sâmbătă, 24 decembrie 2011

CRĂCIUN FERICIT!



„Nașterea Mântuitorului”
Scenă din spectacolul prezentat de elevii G.Ș. „Miron Cristea”
Regia: prof. Daniela Dobrean
Subcetate la 22 dec. 2011



„O, ce veste minunată, în Viflaim se arată,
Cerul strălucea, îngerii veneau, pe-o rază curată…
Într-un mic sălaș, lâng-acel sălaș, s-a născut Mesia.
E Iisus, Păstorul Mare, turmă ca El nimeni n-are!
Noi Îl Lăudăm, Lui ne închinăm cu credință tare.”

În seara sfântă de Crăciun,
Când vin colindătorii,
Cu suflet curat să-i primim
Dând cinste sărbătorii.

Să preamărim Nașterea Mântuitorului și s-o așteptăm cu credința în înnoirea sufletului. Fie ca Lumina să izbândească în casele și în sufletele noastre!

Mulțumim celor care în acest an au sprijinit Asociația Culturală „Dobreanu” și le urăm „Sărbători fericite!”
Președintele asociației


MAGIA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Astăzi, când trăim vremuri bezmetice, ar trebui să ne punem, mai mult ca oricând, întrebarea: unde ne este Cerul? Unde ne este sufletul ţărănesc cu trăsături de o rară frumuseţe? Unde ne este credinţa? Unde ne este rugăciunea care îi punea pe moşii şi strămoşii noştri în contact cu absolutul? Încercând să trăim an de an minunea naşterii tainice a fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, reuşim, poate, să ne primenim firea, să găsim ciobul de Cer din noi, să regăsim necesară rugăciunea pentru punerea în rost a lucrurilor, pentru regăsirea adevăratului nostru rost!
Pentru toţi cei care am trăit în comunitatea satului tradiţional, perioada sărbătorilor de iarnă este bogată în amintiri învăluite în bucurie şi lumină. Consider această perioadă un bun prilej de a pune laolaltă cioburile Cerului din noi, de a ne cumineca din sfinţenia sărbătorilor, de a fi fericiţi oferind iubire, iertare, înţelegere, generozitate celor din preajma noastră, având în vedere că dragostea şi credinţa rămân mereu valabile.
În satele noastre, cu rădăcini patriarhale, unde viaţa se trăia după un anumit ritual, cel al muncilor din timpul anului şi al sărbătorilor creştine, păstrăm doar cioburi din vechile tradiţii şi obiceiuri care conturau identitatea noastră. Şi asta pentru că cincizeci de ani am fost învăţaţi să ucidem Cerul din noi, să ne uităm sărbătorile transmise din vremuri imemorabile, sărbători care intrau în însuşi ritmul vieţii noastre, şi să tolerăm noile sărbători, impuse …
Crăciunul este una dintre sărbătorile creştine şi laice cele mai frumoase, aşteptată, la fel ca şi Paştele, după rânduiala veche: cu casele curate, cu bucate alese pe mese... O atmosferă de taină se lasă în aceste zile peste sat, când cei preocupaţi şi de primenirea sufletească sunt stăpâniţi de sentimente înălţătoare. Tot ceea ce se întâmplă în preajma Crăciunului, colindele care conţin urări de bine, de sănătate şi belşug, mitul moşului care aduce daruri copiilor cuminţi, ca şi brazii împodobiţi, a căror mireasmă conferă un specific aparte acestei sărbători, reprezintă reminiscenţe ale unor tradiţii străvechi. Pe lângă semnificaţia sa profund creştină, Crăciunul duce cu sine şi tradiţii ancestrale, ale căror înţelesuri s-au pierdut.
Despre originea numelui de Crăciun sunt păreri diferite: unii etnologi susţin că numele este originar din latină, alţii din daco-tracă… Admiţând că limba strămoşilor daco-traci era un dialect, un idiom al latinei vulgare, din care se susţine că a evoluat limba română, părerile lor nu sunt contradictorii. O sărbătoare populară celebra la Roma, pe 25 decembrie, naşterea Soarelui neînvins şi Saturnaliile. Concomitent, traco-dacii practicau şi ei, cu ocazia solstiţiului de iarnă, sărbătorile focului. Se ştie că în secolul al V-lea se serba atât naşterea Zeului Soare, cât şi naşterea lui Hristos. Cert este că sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au origine precreştină şi că în festivismul celebrării Crăciunului din zilele noastre recunoaştem urme ale tradiţiilor păgâne, între care ritualul străvechi al tăierii porcului, pregătirea mâncărurilor (cârnaţi, sarmale, răcituri, cozonaci).
Perioada sărbătorilor de iarnă din vremea copilăriei mele păstrează un loc aparte în şirul amintirilor mele dragi.
Îmi amintesc de şezătorile din serile lungi de iarnă din postul Crăciunului, când femeile erau într-o adevărată competiţie în a-şi toarce lâna, cânepa şi inul. Fetele intrau atunci în comunitatea femeilor, învăţau deprinderi de muncă, spirituale şi etice, ce e bine şi frumos. Îşi puteau găsi în asemenea circumstanţe modele de hărnicie, iscusinţă, moralitate, spre a nu ajunge ca Sâia lui Cudri, cine ştie ce personaj din zonă, devenit legendar, întruchipând hidoşenia, prostia, lenea.
Pentru femeile care mergeau cu furca la şezătoare se pregăteau mâncăruri frugale: boabe fierte de grâu sau de porumb, fructe uscate, gâşte (floricele de porumb), seminţe de dovleac. În atare împrejurări am ascultat poveşti despre zâne, despre întâlnirile drumeţilor în miez de noapte cu necuratul prin locurile neumblate, despre caii năzdrăvani, despre strigoi şi marţolii, despre sancă şi bosorcă…
În ajunul marilor sărbători, se simţea pulsul pregătirilor în tot satul: fumurile ieşeau din cuptoare, focuri pocneau pe vetre şi în aer plutea mireasma îmbietoare de pâine proaspătă şi cozonaci, mireasmă care avea contribuţia sa aparte la crearea atmosferei de sărbătoare. Şi astăzi, adulmecarea diverselor arome culinare din perioada pregătirilor de sărbătoare îmi creează stări sufleteşti plăcute, mă predispune la visare, îmi stârneşte nostalgii ale vremurilor de altădată, când frâmântam alături de mama pâinea şi cozonacul în covata de lemn, când focul de lemn de brad bine uscat aprins pe vatra cuptorului din curte pocnea şi îi învăluia bolta rece cu limbile-i înflăcărate, în timp ce şirul de cozonaci umpluţi cu mac şi sulemeniţi cu gălbenuş de ou creşteau în tipsii.
Miresmele specifice ale Crăciunului, de cetină, cozonaci, sarmale cu afumătură, cârnaţi, zăpadă proaspătă şi ger pe fundalul imaculat al iernii, ca şi cântecul colindelor potenţează magia sărbătorii şi ne trezesc amintiri care, rememorate, ne consolidează dragostea de viaţă, ne reînnoiesc sufleteşte.
Ajunul şi noaptea de Crăciun mă făceau, în anii copilăriei, să mă simt într-o lume de basm. Fiind considerat din timpuri străvechi coloană între Cer şi Pământ, între sacru şi profan, prezenţa bradului în casele creştinilor la Crăciun, creează o comunicare cu Cerurile, dar şi efecte magice, purificatoare. Împodobeam bradul, considerat arborele sacru al românilor, cu mere rumene, cu nuci, simboluri şi ele ale sărbătorilor de iarnă, şi cu biscuiţi. Ici şi colo, fixam în crenguţe lumânări. Rămâneam înmărmurită, privind licărul tremurat al lumânărilor aprinse în aşteptarea colindătorilor... Mi-ar fi plăcut să merg şi eu la colindat, dar mama îmi spunea că numai băieţii umblă prin sat. Fetele trebuie să aştepte colindătorii acasă!… Din când în când, nerăbdătoare, ieşeam afară… O bucurie sublimă trăiam în acele clipe, ascultând, în liniştea tainică a serii, glasurile copiilor cântând ici şi acolo: O, ce veste minunată…, Moş Crăciun…, Sculaţi, gazde, nu dormiţi!, Leru-i ler, Florile dalbe…
Mai ştiu că în noaptea de Crăciun nu se stingea focul în sobă şi nici nu se stingea lumina. Mama zicea că nu este bine să dormi în noaptea de Crăciun. Ne transmitea astfel nişte obiceiuri pe care le respectam şi astfel ne înscriam noi-înşine într-o tradiţie, fără a primi prea multe explicaţii. Copiii colindau seara, apoi cetele de flăcăi pe la casele cu fete de măritat, iar spre dimineaţă cei căsătoriţi. Mi-amintesc cu drag când mă trezeam în cântecul de colindă al vecinilor noştri din generaţia părinţilor mei, care se stârneau după miezul nopţii. Pe rând, au plecat cu toţii şi o dată cu ei spiritul de bună vecinătate venit din simţul întrajutorării la nevoie, mai ales la treierat, şi din plăcerea de a fi împreună în momentele de sărbătoare, în momentele importante ale fiecărei familii: botezuri, nunţi, înmormântări. Erau momente unice prin farmecul lor, prin intensitatea trăirii şi a unei nespuse bucurii.
Colindele de iarnă sunt texte rituale, unele cântate, cele de Crăciun, altele declamate, cele de Anul Nou.
Mi-amintesc că până nu demult petrecerea de Revelion era cunoscută sub numele de vergel, nume care provenea de la jocul practicat în ajunul Anului Nou, la diferite case de gospodari. De jocul prin care încercau să-şi ghicească viitorul, cu ajutorul unor obiecte cu valoare simbolică, îşi amintesc tot mai puţini bătrâni. Vergelatul este un obicei străvechi, care fusese foarte răspândit la români, menţionat şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, la începutul secolului al XVIII-lea.
Într-o covată se puneau diferite obiecte aduse de participanţi, numite gajuri, amestecate între boabe de grâu. Se spunea numele unui animal, apoi, rostindu-se cuvintele magice: „Ce sună, ce răsună?/ Răsună văile,/ Răsună luncile,/ Trece Dumnezeu cu slugile,/ Şi cu Sfântul Vasile” se scotea un gaj. Cel al cărui gaj era scos afla cum îi va fi viitorul soţ: mare, urât şi negru ca ursul, rău ca lupul, viclean ca vulpea, prost ca boul… După terminarea gajurilor, se arunca un pumn de grâu luat din covată peste cei din casă şi se făceau urări de bunăstare pentru noul an.
Mi-amintesc din anii copilăriei de atmosfera de divertisment şi de spiritul ludic create în ziua de Sfântul Vasile de prezenţa caprei sau a colindătorilor mascaţi în moşnegi şi babe. Erau doar reminiscenţele unor tradiţii şi obiceiuri a căror semnificaţie mitică s-a uitat, păstrându-se doar caracterul ludic şi spectacular. Jocul caprei în acompaniament muzical cu vioară şi dobă reprezenta un moment de pantomimă care crea o anumită stare de spirit: de bucurie şi încredere. Mi-amintesc cu drag de vacarmul pe care îl stârnea prezenţa caprei în sat, însoţită de un alai de copii veseli şi curioşi, întocmit ad-hoc.
Mi-amintesc de atmosfera zgomotoasă în care se desfăşura colindul pluguşorului, cu texte mai vechi şi mai noi, a căror rostire era susţinută de ceata de colindători cu sunete de clopote, cu pocnete de bice, cu mugete de buhai şi cu îndemnul „Hăi! Hăi!” În esenţă, textele de Pluguşor slăveau muncile agricole şi exprimau urări de belşug, sănătate şi prosperitate pentru gazde. Dar, în consens cu spiritul de amuzament al sărbătorii Anului Nou, existau şi texte de Pluguşor cu accente hazlii şi satirice, rostite la casele cu fete de măritat. Omul de la ţară era intrasingent faţă de anumite defecte precum lenea, prostia, bogăţia nemeritată şi nemuncită, lăcomia, viclenia, urâţenia, defecte care erau ironizate şi în unele texte de pluguşor precum cel cules la Subcetate în urmă cu 40-50 de ani.
„Aho, aho, români plugari,/ Bună-seara, gospodari,/ Gospodari şi gospodine/ Şi voi tinere copile./ Daţi urechea la fereastră/ Şi-ascultaţi urarea noastră./ Daţi urechea la perdele/ Şi-ascultaţi vorbele mele,/ Că de când n-am mai urat/ Fetele le-aţi măritat./ La urechi cu clopoţei,/ La picioare zurgălăi,/ Ia, strigaţi o dată, măi!/ - Hăi, hăi!// Frunzuliţă iarbă deasă/ La voi sunt fete frumoasă/ Câte patru - cinci în casă./ Şi frumoase şi urâte/ Toate vor să se mărite, / Dar atunci s-or mărita/ Când tata s-o însura./ La crâşmuliţa din sat/ O venit şi m-o chemat/ Tata lor m-o îmbiat:/ - Hai, băiete, hai şi bea/ Că ţi-oi da pe fata mea,/ Ţi-oi da şase boi cu car(...). - Să-mi dai şasă peste şăsă/ Fata ta nu ştie ţăsă,/ Că e scurtă la picioare, / N-ajunge la călcătoare;/ Că e scurtă la tălpigi,/ N-ajunge la cătărigi./ Cătărigi de lemn de fag/ Fetei a ţăsă nu-i drag./ De la Paşti la Sânziene/ De-abia a ţesut, măi vere,/ De-o pereche de izmene/ Şi când colo la croială/ Tot mai trebuia de-o palmă./ La urechi cu clopoţei,/ Ia strigaţi o dată, măi!/ - Hăi, hăi!”
Sunt versuri aparţinând folclorului nostru local, cu o valoare nepreţuită prin simplitatea, naturaleţea, plasticitatea şi pitorescul exprimării.
Boboteaza, semnificând momentul naşterii spirituale a Mântuitorului, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Până la Bobotează preotul trece cu Iordanul pe la fiecare casă. Altădată, preotul primea în dar bucate, bani şi fuior de cânepă. Se păstrează obiceiul de a se merge la Bobotează în procesiune până la Pârâul Călnaci şi de a sfinţi apele. Altădată se respecta interdicţia spălării rufelor timp de şase săptămâni în apele râurilor, dar astăzi, când atâtea canalizări se deveresază în albiile râurilor, obiceiul este total nesocotit...
În multe locuri din ţară s-a îndătinat credinţa că Ajunul şi cele trei zile de Crăciun reprezintă o perioadă magică. Bătrânii spun că în preajma sărbătorilor religioase îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ ca să pregătească inimile noastre pentru miracolele ce vor urma. De aceea, în toate locurile de închinare găsim, în apropierea sărbătorilor, o atmosferă tainică. Pentru a ne regăsi rădăcinile sufleteşti, pentru ca sufletul nostru să poată trăi plenar Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, cu mintea, cu sufletul şi cu toată forţa imaginaţiei noastre, uitând de neliniştile şi necazurile de peste an, simţim nevoia de a pătrunde cât mai des în atmosfera tainică a bisericii; încercăm să înţelegem semnificaţia sărbătorii, prin preţuirea a ceea ce vine din spiritualitatea ţărănească, prin descifrarea minunilor ascunse în tradiţii şi obiceiuri şi prin a ne împărtăşi din magia colindelor şi a datinilor străvechi; dorim să trăim în numele acestei sărbători, pregătind-o prin post, rugăciune şi curăţenie sufletească. Parcurgând o perioadă de primenire sufletească, Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului reprezintă pentru adevăraţii creştini o iniţiere. Putem realiza astfel că Ea este, înainte de toate, prilej de înălţare. Perioada sărbătorilor de iarnă, însoţită adesea de un ger amarnic, a reprezentat întotdeauna un moment de totală recreere: fizică, intelectuală şi sufletească. Sărbătoarea Naşterii lui Isus îmi insuflă în fiecare an putere, vigoare, optimism, dragoste de viaţă. Trăiesc sentimente de fericire în acest moment de bilanţ al fiecărui an, la gândul că nu m-am lăsat copleşită de necazurile, de încercările, de obstacolele, mereu altele.
O dată cu trecerea anilor, am înţeles că sărbătorile acestea îşi au rostul lor. Oferă oamenilor ocazii de a deveni mai buni, mai înţelegători, mai iertători, mai deschişi…, de a rămâne oameni. Întreg ritualul acestor sărbători, care implică curăţenia în casă şi în întreaga gospodărie şi purificarea sufletului prin post, mărturisire şi cuminecare, ne învaţă să iertăm, punând capăt duşmăniilor, urii, invidiei, răutăţilor, gâlcevei, şi să ne recâştigăm liniştea şi pacea.
A ne ura unii altora Sărbători fericite! este în firea noastră. Dar oamenii nu pot deveni cu adevărat fericiţi decât în comuniune cu Dumnezeu, decât căutând motive de bucurie prin a-i ajuta pe alţii, decât trăind în iubire.
Minunea Naşterii Domnului a fost percepută doar de cei aleşi, păstori şi magi, dar lumina din această noapte sfântă străluceşte peste veacuri în sufletele celor care îl primesc pe Isus Hristos.


