luni, 9 noiembrie 2015

PROFESIONIȘTII NOȘTRI: Valentin Marica; „FRIGUL VISULUI”

Volumul 18 al colecției Profesioniștii noștri,

publicat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita,

Editura Eurocarpatica, 2014



De ziua Sfinților mucenici, în data de 7 noiembrie, „Luminația” este un prilej de rememorare și praznic, dar și de bucurie, reîntâlnind prieteni, neamuri și consăteni, dăruind și primind.
În acest an, 2015, primesc de la prietenii mei, Emilia și Valentin Marica, în trecere pe „acasă”, volumul 18 al colecției „Profesioniștii noștri”, o carte monumentală, la prima vedere prin numărul impresionant de pagini, 818, dar citind-o, nu poți să nu fi copleșit de frumusețea hiperboreană a Omului Valentin Marica, privit prin sufletul prietenilor săi și prin opera sa.

Cartea - o „poveste în poveste” sau „poveste în ramă”. Rama o realizează mesajele, cuvintele de apreciere și evocările prietenilor, foarte numeroși și de pretutindeni - în prima parte- , și studii ale acestora, în partea a treia. Povestea, partea centrală, coloana vertebrală a cărții, este consacrată scriitorului Valentin Marica și operei sale. Ea cuprinde: cărți din biografia literară a scriitorului, aprecieri și opinii critice, itinerar biografic, premii pentru poezie, creație jurnalistică, critică și istorie literară; interviuri cu Valentin Marica și interviuri de Malentin Marica; antologie lirică; însemnări, reportaje, comentarii, documentare, studii, eseuri, cronici, versuri originale în presa scrisă; versuri închinate lui Grigore Vieru, Rochia de apă; traduceri și exegeze; din Buletinele de Știri și Culturale.
Întâlnirea cu această fascinantă carte îmi ține spiritul treaz și îmi preface noaptea în zi. Trăiesc bucuria unică de a fi printre invitații la acest unic moment de împărtășanie din spiritul inefabil al Poetului și Omului de cultură de mare rafinament Valentin Marica, un prileaj de întâlnire cu nemurirea, cu eternul.
Conștientizez că o relație specială există între El – omul, colegul, reporterul, profesorul, poetul, cetățeanul, mentorul etc. - și fiecare prieten al său, fiindcă fiecare relație se întemeiază pe o întâlnire specială, devenită poveste de viață. Întâlnirile cu Valentin Marica sunt percepute de prietenii săi ca zile de lumină, de sărbătoare, de duminică, căci: „Valentin Marica are vocația prieteniei și a tandreței pe care o dăruiește celor din jur fără parcimonie. Este o personalitate luminoasă, caldă, un om a cărui prezență îți face bine, un suflet dedicat, ce știe să-ți mângâie durerile sufletului, dar și să-ți amplifice bucuriile. Valentin Marica transformă în sărbătoare plină de emoție orice moment cultural la care participă, datorită profunzimii trăirilor sale și implicării afective prin care se dăruiește celorlalți.” (Valerica Duicu, p. 32)
„Fermecător, erudit și cu un talent al Cuvântului înnăscut, Valentin Marica a făcut dintr-o după-amiază de iunie obișnuită, o zi de sărbătoare (…) Ziua de lucru se preface în zi de duminică dacă zăbovești cu cărțile semnate de Valentin Marica și sunt fericită să știu că din spațiul meu de vecinătate geografică și spirituală s-a ridicat un scriitor pentru care Biblioteca este biserica Cuvântului românesc”. (Melania Cuc, p. 45, 46)
Mă regăsesc și eu, cu bucurie, între prietenii domniei sale. Pot spune că prietenii domnului Valentin Marica, ai familiei Marica, mărturisitori în această carte ai prieteniei și iubirii, ai respectului și admirației pentru acest Om minunat, măcar din acest punct de vedere, sunt și prietenii mei.
Cu nerăbdare citesc mărturisirea fiecăruia. Retrăiesc emoții similare, pe care le-am trăit și eu, fie în compania distinșilor prieteni Emilia și Valentin Marica, fie citind cărțile scriitorului Valentin Marica sau ascultând mesajele acestui om de radio.

