duminică, 8 martie 2020

E DIN NOU PRIMĂVARĂ!


Amintiri depănate la Voinești - COVASNA


    Mai 2006. Din nou în Spitalul de boli cardio-vasculare din Covasna - Voinești! De astă dată la Vila B, renumită prin atmosfera de ordine, disciplină și liniște, într-un salon cu doar două paturi, orientat spre pădure. Concertul feluritelor păsări, susținut din depărtare de cântecul cucului, ne îmbie seara la somn și ne deșteaptă în fiecare dimineață.



    Vremea este splendidă. Plecată dintr-o zonă în care abia am ieșit din iarnă, am întâlnit aici, doar după câteva ore de călătorie cu trenul, Primăvara! Câmpul înverzit e presărat cu flori multicolore: violete, bănuței, ciuboțica-cucului, păpădii, floarea broaștei, nu-mă-uita, traista ciobanului și multe altele al căror nume nu-l cunosc. Puzderia de flori care împodobește corcodușii și prunii contrastează superb cu verdele crud al sălciilor, cu verdele brazilor din jur și cu ocrul plopilor. În grădini lalelele închină soarelui cupele roșii și galbene, iar buchetele de arbuști își răsfață auriul florilor în razele blânde ale astrului luminător al cerului.
   Freamătul naturii trezite la viață de soarele primăvăratic este fascinant și ne îmbie permanent să ne bucurăm de miraculul renașterii ei, în consens cu recomandarea doctorilor de aici pentru aeroterapie. Tablouri magnifice mereu în schimbare de la o zi la alta ne încântă deopotrivă văzul și auzul și ne invită ca în momentele de răgaz să cutreierăm traseele ce pornesc de la spital în toate direcțiile: spre Valea Zânelor și spre Cetatea dacică cu același nume, spre Planul Înclinat și mai departe spre Comandău, spre Releu și spre centrul orașului Covasna.
    Prima ședință de aeroterapie începe la orele 6 dimineața, când soarele mijește de după sprânceana dealului, trimițând primele raze spre crestele de la Apus…


























     Vuietul pădurii produs de vânticelul ce penetrează rămurișul bogat al brazilor îmi amintește de zilele pe care le trăiam în poienița pădurii de la Făgițel, unde participam împreună cu familia mea la așa-numita activitate de cosit, care presupunea pregătirea fânului pentru iernatul animalelor din gospodăria părinților mei: vite, cai și oi. Străbătând acum singură traseul spre Releu, retrăiesc cu emoție acele momente care mi-au rămas vii în amintire…



  M-au fascinat întotdeauna grandilocvența peisajului montan și glasul inconfundabil al pădurii de brad, chiar dacă m-am născut și trăiesc la munte. În strânsă comuniune cu un asemenea cadru majestuos mă simțeam mai puternică, invulnerabilă, optimistă – atâta timp cât îl aveam alături pe tata, bărbat puternic, om al muntelui, curajos și fără teamă. Curajul mă părăsea însă pe măsură ce pătrundeam și înaintam în pădurea seculară, în acel templu falnic unde printre brazii înalți abia se zărea petecul de azur al cerului. Trebuia să traversez o parte din pădure pentru a ajunge la izvorul de la care aduceam apă cu ulciorul. Drumul până la izvor era pentru mine, copilul, asemenea unei călătorii fantastice într-o altă lume, de poveste. Pașii-mi erau nesiguri, temători de a nu stingheri miracolul pădurii. Sentimentul pe care îl trăiam era de intrus.
    Dar pentru că Făt-Frumos pleca în drumul său inițiatic însoțit de prietenul său, calul, îi ceream voie tatei să-l lase cu mine pe unul din cai… Avându-l în compania mea pe Caesar, plecam liniștită, ținându-l cu o mână de căpăstru, ducând ulciorul cu cealaltă. Aveam încredere în simțurile sale, mai ascuțite decât ale mele. Caesar râncheza mulțumit profitând de răcoarea pădurii, adulmecând miresmele din jur. Era un privilegiu pentru el de a scăpa o vreme de lanțul care îl lega de pripon și de strechiile obraznice care-l oboseau, alungându-le mereu cu coada și cu coama.
Trăiam acolo totuși în proximitatea fiarelor, dar tata mă liniștea spunându-mi că ele nu atacă omul doar dacă se simt în primejdie. Deseori, dimineața, tata ne arăta urme de urs sau de mistreți… Treceau noaptea peste locul nostru, în căutare de hrană. Mușunoaiele de furnici răsturnate erau un avertisment pentru noi că teritoriul acela le aparținea lor, potrivit legilor nescrise ale pădurii.
Din nefericire, falnica pădure seculară de la Făgețel nu mai există, ca multe altele din jur…


