cu ființa celui care îl rostește. Omul devine cuvântul pe care îl rostește, după asemănarea Aceluia care este Cuvântul. Rostindu-se, cuvântul lucrează în lume creator, desăvârșindu-i chipul.” (Anca Popescu, O poetică a Logosului). Unul dintre aceștia, anahoret în mijlocul cetății și paznic „de far”, adică gardian al „lumen-ului” divin, care nu poate fi omis din ființa înzestrată cu grai, este cel a cărui trecere în veșnicie se măsoară în echinocții de primăvară, prevestind Bune Vestiri de mântuire și mângâiere. Crugul unui an se convertește în spirala ascendentă a unei vârste care transcende măsurile noastre terestre.

 

*

 

Constantin Hârlav (1950-2014) a avut smerenia de a se apropia de cuvintele vii, cu duh viu, cu grija și duhovnicia unuia care oficiază o taină; de aceea cei care l-au cunoscut consideră că a scris prea puțin, având rezerve de cugetare pentru încă o viață. Avea o percepție „poetică”, deși nu a publicat poezie. Era un „liric”, într-un fel diferit de al maestrului său, Caragiale, care se supăra, dacă era definit drept „satiric”, protestând și afirmându-se drept „liric”. Și Mircea Cărtărescu afirma despre toți scriitorii adevărați că sunt „poeți”, creatori care nu uită de adevărata materialitate spirituală a cuvântului, de legătura sa „ombilicală” cu Creatorul și cu creația Acestuia, lumea. Treimic, adică în comuniune, relația triangulară se desfășoară de data aceasta vertical, ilustrând pogorâri și înălțări, înnoind, restaurând creația.

Sincer în mărturisiri, precum asceții la spovedanie, el își definește întreprinderea, Încercări de precizie… istorico-literară, în Paragraf următor: „Încercările… vor a spune, în subtext, că autorul lor a învățat (și învață) să citească, citind opera lui Caragiale, citind interpretările aplicate acesteia, bucuros când are ocazia de a continua, după puterile sale, idei, ipoteze, perspective de interpretare luminate, dar și ispitit de spațiile albe pe care cercetarea de istorie literară are încă a le străbate. În acest sens, aici ar putea fi un jurnal al căutării, al încercării de a descoperi și înțelege, în parte pe cont propriu, un mare scriitor. Aproape fiecare dintre aceste texte a început într-o clipă critică, de a cărei existență, crede autorul acestora, se poate vorbi, prin analogie cu ceea ce Gaston Bachelard a numit clipa poetică.”

Un interviu realizat de Valeriu Bârgău, inclus în volumul Caragiale și iar Caragiale, conține o întrebare și, evident, un răspuns care vin întru lămurire: „Dacă scrie și scrisul său are dimensiunile unui act de existență intelectuală și morală, criticul literar este scriitor. (…) Apoi,(…) actul său de existență, practica exegezei, este până la un punct, o anchetă deliberat rece, imperturbabilă, vizând, însă, ceea ce Jean Starobinski numește dependență iubitoare și independență atentă.” O despicare lăuntrică, (într-o retorică pe care o consideră elegiacă, o mărturisește „cu versurile poetului clujeano-sibian Ion Mircea: Părăsisem împreună / căsuța lui Pariszek / din marginea orașului / și acum ne plimbam / pe lângă Anticariat, Mathias Rex, urmând spre Arizona / pe sub ferestrele Echinocțiu-ului, spre triunghiul unei lentile de umbră / care scălda o retrasă bisericuță mititică. Uitasem de noi.) o despicare lăuntrică l-ar fi stăpânit întotdeauna și ar fi „fatală” pentru un critic; aceasta este identificată, recunoscută ca atare și, negându-și latura poetică, pe care o definește drept „firea mea dependentă sentimental”, optează pentru „tăcere” (în 1986), considerând că ascetismul său nu a atins cotele dorite, încât cuvintele să vină la el: „…încă nu am o voce formată pe un timbru, pe o tonalitate de bază. Însă, vocea, în accepțiunea de aici, ți-o faci nu numai scriind/exersând, ci și publicând/probând-(o) în public; fiind, adică, prezent și în rol.”

Volume

Clipa critică este și titlul primului capitol, care ocupă două treimi în economia cărții și este urmat de cel ce dă (sub)titlul cărții, mult mai restrâns, ca număr de pagini, structura ternară completându-se cu Sita lui Eratostene. Prima apariție în volum, cu o prefață semnată de prestigiosul profesor, editor, istoric și critic literar Nicolae Mecu, Perenitatea „clipei critice”, se datorează Editurii Karta-Grafic din Ploiești și se petrece abia în 2010; este „o carte modest intitulată Despre Caragiale care nu va putea fi ocolită nici de gravii specialiști de tip academic, nici de voluptuoșii, rafinații închinători ai meșterului, și nici de oricare cetățean onorabil care va ține să afle ceva mai mult și mai altfel decât știa: în legătură cu parodistul, cu Noaptea furtunoasă și mitologia caragialiană diseminată în celelalte piese de teatru (Năpasta inclusiv), cu momentele sau cu inimitabilele scrisori sau cu varietățile, prospăturile și celelalte gogoși ale începătorului…”

Caragiale și iar Caragiale, Încercări de precizie… istorico-literară, ediția a II-a revizuită și adăugită, cu o Prefață de Nicolae Mecu (Perenitatea „clipei critice”), a apărut în 2011, la editura Dacia XXI din Cluj-Napoca, în seria de critică literară a colecției Discobolul XXI, ca urmare a inițiativei directorului ei, regretatul scriitor clujean Ion Vădan, în colaborare cu Primăria Bilbor (cf. proiectului Clubul cărții al Editurii Dacia XXI, colecția Scriitori la ei acasă deținând cea mai mare pondere) și poartă, scris de mână, cu stiloul lui cu cerneală neagră și caligrafia sa inconfundabilă, un al doilea subtitlu, Despre Caragiale, titlul ales de el la prima ediție, exprimând astfel un dezacord în raport cu alegerea editorului.

Cartea este structurată în cinci capitole.