Crochiuri portretistice. Titlul fiecărui mesaj schițează portretul celui omagiat printr-o metaforă sau o definiție poetică: „Hiperboreanul” (Nicolae Grigore Mărașanu), „Trandafirul cu 65 de petale” (Rozalia Brândaș), „Valentin Marica, trecând ca printr-o pădure de semne vorbitoare” (Mariana Chețan), „Un senior al rostirii elegiace” (Daniela Gîfu), „Un Om între oameni” (Zeno Fodor), „Omul care performează în tot ceea ce face” (Valerica Duicu), „Valentin Marica, el însuși un poem” Mioara Kozak), „Un om de mare probitate profesională” (Maria Borzan), „Omul frumos” (Răzvan Ducan), „Valentin Maica, în apa duhului și în mierea cuvintelor” (Sânziana Batiște), „Valentin Marica – Cetățean de onoare al culturii române” (Doina Dobreanu), „Om de onoare pentru oameni de onoare” (Sorina Bloj), „Valentin Marica, coardă vibrândă” (Dan Rebreanu), „Un om ca o icoană” (Codruța Băciuț), „Valentin Marica, omul neastâmpărului creator” (Ilie Șandru), „Valentin Marica, omul care a șlefuit Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie” (Gherghina Mariș), „Emoționant fior liric și vertical Om al Cetății” (Lazăr Lădariu), „Un simbol al valorilor de excepție cu care ne putem mândri” (Vasile Cazan), „Iconar de suflete” (Luminița Cornea), „Un munte de credință și intensă trăire românească” (Florin Bengean).
A vorbi despre Omul Valentin Marica nu este simplu. Recunosc aceasta mulți dintre prietenii săi. Dar toți, împreună, reconstituie, ca într-un puzzle, portretul său fizic, spiritual și moral:
Când s-au cunoscut, scrie Mariana Cristescu, „era înalt, mlădiu, cu plete blonde și ochii ca mierea”, asemenea unui Făt-Frumos. I-a zis „Spic de grâu”. „Mi-e drag Spicul, mărturisește scriitoarea, pentru că se înveșmântează în limba română ca într-o mantie brodată cu stele; pentru că vine dintr- stirpe de voievozi ai spiritului care știu să împietrească durerea, s-o transforme în stană de piatră, din care țâșnește, rece ca gheața, izvorul tămăduitor. Mi-e drag, fiindcă știe să îngenunche fără să se frângă, purtându-și crucea ca pe un ram înflorit. Mi-e drag, fiindcă poartă doi sori pe umeri, care îi luminează naosul râului și reînvață unda să susure.” (p. 15)
„Înalt, cu alură de prinț hiperborean, cu fruntea prelungită către o pleșuvie ce iradiază inteligență, dar și siguranță de sine”, „melancolic, străpuns parcă de esențele unei tragedii, păstrată în purpura secretă a inimii mereu în metanie, poetul Valentin Marica este, pentru mine cel puțin, prietenul pe sufletul căruia poți așeza capul.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
„Valentin Marica este într-adevăr un prieten generos, deschis și tonic, posesor al unui umor subtil și al unei sensibilități cuceritoare (…) În plus, pe cât este de valoros, pe atât este de smerit”. (Prot. Gheorghe Nicolae Șincan, p. 13, 14)
„Valentin Marica este o personalitate carismatică, cu calități și merite deosebite, cu aptitudini remarcabile și cu alese însușiri intelectuale și morale. Se poate spune că este o personalitate cu o structură sufletească armonios zidită, care se distinge prin caracter sociabil, farmec personal, talent scriitoricesc și har oratoric rafinat și cuceritor. (…) Cuvintele din vorbirea lui sunt magice, iar inflexiunea tonurilor și ușurința cu care își modulează vocea, trădează limpezimea minții și mai ales a sufletului”. (Onoriu Corfaru, p. 78)
„Veritabil și substanțial orator, poate dintre cei mai distinși pe care i-a dat acest spațiu, un intelectual de anvergură, cu deschidere multidisciplinară” (Aurel Hancu, p. 39), Valentin Marica este, totodată, „un om frumos, încărcat de noblețe” (Răzvan Ducan, p. 43).
„Poet orfic, descendent din familia modernilor Rilke și Blaga, de o rară sensibilitate, scriitor de înaltă ținută și redactor la radio, cu o voce caldă, cuceritoare, domnul Valentin Marica se numără printre puținii cărturari români de azi, pentru care iubirea de patrie nu va putea să cadă niciodată în derută. ” (Nicolae Suciu, p. 80)
„Când stai de vorbă cu domnul Marica (…), simți căldura, blândețea, cântecul discursului său care îți dăruiesc liniște la superlativ, ce nu mai poate fi tulburată de nimeni și de nimic”. (Ligia-Dalila Ghinea, p. 83)
