Text publicat în volumul omagial colectiv
„Cartea sadoveniană conservă, dincolo de
eşecul vieţii, valorile supreme ale fiinţei umane. […] Pare a coborî din cerul
ei imaginar ca să dea vieţii o lecţie. Se raportează la viaţă, ca o supremă
tablă a legilor – ca o morală, ca o filozofie, ca un cod al frumuseţii. […]
Conţine un adevăr etern. Scriitorul însuşi este, în înţelegerea ultimului
Sadoveanu, un copist de adevăruri
eterne. Utopia umanistă a lui Sadoveanu este în fond o utopie a Cărţii.” [2]
Aşadar, cartea sadoveniană, în ansamblul ei, este un model de existenţă şi de
educaţie, ideea de educaţie fiind una din finalităţile mereu în atenţia
artistului. Dacă multe din prozele de tinereţe ale acestui scriitor implicau
moralizarea, în spiritul orientărilor literare ale vremii, poporanismul sau
sămănătorismul, capodoperele sadoveniene – Hanu
Ancuţei (1928), Împărăţia apelor
(1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Fraţii
Jderi (1935-1943), Divanul persan
(1940), Ostrovul lupilor (1941) –
oferă modelul de educaţie. „Principiul
educativ ce se găseşte în centrul Ostrovului lupilor - spre
exemplu – presupune o lume frumoasă,
armonioasă, care îşi asumă conştient răspunsurile şi se autoreglează.”[3]
Opera sadoveniană oferă
cititorilor şansa de a cunoaşte , chiar dacă aceasta este infimă faţă de cea
oferită de Vieţile Sfinţilor, o
bogată experienţă de viaţă , „o
trecere spre Prototip, acel Model spre Care se îndreaptă iubirea noastră,
cinstirea şi veneraţia noastră”.[4]
Sadoveanu însuşi editează Din Vieţile Sfinţilor [5] inspirate din aceleaşi Mineie care l-au atras în secolul al XVII-lea şi pe Dosoftei. [6] Preocuparea scriitorului pentru aceste texte - tezaur sacru pe baza căruia trebuie a se realiza educaţia, respectiv crearea unor oameni plini de calităţi şi virtuţi - şi mai ales preocuparea scriitorului pentru prelucrarea lor „cu grija păstrării duhului evlaviei româneşti”, nu poate trece neobservată. [7] Sadoveanu a găsit în Vieţile Sfinţilor modele de vieţuire creştină, suficiente sugestii pentru opera sa de creaţie literară relevând idealul binelui, al păcii şi bunăstării, virtuţile milosteniei şi a dragostei faţă de semeni.
Deşi rarisime astăzi, cărţile editate de Mihail Sadoveanu şi D.D Pătrăşcanu –Din Vieţile Sfinţilor - au fost găsit într-o bibliotecă pariziană (Sorbonne-Paris IV). În prefaţa primului volum, autorii vorbesc despre datoria pe care au simţit-o de a rescrie unele din vieţile sfinţilor şi despre nădejdea cu care „trimit în lume” aceste „mângâietoare povestiri”, de a oferi mai ales tinerilor clipe de înălţare sufletească şi lepădare de sine. Autorii menţionează că în această lucrare, „care se reazemă pe scrierile bătrânilor părinţi ai Bisericii”, contribuţia lor este minimă, dar realizată „din tot sufletul, cu toată dragostea şi cu gândul că vor folosi tuturor acelora care n-au nevoie numai de pâine, ci şi de cuvântul bun.” Deşi scopul primordial urmărit de autori este de a educa, de a povăţui, simţim la tot pasul, în spatele celor narate, prezenţa unor povestitori talentaţi, care utilizează cu discernământ resursele arhaice ale limbii, dialogul simplu şi firesc, ritmul dinamic al povestirii realizat prin enunţuri specifice limbii vorbite, limitate la nivelul propoziţiei sau al frazei simple. Conţinuturile sunt astfel esenţializate şi expresive. Sintagme precum: „înfricoşatul judeţ, de la ţărmul veacurilor”, „eu sunt marea şi adâncul fărădelegilor”, „razele cele dintâi ale soarelui pătrundeau în peşteră aurindu-i intrarea” etc. reprezintă contribuţia lui M. Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu la cele povestite.