Clipa critică (I), este un capitol substanțial, însumând „încercările”( „ofrande aduse nemuritorului eternizator” al urbei de adopție, cum le numește N. Mecu) sale în caragialeologie, care datează din epoci diferite. Primele se leagă de perioada clujeană, descinderea sa culturală începând în anii 1965 - 1969 în atmosfera literară a ctitoriei șaguniene, cu dascălii brașoveni, Constantin Cuza și Ion Popescu Topolog, grație cărora s-a îndrăgostit iremediabil de știința/arta cuvântului; aceasta s-a desăvârșit apoi la universitatea clujeană „aflată la ora pleiadei sale de dascăli postbelici: Zaciu, Vlad, Petrescu (Ioana și Liviu), Pop, Papahagi, Vartic”, de aici venea „gata caragializat: contaminat iute și fără vindecare” și grație „laboratorului în care Ion Vartic, V. Fanache, Maria Vodă Căpușan și alții își cloceau - de nu chiar își alambicau - viitoarele studii, într-un fel de ofensivă transilvană de renovare-inovare exegetică”, spre „a se ploiești” în 1980.

„Rețetă practică…” a cunoscut o primă redactare în 1975, în perioada clujeană, fiind reluată la Brașov, în 1991, pentru ca, în 2010 să redacteze O notă, după două decenii, incluzând integral și Cronica de joi. Literatură, un articol din 1896 al lui Caragiale, semnat Luca, pe care l-a reprodus în versiunea lui primă descoperită în colecția ziarului Adevărul și l-a inclus în volumul Opere, III, ediția din 2001, îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, ediție coordonată de Eugen Simion, căruia i se dedică „Rețetă practică…” („Domnului profesor Eugen Simion, adevărat vir bonus, pentru toate îndemnurile, încrederea și, mai ales, intervenția benefică și salvatoare, într-un moment, în 2006, dramatic pentru mine”). Articolul menționat precede cu o săptămână autoparodia la nuvela O făclie de paște, cu titlul Noaptea-nvierii (pe care o și anunță, ca material demonstrativ), încât, conchide exegetul, scriitorul ne oferă O făclie de Paște în trei variante: nuvela („cam așa ceva”, după aluzia ironică din articol) propriu-zisă, publicată în 1889, „argumentul” (schiță, proiect, rezumat) și „novela” parodică. Este o „rețetă” completă, similară celei din Vatra din 1894: Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere, cu recomandări ironice, pentru cei fără vocație, de care se distanțează prin atitudinea sa față de arta literară și de scriitor. Ceea ce rezultă este, precizează autorul, o imagine caricatural-fericită a „camerei de tortură” (atelierul, laboratorul), o descripție a nașterii Efemeridei, o caricatură a quijotismului literar, care este el însuși o caricatură. „Novela” este o „pildă despre cum se scrie literatura slabă, nonliteratura, e, adică, schița caricaturală a unei categorii de literați, a unui climat și a nivelului de cultură și gândire specific lui. Ca și cu alte prilejuri, Caragiale concretizează modelele negative, pentru a le nega, vituperându-le, făcând, deci, operă de clinician al conștiinței literare”.

Juvenilia sau tânărul Caragiale printre scriitori este dedicată „colegilor mei de la Echinox, unde a început, de fapt, totul” și a fost publicată în revistele clujene Napoca universitară, Tribuna, Echinox, Steaua, în anul 1977. Se referă la debutantul Caragiale, care, chiar din etapa puținilor și nespectaculoșilor săi „ani de exercițiu”, se caracteriza printr-o „cadență sintactică foarte personală și prin proprietatea cuvântului, care denotă pe scriitor” (cf. Șerban Cioculescu, Viața lui…).

Așa cum profesorul Mircea Zaciu procedase în cazul Rețetei lui Negruzzi, Constantin Hârlav propune o lectură contemporană, o validare, ca texte-pilot, a textelor caragialeene de început: Cronici, Varietăți (publicate în Ghimpele), Felurimi (în Unirea democratică), Gogoși, versuri și schițe (Claponul, Calendarul Claponului), argumentând că, încă de acum, se impune „o elocvență unică” denotând „o inteligență și o dicțiune de un tip deosebit își caută, nu fără agresivitate, formula, timbrul”. El identifică aici indicii despre individualizarea progresivă a stilului caragialean, despre modul cum începe să se distingă și să se delimiteze „figura” lui literară, conținând „o strategie a pătrunderii în lumea literelor”, dar și „o trecere spre operă” (care se înscrie în opera însăși, într-un mod mai mult sau mai puțin net).

