(Născut în Gălăuțaș, la 13 septembrie 1965; domiciliul: Târgu-Mureș)
Convorbire publicată în vol. 5 din seria de carte
„La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”,
Editura Cezara Codruța Marica, 2018,
autori Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu
Doina Dobreanu: Mă bucur, Domnule Dorel Marc, să vă am partener de
dialog, la Subcetate, în localitatea natală a mamei dumitale.
Vă reamintesc
dedicația pe care mi-ați scris-o pe una din cărțile dvs, „Structuri ocupaționale tradiționale în zona Topliței
Mureșului Superior”, Editura Ardealul, Biblioteca Historica,Târgu-Mureș, 2010:
„Doamnei profesoare Doina Dobreanu,
consăteancă a mamei mele, dascăl de cuget și simțire românească, pasionată și
vrednică cercetătoare, slujitoare a etnografiei și culturii românești din zona
Topliței Mureșului Superior, colecționar al valorilor identitare românești din
Subcetate și împrejurimi, această modestă contribuție la cercetarea culturii și
civilizației tradiționale, din partea autorului, fiu al meleagurilor varvigene!
Dorel Marc”. Era la 1 octombrie 2011.
Vă declarați „fiu
al meleagurilor varvigene”- primul motiv pentru care v-am invitat la acest dialog,
dar nu singurul.
Cum v-a transmis
mama fiorul acesta al apartenenței și la Subcetate, nu numai la Gălăuțaș unde,
de fapt, ați copilărit?
Dorel Marc: Încep bucuros și firesc aceste
convorbiri de suflet cu gândul la copilărie, la obârșii. După cum spunea marele
poet filosof Lucian Blaga, „copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare
copilărie. Cine nu privește în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare
aproape un condamnat al vieții”. Copilăria, fiind considerată de poet vârsta
sensibilității metafizice prin excelență, este totodată singura poartă deschisă
spre metafizica satului,acesta văzut ca o „zariște integrală”. Ca să îmi pot
înțelege cât mai bine rostul și situarea mea în lume, simt nevoia să mă întorc
din când în când în sat, adică Acasă, cu gândul măcar, cu amintirile, meditativ
și... metafizic. Aceste convorbiri le consider un bun prilej pentru a-mi
astâmpăra dorul, ca să păstrăm acest registru blagian.
Da, mă declar și fiu al meleagurilor varvigene pentru că această ambivalență a perspectivei spațiale dar și afective asupra locurilor natale mi-a fost indusă încă din copilărie de mama mea Aurelia, născută Cotfas, în Subcetate.
Părinții Gheorghe
și Aurelia
Într-adevăr, deși am copilărit în Gălăuțaș, am simțit tot
timpul o corespondență cu Varvigiul (de la Varviz, numele mai vechi al comunei)
strămoșilor materni, unde veneam de obicei cu ocazia muncilor sezoniere,
agricole, sau în vizite la rude. Simțeam că existau legături tainice între
sate, oameni, neamuri, pământ, dar copil fiind, nu înțelegeam conexiunile
acestea misterioase, aveam să le înțeleg însă mult mai târziu, ajungând
etnolog. În copilăria mea, percepeam cele două sate complet diferit: în timp ce
Gălăuțașul mi se înfățișa ca un sat agitat, foarte dinamic, locuit de oameni
iuți din fire, Subcetate mi se părea un sat foarte liniștit, peste care plutea
un calm de neînțeles, cu oameni la fel de liniștiți. Hărnicia îi caracteriza pe
locuitorii ambelor sate, însă, modalitatea de a o scoate în evidență, dar mai ales
temperamentul sătenilor erau complet diferite.Tot ca etnolog, am înțeles mai
târziu, că aici ar trebui analizate atent trăsături, aspecte ale
etnopsihologiei diferențiale. O astfel de analiză ar arăta cum fațete ale celor
două tipologii se reflectau și în viața de familie, iar nevoia de echilibru
cerea un fel de pendulare între cele două lumi. Un lucru era sigur: revenirea
temporară în satul natal al mamei mele o reechilibra, o mulțumea sufletește, o
fericea, stări pe care mi le-a transmis și mie. Plecând însă prea timpuriu
dintre noi Dincolo, nevoia aceasta de echilibru a trebuit să o caut în altă
parte, pornind ”în lume”, căutând propriul meu drum și croind propriul meu
destin. Ca și alții, când s-a împlinit vremea, am plecat din sat...
DD: Care a fost drumul parcurs de Dorel Marc, originar
dintr-un sătuc de pe Valea Mureșului Superior, până la statutul de cercetător
științific într-un important Muzeu Etnografic al Transilvaniei? Există o
legătură între visul de tinerețe și ceea ce sunteți astăzi?
DM: Foarte pe scurt spus, drumul parcurs a
fost al unui copil care provenea dintr-o familie modestă de țărani, dar cu părinți
educați în spiritul muncii și al omeniei ca de altfel majoritatea locuitorilor
zonei noastre transilvane, spirit transmis desigur și copiilor. Am parcurs pe
rând etapele pregătirii mele școlare, liceale, universitare, postuniversitare,
doctorale și postdoctorale. Școala primară în satul natal Pârâul Gălăuțaș, cu
învățătoarea Viorica Lupoiu, de la care am deprins primele taine ale lecturii
și istoriei; apoi, școala gimnazială la Gălăuțaș în centru, unde am avut ca
diriginte pe prof. Paulina Natea și de unde rețin în primul rând apropierea de
limba și literatura română predată de prof. Maria Zamfir și de istorie, predată
de prof. Al. Croitor. Studiile liceale le-am parcurs la Liceul Industrial
Toplița (azi, Colegiul Național „Mihai Eminescu”), profilul electrotehnică, neexistând
practic pe atunci în zonă un liceu cu profil umanist. Aici mi-am descoperit
pasiunea mea pentru științele socio-umane având ca diriginte și profesor de
limba și literatură română pe doamna Diana Iman (Durdan), un dascăl desăvârșit,
cu multă personalitate și curaj. La orientarea mea decisivă în această direcție
a contribuit regretata profesoară Aurelia Stan (n. Pop), tot varvigeancă, dar
predilecția noastră înspre filosofia idealistă, într-o perioada marcată profund
de ideologia oficială comunistă și de filosofia materialist-dialectică și
istorică, socialism științific etc., nu a putut fi fructificată deplin în sensul
urmării studiilor superioare în domeniu decât după Revoluția din 1989.