Fragment din cartea „Surâsul amintirilor” de Doina Dobreanu - 2011


CRĂCIUNUL - SĂRBĂTOARE MAGICĂ
(Lyceum, nr. 27, an 2004)

Nu este imagine mai plăcută vederii ca aceea în care, privind pe fereastră, fulgii - steluţe argintii - se joacă prin aer “ca un roi de fluturi dalbi” şi umplu văzduhul. Ninge des şi “Focul tremură-n oglindă/ Şi, de cine ştie unde,/ Pân’ la patul tău pătrunde/ Cântec dulce de colindă…”
Până nu demult, Crăciunul era minunata sărbătoare care se confunda cu Moş Crăciun. Una din întrebările copilăriei mele era dacă moşul se va abate şi pe la mine. Ştiam că un înger ne veghează pe fiecare şi că acesta îi spune moşului că noi îl aşteptăm aşa cum aşteptăm şi vremea colindelor… Doriana Dinu, clasa a X-a

Pentru mine, Crăciunul reprezintă sărbătoarea cea mai frumoasă a anului. Pregătirea mâncărurilor tradiţionale şi tăiatul porcului înainte de Crăciun, mersul la colindat, bradul împodobit şi nu în ultimul rând bucuria sufletească a naşterii Domnului Isus Cristos dau o valoare incontestabilă sărbătorilor de iarnă. În mod special de Crăciun trebuie să-l primim cu dragoste şi căldură pe Domnul Isus Cristos în inimile noastre. Să ne lăsăm învăluiţi de spiritul sărbătorilor de iarnă! Vom fi cu siguranţă mai buni, mai generoşi, mai indulgenţi cu cei din prejma noastră. Andra Popa, clasa a VI-a

Eu aştept cu multă bucurie sărbătoarea Crăciunului pe care o voi petrece în familia mea, ca în fiecare an. Împreună vom împodobi bradul şi vom aştepta colindătorii, cu cozonaci, cu mere, cu prăjituri şi cu nuci. Alexandra Cotfas, clasa a VI-a

Toată familia mea aşteaptă această sărbătoare împărătească cu bucurie şi smerenie, respectând creştineşte Naşterea Domnului; apoi bucuria şi nerăbdarea împodobirii bradului de Crăciun nu are egal. Vom cânta colinde şi vom primi colindătorii. Aş vrea ca acest Crăciun să fie o sărbătoare în toată splendoarea cuvântului. Sorina Roşca, clasa a V-a

A venit şi prima zăpadă! Este primul semn că se apropie Crăciunul. Întâmpinăm Crăciunul cu bradul împodobit, cu oala plină de sarmale aburinde, cu cozonaci şi cu colinde. N-aş vrea ca Moş Crăciun să uite să treacă pe la mine! Doresc ca sărbătoarea aceasta să-i facă fericiţi pe toţi copiii. Ioana Vaidoş, clasa a V-a

A venit iarna. Crăciunul se apropie. Seara de Crăciun este deosebită. Lângă bradul împodobit, cu cei dragi alături, încerc să pătrund în taina Naşterii lui Isus Hristos. Mă uit pe cer căutând steaua strălucitoare care a călăuzit magii la ieslea unde s-a născut Isus. Ne bucurăm şi cântăm colinde. În casă e linişte, lemnele ard în sobă, vântul şuieră prin horn, afară se aud colindătorii… Alexandra Chindea, clasa a V-a

În ajunul Crăciunului, într-o atmosferă caldă, cu miros de sarmale, de cârnaţi prăjiţi, de cozonaci calzi şi de cetină de brad, aşteptăm colindătorii şi pe Moş Crăciun. Nimic nu poate fi mai frumos decât străvechile noastre obiceiuri de iarnă!
Crăciunul este sărbătoarea mea preferată. Eu doresc să nu fie foarte frig ca să putem merge la colindat. Cristina Ciubucă, clasa a VI-a
Cel mai frumos dar pe care ni-l aduce Crăciunul este vacanţa. La Crăciun cântăm colinde pe care le-am învăţat de la mama, de la bunicii mei şi la şcoală: “O, ce veste minunată!”, “Steaua sus răsare”, “Astăzi s-a născut Cristos”, “În noaptea sfântă de Crăciun”, “Sculaţi, sculaţi, boieri mari!”, “Deschide uşa, creştine”. Aştept cu nerăbdare să merg la colindat împreună cu prietenii mei! Sebastian Muscă, clasa a VI-a

Mulţumesc părinţilor şi dascălilor mei, în special domnului profesor Carol Stoica, pentru că ne-au învăţat colindele noastre vechi, care dau un farmec aparte sărbătorii Crăciunului. Iuliana Cherecheş, clasa a VI-a

Acasă, lângă focul ce arde în sobă, ascultând împreună cu cei dragi colindătorii vestind naşterea lui Isus, e cel mai frumos Crăciun! Crăciunul este o sărbătoare magnifică: prilej de bucurie şi de fericire, fericirea pe care o simţi când primeşti şi dăruieşti, când ierţi şi eşti iertat. Bogdan Urzică, clasa a V-a

Aştept cu drag această sărbătoare şi mă bucur că în acest mic colţişor al României s-au păstrat obiceiurile tradiţionale ale Crăciunului. Ioana Ţepeluş, clasa a X-a

Fragmente din cartea „Cântecul obârșiei” de Doina Dobreanu, 2011

ÎN AȘTEPTAREA CRĂCIUNULUI
(Lyceum, nr. 41, an 2008)


Îmi amintesc cu drag de momentul magic al împodobirii bradului de Crăciun…
S-ar crede că spiritul Crăciunului nu ne mai bucură atât de mult o dată cu trecerea anilor, că o dată cu maturitatea apar griji şi necazuri cu adevărat mari, alte feţe ale vieţii în care ne căutăm fericirea sau în care ne refugiem.
Cu toate acestea, vreau să vă mărturisesc că eu am învăţat să apreciez tot mai mult sărbătoarea Crăciunului, frumuseţea momentului, prin starea supremă de exaltare a trăirilor sufleteşti, de rezonanţă spirituală cu o putere iubitoare aflată mai presus de noi…, toate acestea în pofida clipelor efemere, de satisfacţie momentană dată de zborul unei săniuţe pe zăpadă, de gustul vinului, al sărmăluţelor sau al cârnăciorilor de Crăciun.
O bucurie imensă îmi învăluie sufletul în timp ce împodobim bradul, în atmosfera blândă a colindelor şi a mirosului de cetină; realizez tot mai mult de la un an la altul cât de minunată, de magică este această sărbătoare şi cât de puţin sunt în stare să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că-mi dăruieşte aceste clipe fericite alături de familia mea. Mihai Cotfas, clasa a XI-a

Bucuriile vacanţei de iarnă sunt aureolate de magia Crăciunului prin mireasma de brad care învăluie toată casa, prin glasul cristalin al colindătorilor, prin împodobirea bradului şi prin mirosul de vanilie şi de cacao al prăjiturilor, căci prăjiturile mamei, mm!..., sunt delicioase.
Naşterea Pruncului Isus Cristos ne aduce în fiecare an în suflete multă bucurie, pace şi putere de iertare. Mirela Buzilă, clasa a XI-a

Pentru mine, bradul împodobit, cu suflul său înmiresmat, cu explozia de lumini şi cu îngeraşul care veghează din vârful său toată casa, întruchipează cel mai bine spiritul Crăciunului, creând atmosfera misterioasă a sărbătorii. Am simţit cum, aprinzând instalaţia, bradul capătă puteri magice, de vrajă, care ne învăluie pe toţi. Vasilica Morar, clasa a XI-a

Sărbătorile Crăciunului reprezintă cea mai frumoasă perioadă din an. Anul acesta am petrecut un Crăciun fericit în familie: am împodobit bradul, am aşteptat colindătorii şi pe Moş Crăciun, ne-am întâlnit cu rudele noastre, dar nu ne gândeam că va fi ultimul Crăciun petrecut cu bunica…
Atmosfera era plăcută, caldă. Noi, nepoţii, am stat în jurul ei, am ascultat copiii colindând, am râs şi am lăcrimat cu ea. Ea îşi amintea şi ne povestea momente fericite şi triste din viaţa ei. Îi părea rău că nu mai poate merge la biserică, dar se simţea aproape de biserică, de Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, chiar prin această atmosferă de sărbătoare a Crăciunului, care o bucura nespus. Presimţea, probabil, că nu va mai trăi mult. În „Visul Maicii Domnului” se spune că oamenii credincioşi presimt moartea înainte cu trei zile. Bunica a fost o femeie bună, credincioasă, o bunică extraordinară care ne era mai mult decât o bunică, era ca o mamă.
Naşterea Domnului era una din sărbătorile ei de suflet şi poate de aceea Dumnezeu i-a răsplătit credinţa şi bunătatea oferindu-i o moarte uşoară, fără chinuri şi dureri. S-a stins ca o lumânare…
N-o s-o uităm niciodată pe bunica şi-i vom păstra imaginea ei în minte şi în suflet toată viaţa. Teodora Mîndru, clasa a X-a

Fragmente din cartea „Cântecul obârșiei” de Doina Dobreanu, 2011

duminică, 11 decembrie 2011

DUMITRU HURUBĂ


Născut la 26 octombrie 1944, în comuna SUBCETATE-MUREȘ, sat CĂLNACI, judeţul Harghita, DUMITRU HURUBĂ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, trăiește momentan la Simeria.
Din când în când, se întoarce în comuna natală situată pe Valea Superioară a Mureșului, Subcetate.
În anul 1998 a lansat la Subcetate cartea ”Bună seara, Domnule Man...”, dar ne-a dăruit și din aparițiile sale de până atunci: „Rezervaţia de zăpăciţi”, „Carte de colorat mintea”

BUNĂ-SEARA, DOMNULE MAN...