Spre deosebire de Șerban Cioculescu, Constantin Hârlav crede că în primul text mai amplu publicat în Ghimpele, în 1874, Voiți cronică literară?, „e vorba de o primă manifestare critică decât de una satirică, în pofida faptului că apărea într-o revistă de gen”, esența ei rămânând ironia, nu invectiva, și „se prefigurează acea demnitate a ironiei, care, mai târziu, va atesta, impunător, independența stilului caragialean, identitatea neconfundabilă a dicțiunii sale” .Cronicile de la Ghimpele ”sunt concretizări ale atitudinii parodice a improvizatului cronicar”, dobândind caracter critic; nu ad hominem, deși pot fi identificate persoane și situații din sfera realității: celebrul Christoforian (versificatorul), Aamschi, „geniul din Pitești”, „Popnedea” (N. D. Popescu), „comtele” Geniadevski (Macedonski, cu „trufia”, fanfaronada și cu „zgomotoasa afirmare de sine” din tinerețe), ”bătrânul Ercule” în proză (Cezar Bolliac), ci „specia”, scriitorul minor, grafomanul, scribul cu program exterior creației, cel lipsit de măsură. Popnedea nu-i decât un pretext, „mascat sub un titlu generic: autorul de predilecțiune, și sub un nume inventat prin anagramarea numelui real”, vizând „demascarea grafomanului incurabil”, dar și a „credulității publicului cititor”; iată prezența unui element al triadei: cronicar/scriitor, critic (critica fiind acuzată de complicitate la mistificare, dar simțindu-se infailibilă), cititor, „publicul ” care rămâne uimit de solemnitatea faptului, recunoscând, fără să știe cam de ce era vorba, că „Critica are dreptate”. Nevoia încă unui factor cu responsabilitatea de a face „critica Criticei” este resimțită și puternic afirmată: „Și închipuiți-vă că nu s-a găsit până azi nimeni care să facă critica Criticei, și să ți-o ia la frecuș țeapăn, și să-i tragă o învârtitură să pomenească și morților”. Primul element, cronicarul, alias tânărul Caragiale, departe de a se integra în „concertul criticei locale”, precum se delimitează și de specia pe care o portretizează sub genericul „autorului de predilecțiune”, printr-un cod ironic instaurat în „sincera omagiune” adusă acestuia, caută un făgaș literar propriu, practicând o „strategie” și o „tactică” (literare) originale, cu mijloacele pamfletului, parodia, ironia, persiflarea și autopersiflarea etc., adoptând principii și atitudini ce preced „actul de naștere literară” a scriitorului Caragiale, adică recunoașterea lui, intrarea lui în „republica literelor”. La toate vârstele creației sale, sceptic și melancolic, Caragiale va fi profund preocupat de „situarea în lume a adevăratului scriitor”, stăpânit de o „conștiință a valorii fără greș”, de mecanismul recunoașterii scriitorului de către publicul cititor și de către instanțele „competente”. În cultul pentru instruire, în respectul pentru Cuvânt, pentru limbă și literatură și, de ce nu?, pentru esența omului, Constantin Hârlav recunoaște în Caragiale pe Maestrul său întru profunzimea gândirii și simțirii, întru căutarea adevărului ființei sale și a cuvântului adecvat, capabil să-l exprime.

Histrionia sau intrarea în rol este un studiu publicat în Caiete critice, în 1994, perioadă în care, după un scurt episod brașovean, de nici patru ani (perioada primă a revistei brașovene „Interval„), „ploieștitul” de deja zece ani abia intrase în societatea aleasă a oamenilor scrisului de la Institutul academic bucureștean. Acest studiu se referă la scrisul caragialean, „o complexă ucenicie a gândirii și a viziunii”, din spațiul anilor 1877-1878, pe care îl consideră extrem de elocvent pentru modul cum se formează și afirmă „dicțiunea lui Caragiale”. Sunt anii în care se petrece „adevărata naștere a scriitorului, recunoașterea și acreditarea lui în republica literelor”. Textele publicate, apreciază Constantin Hârlav, în publicații ale timpului, „configurează o imagine - care merită deja epitetul de caragialeană - multiplu semnificativă a scriitorului in statu nascendi”, pentru care problema principală a propriului scris este chiar problema scrisului; pentru Maestru, scrisul este o „meserie” care se învață făcând-o bine, spre a-și conștientiza și afirma identitatea, vocea. Cât de scrupulos, de laborios, exigent cu sine este Caragiale, rezultă din următoarea constatare a exegetului: „Schițate într-un ziar, reluate aidoma sau cu anume modificări în altul, într-o nouă structură de relații, o parte a textelor caragialeene se mișcă pe un curs valabil estetic într-o succesiune care presupune importante reelaborări/rescrieri/reîncadrări”, în timp ce o altă parte a acestor texte cap de serie tematică/tehnică rămâne abandonată în nebuloasa inițială, în stadiul exercițiilor preliminare, al formelor primare, premergătoare marilor opere”. Încetarea apariției Claponului îi prilejuiește scriitorului această primă selecție operată asupra propriilor scrieri (note, fragmente, încercări, exerciții, eboșe) și publicarea ei sub forma unui calendar almanah a „tot ce este…caragialean”. Calendarul Claponului. Almanah hazliu și popular pe anul de la Mahomet 129, de la Hristos 178, „marchează o dată în istoria literaturii române, și anume data la care apare opera prima caragialeană, cel dintâi opus, în adevăratul sens al cuvântului”, conținând câteva puneri în scenă, care dovedesc că scriitorul „începe să-și creeze genurile/speciile literare proprii, adică el scrie ceva ce va deveni momentul sau, pe alt traseu, va deveni reminiscența, varianta caragialeană a amintirilor”. Dar nu se opresc aici considerațiile despre „atelierul/laboratorul artistic public în care evoluează scriitorul, formula pregătirii la vedere face parte din spectacolul scrisului caragialean. Însuși actul scrisului e pus în act, e înscenat, e pus sub semnul întrebării și, nu de puține ori, scriitorul e propriul său personaj. Există în scrisul său o ispită a etalării, în prim plan și în plină lumină, tocmai a încercării/experienței scrisului, a demascării atelierului și a meseriașului care lucrează acolo”. Aceste fine observații ilustrează o mișcare sufletească a exegetului, cu dublu sens: pe de o parte, Constantin Hârlav se întâlnește cu dimensiunea truditorului, șlefuitorului, sârguitorului, care încearcă să fie extrem de onest, cu sine, cu semenii, cu Cuvântul, până la slujire înțeleasă ca dăruire totală și… mântuire prin arderea care duce/transformă în virtuți tarele umane, oferind un model chiar și peste timp. Pe de altă parte, el se desparte de Maestrul său, histrionia aceluia necaracterizându-l. În aceste zbateri, numite cu o sintagmă a lui Perpessicius forme brouillonare, fragmente, scheme, proiecte, puneri în scenă, schițe și alte structuri primare, care reapar, corectate, reelaborate/rescrise, amplificate/aprofundate în opera majoră (teatru, proză), el „aproximează centrele radiante”, tematice și formale, cele mai profunde și care reprezintă obiectul unei analize reconstitutive pe care o operează și Constantin Hârlav (în măsura în care aceasta este posibilă, precum însuși precizează, oferind și un inventar al producțiilor publicistice/scriitoricești din Claponul, Calendarul Claponului, România liberă, Timpul, Albina Carpaților); dar și într-o „intrare în rol” constă efervescența spirituală a intervalului de timp din proximitatea primei capodopere dramatice, O noapte furtunoasă sau Numărul 9 (1878).