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este cel mai fecund autor de evocări istorice din literatura română. Nevoia de autenticitate îl obligă pe scriitor să folosească un bogat material documentar şi artistic: Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, legendele din culegerea cronicarului Ion Neculce, O samă de cuvinte, Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, operele scriitorilor moderni - Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Iorga - ca şi motive din baladele populare şi basmele româneşti şi elemente de mitologie păgână şi creştină. Pentru resurecţia unei epoci, scriitorul recurge şi la tezaurul limbii române vechi sub toate aspectele – popular, cronicăresc şi bisericesc – ca modalitate literară, dar termenii vechi desprinşi din cronici, cât şi termenii bisericeşti şi populari sunt folosiţi cu multă grijă, cu discernământ, fără a abuza, încât sensul acestora se deduce din context.
Trilogia Fraţii Jderi înfăţişează domnia lui Ştefan cel Mare, strălucitoare prin faptele de vitejie, prin ordine şi pricepere militară, prin crearea unui stat care avea la bază ideea de libertate, dragostea pentru moşie şi popor şi fidelitatea faţă de moştenirea spirituală a înaintaşilor. Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan cel Mare este un personaj literar complex, proiectat de scriitor într-o viziune tridimensională: istorică (în calitate de voievod), umană (în viaţa particulară) şi legendară – un Sfânt Gheorghe medieval. În realizarea portretului voievodal, Sadoveanu a urmat linia tradiţională consacrată de letopiseţul lui Ureche: „Se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu prea mare la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana […] de când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omăturile îmbelşugate”. Se creează impresia că şi forţele naturii i se supun. Domnului şi omului îi sunt atribuite trăsături de personaj renascentist de tip răsăritean, edificând sate şi oraşe, înălţând peste 40 de biserici, mănăstiri şi schituri.
Scriitorul face portretul fizic al domnitorului încă la începutul romanului. Deşi concis, portretul fizic este semnificativ şi din punct de vedere psihologic: „ Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vieţii, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Privirea „verde tăioasă” semnifică forţa morală a eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jurul său, o forţă divină asupra lor.
Astăzi, Ştefan cel Mare este trecut în rândul sfinţilor acestui pământ românesc, fiind canonizat în urmă cu câţiva ani de Biserica Ortodoxă Română, dar încă cu veacuri în urmă cronicarul Grigore Ureche releva în letopiseţul său această caracteristică a domnitorului moldovean: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletul său ce ieste în mâna lui Dumnezeu, […] ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti, carile nimeni din domni, nici mai nainte, nici aceia l-au ajunsu”. În realizarea portretului lui Ştefan–sfântul, scriitorul a urmat linia consacrată de istorisirile despre vieţile sfinţilor. Şi pe bună dreptate, Stefan – domnul Moldovei, cât şi Ştefan – personajul sadovenian se încadrează în tipologia sfinţilor căci „sfinţii –spunea Părintele Galeriu – sunt mărturia vie a lucrului ceresc în lume şi mărturie că omul se poate înălţa continuu în har din desăvârşire în desăvârşire. […] Ei oferă dovada clară că sfinţenia dă autenticul sens al existenţei noastre; prin ei se arată calea pe care suntem chemaţi să mergem. Sfinţii descoperă împlinirea omului în întregimea ei – spirituală, morală şi trupească. Ei sunt vestitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin harul Duhului Sfânt şi-au transfigurat trupurile, s-au îndumnezeit”. „Prin Sfinţi – spunea Preot Profesor Dumitru Stăniloaie - Dumnezeu Se coboară în jos la noi şi ne atrage în sus”. [10]
Sadoveanu îşi învesteşte personajul cu atribute ale sfântului: are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni; în puţinele răgazuri dintre războaie, Ştefan se cufundă în stări de elevaţie spirituală, căutând „adâncirea în sine, cu totul în afară de clipa vieţii”. Ţine sfaturi religioase cu mitropolitul ţării, simte nevoia recluziunii şi îi cere călugărului Nicodim, din neamul Jderilor, să-l iniţieze în taine necunoscute.