Receptarea cărții la Subcetate:Citind titlul de pe coperta cărţii, gândul ne duce imediat la marele prozator Thomas Mann. Apoi descoperim printre prozele înserate în volum una purtând acelaşi titlu incitant. Curiozitatea ne face să începem lectura cărţii cu această proză, care pare stranie la început. Personajul/ autorul întreprinde o vizită nocturnă, în vis desigur, marelui scriitor, „singurul care ar putea face lumină în hăţişul acestei întâmplări stranii” . Fascinat de universul operei lui Thomas Mann, imaginează un periplu oniric în lumea operei acestuia şi are revelaţia întâlnirii cu autorul însuşi, cu personajele sale, cu locuri cunoscute şi, cu toate acestea, autoobservânsu-se permanent, constată: „ca prin vis auzeam” şi apoi conchide: „ori înnebunisem ori mă aflam sub imperiul unei halucinaţii de neimaginat”. Totol se elucidează „când se trezi a doua zi dimineaţa” din acel „vis extraordinar”:
„- De ce a trebuit să fiu tocmai eu ales să…? Ales?/ - Pentru că lipsea un personaj: Alesul…”
Povestirea pare a fi un fel de „artă poetică”, o confesiune literară paradoxală: personajul /autorul se simte, se vrea „alesul” lui Thomas Mann.
Povestirea „Bună seara, domnule Mann…” se detaşează net de celelalte proze prin temă, prin semnificaţii şi prin viziune.
Cartea se deschide cu o naraţiune – „Intervenţia” – de un dramatism tulburător. Eroul, care în urmă cu şapte ani se afla la cumpăna dintre viaţă şi moarte, îi aminteşte doctorului care îi făcuse intervenţia pe creier, într-o zonă unde „nu călcase încă picior de om”, acea întâmplare cu adânci reverberaţii şi cu perpetuă nelinişte în sufletul său, îi aminteşte acel „moment existenţial de care sunt amândoi legaţi datorită unui angajament al naturii”: pacientul cu dorinţa acerbă de a trăi, „de a se bucura de soare, de foşnetul pădurii…” şi doctorul cu dorinţa de împlinire profesională, de a demonstra că este cel mai bun specialist.
Acum, când „totul a trecut, s-a îngropat într-o amintire”, pacientul de altădată se decide să-i scrie doctorului nu pentru a-i mulţumi, ci pentru a-i aminti de vizita acelei femei frumoase „ca o păpuşă lucrată de artizani chinezi”, care a uitat – „oare?” – să-i spună că este soţia sa, „a hotărât într-un fel soarta amândurora.”
Confesiunea este modalitatea artistică abordată cu măiestrie de Dumitru Hurubă în contextul acestui volum, în acord deplin cu imaginea de pe coperta principală, „Confesiuni la lună plină„ de Ion Cârjoi.
„Bună seara, domnule Mann…” este o carte de proză scurtă. Autorul surprinde în fiecare proză câte un moment de răscruce din viaţa unui personaj, mereu altul , un moment-limită în care se întâmplă o răsturnare de situaţie şi care îl marchază pentru tot restul vieţii. În ciuda diversităţii experienţelor trăite de personaje, cartea are un caracter unitar. Există un liant perceptibil doar la o lectură integrală a cărţii: personajele, cele mai multe dintre ele, sunt oameni rătăciţi în lume, dislocaţi de la sat la oraş, dar purtând în ei amprenta locurilor unde au văzut lumina zilei, un sat de munte, cu un univers aparte, în care oamenii se numesc simplu: Ana, Aurica, Petrea, Ioana, Mitrucu, Şăştinaru, sau prin porecle: Buşuleţu, Flindăr, Măţălău…Localizările în spaţiu ţin de Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, locuri străjuite de muntele Bătrâna.
Personajele sunt muncitori în fabrici şi pe şantiere, navetişti; de regulă locuiesc într-un bloc la marginea oraşului, însă „ştiu să lege gânduri”, ascund în lăuntrul lor căte o dramă personală, trăită cu acuitate, şi pe care o retrăiesc, în circumstanţe similare, ca pe un vis urât. Sunt evocate momente zguduitoare, trăite intens în plan afectiv, care devin puncte de referinţă pentru tot restul vieţii („Cofetăria Scala”, „Oră de linişte”, „Vasilin” etc).
Sunt surprinse în carte zbaterile, neliniştile celui plecat din sat, pus în situaţia să se despartă de o lume, de un univers familial de care va rămâne totuşi legat prin numeroase fire invizibile, perceptibile doar de el însuşi. Sunt neliniştile celui plecat, rătăcit printre străini, surprins în ipostaze diferite, de cele mai multe ori un însingurat şi un interiorizat, capabil de trăiri puternice, în căutarea unui echilibru interior, trăiri disecate cu un umor amar, uneori, sau abstract, alteori: „ - M-am împiedicat de un gând. / - Dă-mi mâna să te ajut.”
În general, personajele create de Dumitru Hurubă sunt caractere puternice, nişte luptători care nu se lasă copleşiţi de necazurile inerente vieţii, recăpătându-şi în cele din urmă liniştea interioară, echilibrul sufletesc. Finalul naraţiunii este, aşadar, sub semnul speranţei şi al dragostei de viaţă, al încrederii în forţa binelui şi a luminii.
Prozele acestea sunt bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Şi dacă făceam referire la un anume specific local, acesta se realizează la nivelul psihologiilor umane bine conturate şi la nivel lingvistic, onomastic (nume de persoane şi locuri) sau lexical. Fraţii Angelei, care o mai vizitează pe sora lor desprinsă de familie, ca şi Grigore Flindăr şi Petre Mărguţ sunt prezenţe autentice ale satului de la poalele Bătrânei. Aceşti ţărani de la munte conservă în vorbirea lor cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri: „ faină te-ai mai făcut, bată-te să te bată”, „ îmi dă tata o bătaie de mă trezeşte”, „să mai batem un cui la copârşeu”, „Hai, tu, că ne prinde amiazu’ aici. Ai adormit de tot?”.
Dumitru Hurubă, asemenea personajului din ultima povestire a cărţii, a plecat departe de sat, tăcut, aproape neobservat, să-şi caute împlinirea . Îl simţim mereu aproape prin cărţile sale, punţi de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi, iar prezenţa sa în Uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi.
Referindu-se la proza lui Dumitru Hurubă, Dan Culcer face următoarea remarcă: „Textele pe care ni le propune acum (…), construite cu economie de mijloace, încearcă să menţină echilibrul estetic dificil între realismul tenace şi ironia blândă şi sentimentalismul unor situaţii, prin decupaje epice inteligente şi prin finaluri neaşteptate.” Prof. Doina Dobreanu

Au ajuns la Subcetate și cărțile ulterioare ale scriitorului cu rădăcinile în Subcetate:

CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIȚILOR DE TRANZIȚIE,Ed. Călăuza v.b., Deva, 2004

Receptarea cărții la Subcetate:
Dumitru Hurubă este un „reprezentant al acestei mirifice zone harghitene numită simplu: Subcetate-Mureş” aşa cum însuşi mărturiseşte. „Am fost şi sunt un fiu rătăcitor, dar nu risipitor…Rezultanta „rătăcirilor” sunt cărţile pe care le-am scris şi publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oameni şi locuri dragi sufletului meu.” („Onoarea mea de a fi varvigean”, în Doina şi Vasile Dobreanu, „Liceul din Subcetate. Prezentare monografică”, 2002, p.63))
„Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie” este ultima carte publicată de Dumitru Hurubă, în acest an 2004, o carte care întruneşte „texte” apărute de-a lungul timpului în revista „România literară”, aşa cum autorul precizează la sfârşitul volumului. Publicarea acestor texte în prestigioasa revistă literară amintită este dovada convingătoare că ele au fost deja apreciate de critici literari precum Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu, conducătorii revistei. Cartea este, alături de precedentele, un nou „semn al unui biet truditor într-ale literaturii”, cum afirmă modest scriitorul însuşi.
Dumitru Hurubă este cunoscut autor de proză satirico-umoristică şi numele său face deja parte din galeria prozatorilor consacraţi în această ramură a literaturii, alături de Vlad Muşatescu, Corneliu Udrea, Valentin Silvestru, Ion Băieşu, urmând „cursul de perfecţionare” după metoda acestora (nota autorului).
Titlulurile unora din cărţile sale, implicit al celei recent publicate, sugerează pe deplin caracteristica fundamentală a prozei sale, umorist -satirică. Este vorba despre: „Rezervaţia de zăpăciţi” (1995), „Carte de colorat mintea” (1998), „Balamucul, dragostea mea…” (2002).
Ceea ce l-a consacrat, aşa cum menţionează, în aceeaşi tonalitate autoironică şi umoristică, în Curriculum vitae autobiografic de la finalul cărţii „Scuzaţi că ne-am cunoscut…”(2001), a fost concursul de „umor negru”, la care a participat „singur”, clasându-se pe locul al doilea „cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea pe cap coroniţă de spini…”
O astfel de carte, cum este „Cronici Tv din vremea zăpăciţilor de tranziţie”, se citeşte, se savurează şi – No comment! – se ia aminte. Eventual se comentează cu un interlocutor imaginar, un Haralampy - prietenul „cronicarului”, ”psiholog şi psihiatru de familie”, care poate recomanda aceeaşi reţetă: evitarea telejurnalelor timp de două săptămâni, „plimbări în loc cu verdeaţă”, „ceai de cucută” şi …”fără scrâşniri din dinţi!".
În atenţia „cronicarului TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie”, aşa cum defineşte cu ironie perioada pe care tocmai o traversăm, sunt emisiunile transmise de diferite posturi de televiziune din ţara noastră, realizatorii acestora şi, desigur, invitaţii lor, mai ales demnitari şi analişti politici („Umilirea demnitarilor”, „Urecheatul ambasadorilor”, „Reformele athanisiene”, „Laptele şi cornul Guvernului”), invitaţi la mai-nou numitele „talk-schow-uri” („Cronici şi analişti”), evocând cu aleasă preţuire pe Iosif Sava, modelul pe care oamenii de televiziune ar trebui să-l urmeze: „Iosif Sava era, de fapt, o instituţie în timpul emisiunilor sale; era, de fapt, moderatorul complet – complex, modelul” („Umbra lui Iosif Sava la talk-schow-uri”, p.80).
Atitudinea cetăţenească în faţa unor realităţi reprobabile, exprimată într-o manieră ironică sau umorist-satirică se transformă adesea în indignare exprimată direct, fără menajamente, într-un strigăt de revoltă, atunci, de exemplu, când „cronicarul” se referă la unele texte de aşa-zis „folclor”, considerându-le „insipide, hilare, stupide(…) E jale, e ridicol, e bătaie de joc faţă de o tradiţie folclorică frumoasă şi mai rar întâlnită la alte popoare”. ( „Etno TV”, p 29). Găsim în cartea lui Dumitru Hurubă o atitudine demnă, cetăţenescă, o attitudine model, care ne-ar putea onora pe oricare dintre concetăţenii săi.
Prof. Doina Dobreanu