Constantin Hârlav, omul modest și delicat, care îi impresiona pe toți prin contrastul dintre fragilitatea trupească și forța sufletească, dar și prin solida lui cultură ,fiind, cum sublinia subtilul scriitor Nicolae Mecu, nu doar un om de cultură, ci unul cu adevărat cultivat („cultivat”, cuvânt ce sugerează și ideea de „cult”, un cult al valorilor, n.n., inclusiv cea religioasă; avem mărturisirea Dr. Sanda-Valentina Maistorovici despre „formula” lui duhovnicească: adică „felul” religiozității lui), era fascinat de omul-spectacol/ scriitorul tânăr Caragiale, datorită, poate, unei atracții a contrariilor; pe acesta îl surprinde în etapa de tinerețe, dinamic, cu o vioiciune a spiritului, pe care o va transpune în operă, mai întâi în paginile unor publicații (Ghimpele, Alegătorul liber); textele lui se remarcă „prin acorduri și ritmuri de compoziție, prin instantanee și cuvinte de spirit pe care le va relua/continua/transforma ca formulă tehnică”. El ”acumulează material și își croiește un stil, își structurează o dicțiune, exersându-și verva ironică, intuiția tăioasă, spiritul de opoziție pe situații reale, luate pe viu, copii după natură, sau imaginate”. Aceste procedee cu a lor funcționalitate se vor regăsi „mai viu, mai complex și mai sigur peste foarte puțin timp, Gogoși-le și Prospături-le de la Claponul și Calendarul Claponului, iar peste decenii Mofturi-le și Notițe-le critice, adică o repetată panoramare a lumii”, văzută într-un chip foarte personal ca spectacol și asumată astfel: ca „jucător”/actor (ca) la teatru, în opoziție cu eminescianul ”privitor ca la teatru”… Care este „rolul” său? Consemnând/ transcriind /dezvăluind sensul baroc al lumii ca teatru în care se joacă roluri și scene, el este cel ce se opune, integrându-i-se astfel aparent paradoxal, ca opozant.

Cum se reflectă „faptic” acest rol asumat/ jucat/ trăit? Constantin Hârlav subliniază că scriitorul o face „dincolo de, și de multe ori, în contradicție cu formulele consacrate ale publicațiilor umoristice, foarte numeroase, de altfel, în epocă. Claponul e un concept personal de foiță hazlie și populară, individualizat stilistic și tematic, și totodată parodie, contra-model, nu numai al acestui fel de publicații, ci al tuturor publicațiilor. Iar Calendarul Claponului are o situație similară: el se opune, diferențial, calendarelor/ almanahurilor anterioare și contemporane. Caragiale, care elogiase ironic, printr-o contra-apologie, un autor de calendare/ almanahuri și operele sale, dă, la rândul lui, un prim… calendar. Acesta este, însă, altfel, iar în ordinea scrisului caragialean, el instituie o altă ipostază a scriitorului, fără să o nege total pe aceea abia lăsată în urmă, în paginile Ghimpelui. Acolo, scriitorul juca rolul cronicarului care și-a îngagiat talentul, punându-se, astfel, pe sine în scenă și punând în scenă lupta cu sine și cu lumea scrisului”. Acum, lucrurile stau diferit: „… registrul se schimbă. Datele jocului sunt diferite: scriitorul caută formule pentru a pune lumea în scenă, retrăgându-se într-un plan secund pentru a vorbi despre sine indirect, prin personaje, situații, instantanee, apologii, aforisme”. Caragiale a instituit astfel un „spațiu elocutoriu”, în care dicțiunea sa îmbracă forma contrariului său, contra-dicțiunea, așa cum, paradoxal, respectul pentru Cuvânt lua forma … locvacității (p. 43), pentru ca, acum, acesta să se restrângă, „lăsând loc vocilor decupate în prim plan și autonomizate prin ce spun și cum spun, în situații/ scene care pe același sau pe alte parcursuri tematice, vor defini/ specifica, mai târziu, proza și teatrul”.

Exercițiile de stil din această perioadă sunt exerciții de spirit, scăpărătoare, cu o frumusețe și o valoare în sine (dincolo de „considerarea lor dinspre opera majoră”), dăruindu-ne „sintagme cu o carieră glorioasă”; selecția/ comentariul a două dintre ele, „legea de murături” și „lacuna”, două „gogoși” diferit organizate compozițional, ca dialog, respectiv ca narațiune, dar și o parodie a unui reportaj parlamentar (Parlamentare. Camera din Stambul), oferă „rețeta” folosită pentru modul cum limbajul viu surprinde „ce”-ul umoristic al unei scene dialogate sau al unei narațiuni, precum și „rețeta”pentru o publicație menită să delecteze. Analiza operată de Constantin Hârlav se adâncește, devine și mai subtilă. Se știe despre Caragiale că nutrea o prețuire aproape sacralizantă pentru arte, muzica fiind apreciată superlativ. La fel, Constantin Hârlav, a cărui soție este pianistă și al cărui fiu este un tânăr compozitor și violonist de talent (lor le este dedicată întreaga serie a Încercărilor…, un șir de „probe” ale cunoașterii unui om cu al său univers, a mânuirii verbului și al jocului ideilor), este sensibil la/ și remarcă muzicalitatea compoziției scrierilor caragialeene: „Scriitorul procedează ca într-o compoziție muzicală, căutând, pe de o parte, să fixeze elemente comune, asociațiile automate în jurul unui centru de organizare și, pe de alta, căutând să depășească simpla lor acomodare/ adaptare/ adoptare în sensul unei desfășurări rezumative a sugestiilor apărute în joc”.