Cu prof. Diriginte Diana Durdan,
la întâlnirea de 30 de ani de la
absolvirea liceului
Cu profesoarele Aurelia Stan și Livia Panciuc, la o
activitate cu elevii, la muzeu
Așa, am ajuns să urmez Facultatea de Istorie-Antropologie
la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cursuri de zi, 5 ani, între
1991-1996. Am optat pentru admitere acolo,fiind singurul loc pe atunci unde se
înființa specializarea de antropologie, o disciplină aproape nouă pentru
România, mascată până atunci în disciplinele etnologice. Am considerat că ar fi
cel mai potrivit pentru o formare aprofundată în științele despre om și
societate și nu m-am înșelat, observând acum parcursul meu profesional. Apoi, și
cursurile de masterat în Istoria Transilvaniei (1997), cât și doctoratul în
istorie, specializarea etnologie (2008), tot în universitatea sibiană le-am
urmat și absolvit. Ultimul nivel de pregătire profesională urmat a fost Școala
Postdoctorală a Academiei Române la București (între 2011-2013), specializarea
antropologie.
După absolvirea studiilor universitare am fost angajat
prin concurs profesor titular de istorie la Școala Generală nr. 4 din Toplița
(azi, „Sf. Ilie”), apoi, profesor titular de istorie și științe socio-umane la
Liceul Teoretic „O.C. Tăslăuanu” din Toplița, până în anul 2006.
Cu Zorel Suciu și voluntari, la inaugurarea Muzeului din
Toplița
În paralel cu activitatea didactică la catedră, am
dezvoltat o pasiune deosebită pentru muzeologie și, astfel, am pus bazele
Muzeului de Etnografie din Toplița (în 1998), alături de colegul profesor și
artist plastic Zorel Suciu, varvigean și el la origine.
Practic, am fost muzeograf și director la acest muzeu
până în 2004, când am fost solicitat cu pornirea și coordonarea Muzeului
Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc, filială care aparține de
Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, cu sediul central în Sf. Gheorghe,
găzduită și girată spiritual cu binecuvântarea P.S. episcop ortodox de atunci
al Covasnei și Harghitei, Ioan Sălăjan, la Centrul Cultural Patriarh „Miron
Cristea”. Devenind însă deosebit de solicitantă această dublă preocupare, atât
la catedră cât și în muzeografie, am decis în cele din urmă, deși eram titular
în învățământ, să mă dedic doar cercetării și așa am ajuns să lucrez, din 2006,
la Muzeul Județean Mureș, ca muzeograf apoi cercetător științific.
De fapt, cum am ajuns aici? Povestind pe scurt, privind
în urmă la drumul parcurs, ca orice adolescent și tânăr, eram foarte idealist; visul
meu ambițios era să devin profesor. Am și devenit, dar pentru aceasta, ca să-mi
desfășor liber cugetul în disciplinele socio-umane care mă pasionau, a fost
nevoie, și în cazul meu, să trecem printr-o revoluție, să se schimbe istoria,
să pot căuta și urma modele cât mai adecvate, care să mă reprezinte. Pot spune
că profesoratul a fost prima mea iubire, am predat aproape 12 ani, dar în cele
din urmă am decis să mă dedic cercetării. Deși am crezut și mai cred în puterea
educației de a modela personalitatea tinerilor, de a forma caractere, de a
transmite idealuri, treptat a apărut un fel de incompatibilitate între
programele școlare oficiale, ciuntite, supuse unor veșnice „reformări”, pe de o
parte, și libertatea spiritului meu, pe de altă parte. Apoi, am simțit un nou
mod de politizare a sistemului de învățământ, uneori discriminatoriu în arealul
nostru, o bulversare a sistemului de valori educaționale în general. Abia
scăpasem de ideologizarea excesivă comunistă a disciplinelor și materiilor
socio-umane și, prin noile programe, treptat, ceea ce consideram până nu demult
valori perene ale culturii și civilizației umanității, atât naționale, cât și
universale, cu care „m-am înarmat” în anii de studii, au suferit o
metamorfozare treptată și o selecție prin omisiune după noi orientări,
paradigme, iar unele dintre ele nu m-au convins că sunt tocmai potrivite pentru
pregătirea tinerelor generații, pentru promovarea specificului nostru
etnocultural, național. Să nu mai vorbim de numărul de ore alocate predării și
învățării istoriei, dar și a altor discipline fundamentale, număr care a tot
scăzut. De la accentul exagerat pus pe rolul „maselor” în evoluția istoriei se
revenise la rolul marilor personalități în istorie, care au influențat și
condus „masele”, care au asigurat progresul omenirii, culturii și civilizației.
Imediat însă a apărut o controversată atitudine în istoriografia românească, cu
negarea rolului unor personalități, voievozi, domnitori sau regi, uneori cu minimalizarea
și excluderea lor din manualele alternative, adică tocmai al celor care au stat
cu adevărat aici, în „calea tuturor răutăților”, cum spunea cronicarul, la
porțile dintre Orient și Occident. Apoi, a apărut efortul foarte înverșunat al
unor istorici de a „demitiza” istoria națională, de a avansa o poziție critică
față de eroismul poporului român (care s-a manifestat la modul real și a fost
recunoscut de istoria universală, de documente, doar că a fost exagerat în
perioada comunistă) și alte atitudini înverșunate împotriva naționalismului și
patriotismului echilibrat, firesc. Așa s-a petrecut și cu alte discipline, când
s-a scăpat de sub control abordarea echilibrată a noilor curente și transferul
lor în programele tematice curriculare școlare. Rând pe rând, au fost excluși
din manuale nu doar mari istorici, filosofi, sociologi, psihologi, teologi, ci
și scriitori, cu operele lor cu tot! Așa că am căutat un alt canal de
comunicare, nu diferit, ci complementar învățământului: muzeologia. Fiind o
fire iscoditoare, scotocitoare de adevăruri direct de la surse, dar și dornic
de a le comunica, fără o limitare sau constrângere a programei școlare, am
decis să mă dedic cu precădere cercetării, iar vocația mea educațională pe care
am simțit-o, dar nu am abandonat-o de fapt nicicând, să o valorific prin
pedagogia muzeală.
DD: Ce întâlniri au fost benefice în formarea și descoperirea
sinelui și a propriului drum în viață?
DM: Fără îndoială, cea mai importantă
întâlnire în sensurile amintite de dumneavoastră a fost posibilă prin marea
șansă de a o avea ca profesor de științe socio-umane pe doamna Aurelia Stan (n.
Pop), care mi-a descoperit și întreținut constant pasiunea pentru studiul
acestor discipline, pentru selectarea cu grijă a lecturii și pentru dezbaterea
unor problematici controversate pe tărâmul științific al disciplinelor
filosofie, psihologie, sociologie, teoria culturii, religie, pedagogie ș.a.; a
fost un Om cu totul deosebit, dedicat trup și suflet școlii, mulți absolvenți,
foști elevi din zonă, datorindu-i o mare recunoștință,
dacă am ajuns profesional la o anumită performanță, în măsura în care avem
această recunoaștere academică sau de altă natură. Unii dintre noi am ținut
legătura constant cu acest adevărat mentor și după absolvirea liceului, în
perioada studenției, apoi ca și colegi în învățământ, până când un destin
implacabil a răpus-o mult prea devreme, vitregind astfel atâtea promoții de
elevi - și nu numai - de o prezență la catedră și de o atitudine în societatea
civilă, atât de necesară mai ales în clipele de derută prin care trece azi
societatea noastră în ansamblu.