„Erudiția exemplară a poetului Valentin Marica, precum și devotamentul în slujirea culturii și neamului românesc au proiectat o strălucire aparte în activitatea desfășurată în cadrul Asociațiunii ASTRA”. (Silvia Pop, p. 84)
Un portret cvasicomplet ne oferă prietenul său Olimpiu Nușfeleanu: „Încerc să-i conturez imaginea traversând ani și epoci: este aceeași, a unui spirit mereu tânăr și disponibil, îndrăgostit de literatură și de marile modele culturale, pe care le dorește emergente în contingent (…)
Oameni precum Valentin Marica sunt din ce în ce mai rari. Ei iubesc tradiția și construiesc modernitatea, fie că aceasta se prelungește sau nu în postmodernitate… S-au format în cultul unei… culturi solide și-și exprimă dinamica într-un exercițiu pe care tradiția îl așteaptă mereu, pentru ca aceasta să fie iarși și iarși vie, temelie pentru alte și alte momente ce o îmbogățesc. E sobru, distins, informat, academic, inspirat, binevoitor și disponibil, livrându-se cu drag și prisosință atât efemerului cât și durabilului. Egal cu sine în acest fel de a fi de când îl știu, neîncetând să exprime sentimentul religios al celui ce este, al celor ce sântem, căutând – ar spune el – să așeze lumea în ordine spirituală prin cuvânt.
Poet, om de radio și de condei publicistic, autor de studii de specialitate, om al cetății… În toate aceste ipostaze este inconfundabil și consistent, inventiv și convingător, alergător de cursă lungă, tenace și binevenit, alegând, printr-o mare putere de discernere și printr-o motovație interioară puternică, ceea ce este frumos în această lume și dăruind lumii cât mai multă frumusețe și simțire.” (p. 100-101)
O completă imagine portretistică se realizează treptat, prin acumulare de detalii. Valentin Marica este uneori surprins în diferite secvențe de viață narate și atunci portretul său e relevat prin câteva tușe trasate cu precizie. Alteori, trăsăturile sale sunt schițate prin expresive metafore și comparații.
Valentin Marica, „omul neastâmpărului creator” (Ilie Șandru, p. 67), „coardă vibrândă” (Dan Rebreanu, p. 57), „un senior al rostirii elegiace” (Daniela Gîfu, p.29), „un om ca o icoană” (Codruța Băciuț, p. 59) este „omul care a șlefuit Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie” (Gherghina Mariș, p. 96), este „el însuși un poem” (Mioara Kozak, p. 34)
„Părinte, îmi este așa de greu! Tot ce fac este ca o cruce pe care o duc cu greutate în fiecare zi, dar recunosc că fără această cruce nu aș putea trăi!”. Ascultăndu-i mărturisirea, Pr. Timoftei Găurean îl aseamănă pe Valentin Marica „cu un sihastru care rabdă frigul, foamea, singurătatea, dar lui acolo îi place, acolo se roagă și stă de vorbă cu Dumnezeu, așa precum face și bunul meu prieten și colaborator în fiecare zi, purtându-și crucea și rugându-se pentru acei copii și tineri cărora le poartă grija”. Preotul îl vede „ca un munte sacru” (p. 75), ca „muntele de granit care nu se sfarmă și clopotul de cristal vestind celor dragi și lumii necesitatea căutării lui Dumnezeu care ne aduce tuturor pacea, bucuria, liniștea și tihna trăirii în Dumnezeu”(p. 77)
„Aidoma unui vrăjitor, Domnia Sa scoate la lumină latențele poetice ale cuvântului, îl face să sângereze, să dăruiască bucurie, să lumineze, să pâlpâie nădejde.” ( Rozalia Truța, p. 16)
„Îl percep ca pe un abur de dimineață ivită din aromele muntelui.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
Mutatis mutandis, așa l-am perceput/înțeles pe Valentin Marica (…) și l-am înregistrat ca pe un spirit în desfășurare. Nu l-am asemănat cu un munte, pentru că Mihail Sadoveanu a cucerit Ceahlăul literaturii române, dar l-am simțit, în nobilimea lui, în metaforele-i uzuale, nesfârșite, în calmul seducător, în întrebări mărețe, în citate și atmosferă de sărbătoare adusă de prezența lui, cu sau fără microfon/reportofon, ca pe un frig ce urmează să vină, ca pe un alb departe, ca pe o gheață în preajma spiritului ascuțit, lucid, pentru a fi apolinic, nu dionisiac”. (Elena M. Câmpan, p. 19)