    A plecat mai întâi tata, apoi, caii… Cine ar fi crezut că va dispărea atât de repede și pădurea, pădurea care părea eternă, acel cadru mirific de poveste? Locul nostru de la Făgețel, acel ochi de pădure unde iarba înrourată împodobită cu flori plăcut mirositoare cădea în brazde în urma coasei și unde seara fânul era deja adunat în porșori și căpițe, nu mai este o poieniță înconjurată de pădure, ci o coastă pleșuvă de deal, cu iarbă pârjolită de soarele fierbinte al verii, pășune pentru animalele satului.
    Nu am mai fost la Făgețel de mulți ani, deși mă despart de locul acela doar 7- 8 km, traseu pe care îl parcurgeam altădată aproape zilnic, atâta timp cât dura campania de recoltare a ierbii. Prefer să rămân cu reprezentările mele frumoase. Știu că nimic nu aș regăsi acolo din ceea ce păstrează amintirea mea.
    În vremea copilăriei, acolo, într-un mic cătun, trăiau oameni. Înnoptam uneori într-un pod cu fân, spre a ne feri de fiarele pădurii. Tata se trezea înainte de revărsatul zorilor, la cosit. Eu rămâneam să mă bucur de somnul dulce al dimineții, în culcușul cald din fânul proaspăt cu miros amețitor. Nu mi-era frică deoarece nu departe se auzeau zgomote familiare care îmi vorbeau de prezența tatei: ascuțitul coasei cu gresia sau cu bătăi ritmice de ciocan pe ilău.
Diminețile, la munte, chiar în miez de vară, sunt destul de răcoroase.   
  Aprindeam un foc și pregăteam un mic dejun tradițional: mămăliguță cu omletă, brânză și lapte cald. Eu aveam misiunea de a resfira brazdele proaspăt cosite de tata, dar, până se ridica soarele pe cer și se usca roua dimineții, mergeam să caut ciuperci, de preferință gălbiori și râșcovi, apoi îi transformam într-o tocăniță gustoasă, până ce iarba trebuia întoarsă cu grebla spre a se usca bine.
    Cam în felul acesta se petreceau ieșirile la iarbă verde ale familiei noastre!
În vara trecută mi-am propus să refac, încă o dată, drumul până la locul nostru de la Făgețel. O dimineață însorită prevestea o zi superbă. Abia am parcurs jumătate din traseu când, deodată, nori amenințători au început a se înălța de după vârful Bătrâna și am făcut cale întoarsă. Știam ce înseamnă să te prindă ploaia departe de sat!
   Ceea ce m-a întors din cale era amintirea aceluiași drum parcurs sub o ploaie agasantă și monotonă de la Făgețel până acasă…
Fusese o zi călduroasă, lucrasem pe îndelete cu fânul, cerul era senin, fără nici o pată de nor. Freamătul obișnuit al pădurii era totuși tulburat de croncănitul neliniștit al corbilor. Tata, om al câmpului și al pădurii, bun cunoscător al capriciilor naturii, a hotărât să încărcăm mai întâi carul cu fân pentru ca, în caz că vine ploaia, să fim gata de plecare. Știa să organizeze bine munca. Abia încărcaserăm fânul, când un tunet scurt ne-a prevestit primele picături de ploaie, pe care le-am și simțit pe obraji și pe mâini. S-ar fi putut crede că este doar un noruleț pasager. Tata însă s-a sprijinit o clipă în coada furcii până ce și-a rotit privirea pe cer și norul de sus a acoperit deodată până și azuriul ochilor săi. Farmecul poveștii sale, cu care știa să ne fure gândul de la munca ce era uneori peste puterile noastre, s-a risipit,     A înhămat repede caii la car și am pornit imediat spre casă. Mai era fân de adunat, dar tata presimțea potopul ce venea spre noi dinspre spații inaccesibile vederii noastre din cauza pădurii. Tata a mers tot timpul în fața cailor, pentru că drumul devenise în scurtă vreme noroios. Pe Mitruț, băiatul meu, care avea vreo 10 ani, îl urcase în carul cu fân acoperit cu o folie din plastic, dându-i în mâini hățurile cailor spre a-i ține în frâu. Eu alergam când în dreapta, când în stânga carului încărcat cu fân, ori rămâneam în spatele acestuia, respectând indicațiile tatei, spre a da o mână de ajutor în a echilibra carul și a evita răsturnarea lui. Nu este ușor să cobori de la munte cu carul încărcat pe vreme de ploaie și pe drumuri desfundate unde caii se înnămolesc până aproape de genunchi și roțile intră în noroi până la osie!...
   Vuietul pădurii de brad îmi răscolește amintiri dragi. Îmi face plăcere să mă întorc în amintire printre cei dragi care au plecat pe rând și care mi-au dăruit atâta iubire: Mitruț tata și mama! Dorul este copleșitor…
   Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretam că suntem, care ne ajută să învingem ura, invidia și răutatea celorlalți, aceste ființe dragi care ne iubesc fără nici o condiționare și pe care le iubim până la capăt, indiferent că ele mai sunt sau nu, reprezintă fortăreața care ne înconjoară. Ei sunt exact ceea ce ne este atât de necesar pentru a trece prin viață.