Tot din perioada liceului îmi amintesc cu plăcere și
recunoștință de doamna profesoară Diana Iman (Durdan), care m-a orientat în
lectura profundă, nu doar strict școlară, ci aceea ziditoare,
critică, de atitudine și chiar dizidentă (fără să denumesc și să realizez
suficient atunci că de fapt scriitorii interziși sau marginalizați erau
dizidenți); astfel, îmi completam nevoia de lectură din adolescență, indusă de
Aurelia (Cornelia) Pop, cu un alt fel de literatură.
Apoi, în studenție, la alt nivel, cel al studiilor
superioare, am avut șansa unor mentori deosebiți, dar cei care m-au format și
mi-au marcat profund destinul profesional au fost regretatul prof. univ. dr.
istoric, arheolog, istoric de artă, antropolog și mare muzeolog Radu Florescu,
alături de prof. dr. etnomuzeolog Corneliu Ioan Bucur, coordonatorul meu de
doctorat.
După studenție, trebuie să amintesc aici întâlnirea cu
intelectuali din zonă, preocupați de soarta culturii și identității culturale
românești care mi-au acordat de la bun început încredere, printre care aș
enumera: profesorii Alexandru și Natalia Doltea, Ioan Petruț din Toplița, care
au recomandat și susținut demersurile mele muzeografice, împreună cu prof. și
publicistul Ilie Șandru, la nivelul autorităților locale, și cu regretatul
director dr. Valer Pop cu echipa de la Muzeul Județean Mureș. Nu în ultimul
rând, dr. Ioan Lăcătușu m-a sprijinit inclusiv în debutul meu publicistic de
specialitate în anuarul „Angustia”, în unele etape de început ale evoluției
mele profesionale, așa cum a procedat și cu alți tineri absolvenți din zonă,
sau așezați în zonă, și nu doar cu tineri. Tuturor acestora și altora ale căror
nume nu le-am pomenitaici, le sunt profund recunoscător.
DD: Da, profesorul Corneliu Bucur, coordonatorul doctoratului
dvs. Ce lucruri fundamentale ați învățat de la magistrul dvs., benefice în
cariera de cercetător științific?
DM: Ar fi multe de spus în legătură cu personalitatea științifică
copleșitoare a profesorului Corneliu Bucur. Am învățat de la marele magistru,
pe lângă etnografia și etnologia predată în studenție ca discipline teoretice,
o serie de aspecte ce țin de metodologia cercetării științifice și mai cu seamă
de muzeologia românească și metodologia valorificării științifice
etnomuzeologice. De altfel, Muzeul Astra devenise pentru mine în studenție un
fel de a doua casă și școală. Am învățat de la domnia sa că această metodologie
științifică nu se poate aplica dacă nu stăpânești foarte bine disciplinele
teoretice, istoricul cercetării etnografice de-a lungul timpului, noile teorii,
paradigmele contemporane, iar pentru etnografia aplicată și etnomuzeografie, că
trebuie să cunoști foarte bine terenul și patrimoniul etnografic. După un
doctorat extrem de riguros, exigent, mă bucur că mă număr printre cei care, sub
coordonarea domniei sale, l-am dus cu responsabilitate până la capăt, obținând
calificativul foarte bine și distincția Magna
Cum Laude, acordate de universitatea sibiană, cu atât mai mult cu cât
etnologul și profesorul Corneliu Bucurnu este doar o mare personalitate
științifică românească, membru în Comisia Națională a Muzeelor (uneori persoană
incomodă și temută datorită perfecționismului său), dar este și o personalitate
etnomuzeologică europeană deosebit de apreciată, care a condus mulți ani unul
dintre cele mai importante muzee etnografice în aer liber din lume, Complexul
Muzeal Național Astra Sibiu.
Moderând o conferință, împreună cu
prof. univ. dr. Corneliu Bucur
DD: Un moment important în formarea dvs. a fost și stagiul
petrecut în Franța. Vorbiți-ne despre această experiență.
DM: Fiind beneficiarul unei burse acordate
de Școala Postdoctorală a Academiei Române prin concurs național, în domeniul Antropologie
(2011-2013), prin programul de mobilitate internațională a cercetării
academice, am urmat un stagiu de studii și cercetării în Franța, la
Universitatea Lumière 2 din Lyon, Facultatea de Antropologie, Sociologie și
Științe Politice, Centrul de studii antropologice. A fost pentru mine o
experiență importantă, având parte de o coordonare a unor profesori deosebiți,
renumiți, cu activitate de excelență în domeniul etnologiei și antropologiei
europene. Am participat la colocvii, seminarii și ateliere de lucru, am
realizat o documentare bibliografică consistentă, având acces la o serie de
lucrări fundamentale în domeniu, încă netraduse la noi. Am reușit să abordez
studii comparative etnologice mai ales în ce privește problematica deosebit de
complexă a identităților culturale. Stagiul derulat în Franța, cu documentări
sau prezentări de lucrări, extinse din Lyon la universități, muzee sau
institute de cercetări din Paris, Tours și Grenoble, au fost în măsură să-mi
arate, pe de o parte, care este stadiul actual al cercetărilor în Occident și,
pe de altă parte, să mi se confirme cu tristețe constatarea decalajului și
lipsa de susținere a cercetării românești prin strategii coerente și finanțare
constantă, de durată, precum și statutul deficitar al cercetătorului român.
Astfel, pare un lucru surprinzător cum, totuși, în aceste condiții, prin muncă
susținută și eforturi de cele mai multe ori persoanele, putem participa la
sesiuni de comunicări științifice internaționale, cu rezultate recunoscute în
forurile academice străine. Rezultatele deosebite dobândite prin stagiul din
Franța, mi-au permis să-mi adaptez analogic metodologia, să structurez și să
elaborez mai adecvat lucrarea de absolvire a școlii postdoctorale intitulată Protejarea
identităţilor culturale în procesele globale prin cercetarea, conservarea şi
valorificarea patrimoniului cultural etnologic din mediul multietnic. Studiu de caz: Valori identitare
culturale în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna. Interculturalitate,
multiculturalitate, care a și fost publicată la Editura Muzeului Naţional al
Literaturii Române, Bucureşti, 2013, cuprinzând peste 300de pagini.