Cuvântul, lacrimă și poezie. „Valentin Marica a lucrat cu vrednicie și a rămas statornic în tronul limbii românești, în tronul cuvântului pe care l-a slujit cu smerenie sporindu-i frumusețea, rostogolindu-l în lacrimă și dor (…)
Cerul i-a dat în dar Cuvântul și frumusețea rostirii lui, să-i fie povară și iubire, cruce de răstignire pe calea vieții. Chermarea Cuvântului l-a vrăjit, l-a înrobit definitiv. Valentin Marica a sporit taina și frumusețea cuvântului, făcându-l piatră prețioasă.” (Gherghina Mariș, p. 96-97)
„Sub pana lui Valentin Marica orice cuvânt capătă culoare și mireasmă, cântă, și înflorește, și ordonează lumea nevăzută a cugetului și a simțirii, pentru că Valentin Marica este nesecată fântână de metafore”.
Cuvintele lui Valentin Marica „sunt întotdeauna cuvinte de slavă: întru Dumnezeu, întru Eminescu și Blaga, întru Grigore Vieru și Nichita Stănescu, și Nicolae Băciuț, întru toți cei dragi ai lui. Cuvintele lui Valentin Marica zidesc scări suinde la cer – spre înalt, spre bine și frumos.” (Rozalia Truța, p.16)
Poezia acestui poet „discret, esențial”, „un discurs al curgerii ritmice, aproape liturgice, ca la vechii melozi și isonari”, devine „respirare și rugăciune a sufletului.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
Și, dincolo de poezie, pe cine nu impresionează, atunci când se adresează ascultătorilor, „discursul său fermecător, rostit cu căldură, precizie, și fără șovăire, curgător asemenea unui râu de șes”? ((Dimitrie Poptămaș, p. 94