CRIME ȘI STRĂLUCIRE,

Editura Călăuza, Deva, 2004



Receptarea cărții la Subcetate:Dumitru Hurubă este scriitorul care „prin talentul şi umorul de calitate a făcut cunoscută vocea literaturii contemporane hunedorene la nivel naţional”, devenind un „simbol al culturii româneşti contemporane.” Mi-am permis să-i fac această succintă, dar relevantă prezentare apelând la aprecierea înscrisă pe „Diploma de excelenţă” acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara domnului Dumitru Hurubă, scriitor, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, în octombrie 2004.
Noi, cei trăitori în localitatea natală a scriitorului, comuna SUBCETATE, din judeţul Harghita, ne bucurăm de realizările consăteanului nostru în domeniul literaturii române şi îi urăm ceea ce îşi doreşte dumnealui: „să-i ţină Dumnezeu sănătatea şi puterea de muncă!”
La acest prag existenţial, domnul Dumitru Hurubă ne invită la un adevărat festin, propunându-ne să-i citim ultima carte tipărită în acest an, 2004, „Crime şi strălucire”, apărută la Editura „Călăuza” din Deva.
Este interesant să observăm cum scriitorul, preocupat până în prezent de omul comun, „niciodată proeminent” (Radu Ciobanu), de „o lume cenuşie” (Dorin Murariu), îşi îndreaptă subit atenţia, în această ultimă carte, spre mari personalităţi ale istoriei universale: Ahasverus, Alexandru Macedon, Maria Stuart, Sfântul Pavel şi Socrate.
În prefaţă – „Cuvânt sentimental” – explicativ -, autorul motivează alegerea făcută pentru realizarea microbiografiilor, atât pentru grandoarea acestor personalităţi fascinante, cât mai ales pentru influenţa benefică pe care au avut-o asupra dumnealui: „Apostolul Pavel m-a învăţat şi m-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; Jidovul rătăcitor m-a învăţat că numai speranţa şi simţământul acesteia ne asigură verticalitatea în faţa greutăţilor; Maria Stuart, frumoasa regină martiră a Scoţiei, mi-a educat voinţa şi mi-a dat puterea să rezist şi să renasc ori de câte ori mi s-a părut că sunt la capătul puterilor; suferinţa ei în cei 19 ani de detenţie, a fost pentru mine cea mai extraordinară lecţie de viaţă; de la Socrate am luat înţelepciunea de a privi lumea şi oamenii cu îngăduinţă şi cu dorinţa de a-i face, cu puţinul de care sunt în stare, mai buni şi mai înţelegători unii cu alţii, pentru a şti să se lupte cu ei înşişi, dar şi cu ceilalţi, pentru binele tuturor.”
Tema cărţii, pretenţioasă şi incitantă, este sugerată chiar de titlu: „Crime şi strălucire”. Domnul Dumitru Hurubă urmăreşte parcursul existenţial al unor personalităţi exponenţiale, emblematice pentru epoci şi civilizaţii diferite, destine care pot fi caracterizate succint prin „strălucire”, dar care au avut un finiş nefiresc, dictat de o mână criminală.
Aceste „microbiografii”, cum le numeşte autorul, scrise pe baza unei informaţii exhaustive, au un mesaj educativ, didactic, pentru că în subsidiar se vorbeşte despre invidie, ambiţii, joc de interese, într-un cuvânt despre moralitate şi imoralitate.
Este o carte cu conotaţii istorice, dar „aerul” său nu este unul arhaic, pe care îl respiră cititorul în opera sadoveniană. De fapt, este evident că nu acesta a fost scopul autorului, de a evoca, de a recreea, de a-şi imagina epoci de mult apuse, ci de a-şi clarifica anumite probleme, în primul rând legate de moralitate. Autorul prezintă la început cu detaşare, respectând adevărul scrierilor biografice, apoi, cu implicare, se întreabă, se miră, problematizează, ia atitudine, caută ipoteze, le confruntă, interpretează, conchide. Vorbeşte despre situaţii prin care se pot justifica anumite fapte, întâmplări, comportamente, atitudini, relaţia personalităţilor prezentate cu epoca lor şi apoi concluzionează, judecând din perspectiva secolului nostru, cu vădită ironie. De exemplu: „Era o simplă naivitate specifică spiritelor înalte care cred că lumea se conectează la ideile lor, le asimilează şi sunt în stare să…moară pentru o astfel de cauză. Nici vorbă! Din totdeauna, iar în vremea noastră nu e deloc altfel, inşii piperniciţi în gândire, inculţii şi sicofanţii au trudit cu toată puterea la minimalizarea meritelor celor mai inteligenţi decât ei şi, dacă era posibil, chiar la distrugerea totală a acestui… rău. În cazul de faţă propagatorul răului, dacă nu cumva chiar personificarea acestuia, era însuşi Socrate care, cu ideile sale nocive pentru tineri şi societate în general, trebuia exclus din viaţa cetăţii.” („Moartea lui Socrate – un asasinat politic?”, p. 76) Dumitru Hurubă nu se contopeşte cu epoca prezentată, ci o judecă din perspectiva prezentului nostru, comparaţiile, paralelele fiind evidente, încât „personajele” sale devin contemporanii noştri.
În „Sfântul Pavel – un intrus printre apostoli?”, de exemplu, stilul este oratoric, anunţat de însăşi întrebarea din titlu. Scriitorul recurge deseori la interogaţii retorice, implicându-l şi pe presupusul ascultător: „Dar, de ce să nu admitem şi realitatea că apostolii înşişi erau oameni, nu?”; întrebările le argumentează cu citate din „Biblie”, le dezbate, face afirmaţii logice şi convingătoare, cu bucuria desluşirii adevărului. Prezenţa interjecţiei în interiorul unui enunţ („culmea!”, p. 67) este un indiciu elocvent al implicării afective, al participării directe a autorului la cele relevate.
Şi totuşi, umoristul nu se dezminte, nu iartă: nu poate trece cu vederea peste „prezenţa deloc agreabilă” a apostolului Pavel, chiar dacă în final simte cu smerenie să plece fruntea „în semn de recunoştinţă în memoria celui căruia însăşi Sfânta Scriptură îi asigură un loc aparte (…)” În ciuda problemelor serioase pe care le abordează în ansamblu cartea, notaţiile umoristului, prezente pe alocuri, mai descreţesc fruntea cititorului care trăieşte intense stări emoţionale, contradictorii: Olimpia, mama lui Alexandru Macedon era „o femeie ajunsă pe primul rând de scaune la spectacolul istoriei” sau despre cuceririle împăratului Alexandru Macedon din Asia, din anii 334 – 333, învingându-l pe însuşi suveranul persan, Darius al III-lea, spune că „acesta se pare a fost examenul său de admitere în posteritate.”
Drumul domnului Dumitru Hurubă în literatură este, aşadar, împrevizibil, privind alegerea tematicii şi a modalităţilor de abordare stilistică. Umorist consacrat prin volumele de parodii, versuri şi proze satirice publicate, exersează cu succes, în romanul „Balamucul, dragostea mea…”, „absurdul caragialesc” (Iulia Argint), trece apoi, în ultima lucrare – „Crime şi strălucire” – la stilul sobru şi reverenţios impus de problematica cărţii.
Prof. Doina Dobreanu

CA O FLEANDURĂ, IUBIREA...Editura Eubeea, 2011


Receptarea cărții la Subcetate:

După publicarea a două romane („Cobaii” şi „Evadaţii din Clexane”), un volum de critică literară („Cititorul de iluzii”), un altul de pamflete şi eseuri („Scorpionisme”) şi un volum de teatru („Al II-lea Adam”), Dumitru Hurubă revine la mai vechea sa dragoste: proza scurtă.
Păstrând aceeaşi nuanţare satirico-umoristică în prozele sale, stil care l-a şi consacrat, în noul său volum – CA O FLEANDURĂ, IUBIREA... – apărut în toamna acestui an, Dumitru Hurubă execută un adevărat tur de forţă literar-artistică decupând situaţii, personaje, idei din realitatea imediată. Nu încape îndoială, prozele sale se remarcă pregnant ca fiind ale unui autor în cazul căruia experienţa scrisului, a creionării şi, apoi, a consolidării individuale sau colective a personajelor, nu mai este o problemă. „Desfăşurarea de forţe” în creaţia sa declanşează spontan în mintea cititorului senzaţia de co-participarticipare la un eveniment sau altul. Este vorba de o comunicare autor-cititor reciproc avatajoasă. Cu alte cuvinte, emitentul are calitatea şi, de ce nu?, profesionalismul emitentului care cunoaşte frecvenţa pe care trebuie să-şi omunice mesajul pentru ca receptorul său, cititorul, să se poată cupla la ideatica şi atmosfera textului, a scriiturii în general.
Pline de dinamism, cu dialoguri în care alerteţea şi aerul permanent satirico-umnoritic sunt prezente, prozele din recenta apariţie editorială a lui Dumitru Hurubă, volumul „Ca o fleandură iubirea…”, constituie o lectură agreabilă, relaxantă şi, e de crezut, pe placul cititorului contemporan, grăbit, stresat de probleme de existenţă şi destul de împovărat de tarele traiului într-o societate cu mari probleme social-economice.
Prozele lui Dumitru Hurubă sunt creaţii literar-artistice care, prin factura lor ironico-sarcastică şi, evident, umoristică, încearcă să îndulcească lucrurile cât de cât. Şi, în mare parte, chiar reuşesc. Prof. Doina Dobreanu

BIO-BIBLIOGRAFIE: DUMITRU HURUBĂDEBUT ÎN PRESĂ: mai, 1967, în ziarul “Steaua Roşie” din Tg.-Mureş (versuri).

DEBUT ÎN PRESA LITERARĂ: iunie, 1977, în revista Vatra din Tg.-Mureş (proză scurtă).
COLABORĂRI DE-A LUNGUL ANILOR la revistele: Vatra (Tg.-Mureş), România literară şi Luceafărul (Bucureşti), Orizont şi Orient latin (Timişoara), Transilvania (Sibiu), Ateneu (Bacău), Tribuna (Cluj), Al cincilea anotimp (Oradea), Ardealul literar, Semne-Emia şi Arhipelag (Deva), Provinicia Corvina (Hunedoara), Oglinda literară (Focşani), Banat (Lugoj), Poesis (Satu Mare), Observatorul (Toronto – Canada), Asymetria (Paris, Franţa; red.-şef.Dan Culcer), Agero (Germania), Opinii culturale (Deva) etc.

COLABORĂRI LA REVISTE DE UMOR: Moftul român, Urzica şi Şopârla (Bucureşti); redactor la revista Râsu’lumii (1990-1991, Deva).

ALTE COLABORĂRI: România literară (Cronica TV – rubrică săptămânală); timp de câţiva ani rubrică permanentă de critică literară la ziarul Cuvântul liber (Deva); ziarul Adevărul Harghitei (Miercurea Ciuc); Mesagerul Transilvan (Cluj), redactor la ziarul Glasul Ardealului (Deva); Lumina (Deva); Week-magazin (Deva); Dava (Deva); Călăuza (Deva); Steagul roşu şi Matinal (Petroşani).


COLABORĂRI la TVR Cluj, DEVASAT Deva, Radio Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti.

FONDATOR ŞI REDACTOR ŞEF al revistei Opinii Culturale (Deva, 1995-1999).

REALIZATOR de emisiuni culturale la Radio-Deva, Antena 1 – Deva şi One Tv – Deva.

PREMII:
PREMIUL II
, pentru proză, la Concursul „Imn vârstelor de aur”, Tg. Jiu, 1981.
LOCUL I PE ŢARĂ (Proză scurtă) la Festivalul Naţional “Cântarea României”, ediţia 1984.
PREMIUL REVISTEI ATENEU (Bacău), (proză), în cadrul Zilelor “Liviu Rebreanu” – Bistriţa, 1984; preşedintele juriului: Mihai Sin.


MENŢIUNE, la “Gala umorului”, Buşteni, judeţul Prahova (1987), gală organizată de Uniunea Scriitorilor din România.


LOCUL I la Concursul de creaţie literară satirico-umoristică “Mărul de aur”, Bistriţa, 1988; prşedintele juriului: Valentin Silvestru.


PREMIUL “CEA MAI BUNĂ CARTE DE UMOR A ANULUI” pentru volumul de proză scurtă satirico-umoristică Rezervaţia de zăpăciţi, în cadrul “Festivalului de umor “Ion Cănăvoiu”, Tg.-Jiu, 1995; preşedintele juriului: Artistul poporului, Radu Beligan.


DIPLOMĂ, pentru lansarea volumului CARTE DE COLORAT MINTEA, la Salonul editurilor hunedorene 28-29 aprilie 1998 (Inspectoratul pentru cultură al judeţului Hunedoara, Biblioteca „O.Densuşianu – Deva, Reţeaua librăriilor Deva.
DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara, 2004.



LOCUL I la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor “Mărul de aur”, Bistriţa, 2009, ediţia a XXV-a, preşedintele juriului: George Corbu, Secţiunea de concurs Creaţie literară – pentru vol. O antologie de umor românesc, Ed. Eubeea, Timişoara, 2008.



DIPLOMA ŞI PREMIUL „LUDICA MAJOREM” pentru O antologie a Umorului Românesc în cadrul Festivalului Naţional de Umor „Liviu Oros”, Ediţia a IX-a, Deva, preşedinte Cornel Udrea, martie, 2009;


DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Asociaţia culturală „Pro-Isis, Orăştie, 2009.
DIPLOMA „PRIETEN AL BIBLIOTECII”, acordată de Biblioteca judeţeană „Ovid Densuşianu” – Deva, la a 65-a aniversare a zilei de naştere;
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, al revistei „Discobolul”, acordat de Consiliul judeţean Alba, 2009;
PREMIUL PENTRU PROZĂ, pentru romanul COBAII, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Consiliul Judeţean Alba, 2010;
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Consiliul Judeţean Alba, 2011.