Ca o mică concluzie pentru stagiile de studii și
cercetări din străinătate, nu doar în Franța, ci și în alte locuri, trebuie să
vă mărturisesc că de câte ori am fost la arhive, biblioteci, institute de
cercetare din străinătate, în schimb de experiență la muzee, în cercetare, la
conferințe (Budapesta, Viena, Graz ș.a.), am fost încercat de sentimentul unei
sete de cunoaștere, dar și al unei neputințe în același timp, amintindu-mi la
tot pasul cuvintele marelui istoric și cărturar al Școlii Ardelene, Gheorghe
Șincai, de contextul în care lucra la
Hronica românilor și a mai multor neamuri , pentru a arăta lumii locul care
li se cuvine românilor în istorie: „…dușmanii
neamului nostru […] au ascuns toate din care puteam scrie pentru folosul
neamului, și eu din mâini străine am căpătat și
acelea din care am scris până aici și voi scrie și mai înainte...”. Se pare însă că nu s-au schimbat prea
mult lucrurile după 200 de ani, și, cu toată deschiderea care s-a manifestat
după 1990, accesul la documentele esențiale din arhive este încă deosebit de
anevoios. Este vorba de aprobarea lor pentru
scoaterea la studiu, microfilmarea, fotografierea digitală a acestora (mai ales
la subiectele și tematicile sensibile), taxele substanțiale pentru fiecare filă
și, nu în ultimul rând, legislația internațională privind declasificarea și
desecretizarea unor fonduri, apoi de dobândirea dreptului de publicare. Se mai
constată o nedreptate: dacă noi am devenit excesiv de amabili și punem la
dispoziție orice documente care ni se solicită din arhive celor care vin din
exterior, noi nu suntem la fel serviți atunci când cercetăm sursele arhivistice
externe, invocându-se și inventându-se tot felul de motive, mai mult sau mai
puțin întemeiate. Toate acestea ar trebui să le știe și cititorii noștri atunci
când se întreabă de ce se realizează atât de greu monografiile istorice ale
comunelor noastre, chiar și de cei care depun mult zel, pasiune, dăruire,
sacrificiu (și material-financiar) pentru a scrie despre istoria și cultura
națională. Dar mă resemnez când îmi amintesc de cuvintele marelui sociolog
Dimitrie Gusti care spunea că „cine întocmeşte
monografie ştiinţifică sătească scrie o carte de iubire şi de neclintită
încredere”. Această practică a monografiei care predică încredere în forţele
naţiunii ar putea deveni poate cândva „o minunată şcoală a optimismului
sănătos, deosebit de cel spumos al florilor retorice şi politice”.
DD: V-am cunoscut la Subcetate, în perioada în care,
împreună cu domnul Zorel Suciu, originar din Subcetate, profesor, artist
plastic, etnograf, puneați bazele Muzeului Etnografic din Toplița. Ați
cutreierat așezările dimprejur, în căutarea unor obiecte cu valoare muzeistică.
Când se întâmpla aceasta? Ce obiecte mai deosebite ați găsit în Subcetate, pe
care ați reușit să le puneți în valoare la muzeu?
Cu căruța, în căutare de obiecte
etnografice
DM: Muzeul de Etnografie din Toplița s-a
înființat juridic în anul 1997, în subordinea Primăriei și a Consiliului Local
Toplița. În virtutea cunoașterii adevărului, cred că merită prezentate succint
împrejurările în care această instituție s-a constituit. A fost aprobată
funcționarea sa în urma unui memoriu întocmit de mine către autoritățile
locale, fiind susținut de intelectuali și societatea civilă dornică de a avea
un muzeu românesc, pentru că, după Revoluție, fostul Complex Muzeal Județean
Harghita din Miercurea Ciuc se „divizase” în „unități muzeale proprii”, de fapt
după un principiu al autonomiei culturale locale camuflat, astfel rămânând în
reședința de județ doar Muzeul Secuiesc al Ciucului, iar pe hârtie apărea, printre
altele, și Muzeul Orășenesc Toplița. Patrimoniul
muzeal trebuia transferat din Miercurea Ciuc conform deciziei oficiale a muzeelor
locale, pe același principiu al valorificării identității culturale și
autonomiei culturale invocat, dar Toplița nu a primit niciodată obiectele
muzeale provenite din zonele etnografice românești, i s-a repartizat doar
clădirea, care oricum a fost a toplițenilor, unde funcționase în trecut
spitalul orășenesc (în castelul Urmanczy, revendicat și retrocedat mai apoi, în
condiții juridice dubioase), dar nu s-a transferat patrimoniul obiectual
muzeografic niciodată, nici filialei Muzeul Oltului și Mureșului Superior din
Miercurea Ciuc. Istoria, cultura și civilizația românească rămânea în Harghita nevalorificată
științific, muzeal, public, exceptând patrimoniul spiritual religios, care
putea fi vizitat în muzeul Mănăstirii „Sf. Ilie” din Toplița. Așa că se impunea
urgent constituirea patrimoniului etnografic necesar deschiderii, vernisării
expozițiilor într-un muzeu public, de stat. Într-un timp record, practic de un
an, patrimoniul acesta a fost constituit, populația din Toplița și comunele
învecinate donând cu mare entuziasm obiecte etnografice pentru viitorul muzeu,
după ce a fost „sensibilizată” în acest sens.
Desigur, entuziasmul varvigenilor a fost întreținut și
datorită faptului că mama mea și părinții colegului meu, Zorel Suciu, erau
originari din Subcetate. Am beneficiat și de susținerea dumneavoastră, a altor
profesori ca Doru Dobreanu, născut aici și legat în cel mai ancestral mod cu
putință de Subcetate, după propriile mărturisiri. Obiectele donate de
locuitori, intrând în muzeu, au devenit patrimoniu, adică au dobândit o
valorizare documentară etnografică, dar și istorică. Toate obiectele au
importanța lor în reprezentarea culturii noastre populare, nu se poate stabili
o ierarhie valorică, fără teama de a greși; la unele predominante și relevante
pot fi valențele artistice, estetice, vechimea lor, la altele tehnica
constructivă; la unele materialul, la altele ornamentica și cromatica. M-au
fascinat însă, cred, mai mult instalațiile tehnice țărănești, acestea dovedind
o mare ingeniozitate, inventivitate, mintea țăranului având capacități cu
adevărat inginerești de născocire și găsire a unor soluții tehnice și
adaptabilități deosebite. La fel, mintea țărăncii noastre dovedește cunoașterea
unei geometrii empirice deosebite, vizibilă în matriciile țesăturilor,
cusăturilor de pe frumoasele cămăși aflate și în bogata dumneavoastră colecție
a odăii-muzeu („casei cu amintiri”) pe care o îndrăgiți și pe care ați
înscris-o în rândul celor mai apreciate colecții private din România,
recunoscută de Muzeul Țăranului Român și de Muzeul Satului din București, unde
au fost expuse o parte.
DD: Una din valorile pe care le-ați deprins din copilărie
este familia. Nu numai că ați simțit nevoia împlinirii dvs. și prin familie,
dar cred că, pentru a pleda în favoarea acestei valori, ați organizat la Muzeul
Etnografic din Târgu-Mureș, în 2016, o sesiune de comunicări științifice cu
tema „Condiția și rolul femeii în societatea tradițională/ rurală (sec.