Ştefan pare o reîntrupare a Sfântului Gheorghe pe Pământ: „Osmanlâii au pornit în risipă, mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat (...) trupul balaurului a fost curmat în două”.
El reprezintă acel tip spiritual care intră în corespondenţe secrete cu elementele naturale, cu însuşi Dumnezeu. Ştefan este un înţelept care ajunge la cunoaştere atât prin respectarea ritualurilor strămoşeşti cât şi prin iniţierea în tainele naturii. „Noi, domnii şi stăpânitorii, - zicea Ştefan - trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”.
Chipul călugărului schivnic, reconstituit prin evocare, este aidoma chipului sfinţilor din Vieţile Sfinţilor, de fapt un prototip al creştinului desăvârşit prin asceză şi prin răbdare, prin generozitate şi prin iubire. Asemenea sfinţilor, pustnicul are putere asupra elementelor naturii. Ionuţ Jder îi comunică Domnului său că a găsit lângă peştera prorocului dispărut „iarba care se cheamă a pustnicului, care nu se usucă niciodată... pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte de cel ce-a semănat-o”.
După ce ascultă povestea părintelui Ioil despre magul - călugărul înţelept, Ştefan îşi face rugăciunea „cu mare evlavie”. La schitul unde făcuseră popas, Măria Sa ascultă în tăcere slujba de seară, de parcă în strana domnească se reuniseră la sfat „duhul lui Dumnezeu şi cel al muntelui”. Ştefan cel Mare, ca şi sfetnicul său, arhimandritul Amfilohie Şendrea sau cuviosul Nicodim, fac toţi parte din aceeaşi familie tipologică a înţeleptului călugăr schivnic de la Izvorul alb.
Mihail Sadoveanu întruchipează în imagini artistice ideea continuităţii civilizaţiei străvechii Dacii, a unor bunuri sufleteşti nepieritoare, le trece prin epoca renascentistă a lui Ştefan cel Mare şi le transmite contemporanilor săi. Cercetând urmele monahului schivnic de la Izvorul alb, Ştefan cel Mare face legătura cu înţelepciunea magilor din străvechea Dacie, a lui Chesarion Breb din Creanga de aur .[11]
Umanismul oriental şi bizantin al scrierilor lui Mihail Sadoveanu, în special al operelor Creanga de aur şi Divanul persan, este „extras şi purificat din vechile cărţi ale tradiţiei poporane şi din întinsa literatură teologică a ortodoxiei, într-un fel pentru care Sadoveanu stabileşte […] cel dintâi exemplu al literaturii noastre”. [12]
Ca şi Vieţile Sfinţilor sau istorisirile despre viaţa sfinţilor, opera sadoveniană oferă modele de vieţuire creştină. Figură reprezentativă de erou popular care întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, între care cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor, este Vitoria Lipan, personajul principal al romanului Baltagul. Ca o bună creştină, înaintea călătoriei pe care o va întreprinde în căutarea soţului său, simte nevoia unei purificări sufleteşti. Face rugăciunile de cuviinţă la Maica Domnului, apoi ţine post negru douăsprezece vineri „fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”, asemeni schivnicilor. Dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană cu Sfânta Ana, căreia îi spune în şoaptă taina ei. Aşteaptă o iluminare de la sfânta Ana care să o călăuzească şi să-i arate „pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute”. Pe 9 martie participă la slujba făcută de părintele Daniil pentru „cei patruzeci de mucenici din Sevasta, se închină la toate icoanele şi mai ales se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”.
Acea monotonie liturgică, despre care vorbeşte George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, se realizează prin marea frecvenţă a locuţiunilor şi prin formele perifrastice, prin construcţiile metaforice şi prin topică.