PREMIUL PENTRU DRAMATURGIE pe anul 2011 pentru „Al II-lea Adam”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara și de Consiliul Județean Alba

VOLUME PUBLICATE:

- Debut’86, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 1986);

- Rezervaţia de zăpăciţi (proză satirico-umoristică, Editura Corvin, Deva, 1995);

- Carte de colorat mintea (versuri social-satirico-umoristice, Editura Emia, Colecţia “Scorpion”, Deva, 1998);

- Bună seara, Domnule Mann…(povestiri, Editura Eubeea, Timişoara, 1998);

- Un scorpion pe contrasens (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura Corvin, Deva, 1999);

- De vorbă cu… (interviuri, Editura Eubeea, Timişoara, 1999);

- Insomnii binefăcătoare (critică literară, Editura Corvin, Deva, 2000);

- Scuzaţi că ne-am cunoscut (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura SigNata, Timişoara, 2001);

- Balamucul, dragostea mea… (roman umoristic, Editura Călăuza, Deva, 2002);

- Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie, Editura Călăuza, 2004;

- Crime şi strălucire (microbiografii ale unor personalităţi istorice: Ahasverus, Apostolul Pavel, Maria Stuart…), Editura Călăuza, 2004;

- Natură vie cu scorpion sentimental (microroman), Editura Emia, 2005, Deva;

- Acolo şezum şi… râsem (Cronici TV publicate în România literară), Editura Corvin, 2006;

- Amanţii gaiţelor cu cap de struţ (roman), Editura Eubeea, 2008;

- Carte de colorat mintea (versuri, ediţie definitivă), Editura Corvin, 2008;

- Cobaii (roman), Editura Eubeea, 2009;

- Cititorul de iluzii (cronici şi recenzii literare), Editura Eubeea;


- Evadaţii din Clexane (roman), Editura Eubeea;

- Scorpionisme (pamflete şi eseuri), Editura Eubeea, 2011;

- Al II-lea Adam, teatru, Editura Eubeea, 2011;


- Ca o fleandură, iubirea (proză scurtă), Editura Eubeea, 2011;

- IAGO – sforărie de lux (roman), Editura Eubeea, 2011.



VOLUME COLECTIVE. În:

- Cine ai fost dumneata, domnule Valentin Silvestru? (Editura Timpul, Reşiţa, 1997);

- Antologia copilăriei (Editura Emia, Deva, 1998);

- Antologia “Umorul Reformei, Reforma Umorului” (Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2001);

- Ţiganiada, noi puncte de vedere (în colab. cu: Doina Bălţat şi Călina Gherga Ciochină), Editura Eubeea, 2008;

- O antologie de umor românesc, (în colab. cu Doina Bălţat), Editura Eubeea, 2008. antologii publicate pe plan judeţean (proză, teatru şi versuri);

VOLUME ÎN PREGĂTIRE- Păcătoşenii (versuri);

- Întoarcerea strict interzisă (roman), titlu provizoriu.

REFERINŢE CRITICE în revistele: România literară (Bucureşti), Vatra (Tg.-Mureş), Orient latin (Timişoara), Tribuna (Cluj-Napoca), Ardealul literar (Deva), Orient latin (Timişoara), Arhipelag (Deva), Provincia corvina (Hunedoara), Transilvania (Sibiu), Agero (Germania), Discobolul (Alba Iulia) ş.a.


Cea mai veche poză. Casa copilăriei. Cu mama

luni, 1 august 2011

Sărbători ale „Fiilor satului”, la Subcetate

1. SĂRBĂTOAREA FIILOR SATULUI PESTE MUREȘ: 31 iulie 2011


Micul cătun numit Peste Mureș aparținând comunei Subcetate din județul Harghita este situat în partea de sud-est a localității, pe o limbă de pâmânt, asemănătoare unei peninsule, imprejmuită parțial de râul Mureș. Cele vreo 20 de case ale cătunului sunt grupate la poalele dealului numit Plămâna, de o parte și cealaltă a drumului – strada Mureșului - care, venind dinspre centrul comunei Subcetate, trece râul și prin această minusculă așezare, apoi, însoțind firul apei curgătoare vreo 500 de m., cotește spre drumul european ce traversează pe linia N-S județul Harghita.
Parte componentă a satului Subcetate din comuna cu același nume, cătunul Peste Mureș datează din secolul al XIX-lea.
Se spune că în vremurile vechi în pădurea de pe dealul Plămâna trăiau felurite sălbăticiuni, mai ales cerbi și căprioare, care aveau poteci bătute până la Sărătură, în Poiană, unde coborau să se adape.
O veche familie întemeiată și statornicită aici, probabil nu cea dintâi, a fost familia lui Niculae a Marii, venit din Podirei și însurat cu Maria, fiică a lui Gavriluț al lui Ion din Deal. Au avut cinci feciori, dintre care patru - Nicolae, Dumitru, Gavril și Ioan - și-au întemeiat tot aici familiile, iar uramși ai lui Dumitru și Ioan continuă să trăiască pe pământul moștenit din tată în fiu.
Rând pe rând, așezarea a prins contur. Au venit din diferite părți ale comunei și alte familii de tineri care au cumpărat pământ și s-au statornicit aici: Hurubă, Muscă, Urzică, Moldovan, Hanga, Cotfas, Suciu, Obreja, Cinardi, Mureșan.
S-au risipit mulți membrii aparținând celor peste 14 familii puternice existente în 1982, la prima întâlnire a fiilor satului! Bătrânii au murit, copiii au plecat. Totuși, urmașii lui Dumitru lui Neculae a Mariei - văd. Maria și copiii săi, Ioan și Ileana, văd. Valeria și copiii săi, Ioan, Aurelia și Dănuț, ca și Vasile și Iulia – sunt gospodari destoinici, fermieri moderni cu o mulțime de animale. Cireada lor pleacă de două ori pe zi la pășunea de pe Coasta Higi. Cei de Peste Mureș au fost mereu mari iubitori de animale, începând cu Nicolae a Marii, străbunicul celor de astăzi. Badea Traian Hurubă avea singur o turmă de oi cu care pleca la munte, pe Hagota, în Tulgheș, în fiecare vară. Osârdia lui și dragostea pentru animale, pentru oi în special, a fost, se pare, pilduitoare pentru Ioan Urzică, Sebastian și Traian Muscă.
Liliana și Constantin Baroi, domiciliați în Gheorgheni, și-au construit o reședință în cătunul Peste Mureș, în grădina părinților și a bunicilor, spre bucuria copiilor lor, Andreea și Andrei, a părinților Milu și Sabina Urzică și a familiei fratelui Costel și Viorica, Vlad și Adina. Verișorii trebuie să crească împreună și să învețe de mici ce înseamnă acea bucurie pe care o poți trăi numai în sânul familiei. Nucleul familiei lui Ioan a lui Nicolae a Mariei se menține, rădăcinile puternice ale familiei se țin bine încă, neclintite în pământul strămoșesc.
Tânăra familie a lui Petru și Lenuța Mureșan a cumpărat aici o casă și s-a stabilit Peste Mureș. Alte case, triste și închise în timpul iernii, se înveselesc odată cu întoarcerea vremelnică a celor plecați, pentru a-și petrece aici vacanțele: prof. Măriuța și Vasile Urzică, Valer, Livia și Codruța Muscă… Sunt și alte case rămase cu ușa deocamdată închisă, în așteptarea noilor locatari: casa Cinardi, casa Obreja, casa lui Dumitru Cotfas acum proprietate a nepotului Vasile-Lucian Țifrea, casa lui Enache Ion.
În casa bătrânească a lui Ioan Hurubă locuiește acum familia de pensionari Gheorghe și Aurelia Tileagă.
Locuitorii cătunului sunt oameni prietenoși, binevoitori, deschiși și comunicativi. Ei primesc cu dragă inimă, cu o vorbă bună și cu zâmbetul pe buze pe cei care le trec pragul casei. Drumeții însetați primesc o ulcică de apă rece din fântânile lor cu apă minerală.
Întâlnirile fiilor satului, prima fiind în anul 1982, următoarea în 1987 și ultima în 2011, sunt prilej prielnic de aduceri aminte, de bucurie pentru cei care mai sunt în viață și de pomenire a celor morți. Întâlnirea celor trăitori în această parte a comunei Subcetate și a celor plecați, dar cu nostalgia timpului petrecut aici se face la biserica din sat, se participă la liturghia de duminică și la slujba de pomenire, se aprind lumânări și se pun flori pe mormintele celor morți din fiecare familie. Petrecerea organizată în spiritul celor tradiționale are loc Peste Mureș. Una din condițiile care trebuie respectate de către participanții la fiecare reuniune a fiilor satului este îmbrăcarea portului românesc strămoșesc.
Despre esența, despre câștigul unei asemenea reuniuni de familie - căci relația dintre locuitorii cătunului de Peste Mureș a fost și este una de familie! – a vorbit preotul Gheorghe Oană, care a binecuvântat pe toți cei prezenți, cu ochii inlăcrimați de frumusețea și încărcătura emoțională a momentului: „Sărbătoarea fiilor satului este o zi specială, luminată de credință și de tradiție. Un râu de frumusețe s-a revărsat astăzi din cătunul de Peste Mureș spre biserică, la fel ca în anul 1982. Îmbrăcați în minunatele costume populare, participanții la această sărbătoare au venit la Sfânta Biserică spre a aduce mulțumire lui Dumnezeu. Cei dragi ai noștri din Eternitate ne văd și se bucură împreună cu noi, într-o îmbrățișare a rugăciunii. Astăzi este amintirea lui ieri, astăzi este și speranța pentru mâine. Călători și oaspeți suntem pe pământ. Să învățăm regulile călătoriei și ale ospeției în cinste și onoare!”
Ioana Țepeluș, unul dintre tinerii participanți la această reuniune, mărturisește: „Am plecat împreună la biserică, cu mândria de a fi îmbrăcați în portul strămoșesc. Slujba a fost una deosebită. Parcă şi biserica se bucura de prezenţa noastră. Am simțit împreună cu noi pe cei din „biserica nevăzută”, cum spunea părintele Oană, pe cei dragi ai noștri plecați în lumea celor drepți. Cred că le-am adus cel mai frumos omagiu îmbrăcândun-ne în portul strămoșesc, rugându-ne și bucurându-ne împreună.
Binemeritată petrecerea care a urmat ne-a dat prilejul să depănăm amintiri şi să ne cunoaştem mai bine rădăcinile. Muzica şi voia bună au fost nelipsite, ceea ce a făcut ca această zi capricioasă să ne aducă numai soare în sufletele noastre. Nu voi uita niciodată emoţia intensă și bucuria sufletească trăite în această zi! Ne simțim onorați să purtăm numele de „fii ai satului”, să continuăm sărbătoarea pe care părinții și bunicii noștri au inițiat-o în vremuri deloc favorabile și să o transformăm într-o frumoasă tradiție.”
Întâlnirea Fiilor satului din cătunul de Peste Mureș din Subcetate a avut ca scop rugăciunea comună, comemorarea celor morți și o petrecere în spiritul celor tradiționale, organizată de astă dată în livada cu pomi a familiei Ioan, Maria și Ileana Urzică. Îmbrăcămintea de sărbătoare a țăranului român de prin părțile noaste, jocurile noaste – învârtita și ștraierul –, ca și cântecele de petrecere ne-au revărsat și nouă în suflete și ne-au adus pe chipuri bucuria și frumusețea celor care le-au creat și le-au șlefuit veacuri de-a rândul.
Profesor Doina Dobreanu

COMENTARII:
Asa o revarsare de frumusete nu mai vazusem de mult timp ...si-mi salta inima de bucurie ca mai sunt oameni de isprava, capabili sa adune toata suflarea satului si sa reinvie o lume ireal de frumoasa, prin portul ei, prin bunele obiceiuri!
M-am bucurat la vederea magnificei poze de grup...
Prof. MARIA STOICA


2. ÎNTÂLNIREA ABSOLVENȚILOR DE LICEU, PROMOȚIA 1969, de la Subcetate
3 august 2011



Pentru Liceul din Subcetate, anul 2011 reprezintă împlinirea a 50 de ani de activitate școlară neîntreruptă și aproape tot atâtea promoții de absolvenți. Este un an jubiliar pe care îl marcăm printr-o suită de manifestări, începând cu publicarea cărții omagiale „Liceul din Subcetate, la 50 de ani”, publicată sub auspiciile Grupului Școlar „Miron Cristea” din Subcetate și ale Asociației Culturale „Dobreanu”. Coordonatorii proiectului sunt profesorii: Vasile Dobreanu și Doina Dobreanu.

Întâlnirea absolvenților promoției 1969 a liceului a fost un prilej de bucurie, de rememorări, comemorări, de promisiuni, dar și pentru prezentarea cărții „Liceul din Subcetate, la 50 de ani”.