Fragmente pentru o „mitologie” caragialeană (despre care criticul literar Nicolae Oprea considera că ”… departe de a fi o simplă anexă la o ediție, constituie un studiu independent, pentru o proiectată monografie…”, pe care „împătimitul caragialeolog, trăitor el însuși în Ploieștii lui Caragiale și Nichita Stănescu”, ar consacra-o autorului său… „de predilecțiune”) este consacrat „operei sale glorioase, deschise cu O noapte furtunoasă sau Numărul 9”, marcând o etapă distinctă, cuprinsă între 1879 și 1885, anul apariției comediei D-ale carnavalului, dar, de fapt, limita temporală a elaborării operei dramatice este1890, anul dramei Năpasta. Constantin Hârlav a încheiat redactarea la sfârșitul anului 1983, pe când se afla deja de trei ani în Ploiești; cum mărturisește într-o notiță din anul 2010, a „beneficiat de idei, observații, impresii, sugestii, ecouri, uneori citate direct, alteori prezente în atmosfera textului, culese dintr-o lungă suită de scrieri care se cuvine consemnată, fie și selectiv” (lista conține numeroase referințe critice, însumând 31 de autori, de la Titu Maiorescu la Mircea Zaciu, al cărui Viaticum datează din 1983).

Constantin Hârlav își propune să-l surprindă pe Caragiale, „scriitor și om de egală complexitate”, într-un moment de vârf al devenirii sale umane și scriitoricești, un moment important după ce „junimiștii recunosc în el un scriitor, un congener în spirit și gândire”, la bază fiind antecedentele de publicist și „cronicar” al situației literare. Ca și aceștia, Caragiale se raporta la un model ideal de scriitor, când îi judeca pe contemporanii săi și cu atât mai mult când are loc propria cristalizare, procesul propriei formări, inducând ideea că „artistul este superior omului și altceva decât acesta” (noi credem că, desăvârșindu-se ca artist, omul întreg se desăvârșește, prin arta sa, omul având acces la zone spirituale înalte).

O primă fațetă care se află în atenția exegetului este modul cum evaluează „starea actuală a teatrului românesc”, în 1878 publicând „Cercetare critică asupra teatrului românesc”, care atestă „deplina conștiință artistică și critică a unui artist, profesionist veritabil, edificat prin experiență și inteligență, asupra problemelor profesiunii sale”, dar și o cunoaștere din interior, știute fiind circumstanțele sale familiale. S-a născut din/și a crescut între oameni de teatru, s-a instruit și a studiat…, trăind în mijlocul vieții teatrale de la București, contribuind substanțial la aceasta; el face, în spirit caragialean (!), critica criticei teatrale, printr-o „fabulă” în țesătura căreia Constantin Hârlav identifică indicii care „prevestesc infailibilul mister al scrisului caragialean” (cf. „cum se face critică teatrală la noi”); apoi o analiză aplicată a singurei piese considerată de el valoroasă: „Răzvan-vodă, 5 acte în versuri de Hăsdeu”, cu observații despre natura compozițională de sorginte… narativă a „poemei dramatice”, pe un ton de meșteșugar încercat, care-și comunică experiența în pilde, în rest producțiile teatrale de la noi erau „bazaconii literare”, „localizări” nereușite și „plagiate” ale unor așa-ziși autori „săraci de proprietate literară”. Demersul caragialean este complex, de o mare trăire umană, sufletească, concomitentă cu forma imperativă a exigenței, și „depășește simpla implicare jurnalistică, înconjurându-se de sentimentul datoriei estetice, politice, intelectuale a creatorului”, într-un moment special, când „explozia propriei creații era aproape”.

Studiul asupra teatrului comic caragialean stăruie, după mărturisirea autorului său, „în proximitatea a două direcții: progresia tehnică și realizarea completă, până la epuizare, a temelor comicului caragialean”, remarcând „fațetele fundamentale ale unui dat al personajelor caragialeene: quijotismul, existența în iluzie, în ficțiune. Fiecare erou e, în felul său, un fantast, un fascinat, un convertit la un mit propriu, e înălțat pe cataligele unei imagini sacralizate despre sine, în care imagine/ situare el se simte egalul modelului său”. Binomul învățat-învățăcel este comic în cel mai înalt grad: Ipistatul, el însuși un (ne)inițiat, „învățăcel el însuși la litera ziarului”, este surprins în postura pedagogului politic, inițiindu-l în politică, pe jupân Dumitrache, care, fascinat, sfârșește în admirativa sintagmă: „Vorbă mare!”; iar conul Leonida este surprins și el în „superba semeție teoretică”, „al cărei mister nu s-a epuizat încă (…); mai mult, îndrăznesc să afirm că veacul care a trecut de la nașterea lui estetică a potențat misterul celebrului personaj, elevându-l la rangul unui mit: un mit negativ, ca atâtea altele pare ni le-a dăruit Caragiale”. Rică Venturiano „își construiește tocmai imaginea de inspirat, de iluminat cuprins de demonul (sau zeul) profetismului și al devoțiunii absolute pentru o sublimă cauză. Parada lui sentimentală și parada lui politică se consumă în perimetrul soclului pe care personajul și-l edifică”.

„Elanul discursiv” al personajelor comice, semn al elanului vital, este o expresie a „pasiunii politice” („furoarea politică”, surprinsă anterior în portretul lui Bolliac): „dezlănțuit până la delir, discursul (ca istorie/istorisire în fața unui ascultător sau auditoriu, precum cele două discursuri electorale din O scrisoare pierdută, sau ca teorie/comentariu savant, n.n.) eroilor caragialeeni tinde să substituie realitatea, devine el însuși o realitate emblematică, am putea spune tipică, exponențială”. Dar între act și cuvânt, ambii „retori instalați în iluzie” dovedesc că este un decalaj, realitate care caracterizează epoca, fiecare personaj „e un termen într-o alegorie comică a umanității generice, un termen într-o interpretare a lumii prin simboluri deschise, în regimul ironiei, îndeosebi al ironiei ca joc perpetuu al opozițiilor”. Discursul „reface unitatea idilică a lumii lor și îl scoate pe fiecare în afara alternativei punitive a moralei și a justiției”, căci, ”lipsindu-i rațiunea generică, lumea aceasta nu cunoaște sancțiunea morală, mai exact sancțiunea conștiinței morale”. E o lume cu eroi purtând pecetea naturaleței și a seninătății, a inocenței comice, o lume ce nu cunoaște durerea, nici sancțiunea morală; „în schimb, eroii Năpastei (1890) le cunosc pe amândouă. Drama e, în sfera operei, o compensație a universului comic, ipostaza care prelungește în tragic teme experimentate în comic”, pasiunea personajului Anca devine fatalitate, iar legea morală are putere de destin. Comentariul este subtil și convingător.