Locuţiunile şi construcţiile cronicăreşti cărora scriitorul le imprimă nuanţe contextuale, ca şi noile îmbinări de cuvinte în sistemul limbii vechi contribuie la crearea atmosferei, dar au şi un rol stilistic, fiind o pavăză împotriva banalităţii create prin repetare, fiind vorba despre o epocă în care limba română era relativ săracă. Pentru cei pe care Măria Sa Ştefan îi pofteşte să fie chemaţi lângă sine, când ia parte la hramul de la Mănăstirea Neamţ, este Nicodim monahul, fiul comisului Manole Jder, deoarece „cunoştea adânc din cărţi” şi „poate să desfacă înţelesuri din Apocalips”. Sugestive sunt şi construcţiile metaforice pe baza unor arhaisme sau expresii biblice. În urma bătăliei de la Vaslui, impresionat, Ştefan exclamă: „S-au trudit secerătorii din Apocalips”. Acelaşi efect stilistic de creare a atmosferei de epocă îl au şi formele perifrastice – utilizarea infinitivului cu valoare de conjunctiv, utilizarea infinitivului format din verbul auxiliar a avea la prezent urmat de conjunctivul verbului – şi topica – aşezarea meşteşugită a cuvintelor conform unei arhitectonici de epocă a frazei.
Mihail Sadoveanu a valorificat limba poporului, asemeni predecesorului său Ion Creangă, dar, spre deosebire de acesta, a realizat o stilizare a limbii poporului , „înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturgiilor”. [14]
„Asemeni restauratorilor de fresce şi tablouri, Sadoveanu a agonisit răbdare, şi-a înmuiat penelul în apa trecutului, a descântat uleiuri şi culori spre a face să zâmbească sau să se încrunte din rama istoriei: domnitori, sfetnici, oşteni“, monahi, răzeşi. [15]
Sadoveanu însuşi editează Din Vieţile Sfinţilor [5] inspirate din aceleaşi Mineie care l-au atras în secolul al XVII-lea şi pe Dosoftei. [6] Preocuparea scriitorului pentru aceste texte - tezaur sacru pe baza căruia trebuie a se realiza educaţia, respectiv crearea unor oameni plini de calităţi şi virtuţi - şi mai ales preocuparea scriitorului pentru prelucrarea lor „cu grija păstrării duhului evlaviei româneşti”, nu poate trece neobservată. [7] Sadoveanu a găsit în Vieţile Sfinţilor modele de vieţuire creştină, suficiente sugestii pentru opera sa de creaţie literară relevând idealul binelui, al păcii şi bunăstării, virtuţile milosteniei şi a dragostei faţă de semeni.
Deşi rarisime astăzi, cărţile editate de Mihail Sadoveanu şi D.D Pătrăşcanu –Din Vieţile Sfinţilor - au fost găsit într-o bibliotecă pariziană (Sorbonne-Paris IV). În prefaţa primului volum, autorii vorbesc despre datoria pe care au simţit-o de a rescrie unele din vieţile sfinţilor şi despre nădejdea cu care „trimit în lume” aceste „mângâietoare povestiri”, de a oferi mai ales tinerilor clipe de înălţare sufletească şi lepădare de sine. Autorii menţionează că în această lucrare, „care se reazemă pe scrierile bătrânilor părinţi ai Bisericii”, contribuţia lor este minimă, dar realizată „din tot sufletul, cu toată dragostea şi cu gândul că vor folosi tuturor acelora care n-au nevoie numai de pâine, ci şi de cuvântul bun.” Deşi scopul primordial urmărit de autori este de a educa, de a povăţui, simţim la tot pasul, în spatele celor narate, prezenţa unor povestitori talentaţi, care utilizează cu discernământ resursele arhaice ale limbii, dialogul simplu şi firesc, ritmul dinamic al povestirii realizat prin enunţuri specifice limbii vorbite, limitate la nivelul propoziţiei sau al frazei simple. Conţinuturile sunt astfel esenţializate şi expresive. Sintagme precum: „înfricoşatul judeţ, de la ţărmul veacurilor”, „eu sunt marea şi adâncul fărădelegilor”, „razele cele dintâi ale soarelui pătrundeau în peşteră aurindu-i intrarea” etc. reprezintă contribuţia lui M. Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu la cele povestite.