Au fost prezenți la această întâlnire de suflet nouă foști elevi și dirigintele clasei, domnul profesor Valer Vodă. Elevii clasei, proveniți în bună parte din zona Topliței, au devenit în cei patru ani de liceu un colectiv unit și au rămas buni prieteni. Vi-i prezentăm ( în fotografia de sus, de la stânga la dreapta):

Marin Țepeș-Focșa (din Corbu, astăzi trăiește la Vatra Dornei), Alexandru Coșarcă (din Sărmaș,locuiește în prezent la Gheorgheni), Ioana Crăciun/ Țepeș (din Râpa de Jos, jud. Mureș, locuiește acum în Corbu), Aurica Trif/ Fokt (din Bilbor, locuiește în Borsec, Livia Cotfas/ Criț (din Subcetate, locuiește la Hodoșa), Dr. Borbely/Biro Rozalia ( din Remetea locuiește în Sărmaș), Dr. Psih. Pavel Mureșan (din Sărmaș trăiește în Canada), Doina Dobreanu (din Subcetate, trăiește în Subcetate), Livia Hurubă/ Panciuc (din Subcetate, trăiește în Toplița.



„După un stagiu de trei luni la Școala de Ofițeri de Rezervă din Lipova, am ajuns la finele lunii decembrie 1965 în așezarea rurală, Subcetate-Mureș, pe care o compar prin relif și subunități sătești cu strălucita Roma, fără nicio intenție de a cădea în afirmații exagerate.
De la primii pași făcuți în construcția impozantă a liceului, am fost plăcut impresionat de tinerețea și entuziasmul intelectual al viitorilor colegi.
Eram plin de entuziasm juvenil și aveam în memoria vie a sufletului imagini-personalități ale învățământului filologic clujean.
Anii de profesorat la liceul din Subcetate-Mureș au fost neașteptat de rodnici datorită calităților multiple ale personalității elevilor, de la rigoarea disciplinei cultivate, în primul rând, de familie, până la exemplarul spirit de formare și devenire a fiecăruia dintre ei. Retrăiesc momentul intrării într-o clasă a IX-a, unde am fost numit diriginte, clasa din care au reușit mulți elevi să tracă examenele de admitere printr-o cncurență inimaginabilă în marile centre universitare ale țării: Cluj, București etc. Prin rezultatele obținute de liceenii din Subcetate, spuneam pe atunci și-mi mențin convingerea că între Brașov și Târgu Mureș, Liceul din Subcetate-Mureș, în acei ani, nu avea niciun competitor de aceeași înălțime valorică. Documentele școlare confirmă peste decenii această constatare.”

Profesor VALER VODĂ, în „Ctitori de neam”, 2011, p. 314



COPERTA 4 A CĂRȚII:
„Oameni care au sfinţit locul! Este sintagma care exprimă, sintetic, o avalanşă de gânduri şi de sentimente de fiecare dată când sufletul meu, de fostă absolventă a Liceului din Subcetate, este invadat de tot atâtea amintiri legate de anii de şcoală, de dascălii de odinioară ce i-au trecut pragul.
Din tot acest noian de amintiri neşterse se conturează, peste ani, în mintea şi sufletul meu, modelul dascălului, aşa cum l-am simţit eu, l-am preluat şi am încercat să-l urmez.”
Profesor Georgeta Dobrean
„Port în sufletul meu tot respectul faţă de profesorii mei de la Subcetate pentru felul în care au modelat sensul existenţei mele; ei sunt, cu siguranţă, acolo, în timpurile şi amintirile de la Subcetate”. Prof. Univ. Dr. Psih. Pavel Mureșan, Toronto
Generaţiei mele i-a fost dat privilegiul de a-şi fi cultivat pasiunea pentru cultură, poezie şi frumos sub îndrumarea unor dascăli de aleasă vocaţie. Căci ce altă definiţie poate fi dată vocaţiei, decât puterea lăuntrică a profesorului de a intui că mintea tânărului nu este un creuzet, ci o torţă. O torţă pe care trebuie s-o aprinzi în aşa fel încât la rândul ei să lumineze singură.
Când eram copii, gândeam ca nişte copii. Devenind adulţi, am gândit cu maturitate, străluminaţi de flacăra copilăriei. Ce viaţă şi-ar putea păstra candoarea, inocenţa şi frumuseţea, dacă nu ar rămâne aproape de izvoarele veşnice ale formării sale spirituale şi umane?
Vă mulţumim, Domnilor Profesori de la Liceul din Subcetate
…”
Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă
„Exemplul dascălilor de la Subcetate care, mai înainte de toate, ştiau să fie oameni mă urmăreşte oriunde şi, pentru mine nu există încântare mai mare decât aceea de a-i uimi pe alţii cu povestea acestui simplu mod de a fi al dascălului de la Subcetate… Aleasă preţuire pentru aceia care, generaţie după generaţie, au încheiat un pact cu această instituţie, având curajul să formeze… Oameni!
Stud. Anca-Delia Rizea

duminică, 24 iulie 2011

O nouă carte: Doina Dobreanu, „Cântecul obârșiei”- 2011

Cartea a fost tipărită printr-un proiect al Asociației Culturale „Dobreanu” în parteneriat cu CONSILIUL JUDEȚEAN HARGHITA.




Prefaţă
Cartea „Cântecul obârşiei”, purtând titlul unei poezii scrise de Lucian Blaga, se vrea a fi un elogiu adus locului natal, satului românesc cu tot ceea ce el are peren, un elogiu adus de cei pentru care satul continuă să trăiască în sufletul lor aşa cum l-au cunoscut.
„Etnografie, folclor, grai”, prima parte cărţii, cuprinde sinteze despre graiul, folclorul şi etnografia localităţii Subcetate prezentate de profesoara Doina Dobreanu la Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, în anii 2002-2010. Materialul lingvistic dialectal valorificat în aceste comunicări a fost înregistrat în anii 1972-1973, în perioada pregătirii lucrării de licenţă a autoarei, „Monografia graiului din localitatea Subcetate-Mureş, judeţul Harghita”. Înregistrarea materialului lingvistic a fost făcută după metoda transcrierii directe, folosindu-se sistemul de transcriere ALR. Lucrarea de licenţă propriu-zisă, exceptând anexele (textele şi glosarul), a fost publicată în anul 1999, în capitolul „Studiul monografic al graiului din comuna Subcetate-Mureş”, din cartea „Subcetate-Mureş. File de monografie”, urmând ca „Glosarul” să fie publicat la sfârşitul acestei cărţi.
„Sub pecetea dorului” este partea a doua a cărţii şi adună emoţionante aduceri-aminte ale unor persoane a căror existenţă s-a legat, chiar numai vremelnic, de acelaşi spaţiu geografic şi spiritual: comuna Subcetate şi împrejurimile sale, de pe Valea Superioară a Mureşului. Sunt amintiri despre universul satului copilăriei, casa părintească, şcoala din sat şi dascălii ei, îndeletnicirile consătenilor şi momentele marcante din viaţa localităţii.
„În localitatea Subcetate”, astăzi este ultima parte a cărţii. Sunt adunate aici o parte din compunerile realizate de şcolarii din Subcetate şi publicate în revista lor, Lyceum, în ultimii cinci ani, respectiv perioada 2006-2011. După primii 10 ani de apariţie, în anul 2006, această revistă, considerată de domnul Valentin Marica „haina culturală sau partea de cer a acestui liceu harghitean de prestigiu” , publicase, sub îngrijirea profesoarei Doina Dobreanu, „o antologie de texte, în limbile română şi franceză, mărturisind popasurile revistei în luminile cuvântului, luând din cotidian ce este mai important astăzi, pentru a îmbogăţi memoria zilei de mâine. Acest transfer de semnificaţie, dinspre azi spre mâine, este semnat de redactorii revistei în cheia uimitoarei sincerităţi şi a bucuriei adolescentine. Nimic forţat în paginile revistei şi în cele ale antologiei, dimpotrivă naturaleţea şi căldura comunicării alcătuiesc textul; cum să nu impresioneze asemenea pagini? Ele sunt fereastră a şcolii, de la care se vede foarte departe”.
Sperăm ca şi în paginile selectate din revista şcolară a ultimilor cinci ani pentru această carte, „inspirate de locuri şi oameni care merită a fi vizitaţi”, cititorul să regăsească „bucuria de a fi copil”, bucuria vârstei când „totul este văzut prin cristalinul pur al ochiului încă neopacizat de poverile vieţii”.
Cartea este însoţită de o Anexă: Glosar din zona Topliţa. Cuvintele au fost înregistrate în localitatea Subcetate în anii 1972-1973, dar ele sunt reprezentative pentru graiul din zona lingvistică a Mureşului Superior.
A transmite celor ce ne urmează din cunoştinţele despre acest loc – leagăn al copilăriei - înseamnă a-l fixa în nemurire. Subcetate este o aşezare românească ca oricare alta, dar, pentru cei care au văzut prima oară lumina zilei aici, rămâne unică. Frumuseţea acestui loc o percepem cu sufletul, căci numai aşa se poate vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi. Este nu doar un loc frumos, ci şi sacru, prin prezenţa în centrul comunei a unei impozante biserici, coloană între pământ şi Cer. „Ce pustiu ar fi spaţiul dacă nu ar fi punctat de biserici!, spunea Petre Ţuţea. În afara slujbelor bisericii, nu există scara către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.” Biserica noastră de piatră, înălţată în urmă cu mai bine de o sută de ani pe cenuşa străvechii bisericuţe din lemn, ne veghează trecerea noastră şi străjuieşte mormintele unui şir lung de generaţii aici trăitoare. Subcetate este un sat aidoma celorlalte, aşa cum şi Lucian Blaga îşi vedea satul natal, Lancrăm, „aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.”
Ne-am propus să scriem despre noi şi despre înaintaşii noştri, despre cei care şi-au găsit rostul vieţii lor aici, despre existenţa lor bazată pe cultura relaţiei, pe prietenie şi respect, despre felul în care aceşti oameni, în simplitatea lor, ştiau să dea vieţii lor sens şi să se bucure de ea, ştiau să-şi facă sufletul cer şi ştiau să învestească în alţi oameni sentimente alese. Cu speranţa că satul are şi viitor, ne-am propus să scriem despre satul care ne cheamă mereu şi mereu spre fântâna sa nemuritoare de înţelepciune şi frumuseţe.
Localitatea Subcetate este în conştiinţa noastră un fel de centru al lumii; este ceea ce ne îndeamnă să aducem elogiul cuvenit, atât cât ne pricepem, satului acesta - „păstrător al culturii populare, purtător al matricei noastre stilistice” .
Profesor Doina Dobreanu



Copera 4:
Reconsiderarea culturii populare este actul necesar la care orice popor simte nevoia să se întoarcă mai cu seamă astăzi, în plină epocă a globalizării care şterge graniţele lingvistice, anihilează valorile şi uniformizează societatea. Mesajul pentru contemporani şi îndemnul pentru urmaşi, rostit de un om cu deplină responsabilitate în faţa viitorimii, este acela de a ne respecta trecutul, de a recupera şi perpetua bogăţia şi frumuseţea artei sale, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare, întorcându-ne la ceea ce este valoros, autentic şi original, care constituie cu adevărat însemnul de nobleţe a poporului român.”
Prof. Maria Stoica

„Ce bucurie mare poate fi pentru un om când este martor la un act de cultură, ca descendent al unei comunităţi care şi-a pecetluit istoria prin propria lui creaţie! Mă închin străbunilor mei pentru tot ce au lăsat generaţiilor viitoare ca semn al trecerii prin istorie, pentru truda lor zilnică, înnobilată prin frumos. Simt, ca om al locului, atunci când ating obiectele mângâioase ale veşmintelor lor, siguranţa că nu sunt singur.
Să fie binecuvântaţi străbunii mei pentru zestrea lăsată nouă prin nestematele create, ca şi pentru zestrea genetică lăsată în oameni!”
Prof. Doru Dobreanu

Cuprins



I: ETNOGRAFIE, FOLCLOR, GRAI 9
1. Istorie, cultură, civilizaţie la românii din Subcetate-Mureş, oglindite în graiul din localitate 10
2. Universul satului românesc de munte. Comuniunea ţăranului cu natura relevate în folclorul, datinile şi credinţele arhaice din comuna Subcetate 20
2.1. Legătura omului cu natura relevată în datini şi credinţe străvechi 21
2.2. Elemente ale universului ţărănesc, ale cadrului natural prezente în folclorul literar al localităţii 25
2.3. Folclorul din Subcetate – expresie a comuniunii ţăranului cu natura, a atitudinii faţă de muncă, de viaţă şi de moarte 27
2.4. Atributele omului de la munte exprimate în folclorul literar cules în zona Topliţei 29
3. Valenţe expresive ale graiului din Subcetate 33
3.1. Verbe exprimând intenţii peiorative 34
3.2. Cuvinte cu sens figurat 34
3.3. Expresii: 34
3.4. Caracterizarea, adesea peiorativă 35
3.5. Supranumele 37
3.6. Imprecaţiile 41
3.7. Onomatopeele 41
4. Strigături, doine, amintiri – consemnate de Aurel Dobrean, un ţăran din comuna Subcetate 42
4.1. Strigături de la horă 43
4.2. Doina 44
4.3. Amintirile 44
5. Elemente etnografice din localitatea Subcetate, surprinse în fotografii 46
6. Subcetate- vatră de spiritualitate românească. Costumul popular şi podoabele casei ţărăneşti 57
7. Obiceiuri de seceriş 60