Text: Doina Dobreanu
Foto: Doina Dobreanu (de pe internet, ultimele trei poze)

vineri, 28 februarie 2020

Sachim Bârsanu, Pescuitorul de perle. Poezii, 2009






Repere biografice


- 1923, 1 decembrie: Achim Săniuţă vede lumina zilei în comuna Ţânţari din inima Ţării Bârsei, al cincilea  din cei şase copii ai familiei Săniuţă: Anica, Didina, Gheorghe, Lucica, Achim şi Paraschiva;
- 1930 - 1934 : urmează clasele primare în comuna natală, apoi în Braşov, unde se mută întreaga familie;
- 1935 - 1942 : face studiile gimnaziale şi liceale la liceul « Dr.Mesota » din Braşov;
- 1949 - 1954 : îl găsim ca student la Facultatea de Silvicultură a Institutului Forestier din Braşov. Sunt anii primelor poezii, în care se leagă prietenia de o viaţă cu inginerul şi poetul Radu Cârneci, viitorul secretar al Uniunii Scriitorilor din România.
- 1950, 21 septembrie: se casătoreşte cu Maria Dobrean, absolventă a liceului din Gheorgheni.
- 1954 - 1984 ; il găsim angajat pe rând, ca inginer şi profesor-inginer, la: Ocolul Silvic din Lunca Bradului, Şcoala Medie din Subcetate (astăzi Grupul Şcolar « Miron Cristea »), Şcoala profesională din Topliţa, Intreprinderea Forestieră din Topliţa, Liceul Industrial nr.1 din Topliţa (astăzi Grupul Şcolar « Mihai Eminescu »). Este perioada în care desfaşoară o febrilă activitate culturală, fiind membru al Cenaclului  literar din Topliţa, al Cenaclului revistei « Vatra » din Târgu-Mureş.
- 1984, în iunie: se pensioneaza, rămânând în Topliţa până în1995.
- 1993: decesul soţiei sale îl marchează profund.
- 1995: se mută la Târgu-Mureş, în apropierea fiicei sale Doina-Suzana. Aici vine în contact cu personalităţi ale vieţii literare mureşene: Nicolae Baciuţ, Mariana Florea, Lazăr Ladariu, Corneliu Anca etc.
- 1997, la 16 mai : se stinge din viaţă la Târgu-Mureş, unde se odihneşte alaturi de soţia sa.
           Doina - Suzana Săniuţă Pop