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este cel mai fecund autor de evocări istorice din literatura română. Nevoia de autenticitate îl obligă pe scriitor să folosească un bogat material documentar şi artistic: Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, legendele din culegerea cronicarului Ion Neculce, O samă de cuvinte, Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, operele scriitorilor moderni - Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Iorga - ca şi motive din baladele populare şi basmele româneşti şi elemente de mitologie păgână şi creştină. Pentru resurecţia unei epoci, scriitorul recurge şi la tezaurul limbii române vechi sub toate aspectele – popular, cronicăresc şi bisericesc – ca modalitate literară, dar termenii vechi desprinşi din cronici, cât şi termenii bisericeşti şi populari sunt folosiţi cu multă grijă, cu discernământ, fără a abuza, încât sensul acestora se deduce din context.
Trilogia Fraţii Jderi înfăţişează domnia lui Ştefan cel Mare, strălucitoare prin faptele de vitejie, prin ordine şi pricepere militară, prin crearea unui stat care avea la bază ideea de libertate, dragostea pentru moşie şi popor şi fidelitatea faţă de moştenirea spirituală a înaintaşilor. Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan cel Mare este un personaj literar complex, proiectat de scriitor într-o viziune tridimensională: istorică (în calitate de voievod), umană (în viaţa particulară) şi legendară – un Sfânt Gheorghe medieval. În realizarea portretului voievodal, Sadoveanu a urmat linia tradiţională consacrată de letopiseţul lui Ureche: „Se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu prea mare la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana […] de când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omăturile îmbelşugate”. Se creează impresia că şi forţele naturii i se supun. Domnului şi omului îi sunt atribuite trăsături de personaj renascentist de tip răsăritean, edificând sate şi oraşe, înălţând peste 40 de biserici, mănăstiri şi schituri.
Scriitorul face portretul fizic al domnitorului încă la începutul romanului. Deşi concis, portretul fizic este semnificativ şi din punct de vedere psihologic: „ Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vieţii, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Privirea „verde tăioasă” semnifică forţa morală a eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jurul său, o forţă divină asupra lor.
Astăzi, Ştefan cel Mare este trecut în rândul sfinţilor acestui pământ românesc, fiind canonizat în urmă cu câţiva ani de Biserica Ortodoxă Română, dar încă cu veacuri în urmă cronicarul Grigore Ureche releva în letopiseţul său această caracteristică a domnitorului moldovean: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletul său ce ieste în mâna lui Dumnezeu, […] ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti, carile nimeni din domni, nici mai nainte, nici aceia l-au ajunsu”. În realizarea portretului lui Ştefan–sfântul, scriitorul a urmat linia consacrată de istorisirile despre vieţile sfinţilor. Şi pe bună dreptate, Stefan – domnul Moldovei, cât şi Ştefan – personajul sadovenian se încadrează în tipologia sfinţilor căci „sfinţii –spunea Părintele Galeriu – sunt mărturia vie a lucrului ceresc în lume şi mărturie că omul se poate înălţa continuu în har din desăvârşire în desăvârşire. […] Ei oferă dovada clară că sfinţenia dă autenticul sens al existenţei noastre; prin ei se arată calea pe care suntem chemaţi să mergem. Sfinţii descoperă împlinirea omului în întregimea ei – spirituală, morală şi trupească. Ei sunt vestitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin harul Duhului Sfânt şi-au transfigurat trupurile, s-au îndumnezeit”. „Prin Sfinţi – spunea Preot Profesor Dumitru Stăniloaie - Dumnezeu Se coboară în jos la noi şi ne atrage în sus”. [10]
Sadoveanu îşi învesteşte personajul cu atribute ale sfântului: are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni; în puţinele răgazuri dintre războaie, Ştefan se cufundă în stări de elevaţie spirituală, căutând „adâncirea în sine, cu totul în afară de clipa vieţii”. Ţine sfaturi religioase cu mitropolitul ţării, simte nevoia recluziunii şi îi cere călugărului Nicodim, din neamul Jderilor, să-l iniţieze în taine necunoscute.
Ştefan pare o reîntrupare a Sfântului Gheorghe pe Pământ: „Osmanlâii au pornit în risipă, mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat (...) trupul balaurului a fost curmat în două”.