II: SUB PECETEA DORULUI 69

A FOST ODATĂ… 71
Ioan Dobreanu, Primele amintiri 71
Ioan Dobreanu, Bunicul 75
Gheorghe Platon, Părinţii mei 77
Zorel Suciu, Şcoala satului 80
Ioan Dobreanu, Primul an de şcoală 82
Alin Bordea, La bunici 84

DOINA DOBREANU, DE VORBĂ CU… 86
Vasile Dobreanu, Despre plutărit 86
Daniela Cotfas, Despre rostul vieţii, altădată, la Subcetate 88
Daniela Cotfas, Despre anii de război 100
Daniela Cotfas, Despre copilărie 104
Daniela Cotfas, Despre cătunul Şăştina 107
Daniela Cotfas, Despre cultura inului şi presa de ulei 111
Daniela Cotfas, Despre câteva vechi ritualuri 115
Vlad Dobreanu, Despre albinărit 121
Ileana Urzică, Despre cojocărie 124
Ileana Tarcău, Despre tunsul oilor 126
Alexandru Buzilă, Despre vergel şi vergelare 129
Livia Panciuc, Despre morărit 131
Ioan Coşarcă, Despre dulgherie 138
Tudor Bordea, Despre bucuriile muzicii, la Subcetate 142

PE URMELE TIMPULUI 147
Dr. Valentin Marica, Priveliştea iilor (Fragmente) 147
Prof. Ioan Cutlac, Ţesutul, meşteşug şi artă 148
Prof. Maria Stoica, Valorile satului tradiţional 151
Dr. Carmen Andraş, Ţesături româneşti 156
Doina Dobreanu, „Surâsul amintirilor”, 2011 159
Ileana Tarcău, Micul meu univers, 2011 165
Ioan Dobreanu, Pur şi simplu memorii, 2011 168
„Pe urmele timpului” – Muzee şi colecţii săteşti din România 171
Casa cu amintiri 177

III. ÎN LOCALITATEA SUBCETATE, ASTĂZI 183

COPILĂRIA, VÂRSTA DE AUR 184
Andreea Natea, Mama 184
Teodora-Denisa Popa, Amândoi, în aburul pâinii… 185
Laurenţiu – Florin Bot, Copilăria mea 186
În pădure 187
Pasiunea noastră, fotbalul 188
Sufletul de copil 189
Szebeni Andrada, Zile fericite de vacanţă 190
Raul Buzilă, La Saschiz 191
O zi, la Târgu-Mureş 192
În excursii 194
Cu „Povestea lui Harap-Alb”, în turneu 195
Viorica Urzică, Cutia cu surprize 195

SATUL, PARADISUL COPILĂRIEI NOASTRE 197
Vlad Tompea, S-a dus vara! 197
Marian Lung, Toamna, la vie 197
Bianca Urzică, Toamna, la Subcetate 198
Mădălin Cotfas, Toamna, la fereastra casei 199
Ioana-Mădălina Ţepeluş, Magia pădurii, toamna 199
Răzvan-Andrei Doţi, Septembrie 200
Dumitru-Mihai Ţepeluş, Melancolie 200
Casa bunicii -o lume de poveste 201
Petruţa Todoran, Iarna, la Subcetate 202
La noi, pe „patinoar”! 203
Bucuriile iernii 207
Ana-Alexandra Dobrean, Ador iarna! 209
Revelion 2008 209
Dumitru-Mihai Ţepeluş, O rândunică îmi povesteşte 210
Bianca Urzică, Frunza 211
Răzvan-Vlad Urzică, Prietena mea, barza 212

GÂNDURI DE ŞCOLAR 214
Aurel-Dan Dobrean, Într-o lume de poveste 214
Clasa a V-a, un nou început 214
Bucuria lecturii 215
Profesorul de limba română 216
Blândeţe, tandreţe şi umilinţă 219
Prietenie şi colegialitate 220
Magia cuvântului 223
Stăpânirea de sine 225
Adio, ani de liceu! 226
La sfârşit de liceu 229

DARURI MICI 230
În aşteptarea Paştelui 230
Profesor Maria Şerban, Vine iepuraşul! 231

MEMORIA TRECUTULUI 233
Adriana Muscă, Poveste de demult 233
Mihai-Cristian Cotfas, Subcetate în sărbătoare 235
Emanuela Dobrin, Pe plaiurile Varvigiului 236
Bucuria întâlnirii cu tradiţiile noastre 237
Înv. Mihaela Mezei, Comorile noastre 238
Crăciunul – sărbătoare magică 239
În aşteptarea Crăciunului 242
Doina Dobreanu, Şezătoarea 244
Ana-Alexandra Dobrean, Încondeierea ouălor 246
Marea Unire, la 90 de ani 247
Oana-Lavinia Suciu, Subcetate în sărbătoare 249
Elena-Loredana Ciubucă, Dansurile strămoşeşti 249
Zilele Patrimoniului European 250

ANEXĂ: GLOSAR DIN ZONA TOPLIŢA 252
BIBLIOGRAFIE 282

PREZENTAREA CĂRȚII LA MUZEUL CIVILIZAȚIEI TRADIȚIONALE DIN SIBIU, LA 31 AUG. 2011







PREZENTAREA CĂRȚII LA Grupul Școlar MIRON CRISTEA din Subcetate



PREZENTAREA CĂRȚII LA Biblioteca municipală GEORGE SBÂRCEA din Toplița, la 3 oct. 2011 - NOAPTEA BIBLIOTECILOR





Prof. Ioan Dobreanu, „Cântecul obârșiei” de Doina Dobreanu


Recenzie în „Clepsydra”, Revistă fondată de Societatea Culturală „Clepsydra” Roman, anii III-IV, pp. 471-1011, octombrie 2011, p. 587-589.

Din comuna Subcetate, județul Harghita, primim zilele acestea o carte ce poartă titlul unei poezii de Lucian Blaga, „Cântecul obârșiei”, în care autoarea, profesoară de Limba și Literatura Română și Limba Franceză, aduce un elogiu locului natal, după cum ea însăși mărturisește într-o scurtă prefață.
Aflată la a șasea carte, Doina întreprinde ceea ce ar trebui să facă oricare dintre profesorii care predau aceste discipline în școlile din satele noastre.
Cartea are trei părți și o anexă:
1. Etnografie, folclor, gai;
2. Sub pecetea dorului
3. În localitatea Subcetate, astăzi…
Anexa este un glosar din zona Toplița, reprezentativ și pentru zona lingvistică a Mureșului.
Subcetate este satul copilăriei sale, nu doar frumos, ci și „sacru”, după cum ne atrage atenția autoarea, și așezat înadins „în jurul bisericii și al cimitirului, adică a lui Dumnezeu și al morților”, citându-l iar pe Lucian Blaga („Elogiul satului românesc”).
Într-o odaie spațioasă a casei sale a deschis un muzeu în care a adunat cu tenacitate demnă de invidiat ii împodobite cu frumoase cusături artistice, purtate cândva în zile de sărbătoare de fete și neveste și alte piese ale portului tradițional din zonă, ca și obiecte textile pentru împodobirea casei țărănești în zilele de sărbătoare.
Toate acestea le prezintă detaliat, ca o specialistă în materie de industria casnică de odinioară în volumele „Cusături artistice din Subcetate-Mureș” (2008) și „Țesături românești din zona Mureșului Superior” (2010).
Convinsă că „cei care s-au mutat dincolo au luat cu ei, pe rând, fărâme din universul lor spiritual și de viață”, Doina salvează astfel parte din aceste comori ale vieții materiale și spirituale din satul românesc de odinioară.
În prima parte a cărții luăm cunoștință de calitățile de cercetător ale profesoarei care supune unei analize minuțioase elementele de etnografie, folclor și graiul din satul natal. Istoria, cultura și civilizația românilor din Subcetate-Mureș le descoperă cercetătoarea în graiul din localitate. Arhaismele și regionalismele moștenite din fondul ancestral și cele împrumutate, începând cu cele din slava veche și terminând cu cele din maghiară, împuținate mult în ultimii 50 de ani, conferă graiului culoare locală și parfum de vechime, iar comuniunea țăranului cu natura este exprimată în folclor, datini și credințe arhaice, culese de autoare cu acribie de cercetător exigent.
Interesantă mi s-a părut evidențierea cifrei trei cu putere magică, prezentă în practici mistico-magice. Descântecele se rostesc de trei ori, iar apa descântată se bea tot de trei ori. Secerătorii care împletesc cununa de grâu la sfârșitul secerișului înconjoară masa de trei ori. La cina mortului, acesta este chemat la masă de trei ori, iar unele strigături se repetă tot de trei ori.
Pornind de la studiul lui Tudor Vianu, „Dubla intenție a limbajului și problema stilului”, autoarea evidențează că și aici, în lumea satului transilvan, oamenii, în procesul de comunicare, nu doar comunică, ci se și comunică, faptul lingvistic fiind tranzitiv și reflexiv. Sunt evidențiate verbe cu intenție peiorativă, cuvinte cu sens figurat, expresii, supranume, imprecații și onomatopee. Strigăturile, doinele și amintirile sunt doar o parte din speciile genului liric din literatura populară locală ce amintesc de realitățile istorice trăite.
A doua parte a cărții, intitulată sugestiv „Sub pecetea dorului”, autoarea selectează fragmente și capitole din scrierile unor memorialiști din localitate care, unii plecați de aici, își amintesc cu nostalgie de oameni, locuri, anii de școală, întâmplări.
Stând de vorbă cu consăteni, autoarea află de la aceștia întîmplări de demult, despre muncile din gospodăria și comunitatea țărănească.
Și în sfârșit, în ultima parte a cărții, intitulată „În localitatea Subcetate, astăzi…”, autoarea adună o pare din compunerile realizate de elevii din Subcetate, publicate în revista lor școlară, „Lyceum”, între anii 2006-2011.
Invit pe cititorii acestor rânduri ca atunci când vor trece pe Valea Mureșului să se abată din drum în această insulă de românism, în această oază de liniște pentru a descoperi mai mult decât în alte locuri sufletul românului de la munte, cel al străbunilor și al copiilor de astăzi, pentru a poposi în „Casa cu amintiri”, cum numește profesoara Doina Dobrenu micul ei muzeu în care a adunat atâtea mărturii ale geniului creator al țăranului ardelean de la munte.


COMENTARII:

„Minunat! Felicitari pentru efortul si sensibilitatea de a aduna la un loc aceste nestemate ale unui sat de care ma simt si eu legat prin radacini, adica "LA OBARSIE, LA IZVOR...", plecand apoi in lume cu DOR...”
Dr. DOREL MARC

„Doina, te felicit pentru cartea „Cântecul obârșiei”. Prin ea asiguri continuitatea generațiilor, îi faci pe cei tineri să fie aproape de cultură, de tradiție, dar mai ales să fie mândri de această moștenire. Tu, om perseverent, pedagog și psiholog, care știi că mergând pas cu pas alături de ei într-o succesiune de fapte, îi ajuți prin principiile tale și îi determini să devină continuatorii tăi: să observe viața, să se bucure de frumusețea naturii și cea din sufletul oamenilor, să aprecieze lucrurile mărunte...
Acolo, în localitatea în care m-am născut și eu, tu lucrezi nu doar pentru tine, ci și pentru acei oameni. Dincolo de faptul că am fost colegi, ceea ce ne leagă mai mult este obârșia comună, faptul că am fost zămisliți din aceeași argilă și de aceea nu pot rămâne indiferent față de tot ceea ce faci tu.”
Prof. DORU DOBREANU

Cartea profesoarei Doina Dobreanu, Cântecul obârșiei” este un elogiu adus satului românesc, „un elogiu adus de acei pentru care satul continuă să trăiască în sufletul lor” (Prefață), este o carte în care locuiește lumina. Localitatea Subcetate este în conștiința autoarei un fel de centru al lumii, este ceea ce a îndemnat-o să-i aducă elogiul cuvenit, o carte despre localitatea Subcetate de Mureș, o altă carte despre această localitate, cu pagini de etnografie, folclor, grai local, cu pagini scrise „sub pecetea dorului” și pagini care prezintă localitatea în ziua noastră.
Cartea este scrisă cu dragoste, cu răspundere și cu emoție, reverberând cuvintele lui Nicolae Iorga: „Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi”.
Prof. Dr. VALENTIN MARICA, în emisiunea „Vitralii” la Radio Târgu-Mureș

vineri, 13 mai 2011

„Surâsul amintirilor”



