CRÂMPEIE DIN STRĂVECHEA CIVILIZAȚIE A LEMNULUI

1. Porţile tradiţionale din lemn în cătunul Peste Mureş

Autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu,2012, pp. 59-62,

Prefață: Conf. Univ. Doina Butiurcă

Poarta joacă în viaţa poporului român, ca şi a altor popoare, roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi, fără să le arătaţi totuşi cu degetul. Ea e o făptură magică, un stăpân cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poartă mortul este dus, solemn, spre lăcaşul de veci. E, atunci, o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte căsătorii, alte morţi. (Mircea Eliade)[1]

Încercăm o analiză pentru cele patru porţi din cătunul de Peste Mureş: poarta lui Vasile a lui Mitrucu lui Mitru Moldovanului, poarta lui Traian (Hurubă) a lui Nuţu Anii Pichii, poarta lui Gavriluţ (Urzică) a lui Mitru lui Niculai a Marii şi poarta lui Sandu Ţepeluş, rămase momentan în picioare doar două. Sunt porţi apropiate ca expresie stilistică şi arhitecturală, cu o conotaţie simbolică, aceea de loc sacru de trecere şi carte de vizită a gospodarului.

Materialul de construcţie fiind exclusiv molidul, bradul, mai rar alte esenţe, calitatea lemnului nu a permis o prelucrare decorativă deosebită, fibra fiind greu de dăltuit. A permis, totuşi, odată cu dezvoltarea tipurilor de unelte - fierăstrăul de mână cu coardă şi cu mâner, coadă de vulpe, fierăstrăul special destinat exclusiv traforajului - realizarea decoraţiunilor prin perforarea şi decuparea şipcilor în anumite forme trasate uniform cu şablonul.

Având ca punct de plecare anul 1786, menţionat pe cea mai veche poartă rămasă în picioare în Subcetate, poarta de intrare în cimitirul din preajma bisericii din centrul comunei, putem face un arc de timp de peste 200 de ani. Respectiva poartă era joasă, dar masivă, din stejar, cu un decor unic în dinte de lup, un contur unic al intrării, prezent până azi în special pe botele ciobăneşti. Gândul ne poartă la poarţile din Maramureş ale căror frumoase proporţii s-au transmis de acolo în întreg lanţul muntos. Pe un traseu imaginar au depăşit, cu siguranţă, Masivul Rodnei, au trecut Someşul în Munţii Bârgăului, în ţinuturile bistriţene, peste apa Bistriţei spre Călimani, pentru a înainta pe Mureş până în ţinuturile Giurgeului. Abundenţa lemnului a permis difuzarea unui arhetip verificat şi consolidat în sute de ani, însă diferenţa esenţelor lemnoase dominante a fost determinantă în trăinicia, soluţiile tehnice constructive alese, cât şi decorul dezvoltat.
Lemnul de răşinoase poate oferi porţilor masivitate, prelucrarea pe fibra dreaptă, mai deasă sau mai rară, obţinerea relativ uşoară a scândurilor pentru acoperiş. Decorul în suprafaţă, prin crestare, dăltuire şi săpare nu dăinuieşte prea mult în fibra de molid, aşa că în timp s-a ajuns la o tehnică potrivită întrutotul materialului: traforajul, o tehnică relativ nouă în arta populară românească. Tehnica potrivită calităţilor şi neajunsurilor lemnului de molid constă în perforarea şi tăierea cu fierăstrăul a decorului după un desen mai simplu sau mai complex, în funcţie de îndemânarea meşterului. Formele uşor de realizat sunt multiple: stele, rozete, semicercuri, cercuri, romburi, pătrate, triunghiuri, vrejuri cu bumbi, flori, pomul vieţii. Scândurile profilate prin traforaj apar la fundături, la aripile porţilor, fruntarii, balustrade (târnaţuri), pridvoare (filigorii), frontoane.
Uneltele uzuale sunt reduse la număr; pe lângă amintitul fierăstrău mic de mână, mai apare sflederul, raşpa de o mână, cel mai adesea făcute de însăşi meşterii lemnari. Având în vedere mărturia tatălui meu, după al doilea război mondial uneltele nelipsite din gospodăriile satelor risipite erau puţine, dar cu multiple folosinţe: scaunul de mizdrit, joagărul de doi sau de unu, daltă, sfleder, topor şi toporaş, o bardă şi bărduţă de cioplit, ciocan şi cleşte, poate o mâţă de scos cuie, briceagul şi cuţitaşul purtat la brâu în curea.
La Subcetate, în cătunul Peste-Mureş, elementul vegetal stilizat, vrejul, poate fi considerat o adaptare nouă a motivului pomul vieţii. Observăm o grijă deosebită în dezvoltarea corectă, o continuitate bine articulată, redarea corectă a tulpinii, frunzelor, florilor. Vrejul este organic contopit în ansamblul format (floare-rozetă, muguri-lumânare, romburi suprapuse, inimi). În interiorul ondulaţiei vrejului sunt reprezentate frunzele şi florile. Vrejul ni se prezintă ca o sumă de conotaţii, ondulaţia lui reprezentând arborele vieţii, unda apei, calea rătăcită împodobită cu pupi, pene, flori, înflorituri, pui.
Linia şerpuită ajunge până la noi de foarte departe. Linia şerpuită nonfinită este prezentă pe ceramica pictată cucuteniană, iar această expresie grafică conduce la asemănări cu unda apei, cu şarpele, acesta fiind solidar la nivel mitic cu lumea apei. Ambiguitatea morfologică, trecerea valorii abstracte în configuraţii simbolice are loc pe nesimţite. Forma reală se păstrează ca fiind conţinută, toate elementele morfologice recognoscibile supravieţuiesc în subsidiar.
Cu excepţia porţii Hurubă, celelalte trei porţi din cătunul de Peste Mureş, fiecare cu nota sa aparte, par o exprimare în lemn a motivelor de pe covoarele ţesute. Dacă arta populară de pe Mureş a câştigat o strălucire particulară, atunci aceasta s-a înfăptuit prin ţesut: vrejul porţilor pare rupt de pe covoare.
Ţăranul român sau secui nu a folosit doar motive geometrice în arta decorativă a porţilor, ci o bogată ornamentaţie inspirată din natură. Printre motivele stilizate întâlnim diferite obiecte, flori, frunze, păsări, animale, reduse adesea la cele mai simple forme liniare, operaţia de stilizare făcându-se tot în sprijinul geometrismului. (Dr. Marc Dorel) [2]