El reprezintă acel tip spiritual care intră în corespondenţe secrete cu elementele naturale, cu însuşi Dumnezeu. Ştefan este un înţelept care ajunge la cunoaştere atât prin respectarea ritualurilor strămoşeşti cât şi prin iniţierea în tainele naturii. „Noi, domnii şi stăpânitorii, - zicea Ştefan - trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”.
Chipul călugărului schivnic, reconstituit prin evocare, este aidoma chipului sfinţilor din Vieţile Sfinţilor, de fapt un prototip al creştinului desăvârşit prin asceză şi prin răbdare, prin generozitate şi prin iubire. Asemenea sfinţilor, pustnicul are putere asupra elementelor naturii. Ionuţ Jder îi comunică Domnului său că a găsit lângă peştera prorocului dispărut „iarba care se cheamă a pustnicului, care nu se usucă niciodată... pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte de cel ce-a semănat-o”.
După ce ascultă povestea părintelui Ioil despre magul - călugărul înţelept, Ştefan îşi face rugăciunea „cu mare evlavie”. La schitul unde făcuseră popas, Măria Sa ascultă în tăcere slujba de seară, de parcă în strana domnească se reuniseră la sfat „duhul lui Dumnezeu şi cel al muntelui”. Ştefan cel Mare, ca şi sfetnicul său, arhimandritul Amfilohie Şendrea sau cuviosul Nicodim, fac toţi parte din aceeaşi familie tipologică a înţeleptului călugăr schivnic de la Izvorul alb.
Mihail Sadoveanu întruchipează în imagini artistice ideea continuităţii civilizaţiei străvechii Dacii, a unor bunuri sufleteşti nepieritoare, le trece prin epoca renascentistă a lui Ştefan cel Mare şi le transmite contemporanilor săi. Cercetând urmele monahului schivnic de la Izvorul alb, Ştefan cel Mare face legătura cu înţelepciunea magilor din străvechea Dacie, a lui Chesarion Breb din Creanga de aur .[11]
Umanismul oriental şi bizantin al scrierilor lui Mihail Sadoveanu, în special al operelor Creanga de aur şi Divanul persan, este „extras şi purificat din vechile cărţi ale tradiţiei poporane şi din întinsa literatură teologică a ortodoxiei, într-un fel pentru care Sadoveanu stabileşte […] cel dintâi exemplu al literaturii noastre”. [12]
Ca şi Vieţile Sfinţilor sau istorisirile despre viaţa sfinţilor, opera sadoveniană oferă modele de vieţuire creştină. Figură reprezentativă de erou popular care întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, între care cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor, este Vitoria Lipan, personajul principal al romanului Baltagul. Ca o bună creştină, înaintea călătoriei pe care o va întreprinde în căutarea soţului său, simte nevoia unei purificări sufleteşti. Face rugăciunile de cuviinţă la Maica Domnului, apoi ţine post negru douăsprezece vineri „fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”, asemeni schivnicilor. Dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană cu Sfânta Ana, căreia îi spune în şoaptă taina ei. Aşteaptă o iluminare de la sfânta Ana care să o călăuzească şi să-i arate „pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute”. Pe 9 martie participă la slujba făcută de părintele Daniil pentru „cei patruzeci de mucenici din Sevasta, se închină la toate icoanele şi mai ales se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”.
Acea monotonie liturgică, despre care vorbeşte George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, se realizează prin marea frecvenţă a locuţiunilor şi prin formele perifrastice, prin construcţiile metaforice şi prin topică.