XIX-XXI)”
DM: Pledez fără nicio reținere în favoarea
acestei valori pe care o reprezintă familia tradițională. Ca etnograf și
etnolog de formație, dar și ca istoric și antropolog, am numeroase argumente
pentru a susține importanța familiei, atât în evoluția sănătoasă, personală a
individului, cât și în cea colectivă, a comunității, a societății. Nu avem
spațiu suficient pentru a aduce aici o apologie familiei, dar cred cu
convingere că familia ține de însăși voința divină, de normalitate, de firea
umană, de integralitatea ființei umane. Ea ține însă și de destinul personal al
fiecăruia dintre noi, al cărui sens, uneori, nu-l putem pricepe cu mintea umană
îndeajuns, dar trăim profund și cu mare intensitate încercările la care suntem
supuși în legătură cu soarta propriei familii, de întemeiere a ei, de evoluție
a ei sau, alteori, de declin.
Nu doar că este cea mai importantă „curea de transmisie” a educației,
tradiției, obiceiurilor, ea, familia, reprezintă o stare de spirit, o
comuniune, o împlinire. În familia tradițională, statutul și rolul fiecărui
membru al său era bine stabilit și respectat cu sfințenie. Firul roșu al
educației în familie era cultivarea virtuților creștine, respectarea
moralității, creșterea copiilor în spiritul muncii, al lucrului bine făcut, al
respectului, al jertfei și sacrificiului, al responsabilității personale,
familiale și colective. O altă constantă în educația familiei tradiționale era
cultivarea virtuților și atașamentului față de valorile neamului, pentru care
aveai datoria și merita să te bați și să te zbați. În această matrice valorică
și în acest registru situăm și zbaterea noastră pentru apărarea valorilor patrimoniale,
a celor identitare, culturale. În mediul nostru, al muzeografilor, și în
muzeele în care mi-am desfășurat activitatea am încercat să impun convingerea
că această dăruire și datorie nu este una doar profesională, ci și una morală.
Aceeași convingere o aveam și când profesam la catedră.
Da, sesiunea științifică de comunicări legată de condiția
femeii a fost o mare reușită, iar lucrările ei vor fi publicate în viitorul
număr al revistei noastre anuar „Marisia-Etnografie”. Am primit la redacția
noastră și lucrarea dvs., „Condiția și rolul femeii în societatea tradițională
a secolelor XIX și XX. Rolul mamei în creșterea și educarea
copiilor”, pentru care vă
mulțumim. Ca membru în colegiul de redacție, personal țin seama ca fiecare
lucrare să o luăm în considerare, nu doar pentru valoarea sa științifică
intrinsecă, ci și pentru mărturisirea ei de credință.
Referitor la propria familie, pot mărturisi că mă simt
împlinit alături de soția mea Livia,
originară tot din Gălăuțaș, muzeografă și ea, responsabilă cu pedagogia
muzeală, potrivire foarte importantă pentru a găsi rezonanță și susținere în
tot ceea ce întreprind nu doar familial, ci și profesional; chintesența
împlinirii noastre o reprezintă, desigur, cei doi copii pe care Dumnezeu ni i-a
dăruit, Dalia – Aurelia (16 ani) și George - Gabriel (11 ani), fiecare
ducând mai departe numele bunicilor lor. Fără a rosti cuvinte prea mari, sperăm
că au moștenit și cinstea, omenia, dăruirea pentru muncă și lucrul bine făcut
până la capăt, înspre binele și folosul lor precum și al neamului din care fac
parte, spre bucuria și mândria noastră, a părinților- dorințe firești ale
fiecărui părinte.
Fiica noastră este elevă în clasa a X-a, profil
matematică-informantică, intensiv, la Colegiul Național „Unirea” din Tg. Mureș.
Visul ei este deocamdată să aplice înalta tehnologie informatică (IT) în
medicină. Vom vedea dacă rămâne consecventă în acest plan de orientare
profesională și vocație, în misiunea nobilă, medicală și ne-am bucura, ca
părinți, dacă va reuși, să rămână și să vindece oamenii aic,i acasă, și nu
aiurea Fiul nostru, mezinul (și uneori răsfățatul) familiei este în clasa a
IV-a la Gimnaziul „Nicolae Bălcescu”, prea firav și copilăros, încă, pentru a
ști ce va urma atunci „când va fi mare”. Sperăm să ne facă cinste, dar știm că
evoluția copiilor nu depinde doar de ceea ce sădim noi, părinții, prin
educație, de voința și speranța noastră. Generația tânără se orientează tot mai
mult după alte busole, după noi comandamente, ispite, tentații, câștiguri, pretenții,
provocări, deseori dorind să ardă niște etape, să ajungă de la început în
vârful carierei și asta se întâmplă și pentru că noi înșine, maturii, am cam
rătăcit calea, nu le mai putem oferi o societate în care să se realizeze după
noi standarde. Nu-i putem condamna pe tineri pentru incapacitatea noastră, mai
ales a decidenților politici, cocoțați la cârmă, de a le oferi noi orizonturi,
dimpotrivă, devenim responsabili și nu putem decât să ne rugăm și să-l
parafrazăm pe marele poet ardelean O. Goga: „Părinte, orânduie-ne cărarea!”
DD: Doar
prin internet pot urmări unele din activitățile pe care le organizați la muzeu.
Ceea ce mă fascinează este preocuparea dvs. constantă de a-l face un „muzeu
viu”, atrăgând copiii și tinerii, în primul rând, la activități practice, spre
a-i familiariza cu obiceiuri legate de anumite sărbători ale anului și a-i
deprinde să le trăiască frumos, în spiritul tradițional.
DM: Un rol foarte important în muzeu se
acordă activităților de pedagogie muzeală, unde, prin organizarea diferitelor
ateliere sau evenimente, încercăm să atragem publicul, mai cu seamă copiii și
tinerii.
Urmând agenda noastră de lucru și
calendarul obiceiurilor populare de peste an, încercăm să le transmitem nu doar
informații legate de semnificațiile sărbătorilor tradiționale, ci și cunoștințe,
aptitudini, îndemânuri practice legate de confecționarea recuzitei de
obiceiuri. Dar, nu doar atât, încercăm să arătăm care era importanța menținerii
unui anumit ritm al vieții, corespondențele dintre calendarul creștin și
rânduiala vieții cotidiene, dintre perioadele de restricții și cele de liberă
desfășurare sau satisfacere a unor trebuințe; corelația dintre calendarul
astronomic, cel al succesiunii anotimpurilor cu cel al muncilor sezoniere
agricole, fiecare ocupație de bază având de asemenea corelații cu diferite
obiceiuri.
Cu ocazia altor ateliere tematice, le transmitem,
împreună cu meșterii populari invitați, cunoștințe și le formăm aptitudini
legate de diferite meșteșuguri artistice: țesut, cusut și brodat, olărit,
podoabe populare, iconărit ș.a.
La aceste activități participă, alături de copi,i și
părinți sau bunici, și nu o dată am avut bucuria să cunoaștem sau să întâlnim oameni
proveniți din satele zonei Topliței, din Subcetate, Sărmaș, Hodoșa, Gălăuțaș,
Bilbor, Corbu, Stânceni, Lunca Bradului, care redescoperă cu nostalgie
tradițiile practicate odinioară în satele de baștină, înainte de a lua și ei
drumul orașelor pentru practicarea unor diferite profesii. Împreună, încercăm
să transmitem și să reînviem, să retrăim măcar ocazional, cu prilejul
pregătirii unor sărbători, atmosfera frumoasă, caldă, primitoare, senină și
luminată, curată și înălțătoare de altădată, din casele gospodarilor.