  Argument


  Despre omul trecut în veşnicie  putem spune că a avut o personalitate puternică, fiind dăruit de soartă cu o minte strălucită.
 A predat: matematici, desen tehnic, muzică, sculptură în lemn, fizică, tehnologie, rezistenţa materialelor etc., fiind, după spusele regretatului profesor Virgil Budan, “singurul profesor care cunoştea profund atâtea discipline, încât putea le predea pe toate elevilor”.
 A fost un autodidact, a citit enorm şi şi-a format o vastă cultură.
 A făcut planuri de case, măsurători de pământ, a proiectat şi executat mobilă pirogravată, a cântat la vioară, mandolină, fluier.
 A scris sute de poezii pentru oameni mari şi poveşti în versuri pentru copii. Împreună, am crescut în lumea cărţilor, ascultându-i versurile recitate în sunete de mandolină.
 Am rămas în suflet peste ani cu aceste poezii şi cântece care ne-au îmbogăţit, creându-ne o lume  de sentimente, o lume a noastră.   Acesta este darul pe care l-am primit de la părintele nostru Poetul, Profesorul, Inginerul Achim Săniuţă, care şi-a semnat poeziile cu pseudonimul Sachim Bârsanu, în amintirea obârşiei sale, a Braşovului său iubit.
 Spiritul lui este aici, cu noi, trăind prin versurile sale, în sufletele noastre, ale copiilor, nepoţilor, elevilor săi, ca şi ale tuturor acelora care l-au cunoscut şi ascultat.
 Editarea postumă a celor mai frumoase poezii este o datorie sufletească a noastră, un act de profundă pietate şi recunoştinţă, un act de izbăvire.
 Dacă ar fi trăit, cu siguranţă, aceste poezii ar fi fost dedicate nepoţilor săi: Alina-Claudia, Mihai-Achim şi Alexandru, care reprezentau pentru el prelungirea în timp a gândirii şi simţirii sale nobile, deci viitorul.
                 Rodica Săniuţă Calinovici
                 Doina-Suzana Săniuţă Pop
Târgu-Mureş, la 15 martie 2009


Despre visători şi despre cânt 

        Tatălui meu, Achim Săniuţă

O să vină line, calde ploi,
clocot de cireşi ce dau în floare,
ceruri’nalte, albastre domuri… Noi
vom fi pe ce tărâmuri, oare?

Râuri s’or întoarce spre izvor,
nopţi vor creşte uşor din zile blânde.
Păsări albe - strigăte în zbor
vor mai rătăci, dar când? pe unde?

S’or mai legăna în dulce boare
liliecii cu miros de vânt ?
Cine-şi va aduce-aminte, oare,
despre visători şi despre cânt?
     Doina-Suzana Saniuţă Pop, Târgu-Mureş, 1982

Prefaţă


Te-am chemat la mine,
străine,
şi ţi-am dat un scaun să stai.
Mi-era aşa de urât singur!
Nu ştiu cum s-a făcut
că aseară
Steaua Păstorului,
cu rază mai clară
ca oricând,
mi-a împletit, visând,
O poveste…

Ştii,
stăteam cu-o mână sub bărbie
şi priveam pe fereastră
cum, ici şi acolo,
pe bolta încă albastră,
se aprindeau aşa vii
stelele.

Dintr-un colţ de geam
un păianjen,
Cine să-l ştie? –
mi-a adus andrelele
cu care şi-a împletit pânza de fir.
De ce o fi făcut asta,
eu singur mă mir,
Nu ştiu.

Bag seamă că poate,
Vezi tu?,
el împreună cu steaua
gata să treacă hotarul apusului,
mi-au dat vârtej fusului,
care,
din caier de gânduri
mai alb decât neaua,
să-mi împletească aieve un vis,
când şoapte,
purtate pe aripi de vânt,
veneau să mă-nveţe să cânt.