Locuţiunile şi construcţiile cronicăreşti cărora scriitorul le imprimă nuanţe contextuale, ca şi noile îmbinări de cuvinte în sistemul limbii vechi contribuie la crearea atmosferei, dar au şi un rol stilistic, fiind o pavăză împotriva banalităţii create prin repetare, fiind vorba despre o epocă în care limba română era relativ săracă. Pentru cei pe care Măria Sa Ştefan îi pofteşte să fie chemaţi lângă sine, când ia parte la hramul de la Mănăstirea Neamţ, este Nicodim monahul, fiul comisului Manole Jder, deoarece „cunoştea adânc din cărţi” şi „poate să desfacă înţelesuri din Apocalips”. Sugestive sunt şi construcţiile metaforice pe baza unor arhaisme sau expresii biblice. În urma bătăliei de la Vaslui, impresionat, Ştefan exclamă: „S-au trudit secerătorii din Apocalips”. Acelaşi efect stilistic de creare a atmosferei de epocă îl au şi formele perifrastice – utilizarea infinitivului cu valoare de conjunctiv, utilizarea infinitivului format din verbul auxiliar a avea la prezent urmat de conjunctivul verbului – şi topica – aşezarea meşteşugită a cuvintelor conform unei arhitectonici de epocă a frazei.
Mihail Sadoveanu a valorificat limba poporului, asemeni predecesorului său Ion Creangă, dar, spre deosebire de acesta, a realizat o stilizare a limbii poporului , „înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturgiilor”. [14]
„Asemeni restauratorilor de fresce şi tablouri, Sadoveanu a agonisit răbdare, şi-a înmuiat penelul în apa trecutului, a descântat uleiuri şi culori spre a face să zâmbească sau să se încrunte din rama istoriei: domnitori, sfetnici, oşteni“, monahi, răzeşi. [15]
[1] Publicat
în volumul omagial colectiv Que tous soient un!, dedicat Mitropolitului
Emilianos Timiadis, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 349-358
[2] Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu, în Scriitori români, Coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 413-414
[3] idem, p.418
[4] Emilian Arhimandritul afirma în Prefaţa lucrării Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor din Biserica ortodoxă următoarele: „Sinaxarul este o vizită făcută Sfinţilor, o cunoaştere mistică, dobândirea unei experienţe de viaţă întru noutate, un acces la sfinţenie (…) o trecere către prototip; acel Model spre Care se îndreaptă iubirea noastră, cinstirea şi veneraţia noastră. În acel chip, viaţa noastră se află atunci transfigurată într-un nou mod de a trăi”, cf. Galeriu, Constantin, Introducere la Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, retipărite şi adăugate cu aprobarea sfântului sinod al bisericii ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 16.
[5] Sadoveanu, Mihail şi Pătrăşcanu, D.D, Din Vieţile Sfinţilor, I, Spre Emaus, ilustraţii de I. Schmidt, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1925; vol II, Sfintele Amintiri, ilustraţii de Poitevin - Sceletti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1926.
Sadoveanu, Mihail, Legende Sfinte, cu gravuri de D.Dumitrescu-Nicolaide, Editura „Universul”, Bucureşti, 1947
Am trăit o bucurie neasemuită citind Din Vieţile Sfinţilor de Mihail Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu, exemplare rarisime, pe care maica Eliana de la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni le-a găsit într-o bibliotecă pariziană.
[6] Marele cărturar Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a tipărit la Iaşi între 1682 – 1686 Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume, o lucrare de mare interes religios şi literar, influenţând folclorul, pe alcătuitorii de ierminii, pe zugravii bisericeşti şi pe scriitorii moderni. Prologariul lui Dosoftei a fost cea dintâi operă în întregime hagiografică tipărită în limba română; a circulat în tot spaţiul geografic românesc, din secolul al XVII-lea până astăzi, fiind o operă de referinţă a culturii vechi. Alături de Psaltire şi Cazanii, Vieţile Sfinţilor ca şi Proloagele au avut un rol important în procesul de înlocuire în biserică a limbii slavone cu cea românească, ca şi în procesul de făurire a limbii române literare. Proloagele conţin fragmente de relatări din vieţile sfinţilor şi învăţături duhovniceşti moral-educative, deci texte cu un conţinut hagiografic-filocalic şi sapienţial, „alese şi de suflet ziditoare Cuvinte de învăţătură”; reprezintă un „gen literar” ce aparţine literaturii religioase canonice.
[7] Vornicescu, Nestor, Studiu introductiv la Proloagele tipărite prin străduinţa şi osteneala, cu un studiu introductiv şi binecuvântarea înalt preasfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, diortosite şi îmbogăţite de Arhimandritul dr. Benedict Ghiuş, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, vol I, p 31.