Doina Dobreanu, Surâsul amintirilor, 2011

„Surâsul amintirilor” este cartea unei vieți, cartea cu ramul înflorit pe copertă, ca ram al veșniciei, al permanențelor, al învierilor, al nesfârșitelor întrebări; o carte dedicată fiului autoarei, Mitruț, care de mii de zile este în lumea de dincolo, fără ca lumea de aici să-l ia din arderi sufletești înalte; o carte despre cei ce sunt și despre cei ce nu mai sunt pe pământ rătăcitor, o carte despre viață și moarte, autoarea, stând la răscrucea lumilor, văzându-le cu înțelegere și cumpătare, cu dor și îngăduință, cu bucuria de a le putea mărturisi.
Amintirile, reîntoarcerile autoarei în timp, rememorând vieți, întâmplări, locuri, nu sunt deloc tânguitoare, nu au nimic abrupt în șirul lor, dimpotrivă, o seninătate a ființei care a deslușit sensuri. Moto-ul cărții este o reflecție din Oscar Wilde: „Unde există durere, acolo pământul e sacru”.
„Surâsul amintirilor” este o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile și tulburările vieții, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ține de spovedania în fața altarului. E și cartea familiei autoarei, cartea localității Subcetate, satul cu liceu, cartea relației acestei localități cu țara și cu lumea, prin trasee culturale străbătute de autoare, cruciș și curmeziș, cum ar spune Eminescu. E cartea reîntoarcerilor, a reîntoarcerii la chipul îngeresc al fiului, la moși și părinți, la case și locuri care și-au pierdut din strălucire și aici se naște durerea, părerea de rău, chiar melancolia căutărilor. Chipuri și locuri date de viață, legi ale vieții ce nu mai sunt, dar au fost și, în gând, în trăire, ele nu pot fi șterse, ele sunt și acum în gândul, trăirea și cuvântul autoarei, sunt și vor rămâne. Ce curată perpetuare! Asemenea cărți devin mici muzee: le citești, de fapt intri în lumi care au fost, despre care trebuie să vorbim, trebuie să le știm, trebuie să le simțim umbletul, curgerea, ființa.
Cităm din „Locul nostru, săracul”, o aducere-aminte:
„Îl privesc îndelung, cu nostalgie. Este parcă mohorât, tăcut şi ruşinat de sărăcia sa. Altădată, când trăia tata şi când era muncit cu dragoste şi cu râvnă, ne întâmpina toamna mândru şi prietenos, unduindu-şi holda în adierea vântului, cu spicele grele, încârligate, sau aliniindu-şi şirurile burduşite cu cartofii dolofani. Când ne făceam simţită prezenţa, în căruţa trasă de cai, se isca mare larmă: vrăbiile îşi luau zborul, felurite lăcuste se agitau neliniştite ici şi colo, şoarecii de câmp alergau speriaţi în toate părţile. Toate trăiesc după munca omului…, zicea tata fără leac de supărare.
Atâtea amintiri plăcute se derulează în mintea mea! Le retrăiesc cu intensitate şi mă emoţionează până la lacrimi. Mă văd cu ochii minţii în ipostaze diferite alături de părinţii mei la lucru aici: (…) Când îl ajutam pe moşu la arat, eu pogănici, el ţinînd de coarnele plugului tras de vite, ne opream din când în când să ne tragem sufletul şi noi şi bietele animalee. Ne aşezam amândoi pe grindei şi povestem, în vreme ce vitele mâncau sau rumegau… Dar unde e mărul? Îl caut zadarnic cu privirea. Ştiu exact locul unde ar trebui să-l găsesc…Nu mai este! Mă apropii şi observ că fusese retezat chiar la suprafaţa pământului…”
Despre cartea aceasta vom mai vorbi, este o carte densă, bine scrisă, într-o limbă română frumoasă.
Prof. Dr. Valentin Marica, Târgu-Mureș

Proza feminină, fie că este de evocare, de confesiune ori memorialistică, este mai totdeauna străbătută de un fior liric.
Amintirile îi surâd, după cum vrea să ne spună Doina Dobreanu în titlul ultimei sale cărți, dar unda nostalgică a plăcutelor sau mai puțin plăcutelor sale aduceri-aminte pleacă dintr-o inimă rănită.
Din florile de cireș ale primei coperte picură lacrimi și străbate un dor după ce a fost și nu mai este, după ce n-a fost și putea să fie.
Teama de a intra într-o lume necunoscută pe care o privește circumspect, legătura prin fire nevăzute de satul natal, de oamenii de acolo, de datini și eresuri, i-au îndreptat mereu pașii spre acasă. Acolo surâsul oamenilor e blând ca o noapte de mai, greierii cântă mai frumos ca oriunde, pâinea coaptă în cuptor miroase mai altfel, mirosul fânului proaspăt cosit este mai îmbătător, fiarele sălbatice nu dau la oamenii locului fiindcă-i cunosc, cimitirul unde odihnesc strămoșii e aproape și te poți sfătui cu ei la vremi de cumpănă, în cuiburile de sub streșina casei se întorc aceleași rândunele, iar cântecul cucului de pe Coasta Filpei e mai duios. În poenițele de la poale de codru mai joacă și acum în miez de noapte zânele, iar caii năzdrăvani mai apar și acum prin pădurile de dincolo de Făget, rânchezând și dând flăcări pe nas în nopțile târzii.
Într-un „crochiu de autoportret”, autoarea încearcă să-și definească firea: „Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţinată şi hotărâtă”. (…) Menționează de asemenea sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă, dragostea pentru natură şi pentru tot ce este frumos, darul şi pasiunea pentru creaţie, ca şi spiritul de libertate… Frumoasă schiță de autoportret și foarte sinceră!
Portretele părinților, ale bunicilor și ale multor săteni – Moș Luca, Vecina, Finica, Unchieșul Ștefan-inginerul, unchiul Petru Dobreanu - sunt realizate și ele în tușe sigure, iar narațiunea și descrierea sunt măiestrit îmbinate, încât aproape nu sesizezi când începe una și se sfârșește cealaltă.
Sfâșietoare este drama trăită de mamă la moartea unicului ei copil, Mitruț, la numai 15 ani. Fiindu-i și profesoară, nu mai poate intra în clasa unde, în banca în care stătea Mitruț, locul a rămas gol. Încearcă să găsească căldura privirii fiului, zâmbetul blând și șăgalnic, mlădierea trupului și ritmul pașilor lui. Totul este doar o amăgire. Evocarea fiului răpus de o boală necruțătoare se încheie cu un strigăt: „Doamne, sfâșietor de triste sunt despărțirile eterne!”
Un cult al prieteniei o îndeamnă mereu să-și amintească de colegele de liceu și de facultate, de colegii profesori.
Comuna natală, Subcetate, căreia îi dedică cu ani în urmă și o monografie, este pentru autoare leagănul celor mai dragi amintiri. O urmărește prin timp, cum s-a născut din legendă, stăruie asupra tributului de sânge pe care l-au dat locuitorii ei în cele două războaie mondiale.
Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” este de o mare încărcătură poetică. Atmosfera din preajma Crăciunului este plină de taină. Copilul care se bucură cu toată ființa de sărbătorile de Paște și Crăciun este alături de părinți la muncile câmpului, vara, și la cele casnice, iarna: torsul, țesutul și cusutul minunatelor cămăși pentru zilele de sărbătoare.
Drumul făcut de fetița care-i duce prânzul bunicului pe Duda este considerat unul inițiatic, o adevărată aventură, la fel ca și al Lizucăi lui Sadoveanu, iar descrierea unei furtuni care se declanțează ca din senin, vara, la poalele Făgetului ne amintește de Calistrat Hogaș.
Profesoară fiind, își conduce elevii în excursii prin țară pe urmele inaintașilor, creatori de neam și țară, de limbă și cultură românească.
În ultima parte, „Popasuri europene”, profesoara Doina Dobreanu ne comunică impresiile și emoțiile puternice trăite în fața capodoperelor de artă întâlnite în Polonia, Rusia, Ucraina, Austria, Ungaria, Italia, Grecia.
Cartea „Surâsul amintirilor”, pentru care mulțumesc distinsei mele colege de breaslă de dincolo de munți, este pentru orice cititor o tulburătoare și sinceră confesiune a autoarei, o mărturie a dragostei pentru locurile natale și o deschidere pe care trebuie să o aibă fiecare dascăl către cultura și arta universală.
Profesor Ioan Dobreanu, Roman

Draga Doina,

Iți multumesc pentru darul deosebit. Este o carte scrisă cu sufletul, în care fiecare cuvant are rolul de a lucra adânc în conștiința cititorului. Prin scris ai dat viața perenă unei istorii, care nu aparține doar biografiei personale, ci și destinului colectiv al unor locuri cu semnificație aparte în spatiul geografic românesc.
Îmi place felul cum ai structurat-o, înserand aspectele vieții personale în contextul istoriei unei epoci la care ai fost martor și protagonist, îmi place modul cum ai decantat suferința, lăsând să se vadă plieri ale sufletului tău, vibrand de dor, atât de supus omenescului, în măsura în care omul nu se poate împotrivi unui dat imuabil, care este propriul destin.
Este o carte plină de viață, de omenesc și de înțelepciune.Toți cei evocați de tine devin, implicit, parte a unei istorii care nu se va pierde, datorită forței tale de evocare.
Iubesc și admir în același timp cumințenia, erudiția, firescul artistic al exprimarii.
Tinerii vor gasi aici o sursă de apa vie. Acesta este marele câștig al carții tale.
Prin rememorare, ai purificat suferința, ai atins acea stare de catharsis, de care ne vorbește Aristotel.
Și te felicit pentru ca ai avut TĂRIA de a o scrie!
Cu mult drag, Mona

Draga Doina,
Am primit cartea de la tine și am fost impresionată de ea din mai multe motive: pentru că ai găsit puterea să scrii atât de frumos despre viața alaturi de copil cu o caldură deosebită, cu memoria limpede și neîmpovărată de durerea din tine datorată pierderii suferite; relatările, de o sensibilitate deosebită, sunt impresionante dovedind că ești un om puternic. În acest moment îmi vine în minte un citat dintr-o carte despre o pasare care, pentru a cânta și mai frumos, i s-au tăiat aripile…
Mă bucur mult pentru tine și pentru tot ce ai realizat. Sunt foarte mândră că am avut prilejul să te cunosc și că faci parte din viața mea.
Chiar daca viața a fost mai crudă cu tine, încă de la naștere ai fost binecuvântată de Dumnezeu deoarece te-a înzestrat cu calitatea de a iubi oameni, locuri, evenimente, deoarece ai avut norocul sa te poți bucura din plin de tot ce te-a înconjurat. Și, dacă ai reușit să ierți și să mergi mai departe privind înainte, este nemaipomenit.
Toate lucrurile absolut remarcabile pe care le-ai făcut și care vor dăinui le-ai realizat după moartea copilului și... cu ajutorul lui. Așa că, de fapt, el nu a murit niciodată, doar s-a mutat într-un alt loc, de unde să te ajute și să te inspire să faci tot ce ai făcut, atât de trainic și de frumos. Îți dai seama ce echipă tare sunteți voi doi?
Sper că te simți împlinită. Și sper că mai ai încă ceva de spus.
Felicitări! Maia

Am primit frumoasa Dvs carte. Felicitări. Dacă o carte o citeşti cu plăcere, este cea mai bună confirmare a calităţii ei. Este adevărat, lucrarea nu se poate încadra strict într-un gen anume, respectiv: memorialistică, istorie locală, etnografie etc. Are din toate acestea câte ceva, conţinând realităţi "topite" într-o abordare subiectivă, de mare profunzime, care poartă pecetea sensibilităţii şi generozităţii sufletului Domniei Voastre. Paginile dedicate satului natal, portretele oamenilor dragi, cu evenimentele care marcau pe fiecare în parte, descrierea vieţii cotidiene de odinioară şi întreaga colectivitate în ansamblu, conferă valoare lucrării, oferindu-i un loc distinct în peisajul cultural harghitean. Cu prietenie şi preţuire, I.Lăcătuşu

Draga mea prietenă,
Cireșul înflorit de pe copertă pe albastrul proaspăt al cerului, căte făgăduințe pentru o lume mai bună, cătă speranță reînnoită!
Te citesc cu nesaț, cuvântul tău redă demnitate omului, frumusețe gândurilor, bunătate pornirilor, verticalitate aspirațiilor sale.
Durerea dăruită este frumusețe și speranță, ea ne duce la Cristos în care suntem biruitori.
Cu iubire și gratitudine, Marie-Thérèse


S-ar spune că memoriile, mai ales dacă au şi o nuanţă nostalgică, nu ar avea priză la publicul cititor. Dar în cazul în care autobiografia se dezvăluie în cutele istoriei societăţii contemporane autorului, aceasta e capabilă să interpeleze memoria cititorului, în măsura apropierii sale de momentele şi locurile evocate de autor. De această factură este această carte. Şi a fost o lectură agreabilă şi interesantă, autoarea împletind pagini autobiografice cu pagini cu caracter monografic al localităţii (Subcetate) şi a regiunii natale (valea Mureşului superior). Sub forma unor scurte povestiri grupate tematic în cuprinsul a şase capitole, ni se dezvăluie timpuri şi locuri filtrate de sensibilitatea unui dascăl prin vocaţie. Pr. C. Dîrle





Prezentarea cărții la Liceul „O.C.Tăslăuanu” din Toplița, 14 nov.2o11