Astăzi porţile înalte de lemn, parte a moştenirii străbune, cad una după alta, gustul pentru măreţie traducându-se în alt fel de concretizări, fiind înlocuite cu porţi din fier, considerate mai rezistente la trecerea timpului. În mod excepţional, una dintre porţi, cea a gospodăriei Moldonan Dumitru şi Ana, a fost reparată, chituită şi revopsită de urmaşul lor, Vasile Moldovan, efortul lui părând o bizarerie într-un context cu garduri impunătoare din piatră şi metal, cu arbori tuia ambiţioşi care înţeapă cerul încă blând…

Zorel Suciu

[1] Mircea Eliade, Folclor şi literatură, în Meşterul Manole, Editura Junimea, Iaşi, 1992, pp. 330-333
[2] Cercetare din anul 1999, Subcetate - Duda, jud. Harghita. Arhiva Muzeului Etnografic Topliţa. Fondul de documentare muzeală, dosar 1999, fila 33

2. Sculptura în lemn

ca mijloc de transmitere a tradițiilor și valorilor culturale

Arta sculpturii tradiționale în lemn este una dintre cele mai vechi și mai rafinate forme de expresie artistică, prezentă în diverse culturi din întreaga lume. Aceasta îmbină măiestria tehnică cu o profundă simbolistică, fiecare sculptură reflectând identitatea, credințele și tradițiile comunității din care provine.

Origini și evoluție
Sculptura în lemn a fost practicată încă din preistorie, fiind folosită inițial pentru obiecte de cult, unelte și arme. În timp, această artă s-a dezvoltat și a devenit un mijloc de exprimare artistică, întâlnit în arhitectură, mobilier, icoane religioase, măști, totemuri și decorațiuni interioare.
În România, sculptura în lemn are o tradiție îndelungată, fiind puternic influențată de stilurile populare și religioase. Sculptura în lemn nu este doar o formă de artă, ci și un mijloc de transmitere a tradițiilor și valorilor culturale.

  Tehnici și stiluri
Sculptura tradițională în lemn implică mai multe tehnici, printre care:
   Cioplirea directă – folosind dalta, toporul sau cuțitul pentru a da forma dorită.
   Relieful sculptat – decorarea suprafețelor lemnoase prin sculptare în adâncime.
   Incizarea și traforarea – pentru a crea modele delicate și detalii fine.

Materiale și motive decorative
Lemnul utilizat variază în funcție de disponibilitatea locală și de scopul lucrării. Specii precum stejarul, teiul, nucul sau cireșul sunt preferate datorită durabilității și texturii.
Motivele decorative includ elemente geometrice, florale, zoomorfe și antropomorfe, fiecare având o semnificație aparte. De exemplu, în sculptura populară românească, simbolurile precum soarele, funia și pomul vieții sunt des întâlnite și reflectă credințele ancestrale.

Rol și semnificație
De la totemurile tribale la iconografia religioasă, sculptura a fost utilizată pentru a exprima spiritualitatea, identitatea comunitară și măiestria artistică. Fiecare zonă geografică are propriul stil distinctiv.
În prezent, sculptura tradițională în lemn continuă să fie apreciată, atât ca element de patrimoniu cultural, cât și ca inspirație pentru artiști contemporani. Meșteșugarii și sculptorii moderni adaptează tehnicile tradiționale la noile tendințe, păstrând vie această artă străveche.
Vă invităm să vizualizăm împreună câteva obiecte de uz din patrimoniul MNCR, reprezentative și pentru caracterul lor artistic.

Cosmina Marcela Oltean

Fotografii, arhiva MNCR