Aproximări despre Momente a apărut în perioada bucureșteană a activității sale la Institutul de Istorie și Teorie literară George Călinescu, în Revista de Istorie și Teorie literară, XLIII, 3-4, în 1995 și este dedicat, caragialean, cu „frățească dragoste”, „conului Nicolae Mecu”, om cu vocația prieteniei. Constantin Hârlav apreciază că, în scrisul caragialean de după 1890, „gazetăria/ jurnalistica este un adevărat pat germinativ și un poligon de încercare, oferind perspective și formule variate pentru a panorama spectacolul existenței. Provocat de exercițiul jurnalistic, scrisul lui Caragiale rămâne pe o latură a lui dependent de presă, pe care, însă, o influențează la rândul lui, tratând-o cu mijloacele/ procedeele literaturii. În etajul jurnalistic se desfășoară în modul cel mai vizibil și elocvent lupta scrisului caragialean cu formele/ canoanele consacrate ori efemere ale scrisului/ literaturii” (este perioada Moftului român, a Vetrei și a Epocii literare, publicații inițiate de el, dar și a colaborării la Epoca, Universul).Treptele/ „stagii” ale acestui demers de „așezare în ordinea lăuntrică a volumului Momente”, în „topica/ logica lor proprie” sunt: de la un „întreg primigen” în formula anecdotei circumstanțializate (Cronica”), la o desfășurare/ prezentare, de tipul povestirii scenice (25 de minute…), care va trece în și prin volumele Note și schițe (1892) și Schițe (1897), pentru a se așeza, după un ultim retuș, în… Momente. Alteori, are loc doar o schimbare a titlului inițial cu unul „extrem de expresiv ori de-a dreptul strălucitor”, pentru „alt context, altă funcționalitate, altă semnificație”, sau au rămas în volume anterioare, în pagini de presă, volume ulterioare, într-o „migrație”, care vădește o „mișcare verticală spre pagina definitivă, semn al unei căutări, al unei forme/ realități bănuite/ intuite, dar încă neinventate; ea se va dezvălui făcându-se”. „Aproximările” lui Constantin Hârlav se opresc și asupra căutărilor și împlinirilor caragialeene sub aspectul compoziției, care însumează rigoarea și sensibilitatea unui muzician: „Tema unul personaj, a unui ziar, aria lui, partitura lui evoluează după ordinea arhitecturii muzicale, de la opoziția absolută în căutarea vizibilă sau mascată, printr-o reexpoziție, a armoniei finale. Tensiunea dintre ele trece prin stadiile de disonanță, ecou, consonanță, duet, contrast etc.” Rigoarea compozițională se manifestă și sub aspectul ordinii stabilite a textelor, ceea ce este valabil și pentru celelalte scrieri, și ”se impune constatarea că ele configurează, într-o selecție gândită, imaginea autorului despre propriul scris, vădită în conexiunea temelor în fiecare volum în parte, în dispoziția/ ordinea/ vecinătățile fiecărui text înțeles ca episod al unui ansamblu”, dar și imaginea despre sine, deci imaginea operei și a profilului auctorial.

Ca și Silvian Iosifescu și Virgil Mazilescu, Constantin Hârlav s-a preocupat de relația dintre etapa Momentelor și etapa comediogafică. Momentele ar fi în bună parte „echivalentul concis al pachetului comediografic” (și, cum a sugerat Silvian Iosifescu, „al marii piese rămase în proiect” (Titircă, Sotirescu et Co.) sau, după Virgil Mazilescu „judecate în ansamblu, schițele pot fi luate drept sertarele unei extraordinare comedii”), dar „în același timp, este, aici, ceva mai mult: scriitorul descoperă/ inventează o formă nouă din elemente/ procedee deja încercate și dintr-o transformare”.

Scene din spectacolul epistolar încheie capitolul Clipa critică. A apărut editorial, inițial, ca prefață la „cărticica ” de buzunar, I. L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori, antologie, prefață și note de Constantin Hârlav, în anul 2000, la Editura Atheneum, Ploiești. „Corpusul epistolar aparține de drept operei, căci, în cea mai mare parte a lui, și îndeosebi în aceea din anii berlinezi, se așază în prelungirea și în completarea operei majore, interferând-o, confirmând-o și nuanțând-o în spiritul ei fundamental.” Scrisorile sunt construite pe principiul „autocitării”, care, la Caragiale nu este altceva decât „temă cu variațiuni”. Caragiale își citează, de fapt, personajele din comedii și momente ca pe niște autorități, iar în unele scrisori, „fenomen întru totul caragialean, scrisorile par concepute de înseși celebrele personaje (Rică Venturiano, Costăchel Gudurău, Marius Chicoș Rostogan, Mitică, Amicul X. etc.). Este o situare sub autoritatea Operei, ”realitate în tot ceasul trăită” (Mircea Tomuș): „Vocea Operei a devenit Vocea Omului”. Cum ? Identificându-se în propriul personaj, „imaginându-l/ jucându-l într-o situație inedită. Exemplul adus  constă în două scrisori, una de la Roma, adresată dr. Urechia, în deliciul de a și-l reprezenta pe erou:” Ce spectacol!Marius Chicoș Rostogan, la Roma, în preajma Columnei Traiane!”, cealaltă de la Kecskemet, adresată lui Paul Zarifopol, pentru ”o gratulațiugne, reșpeckkive complimenke la familie”; a scrie ”rostogănește” în epistole, este un deliciu și un exercițiu, existând dorința de a realiza un volum cu ipostaze noi ale eroului… (o mărturisește într-o scrisoare către Alceu Urechia). Într-o scrisoare-parodie adresată lui Paul Zarifopol, descrie Berlinul în maniera unor poeme în proză de calitate îndoielnică, ca și în maniera albumului sentimental, fals literar, alt ”genere” cultivat în epocă: ”parodia propune un contra-text, adică o mostră de text care își anulează semnificația în propria-i desfășurare; în loc să devină vehicul al sensului poetic, textul de acest tip, pe măsură ce se amplifică, își pierde sensul, se autodevorează”. Procedeul este, păstrând proporțiile, cel din Noaptea-nvierii, adică o ”rețetă”despre cum nu trebuie să fie scris un text literar.