Ghidaj în expoziția muzeului mureșean despre
obiceiuri pascale
Sigur, nu ne amăgim, muzeul este totuși un loc artificial,
creat pentru a recompune contexte ale cadrelor de manifestare a vieții satului
de altădată, dar încercăm
ca spațiul nostru să devină cât mai familiar cu putință, într-un mediu totuși
urban, iar patrimoniul obiectual care ne însoțește, nefiind tratat ca un simplu
decor, ne îmbie înspre autenticitate. Încercăm astfel să arătăm publicului că,
dacă obiectele fac parte din viața noastră, nu le putem însoți oricum. Înfățișarea
și prezentarea lor fac parte dintr-o anumită rânduială. Ele te reprezintă și,
ca atare, însoțesc omul, căminul, casa, mediul înconjurător după o anumită
rigoare, cu grijă, respect, alteori cu sfială și chiar smerenie deosebită.
Într-o lume tot mai globalizată și laicizată, încercăm, astfel, să formăm
atitudini, comportamente culturale care urmăresc și altceva decât confortul
direct, lucrul facil și acumularea de valori materiale. Încercăm să modelăm și
spiritul. Uneori reușim, alteori, nu îndeajuns.
Cu etnomuzicologul C-tin Secară și conf. dr. Eleonora Sava, în centru,
echipa de etnomuzeografi mureșeni și studenți de la Universitatea din Cluj
Muzeograful are datoria să educe publicul permanent
pentru respect față de patrimoniu și patrimonializare, adică pentru prețuirea
obictelor cu valoare documentară, estetică, artistică etc. De fapt, un obiect
devine patrimoniu când îi atribuim și îi recunoaștem valoarea documentară,
istorică, etnografică, religioasă, artistică, toate acestea la un loc însumând
valoare identitară. Ne bucurăm când, de exemplu, un vizitator, fiind în preajma
unei icoane dintr-o expoziție, nu se raportează la ea și nu o tratează ca pe un
tablou oarecare, când observăm că percepe în jurul ei, dacă nu o sacralitate,
cel puțin o taină, cu substrat religios, care obligă la gesturi, atitudini,
comportamente care ne îndeamnă să ieșim pentru o clipă din cotidian, din
spațiul profan și să intrăm, măcar pentru o clipă, într-o altă dimensiune,
spirituală, plăcută nu doar sinelui, ci și lui Dumnezeu. Această religiozitate
o putem extinde însă asupra multor manifestări și lucruri ieșite din mâna și
sufletul țăranului de altădată, pe care ne străduim să îl înfățișăm în muzee.
Cu alte cuvinte, dorim să depășim percepția de abandon a obiectelor în muzee și
să le trezim la viață prin metode muzeologice cât mai adecvate cu putință.
DD: Credeți că
principiile și valorile cu care ați crescut mai pot fi apărate?
DM: Nu mă pot dezice acum de ceea ce am
primit de la părinți și prin educația școlară sau universitară, de această
zestre pe care o consider prețioasă moștenire. Am momente în care mă simt
dezamăgit, fiindcă eforturile noastre nu sunt suficient de bine înțelese, iar,
dacă uneori sunt înțelese, se întâmplă doar superficial, parțial, conjunctural,
reducționist. Cel mai mult însă mă nemulțumește faptul că încă se politizează
prea mult actul cultural, mai ales în spațiul nostru transilvan, că deseori
promovarea identității culturale este marginalizată, discriminată, subfinanțată
în ciuda unor mici gesturi de bunăvoință care se manifestă când și când, la
diferite nivele. Uneori, finanțarea proiectelor culturale cade victimă unui joc
al procentelor contabile stabilite prin politici culturale aleatorii,
neexistând o coerență, o continuitate, o strategie clară în domeniu. Apoi, sunt
discutabile uneori criteriile de selecție în finanțarea proiectelor, acțiunilor
culturale și, nu în ultimul rând, evaluatorii proiectelor nu sunt la rândul lor
selectați întotdeauna dintre cei mai buni specialiști, cu expertiză în domeniu.
Depinde și de nivelul proiectelor despre care discutăm. Pentru ca aceste valori
și principii enumerate mai sus să fie apărate, ar trebui să existe o strategie
pe termen mediu și lung, bine articulată, coerentă, după priorități, după
numărul surselor de finanțare posibile și în funcție de pericolul dispariției
unor etnoculturi, în cazul nostru, iar finanțarea proiectelor culturale
importante să fie susținută prin politici guvernamentale de la nivel central,
nu lăsată de cele mai multe ori după posibilitățile și voința administrațiilor
publice locale. Și nu în primul rând, puținii oameni care se mai implică pe
tărâm cultural, specialiști și profesioniști, ar trebui să fie mult mai
susținuți, încurajați, să aibă un statut respectabil, să fie motivați inclusiv
financiar, ori nu de puține ori aceștia sunt lăsați de izbeliște, din
considerentul că, fiind pasionați și „sufletiști”, găsesc oricum soluții, se
implică. Ori, a depune suflet în cultură și în actul cultural este o condiție
necesară, dar nu și suficientă. Sunt multe nevoi la nivelul fiecărei
comunități, dar prea a fost mereu lăsată cultura, la capitolul finanțare, ca o
cenușăreasă. Așa stând lucrurile, nu e de mirare că suntem tot mai puțini cei
care activăm pe tărâmul acesta cultural, inclusiv pe cel al scrisului. Și
iarăși ne întoarcem la marile modele, la cărturarii noștri ardeleni, la
Gheorghe Șincai, care își exprima, în 1806, nu doar durerea pricinuită de
pierderea marelui său prieten Samuil Micu, ci mai ales a unui conlucrător pe
tărâmul istoriei: „Moartea unui bărbat
atât de mare m-a consternat și pe mine, întrucât am pierdut un prieten
incomparabil și întrucât de acum trebuie să ostenesc singur pentru folosul
națiunii, și mă tem că nu voi fi de ajuns, deoarece lucrările sunt de pe acum
grele și amenință (să fie) și mai grele, dacă vrem ca fericirea națiunii să fie
promovată”. Așadar, sperăm să fim mai mulți înhămați la o astfel de
misie...
DD: În muzeu, conservați tot ceea ține de istoria și modul de
viață al satului tradițional, dar vă întreb: care este viitorul satului
românesc, observând cum se sting, odată cu vârstnicii, atâtea valori
imateriale? Mă întreb uneori câți mai știu, oare, suita de jocuri bărbătești,
așa cum le vedeam în urmă cu 50 de ani, magistral dansate dimineața, în zori,
la spartul nunții, în jurul unei sticle de rachiu, precum jocurile unor
străvechi ritualuri?