De ce? Acum
nu aş putea să-ţi spun,
dar uite, vezi tu?
Eu cânt,
şi cânt un fir de poveste…
Desigur că pentru tine
faptul acesta
nu-i nici o veste,
dar mie,
străine, mie,
întocmai ca razei de soare portocalii,
cântând,
mi se îndoiesc plutele
în ordinea vântului serii
şi umbrele lor mi s-alungesc
cu chipuri ciudate
pe marginea apelor mele, scăldate
de dorul, prea mare,
cu care
aşa de puţin mă-mplinesc…

Te-am chemat la mine,
străine,
şi ţi-am dat un scaun să stai.
Mi-era aşa de urât singur!
Altul n-am mai aproape.
În casa mea, poate,
te vei simţi stingher.
Aş vrea să-ţi aduc ceva
să-ţi răcoreşti setea,
dar uite că n-am.
Sufletul meu,
aşa cum ţi-l dau,
ia-l!
E tot ce pot să-ţi cinstesc
în casa  mea,
frate,
eu.


Eu


Sunt energii clocotitoare-n mine
Şi tânăr simt că sunt, aşa sunt eu.
Mi-au dat târcoale greutăţi mereu,
Dar n-am lăsat niciuna să mă-ncline.

Din tot ce-am adunat şi am s-adun
Nu voi lăsa nimica la o parte
Căci gându-l port, hăt peste zări, departe
La era-n care zorii nu apun.

Din primăveri ca astea seva-mi trag.
Tot câmpul mi-e arat. Sămânţa-i vie
Şi-o voi griji în rod să nu-ntârzie

Că-s dintr-un neam de oameni, ce mi-e drag,
Care-au trudit din greu şi seara-n prag
Visau să-mi lase rodul muncii mie.

La tulpină de veac


M-am născut la tulpină de veac,
În răscruci de ev m-am născut,
Cu darul vieţii, singurul scut
Şi singurul leac.

Cred, am crezut şi voi crede mereu
În raza de soare văzută mijind,
În floarea ce-o văd înflorind,
În oameni şi-n eu.

Porni-voi ca moşul în munţi, la Buzău,
Să-mi apăr avutul, porni-voi.
Cădea-vor copacii cu frunze şi foi
Şi nu-mi pare rău.

Vor creşte vlăstare, sunt sigur,
Din mine vor creşte, ca dintr-o carte.
Cu gândul mă duc mai departe
Să nu fiu tot singur.

Împlinire


Eu n-avui drumul luminat de soare
Cum l-au cei tineri şi-l au copiii mei.
Mai greu un pic, l-am tras spre-un fund de zare,
Cum am putut să-l trag, printre mişei.

Nu-s os de domn şi nu sunt nici misit
Părinţi şi moşi n-au fost nicicând slugăi,
Statornici au rămas cum i-au găsit
Acele unde tulburi cu cei răi.

Când bălăceau pe drumuri ape verzi
De miroseau precum mocirla-n smârc,
Orânduiţi de rotofei obezi
Cum mai suna gârbaciu-ntors din sfârc!

Sunt bucuros că l-am aflat, că ştiu
Mai abitir cu-atâta, să cunosc
Menirea mea, argintul ei cel viu,
Tăria asta cu balsam de mosc.

De-aceea trunchiul meu e plin de muguri
Jur împrejur de mine, spre lumină.
Întinsul câmp mi-e tot brăzdat de pluguri,
O toamnă blândă simt că va să vină.

Mizar


Simt câteodată atâta dor în mine
Şi sufletul atât mi-l simt de plin
Că trebui să mai picur din preaplin
Şi picurii aceştia-i pun în vine.

Mi-e câteodată gura arsă toată
De cum alerg prin soare, prin arşiţă,
Şi caut atunci fântâna la portiţă
Să beau o cupă plină dintr-odată.

Nu-s peregrin cu dorurile mele.
Sunt cuibul lor şi vin la mine stol.
Îmi fac adesea casei rotogol.

Voi împleti o glugă dintr-acele
Cu firul ca mătasea, în andrele,
Cu Ursele să dau prin rime ocol.

Poeziei


În sufletu-mi, Erato,- ţi port un cult
Şi de aceea-ţi cat altarul eu,
Ca să-ţi revărs fiinţă şi tumult,
Prea plinu-acesta, mult prea mult mereu.

Mi te-ai ivit cu chipuri felurite,
M-ai încercat să-mi vezi iubirea, şi-n
Oglinda apei mele mălurite
Mi te-ai răsfrânt cu chipul tău de crin.