[8] Manolescu, Nicolae, op. Cit., p. 408
[9] idem, p. 411
[10] Galeriu, Constantin, op. Cit.
[11] Ursu, G.G. şi Mihăilescu, Florin, Analize şi interpretări literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc, 1975, p. 136.
[12] Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru Literatură, vol. II, Bucureşti, 1965, p.62.
[2] Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu, în Scriitori români, Coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 413-414
[3] idem, p.418
[4] Emilian Arhimandritul afirma în Prefaţa lucrării Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor din Biserica ortodoxă următoarele: „Sinaxarul este o vizită făcută Sfinţilor, o cunoaştere mistică, dobândirea unei experienţe de viaţă întru noutate, un acces la sfinţenie (…) o trecere către prototip; acel Model spre Care se îndreaptă iubirea noastră, cinstirea şi veneraţia noastră. În acel chip, viaţa noastră se află atunci transfigurată într-un nou mod de a trăi”, cf. Galeriu, Constantin, Introducere la Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, retipărite şi adăugate cu aprobarea sfântului sinod al bisericii ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 16.
[5] Sadoveanu, Mihail şi Pătrăşcanu, D.D, Din Vieţile Sfinţilor, I, Spre Emaus, ilustraţii de I. Schmidt, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1925; vol II, Sfintele Amintiri, ilustraţii de Poitevin - Sceletti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1926.
Sadoveanu, Mihail, Legende Sfinte, cu gravuri de D.Dumitrescu-Nicolaide, Editura „Universul”, Bucureşti, 1947
Am trăit o bucurie neasemuită citind Din Vieţile Sfinţilor de Mihail Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu, exemplare rarisime, pe care maica Eliana de la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni le-a găsit într-o bibliotecă pariziană.
[6] Marele cărturar Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a tipărit la Iaşi între 1682 – 1686 Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume, o lucrare de mare interes religios şi literar, influenţând folclorul, pe alcătuitorii de ierminii, pe zugravii bisericeşti şi pe scriitorii moderni. Prologariul lui Dosoftei a fost cea dintâi operă în întregime hagiografică tipărită în limba română; a circulat în tot spaţiul geografic românesc, din secolul al XVII-lea până astăzi, fiind o operă de referinţă a culturii vechi. Alături de Psaltire şi Cazanii, Vieţile Sfinţilor ca şi Proloagele au avut un rol important în procesul de înlocuire în biserică a limbii slavone cu cea românească, ca şi în procesul de făurire a limbii române literare. Proloagele conţin fragmente de relatări din vieţile sfinţilor şi învăţături duhovniceşti moral-educative, deci texte cu un conţinut hagiografic-filocalic şi sapienţial, „alese şi de suflet ziditoare Cuvinte de învăţătură”; reprezintă un „gen literar” ce aparţine literaturii religioase canonice.
[7] Vornicescu, Nestor, Studiu introductiv la Proloagele tipărite prin străduinţa şi osteneala, cu un studiu introductiv şi binecuvântarea înalt preasfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, diortosite şi îmbogăţite de Arhimandritul dr. Benedict Ghiuş, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, vol I, p 31.
[8] Manolescu, Nicolae, op. Cit., p. 408
[9] idem, p. 411
[10] Galeriu, Constantin, op. Cit.
[11] Ursu, G.G. şi Mihăilescu, Florin, Analize şi interpretări literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc, 1975, p. 136.
[12] Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru Literatură, vol. II, Bucureşti, 1965, p.62.
[13] Călinescu, George, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită,
ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.627.
[14] Vianu, Tudor, Op cit., p 60-61.
[15] Ţepelea, Gabriel, Resurecţia limbii vechi în scrierile de inspiraţie istorică ale lui Mihail Sadoveanu, în Corelaţia limbă – literatură, Investigări despre clasici români, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 101
[14] Vianu, Tudor, Op cit., p 60-61.
[15] Ţepelea, Gabriel, Resurecţia limbii vechi în scrierile de inspiraţie istorică ale lui Mihail Sadoveanu, în Corelaţia limbă – literatură, Investigări despre clasici români, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 101