DM: Manifestăm o reală îngrijorare față de
viitorul satului tradițional, care se confruntă cu probleme deosebite în
această eră a globalizării, postindustriale. Foarte multe aspecte ale culturii
materiale și imateriale vor dispărea sau se vor estompa. Tăvălugul progresului
își pune amprenta asupra ritmului vieții cotidiene, a obiceiurilor, asupra
arhitecturii, ocupațiilor, cadrului natural al satelor. Dispărând ocupații
tradiționale, au dispărut și obiceiurile conexe. Satul știut din copilăria mea
nu a mai rămas același, iar în ce privește patrimoniul imaterial de care
vorbeați, situația este de-a dreptul critică. Ați dat exemplul cu dansurile
nunților tradiționale, dar, din păcate, jocurile bărbătești nu mai au același
context de desfășurare, ritmurile firești ale vieții și obiceiurilor s-au rupt,
cele mai multe situații de joc se manifestă în alte cadre, repertoriul muzical
al nunților s-a schimbat fundamental, abia că mai încape câte o suită de
dansuri populare, chiar și la sate, iar mândria de a fi un bun jucăuș, apreciat
în sat, a dispărut; nu mai avem instrumentiști, muzicanți, ceterași sau dobași,
lăutari cu adevărat, avem cel mult interpreți, „artiști”, în rest DJ la
butoane, la boxe Acest fenomen a fost studiat recent la modul specializat de
etnomuzicologul Constantin Secară de la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin
Brăiloiu” al Academiei Române, coleg și prieten al zonei.
Căsătoria însăși nu mai reprezintă un prag foarte
important de trecere în ciclul vieții, nu mai reprezintă o taină, din această
cauză, tot cadrul festiv, obiceiurile („găina”), „ospățul”, „veselia” au
devenit doar un „eveniment”, nu mai avem femei „ciuitoare”, „druște”, „vornici”,
nu mai avem „socăcițe”; bucătăresele, atât de la nunți, cât și de la
înmormântări, au fost înlocuite de firme de catering;
aici nu vorbim doar de o substituire de prestări servicii, ci de înlăturarea
unor ritualuri, obiceiuri, cu roluri și statute clar definite în cultura
tradițională. Ca oameni contemporani, înțelegem transformările aduse de
modernitate, dar ca etnografi deplângem această situație. Satul nu mai este o
matrice stilistică, nu mai este încărcat de mister și metaforă, în sens blagian.
Totul se manifestă zgomotos, uneori chiar agresiv la lumina zilei, dar și în
subterane tenebroase. Avem senzația că trăim sentimentul unei dezintegrări de
ordin spiritual. Doar dorul din categoriile filosofice blagiene mai bântuie din
când în când pe cei care au beneficiul unui trecut, o memorie, adică amintiri,
referințe și în acest fel o comparație între prezent și trecut și o mare
îngrijorare pentru viitor. Se va ajunge, în cele din urmă, ca doar în muzee sau
colecții să mai putem admira câte ceva din patrimoniul nostru cultural
etnografic autentic. Unii mai nutrim câte o speranță, trăim cu sentimentul că
se mai pot salva – spre exemplu - unele arhetipuri prin forme de artizanat, dar
aceste forme de manifestare a artei populare sunt de fapt compromisuri pe care
uneori suntem nevoiți să le facem.
Sărbătoarea iei poate resuscita interesul pentru îmbrăcarea
acestei piese de port care nu trebuie tratată doar ca o cămașă frumoasă, în
stil tradițional, nici ca un moft sau snobism ce ține de un puseu al modei, ci
ca pe o marcă identitară. Aici muzeografii și colecționarii ar trebui căutați
mai des pentru consultanță în crearea unor modele care să țină cât mai mult
seama de autenticitatea motivelor ornamentale, croială, cromatică (din păcate
de material nu prea putem vorbi pentru că nu mai avem o industrie casnică
textilă, nu se mai țese la stative), dar, mai
ales, de reprezentativitatea zonelor și subzonelor etnografice.
Un alt exemplu ar fi de dat în arhitectură. Întregul
peisaj arhitectonic rural s-a modificat, nu mai există o armonie, o corelație
între spațiu, reprezentare și construcție, se construiește de cele mai multe
ori după planuri care nu se înscriu în specificul arhitectural al zonei, ci
după alte preferințe, după bunul plac al beneficiarului, uneori după fotografii
luate aiurea de pe internet, fie se potrivesc, fie nu. Unii cetățeni, care își
caută un rost în străinătate (la noi din păcate neavând perspective), se întorc
acasă cu banii agonisiți și își modifică locuințele, uneori după pozele făcute
pe telefon acolo, unde slujesc. Nu suntem împotriva reconfortării termice, nici
împotriva elementelor decorative preluate din occident, dar noi oare nu avem
modele arhitectonice care ar putea fi adaptate la noile cerințe moderne de
confort? Există etnografi care, în colaborare cu arhitecți ce au deschidere
înspre tradiții, au reușit să impună compartimentelor de urbanism și amenajare
a teritoriului unele planuri de case care păstrează elemente constructive de
arhitectură tradițională. Noi, etnografii mureșeni, am reușit acest lucru doar
pe Valea Nirajului în județul Mureș, să includem, prin arhitecți sau
proiectanți, frumoase elemente de traforaj în lemn la balcoane, balustrade,
foișoare, asemenea trafoarelor de la târnațurile, filigorile de altădată. De ce
nu am putea promova aceste elemente arhitecturale și pe Mureșul Superior? Au
fost promovate destul de anemic mai mult la cabane sau case de vacanțe. Ar
putea fi extinse și la locuințe permanente. La Subcetate - Peste Mureș au
dispărut ultimele porți monumentale frumos ornamentate, care puteau rivaliza cu
cele secuiești de la Remetea, cu toată sobrietatea lor.
Am mai putea să ne întrebăm: ce se întâmplă cu turismul
rural cultural? Dar cu gastronomia tradițională sau medicina populară
alternativă (etnobotanica, etnoiatria)? Iar exemplele ar putea continua. Cu tot
pesimismul meu, cu riscul pe care îl vedem de a regăsi în viitor satul cu
cultura noastră populară, tradițională mai mult în amintiri, cărți, fotografii
și muzee, dacă va exista o strânsă conlucrare între etnografi, etnologi,
antropologi, folcloriști, etnomuzicologi și alți specialiști, cu autoritățile
locale interesate, unele fenomene se vor resuscita cu șanse de reamintire, revenire
pe anumite paliere.
DD: Care sunt preocupările actuale și de viitor ale
cercetătorului Dorel Marc?
DM: Preocupările mele actuale sunt
prioritar legate de aniversarea Centenarului Marii Uniri. Am coordonat și
coordonez două proiecte a căror finanțare am câștigat-o prin concurs național
la AFCN, sub genericul „Mureșeni în tranșeele Marelui Război”, implicând un
proiect de cercetare derulat în anul 2017, inclusiv la arhivele militare din
Pitești și Budapesta, altul pentru realizarea unei expoziții în anul 2018,
dedicată Marii Uniri.