Rădăcini ale luminii. Pentru Valentin Marica, „două sunt spațiile terestre devenite rădăcini ale luminii”, de unde „urcușul poate începe”: Zoreniul, satul natal și Țara Sfântă. (Rozalia Truța, p. 16)
„De-acolo, din plămada Zoreniului, i-a pus măicuța lui merinde curată în traista vieții: cuvântul bun și frumoasa lui rostire, verticalitatea trupului, răbdarea clipei, smerenia și neobosita căutare a luminii lumii”. Gândurile sale poposesc adesea în Zoreniul, „cuiul visurilor sale”. Acolo ar dori să înalțe un monument al țăranului român!
Pe cărările Domnului din Țara Sfântă, a căutat „să deslușească taina jertfei și lacrima curată a Fecioarei”. (Gherghina Mariș, p. 96-97)


Omul-Model. Poetul Valentin Marica, în a cărui creție reverberează un „emoționant fior liric”, este, totodată, astăzi, în „vremurile parcă de Apocalipsă”, „un model, prin acel tip de atitudine aparte, fiind un domn și vertical OM al cetății, pe care te poți bizui atunci când, în strânsorile vremii, ai mare nevoie!” (Lazăr Lădariu, p. 99)
De la domnul Valentin Marica a învățat Pr. Timoftei Găurean „frumusețea purtării crucii în viață”. (p.74)
Credința Sânzianei Braniște este că având astfel de modele și „uniți precum frunzele întru arborele dragostei de țară, al credinței în valorile neamului, ființa noastră națională va dăinui între maluri ce nu se surpă”. (p. 41)

Frigul visului, de Valentin Marica

 

Îndrăznesc să vă vorbesc despre o carte care nu este la îndemâna oricui să o citească; e o carte pe care Poetul și-o dăruiește sieși și prietenilor, așezând prin ea „murmur dumnezeiesc peste 65 de ani de viață”. O mărturisește în Întâmpinarea  ce prefațează volumul. Este cartea ce încununează, în acest moment, cu briliante lirice Poetul și Opera sa lirică compusă din: Metanii (1996), Vecernii (1998), Laguna umbrei (1999), Secantă la ochiul mimozei (1999), Cruci în deșert (2000), Alluviuni-Alluvian (2000), Ziua canonului (2001), În naosul râului (2002), Manuscrisul de jad (2005), Mâini de alint (2005), Schitul numelui (2005), Îndurarea amiezii (2006), La fântâna îngerilor (2009), Ceasornic de lut (2009), Tăcerea magilor (2010), Absidă pentru ziua a treia (2011), Metanii pentru strigătul arborelui (2013). Cartea încununează o  vârstă doar, fiindcă, cu certitudine, căutările și creația lui Valentin Marica nu se va închia aici.
Mă simt onorată de prietenia Poetului, primindu-i în dar această carte cu următoarea dedicație: „Doamnei prof. Doina Dobreanu, familiei sale, felul meu de a sta, visând, pe o margine a lumii. Cu mult drag, V. Marica, Târgu-Mureș, de Crăciun, 2015”