Cum aş putea petalele subţiri,
Gingaşa ta corolă să o mângâi,
Dacă n-ar fi aşa, ca în priviri,
Să nu-mi răsari din toate , Tu, întâi?



Ediţie îngrijită (tehnoredactare, coperta şi impresii de cititor) 
 de Doina Dobreanu 

  Sachim Bârsanu, originar din Ţara Bârsei (Braşov), este pseudonimul liric al lui Achim Săniuţă, cunoscut profesor – inginer la Topliţa, judeţul Harghita.
Apariţia postumă a acestui volum de versuri se datorează fiicelor sale, doamna Dr. Doina-Suzana Pop şi doamna Rodica Calinovici, care îl consideră un pios omagiu adus părinţilor lor, înfăptuind astfel dorinţa semnatarului acestor poezii, exprimată în poezia Peste o sută de ani, de a „râde-ntr-o carte prin pagini,/ În amintiri şi-n imagini”.
    Volumul se deschide cu poezia Prefaţă, în care poetul mărturiseşte intenţia să cânte „un fir de poveste”. Versurile sale ne spun povestea proprie, care devine povestea unei generaţii, a unui neam şi popor, a omului, în general.
Sachim Bârsanu abordează eternele teme lirice: zbaterile eului liric, iubirea, istoria, natura, singurătatea etc., pe care le modelează în sonete, în vers clasic sau modern, dar şi  în ritmul şi metrul poeziei populare.
     Citind poeziile lui Sachim Bârsanu, impresia este că acestea sunt izvorâte din preaplinul sufletului său, un spirit incandescent, plenar, solar, „argint viu” (Împlinire), că registrul lor imagistic este în strânsă concordanţă cu mişcări sufleteşti nebănuite. În acest sens, poetul se confesează cu sinceritate astfel: „ Simt energii clocotitoare-n mine” (Eu), „Trunchiul meu e plin de muguri” (Împlinire), „Simt câteodată atâta dor în mine!” (Mizar), „Vreau mustul gliei să-l prefac în roade” (Mustul gliei), „Mi-am mlădiat fiinţa ca s-ajung/ Scânteia minţii să mi-o semăn stih” (Spre semne).
Inspiraţia o găseşte în problematica eului, în istorie, în legendele şi doinele populare, în contemporaneitate, în freamătul misterios al naturii, în mitologie.
     Poeziile lui Sachim Bârsanu comunică o bogăţie de trăiri sufleteşti şi de atitudini: nostalgia copilăriei pierdute „sub Tâmpa” (Copilul), dar şi dorul de cei rămaşi „acasă” (Nu-i colb pe chipul vostru drag), extazul în faţa miracolului naturii (Faptul zilei, Răsăritul, Vară, Toamnă, Iarna, Cadru romantic), sentimentul de comuniune cu pământul personificat, cu universul şi cu stihiile naturii (Fruct), bucuria reîntâlnirii unui vechi şi drag prieten (Scrisori. Lui Radu Cârneci)  ca şi cea a regăsirii unei vechi iubiri (Muguri noi).
Emoţionante sunt poeziile în care poetul îşi elogiază pământul străbun (Stăpânul dac, Inscripţie), neamul (Sămânţa neamului, Hora), limba maternă (Legământ:
„ Grăire, cea mai dulce-ntre surori/ Cu versul cald şi blând, ca de crăiţă”), dascălii (Dascălul, La marii dascăli), totodată iubirea şi viaţa (Omagiu), dar şi neamul de Dobreni din Subcetate, din care descinde soţia sa, Maria (Pe-un motiv de baladă, Imn Dobrenilor).
     Prin universul liric al poeziilor sale, prin sinceritatea trăirilor şi a expresiei, şi nu numai, îl simţim pe Sachim Bârsanu un demn urmaş al clasicilor literaturii române: George Coşbuc şi Lucian Blaga, Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi.


Poezia „Pescuitorul de perle”, de Achim Săniuţă, în viziunea lui Aurelian Antal, artist plastic, cu dedicaţie pentru poet din anul 1969