Constantin Hârlav identifică un spectacol epistolar, datorat unui condei expert în practica scrisului literar. „Corespondența îl vădește pe creatorul care este, în același timp, toate personajele sale și el însuși personaj (ca Herr Director, Poeta, Oblivius etc.) în vastul spectacol al lumii, iar scrisorile nu sunt altceva decât decupaje scenice, aducând la rampă una sau alta dintre ipostaze, ca într-o reprezentație cu un singur actor jucând toate rolurile”. Dar, subliniază el,”de cele mai multe ori, epistola caragialeană aspiră să devină și, printr-o misterioasă metamorfoză, devine epistolă fictivă, adică pur și simplu operă de artă, ignorându-și destinatarul efemer, vizându-și cititorul etern”.

Epistolele, aceste”opere fugitive”( expresia vine din clasicism, de la Marmontel), au darul să completeze portretul scriitorului, pe care ni l-a dăruit el însuși în opera sa, contribuind la dezvăluirea adevărului din om; nu li se poate atribui  lor exclusiv, însă, rolul de a spune adevărul, precum conchide Dan C. Mihăilescu (Caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori).

Capitolul corespondenței din seria de Opere, pe care editorul Constantin Hârlav ne-o dăruiește în 2001 (împreună cu editorii Nicolae Bârna și Stancu Ilin, coordonată și prefațată de Eugen Simion), se îmbogățește cu aproape două sute de epistole noi, ceea ce a dezvăluit amploarea demersului cercetătorului:  ”îndelungi și riguroase investigații și confruntări cu sursele (manuscrise, ziare, reviste, volume)”, iar notele și comentariile sugerează un nou orizont de lectură al operei caragialiene”, stăruindu-se prioritar  asupra circulației textelor, asupra transferurilor de teme și motive, asupra laboratorului de creație al scriitorului”. (Iordan Datcu)

Contra Pagină (II), în volum Contrapagină, inclusă doar în ediția a II-a, cea din 2011, prezintă Două versiuni necunoscute ale unei traduceri uitate, (după Mes Memoires/ou/Moi au naturel/ Ecrits en dix minutes), atribuită pe drept de Șerban Cioculescu lui Caragiale, și se încheie cu o ”anexă succesivă însemnărilor mele”, în care Constantin Hârlav mărturisește și motivează demersul editorial de a introduce în ediția Caragiale, în volumul consacrat prozei, articolul caragialean Varietăți literare; în acesta, Caragiale reproduce traducerea , „în întregul lor”, a Memoriilor contelui Fedor Rostopșin scrise în zece minute! De fapt, avem în față un „excurs critic și istorico-literar, pe care l-au găzduit paginile revistei ploieștene Axioma (2001-2002), cu date precise, urmărind traseul prezenței ciudatului umorist în cele trei versiuni caragialiene ale tălmăcirii (care apăruse într-o formă stângace și nesărată în Timpul, cu 15 ani înainte). Păstrând verva și spiritul spumos al originalului, versiunea caragialeană apare succesiv în Constituționalul (1889), apoi în Moftul român (1893) și Epoca literară (1896); datarea excursului asupra acelor versiuni diferențiate are loc într-o perioadă a „filuirii sistematice, pe cât e cu putință, și repetată a presei la care a colaborat Caragiale”, efectuată între anii 2000-2002.

Studiul conține și Câteva note despre Caragiale, intervievator și intervievat, (preocupare a lui Constantin Hârlav, ilustrată în ipostaza de editor: în 2005, apărea Antologia Caragiale intervievat - Plebiscitul presei, prefață, notă asupra ediției, antologie, stabilirea textului, note și comentarii de Constantin Hârlav, la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, Ploiești), cu o „propunere pentru o comparație, când Caragiale, Proust, Ionesco răspund acelorași întrebări sau Între Plebiscitul presei și Confessions”. Cei trei au răspuns, în momente diferite (Caragiale în 1892, la 40 de ani, Ionesco în 1963, la 54 de ani, doar Proust la vârsta adolescenței), la un chestionar care, prin identitatea întrebărilor (în general banale, ca în oracolele adolescentine), îi atrage, peste timp, pe terenul aceluiași joc”.Toate acestea, credem noi, nu sunt doar de dragul preciziei istorico-literare, ci de dragul omului și artistului demn de acest nume, care ”nu e un saltimbanc oarecare, dresorul de bâlci al exteriorității, ci îmblânzitorul prin suferință al fantasmelor lăuntrice”(C. H.)

Încercări de precizie… istorico-literară (III), Sita lui Eratostene (IV), capitolele finale ale cărții, Addenda (V), cu același Paragraf următor ca postfață, se înscriu în același concert al vocilor „celor care azi explorează continentul necunoscut Caragiale” (C. H.), întrucât „aproape fiecare critic român îl redescoperă pe acest scriitor fundamental”.

„Cartea din 2011 despre Caragiale e dublată de ediția critică a operei (integrala Operei lui Ion Luca Caragiale, în cinci volume, sub egida Academiei Române), apărută în condiții tehnico-grafice de lux (tip Pleiade), în colecția coordonată de Eugen Simion la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Ediția aceasta (din 2001, n. n.), realizată în colaborare, este tot ce avem mai bun în materie de Caragiale, depășind-o - și ca sumar, și ca aparat critic - pe aceea alcătuită de Zarifopol și Cioculescu. În realizarea ei, Constantin Hârlav a avut un rol de protagonist, atât prin acuratețea transcrierii textului, cât și la capitolul note și comentarii. Au urmat câteva bijuterii editologice, dintre care unele sunt opera lui exclusivă: Cele mai frumoase scrisori, Triptic pentru Eminescu (În Nirvana, Două note, Ironie), Rețetă practică pentru a face o lucrare literară în genere, Din literatura americană (traduceri datorate lui Caragiale), Caragiale intervievat. Plebiscitul presei, Pagini puțin cunoscute despre I. L. Caragiale, Marius-Chicoș Rostogan (studiu și texte conținând prozele avându-l ca protagonist pe faimosul pedagog, incidențe cu același personaj, dar din alte texte, conspecte din corespondență în care Caragiale împrumută… stilul și sintaxa lui Rostogan), apoi. Alexandrina I. L. Caragiale și Ecaterina Logadi-Caragiale: Amintiri despre I. L. Caragiale. În sfârșit, să mai amintim că, pe masa de lucru a cercetătorului, se află un ultim proiect, cel al unui studiu și al unei antologii de texte ilustrându-l pe omul public Caragiale, urmând să conțină documente ale unor manifestări de genul conferințelor, alocuțiunilor la întruniri, interviurilor)”. (cf. Nicolae Mecu, O viață cu și pentru Caragiale, în revista Argeș, aprilie 2014)