Cartea reunește „poeme din manuscrise de ultima oară, cu poeme mai de demult”, rescrise „în ore de îngândurare”. Prin refacerea „traseelor de viață, în firești aduceri-aminte”, urmăm periplul poetului în „căutarea Sensului”. Poetul mărturisește: „Caut, prin vers, dorindu-l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor mărimea lui Dumnezeu”. Născută din „harfa trupului străpuns”, cartea aceasta o dorește „ca pe o cămașă pe care să o îmbrace într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul.” (p. 7-8)
Titlul acestui volum de versuri aniversativ, Frigul visului, relevă metaforic aspirația permanentă  de „a rămâne în grația divină”, ceea ce presupune „să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci înfrigurat” (p. 8)
Moto-ul cărții este poezia lui Grigore Vieru, Cel care se apropie. Citind-o, simțim comuniunea de simțire, de aspirație a celor doi poeți.
„Pururi voi omeni
Pe cel care se apropie
De izvoarele suferinței mele.
Prelungire în Dumnezeu
A viații pe care o trăiesc –
Acesta e numele
Îndureratei mele iubiri.
În lacrimă numele mi-a putrezit,
Renăscând în pământul
Pe care l-am regăsit.
Frate îmi este cel
Care numele îmi înțelege,
Îndrăgindu-l ca pe numele său. (Grigore Vieru, Cel care se apropie)
Urmează ca, în lăuntrul acestui volum, să citim un colaj de 26 de poeme purtând titlul Metanii peste strigătul arborelui (p. 27-37), dedicate lui Grigore Vieru, în fond o exegeză lirică a operei poetului basarabean. Retoric, Valentin Marica se întreabă:
„Cum este omul
care, încolțit de viperă,
rupe fir de cicoare,
neostenit făcând poduri de aur
pe care să treacă
toți cei cu ochiul păsării în dreptul inimii?” (7/p.29)
Mărturisirea lui Vieru: „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape” (p.7), devine și crezul poetic al fratelui său Valentin Marica. Cerul, Dumnezeu, Fecioara (Preacurata, Maria), crucea, Isus (Mirele), Îngerul, metanie, rugăciune, colind, dar și mal, frunză, apă, prin frecvența lor, devin cuvinte-cheie simbolizând cele două spații, terestru și transcendental, între care pendulează poetul, unul din „cei cu ochiul păsării în dreptul inimii”.
Un vers precum „Mă prinde de ochi infinitul” (In nuce, p.94) exprimă cu claritate aspirația poetului spre divinitate, de a depăși condiția frunzei, a ierbii și de a atinge cerul - „pasăre călătoare”:
„Numai eu și pasărea flămândă
Mai stăm la marginea lumii,
La pândă.” (p.128)
Rând pe rând, poetul se autodefinește astfel: „Sunt vasul gol…” (p. 19), „mă spăl în apa visului Preacuratei/ și sunt cumpănă… fără fântâni…” (p. 19-20), „Sunt doar clipă…” (p. 46), „Am deschis/ ușile împărătești ale unei margini de sat” (p. 39), „Țin sub braț liniștea de la ușa bisericii…”(p. 90)
Volumul se deschide cu poezia Rugăciune pe o carte (p.10), o adevărată artă poetică. Prin construcția discursului liric realizată prin frazare simetrică, ritmată și muzicală,  aemeneaunui colind, poetul își exprimă, în limbaj metaforic, concepția despre poezie („litera”), care trebuie să fie „frunte”, „mal”, „mers”, „seceră a lunii”, „trup”, „gândul fără vini,/ vești, văzduh și ape,/ lumină din lumini,/ vindecări de rane,/ sceptru de pământ,/ laptele fierbinte/ din sân/ de hiacint.”
„Să-ți fie litera frunte
și fruntea să-ți ardă
ca grâul…
Să-ți fie litera mal
și malul
să dezmierde râul…
Să-ți fie litera mers
și mersul să aibă seară,
seceră a lunii să-ți fie
peste vecernii de vară.
Să-ți fie litera trup
și trupul lăicer al zării,
veac, amiezi, trezie
peste luciul sării…
Litera să-ți fie
gândul fără vini,
vești, văzduh și ape,
lumină din lumini,
vindecări de rane,
sceptru de pământ,
laptele fierbinte
din sân
de hiacint.”
O altă artă poetică (p. 127) exprimă neliniștile a artistului pricinuite de așteptarea clipei creatoare  și de căutările cuvântului potrivit:
„Poarta se deschide rar…
 Câte un cuvânt își schioapătă umbra.
În muțenia poetului,
se leagănă vestea că va ploua curând.
Numai poetul
își va dezveli umărul
să-i crească iarbă pe stâncă.”
 „Spre Țara Lerului-Ler, se spune, merge sufletul tremurând.