Interviu despre Marele Război
Am investigat mai cu seamă lumea satului transilvănean al
zonei noastre în perioada Primului Război Mondial, cu tot ceea ce a însemnat acest mare eveniment din istoria neamului nostru: durere, teamă, nesiguranță, moarte, speranță și realizare a visului Marii Unirii.
S-a format o bază de date foarte importantă din fotografii, documente, hărți, inclusiv fotografii aeriene și prosepcțiuni arheologice ale urmelor tranșeelor din zona Mureșului Superior, Valea Gurghiului, Valea Beicii, Valea Nirajului. Am cuprins în acest recurs la memorie și satele din zona Topliței, implicit Subcetatea, de unde avem informații prețioase și fotografii ajunse la noi și prin grija, contribuția dumneavoastră, inclusiv documente militare și memorii aparținând moșului dvs. Vasile I. Dobrean, implicat direct în evenimente și distins prin decorații. Proiectele de viitor sunt de fapt unele mai vechi și mai
multe, la care am lucrat în faze diferite, apoi au fost amânate datorită ivirii
altor priorități instituționale, proiecte de cercetare care să se finalizeze cu
publicarea unor cărți la care țin foarte mult și care sper să vadă lumina
tiparului când vor fi suficient de dospite. Una este referitoare la practicarea
plutăritului lemnului, începând din Mureșul Superior, din zona noastră, dar și
plutăritul sării de pe Mureșul Mijlociu, pe Tisa în Ungaria, până la Dunăre. Voi
arăta în aceste cărți, prin documente de arhivă și interviuri, greutățile,
curajul, temeritatea, ambiția forța cu care o elită ocupațională a satelor
noastre practica plutăritul pe Mureș și afluenți, oameni simpli, dar care
stăpâneau cunoștințe și aveau abilități deosebite de navigație, de construit și
exploatat sisteme hidrotehnice (jilipuri, haituri etc.).
O altă carte la care lucrez este despre istoricul morilor
și altor instalații hidraulice țărănești din actualele județe Harghita, Mureș
și Covasna, în care voi scoate în evidență ingeniozitatea tehnică, inventică a
morarilor, dorința, ambiția de a construi și întreține în condițiile
climaterice vitrege aceste instalații mânate de forța apelor pâraielor,
Mureșului sau Oltului.
O altă carte, la care țin și la care lucrez în paralel,
este despre istoria socială a țărănimii din Mureșul Superior. Mai sper la o
monografie a comunei natale Gălăuțaș, poate și a Topliței (după cea etnografică
deja publicată, aș scrie și una istorică).
Îmi doresc și dezvoltarea lucrărilor de licență și masterat
privind faptele primului nostru patriarh Miron Cristea. Sper să am timpul,
sănătatea fizică și mentală necesare ca, pe lângă alte obligații profesionale
numeroase, să pot duce aceste proiecte cu ajutorul lui Dumnezeu până la capăt.
O bună parte a rezultatelor acestor cercetări se află publicate în cele peste
100 de studii și articole apărute până acum în diferite reviste de specialitate
sau în alte publicații, ori în cărțile mele anterioare, dar aș dori să le adun,
să le dezvolt și să le cuprind pe cele enumerate și în volume independente.
Nutresc aceste planuri și din nevoia de a ne ocupa nu
doar de „marea” istorie sau de personalitățile locale (de exemplu Miron Cristea,
despre care am scris), ci și de „mica” istorie, de cea a țărănimii, a faptelor
lor aparent mărunte, trecute neobservate, neglijate încă destul, deși țăranii
au merite incontestabile în făurirea istoriei, alături de liderii, elitele
societății. Ei nu au fost lăsați de Dumnezeu doar să suporte istoria,
încercările, ororile și greutățile ei. Îndatorirea principală a istoricului
este de a restitui trecutul, prin reconstituirea faptelor – unele nici nu pot
fi reconstituite - și prin redescoperirea
oamenilor de odinioară prin
intermediul faptelor. Din acest motiv, în cele din urmă, preocupările mele
sunt în fond de etnoistorie și antropologie istorică. Vreau să redescopăr Omul
satelor noastre, acel făuritor de fapte bune, de cultură populară. Mă
interesează trecutul oamenilor din popor, adică faptele țăranilor, cele demne
de a rămâne în istorie, deci de a fi pomenite și consemnate. Crezul meu este cel
mărturisit de un ministru către filosoful Constantin Noica, de „a nu ne trăda
țăranii noștri”, deși mai avem mult de lucrat pe ogorul
acesta și mai multe de lăsat, dar așa sunt vremurile.
Sper ca prin ceea
ce am realizat până acum, prin efort propriu, stimulat fiind însă de cei
apropiați, uneori chiar cu prețul epuizării unui timp prețios ce putea fi
alocat prezenței mele și mai implicate în preajma celor dragi, sper să nu fi
dezamăgit prea mult pe cei care mi-au acordat încredere și au nutrit oarece
speranțe în mine, în ceea ce cu pasiune și responsabilitate am încercat să
realizez, în limitele puterilor și priceperii umilei mele persoane.
Rog cititorii
noștri să fie îngăduitori dacă pe alocuri, din prea mult patos, am îngroșat sau
subliniat mai apăsat unele slove sau nu am dovedit suficientă smerenie sau
modestie!
DD: Vă
mulțumesc pentru această mărturisire de credință, Domnule Dorel Marc, pentru
strădania neostoită de a „nu trăda țăranii noștri” și de a rămâne „suflet din
sufletul neamului” (Coșbuc), încercând, de pe poziția antropologului și etnologului,
să-l înțeleagă, să-l redescopere și să-l arate pe Omul satelor noastre de
odinioară așa cum a fost: un adevărat făuritor de cultură.
Vă felicit cu
respect pentru minunatele realizări profesionale și familiale, vă dorim
sănătate și împlinirea dorințelor! Suntem mândri cu dvs. toți care vă
cunoaștem, colaboratorii, profesorii și mentorii dvs. și, desigur, Părinții
care acum sălășuiesc într-o stea.
DM: Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit
prilejul ca prin aceste convorbiri să mă întorc și să fac un scurt popas Acasă,
la obârșii, la izvor...! A fost o reală bucurie pentru mine să fiu ales părtaș
la aceste confesiuni, adevărate mărturisiri de credință, mă simt onorat că,
prin inițiativa dumneavoastră lăudabilă, am fost cuprins în acest mănunchi de
amintiri, gânduri, vise, idealuri, nedumeriri, dureri dar și speranțe ale
varvigenilor și ale urmașilor acestora, cu unii dintre ei rezonând și
întâlnindu-mă într-o adevărată șezătoare literară, printre filele acestei
cărți!
Albastrul, crucea și târnațul casei tradiționale
care nu se pot uita.
Etnologul Dorel Marc, în căutarea
satului de altădată