 

Constantin Harlav, Bibliografie:

Volume:

Constantin, Hârlav, Despre Caragiale, Încercări de precizie… istorico-literară, Editura Karta-Grafic, Ploiești, 2010, cu o prefață de Nicolae Mecu.

Constantin, Hârlav, Caragiale și iar Caragiale, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Colecția „Scriitori la ei acasă”, Seria: „Critică literară”.

 

Ediții și antologii:

Ioan Droc, Expozițiunea de la Paris. Ediție îngrijită, prefață, note și glosar de Constantin Hârlav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, Seria „Restituiri”, nr. 36.

I. L. Caragiale, Teatru, Postfață și bibliografie selectivă de Constantin Hârlav. București, Editura Minerva. Ediția I: 1980. Ediția a II-a: 1984, cu postfața amplificată, Seria „Arcade”.

I. L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori. Antologie, prefață și note de Constantin Hârlav. Postfață de Nicolae Boariu. Editura Atheneum, Ploiești, 2000. Colecția „Cărticica de buzunar”.

I. L. Caragiale, Triptic pentru Eminescu. În Nirvana. Ironie. Două note. Antologie, Argument, note, stabilirea textului de Constantin Hârlav. Editura Noel Computers, Ploiești, 2000. Colecția „Cărticica de buzunar”.

I. L. Caragiale, Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere, Stabilirea textului, antologie de Constantin Hârlav. Editura Printeuro, Ploiești, 2002, Colecția „Cărticica de buzunar”.

I. L. Caragiale, Din literatura americană. Traduceri. Stabilirea textului, antologie, coordonatori: Constantin Hârlav și Nicolae Boaru. Editura Printeuro, Ploiești, 2002. Colecția „Cărticica de buzunar”.

Pagini puțin cunoscute despre I. L. Caragiale. Din presa ploieșteană. Selecția textelor de Constantin Hârlav. Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, Ploiești. Editura Printeuro, 2002. Colecția „Cărticica de buzunar”.

Caragiale intervievat. Plebiscitul Presei. Prefață, notă asupra ediției, antologie, stabilirea textului, note și comentarii de Constantin Hârlav. Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, Ploiești, 2005. Colecția „Cărticica de buzunar”.

Amintiri despre Caragiale. Evocări, interviuri, scrisori. De Alexandrina I. L. Caragiale și Ecaterina Logadi-Caragiale. Antologie, prefață și note de Constantin Hârlav. Editura Karta-Grafic, Ploiești, 2012.

I. L. Caragiale, Marius-Chicoș Rostogan, pedagog-absolut- viața lui-operele-activitatea-etc., Antologie, ediție îngrijită, comentarii și note: Nicolae Bârna și Constantin Hârlav. Editura Karta-Grafic, Ploiești, 2012.

 

Volume în colaborare, în colecția „Opere fundamentale” a Institutului de Istorie și Critică literară al Academiei Române:

I. L. Caragiale, Opere, vol. I-IV. Ediție îngrijită și cronologie de Nicolae Bârna, Constantin Hârlav și Stancu Ilin. Prefață de Acad. Eugen Simion. Editura Univers Enciclopedic, București, 2000-2002. Lucrare premiată de Academia Română.

Dicționarul General al Literaturii Române, volumele I-VII. Coordonator general: Acad. Eugen Simion. Editura Univers Enciclopedic, București, 2004-2009. (Constantin Hârlav a redactat peste 90 de articole. Ediția a II-a este în stadiu de finalizare).

 

A colaborat la revistele:

Muguri, revistă școlară a Liceului „Andrei Șaguna”, Brașov (debut publicistic, 1967); Astra, Brașov, 1969; Echinox, Cluj-Napoca, redactor, secretar general de redacție, cronicar literar, 1970-1973; Napoca Universitară, redactor-șef (1975-1977), redactor-șef adjunct, secretar de redacție (1978-1980); Viața studențească, Amfiteatru, Tribuna, premiul pentru critică literară, 1974; Steaua; Vatra; Argeș, membru al USR, filiala ”Argeș”, România literară, Interval, Brașov, 1990-1993,membru fondator,

Caiete critice, București, Revista de Istorie și Critică literară, București, din 1994, Școala noastră, Miercurea-Ciuc, Axioma, Ploiești, Atitudini, Ploiești, Câmpina literar-artistică.

 

Emisiuni literare ale societății Române de Radiodifuziune.

O antologie a textelor răspândite în diferite publicații nu a fost operată până în prezent.

Zorel Suciu, Doina Dobreanu și Constantin Hârlav,

la Sesiunea de Comunicări științifice Românii de Sud-Estul Transilvaniei - Sfântu Gheorghe, Covasna

Livia Panciuc, Constantin Hârlav și Doina Dobreanu,

la întânirea de 40 de ani de la abslvirea Facultății de Filologie a UBB Cluj-Napoca (1973-2013)

Studiu publicat în cartea Centrului European de Studii Covasna-Harghita, PROFESIONIȘTII NOȘTRI, 19,

DOINIȚA ANA-DOBREANU LA 65 DE ANI, 

Ediție îngrijită de Vasile Dobreanu și Ioan Lăcătușu, 

Editura Eurocarpatia, Sfântu-Gheorghe, 2015, pp. 225-241