Cartea aceasta se așază în Țara lerului-Ler, fiind doar suflet tremurând; de parcă ar vorbi cu Dumnezeu” (Întâmpinare, p. 7):
„Ninge peste umerii Lerului-Ler,/ Ninge în palma-mi” (p. 53)
Este permanentă nevoia de transcendență a poetului, susținută de nevoia de smerită spovedanie:
„Vreau să-ți țin, Doamne, lacrima de sânge
sub cămașă.
Ți se cuvine răsufletul meu,
când văd cum se coace picătura de mir.
În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască.
Pironit în veșnicia ta,
nu voi mai plânge în somn.
Mă naște din nou tăcerea.” (Piatra ungerii, p. 23)
Însetat de absolut, precum Arghezi sau Vasile Voiculescu, Valentin Marica îl caută pe Dumnezeu. Simțindu-se singur, îl invocă, îl interogheză.
„Când ai vrut, Doamne,
să fiu eu pământ,
lângă scâncet,
lângă îngenuncherea mamei,
lângă frământ,
ai pus fir de iarbă,
margine de drum,
cuib de ciute,
caier de fum.
Mi-ai atins, Doamne,
umărul de pâine,
salcâmul de ochi,
tremurul din leagăn,
ziua de mâine,
pâinea din mei,
fulgerul, rochia ei…
Sunt al nimănui,
nu am dimineți,
nu am frunză verde,
sunt doar iarnă,
fără de nămeți…
Când veneam pe lume,
împărățeai cerul, Doamne,
celor făr’ de nume
și scriindu-le pe creștet,
nu ai mai văzut
cum luam pământului
loc de netemut,
ochi de apă,
zare,
aripă și mal,
ram ce nu se-ndoaie
în adânc de mare?” (Rochia de apă, 5, p. 52-53)
Asemenea lui Aghezi, poetul vrea un dialog cu Dumnezeu. Interogațiile retorice nu doar justifică și potențează starea de rugă, ci sugerează și dorința de dialog:
„Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!
Altfel, cum să-i leg cuvântului rana,
încleștarea?
Cum să despart tăișul înserărilor
de mierea nașterii unei alte zile?
Cum să fac din ochiul de pământ
al cuvântului
curgere de ape,
inelul gurii întredeschise
ca semn de nuntă,
ca viață fără de moarte?” (Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!, p. 60)
Dar, „prin cuvântul poeziei îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească”, mărturisește poetul în Întâmpinare (p. 7).
Spirit reflexiv, introvertit, însetat de sacru, Valentin Marica se îndreaptă spre lirica religioasă încă de la volumul de debut, Metanii (1996), volum care îl impune ca poet religios.
Ultima sa carte de poezii, Frigul visului (2014) „e deopotrivă rugă și spovedanie, e o carte a smereniei și invocației psalmice, întru Lauda Celui de Sus.” (Nicolae Băciuț)
Este dificil să vorbești despre poezia lui Valentin Marica. Ea trebuie citită, recitită, simțită. Maestru al jocului îmbinării cuvintelor în metafore inedite, irizante, poetul concentrează trăiri puternice, gânduri, zbateri, căutări „înfrigurate”, experiențe de viață, dramatice uneori, și provoacă cititorul la meditație, să descifreze și să interpreteze mesajul liric, oferindu-i, așa, posibilitatea de a se împărtăși fiorul artistic. Sclipirile estetice ale textului poetic încântă, impresionează și surprind în egală măsură, transmițând profunde emoții lirice.
Comunicarea poet-cititor se poate face doar la același nivel: o poezie reflexivă îndeamnă la reflecție, la meditare.
Despre volumul acesta au scris mai întâi poeții, Nicolae Băciuț și Lazăr Lădariu. Cine poate înțelege mai bine, mai profund misterul poeziei decât cei care au acces, pri har, în tărâmul inefabilului liric?
Se spune că esențele tari se păstrează în recipiente mici. Poemele lui Valentin Marica sunt uneori niște zvâcniri de emoții și trăiri, niște scâncete dureroase, purificate în inefabile și reverberante metafore, comparații, epitete, personificări.
Pentru exemplificare, propun poezia Frigul visului al cărei titlu devine emblematic pentru întreg volumul:
„1.
Numai Îngerul îmi spune
cum să calc iasca din freamătul crucii.
Numai Îngerul îmi spune
că apa
ce curge printre sălcii
e vecernie,
luciul ce apasă umărul…
Numai Îngerul îmi spune
că îmbătrânește ochiul
într-o linie albă…,
că se vor înveseli gurile
ce-au atins iarba în pustiu.
2.
Mierea ferestrelor se prelinge-n răspântii.
În lamuri de colind
nu înfometează
gura celui mai-nainte de vecie,
când fiecare ochi
e măr copt.

Cu cerul gurii acopăr
aerul înspicat
ce poartă cuvântul deasupra fântânilor.

În ciucuri de mir
femeia leagă prăpastia;
despletindu-și sângele,
peste leagăn de omăt.
3.
Timpul
și-a pierdut degetul arătător…
Numai buzele tale
bat orele,
când
corabia cuvintelor
e în larg…
Răzimat
Într-o scândură căzută în cruce,
omul
numără
fulgerele cerului.”
Între procedeele stilistice putem menționa și concretizarea cuvintelor abstracte („Îmi umplu brațele cu snopi de liniște”/ p. 21; „Gândul e os al deșertului”/ p. 19; „Sulița îndoielii îmi străpunge coasta”/ p. 18; de asemenea, repetiția sintactică (ca în poezia Rugăciune pe o carte), esențializarea discursului poetic în propoziții eliptice de predicat, precum:
„Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe/ în răspântii de zi,/ semințe ascunse în noapte,/ răni vii,/ secunde și șoapte,/ semințele Învierii, semințe în moarte, trupuri/ în înverzirea ierbii scăldate./ Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe aruncate în gol,/ semințe aruncate în plin/ la picioarele Îngerului,/ bob de miere,/ bob de venin.” (p. 57-58)
Tehnica laitmotivului întâlnită, spre exemplu, în Jocul de-a urcatul muntelui (p. 48) sau Rochia ta de apă (p. 50) conferă poeziei tonalitate psalmică:
„Poți să urci muntele
dacă-i simți somnul,
dacă-i auzi învierea.
Poți să urci muntele
să-ți vindeci ochiul și vina.
Muntele acela va dezveli gurile potirelor
și cer se va prelinge
sub fulgerele mâinii.
Poți să urci muntele,
dacă îi simți spinările de apă,
umerii de aur,
trăgându-ți răsuflarea
în locul în care
îngerul a îngropat
târâșul melcului.”

      Rochia ta e din apă,/ din aer;/ rochia ta e din vaier./ Rochia ta e din frig,/ e greșeală;/ rochia ta e frică de boală./ Rochia ta e din trup,/ e nesfârșitul,/ ochiul de fereastră,/ hulitul./ Rochia ta e din soartă;/ e apa pe care o tai,/ o parte să curgă/ în mine,/ o parte din rai.”
Registrul semantic al liricii lui Marica Valentin este profund religios. Cuvintele, purtând în sine taina sacrului, au valoare de logos; devin simboluri ale pendulării între pământ și cer, între real și ireal, între concret și metafizic, între profan și sacru: iarba („cruce de iarbă”, „rănile ierbii”, „marmura ierbii”, pașii ierbii”, „iarba surâsului”, „clopot de iarbă”),  frunza („iluzia frunzei de a fi pasăre”, 1/p. 34), mărul, motiv biblic, amintindu-ne și de refrenul colindelor „flori dalbe de măr” („mărul ochiului”, „măr în deșert”, „ploi de mere”), șarpele („somnul șarpelui”), crucea („cruce de iarbă”, „cruce de lut”, „cruce veche, mână din lemn de măslin”), fântâna, apa, râul, malul, sarea; gândul („tremurul gândului”, „bob de gând”), ochiul, pasărea, zborul, cuvântul…
Colindul este un alt cuvânt-cheie al volumului, în consonanță cu aspirația poetului spre Țara Lerului-Ler („Departe,/ zarea arde în floarea-de-soare a colindului”, p.44; „Rochia ta e colind”, p. 54; „Mierea ferestrelor… lamuri de colind”, p. 11)
Profund, meditativ, asemenea lui Lucian Blaga, poetul–filosof, Valentin Marica își construiește, prin originale aforisme, propriul templu  poetic și filosofic. Spre exemplu:
„Linia de orizont
este dunga mâinii tale prinse în cer.” (Ceasornic de lut, p. 40)

„Îi dai dimineții amiază,
îi dai amiezii asfințit,
fără să știi
că prin visul tău,
prin fără-de-marginea visului tău,
grăbești un asfințit.” (Tandră eroare, p. 74)

O bucurie aparte am trăit găsind poezia Aprilie,  scisă sub impulsul emoțiilor trăite la Subcetate, „în atelierul de pictat icoane al Liceului Miron Cristea”:
„Casa aceea/ în rugul literelor albe/ își așează pâinea și sarea,/ în iarba surâsului./ Casa aceea stă la o cină de taină./ Degete și pleoape/ i-au presărat bob de aur,/ chipul Fecioarei,/ revărsat din maramele cerului./ Chipul născut din mirare/ are rotundul de aprilie/ al mijirilor albe./ Aprilie, alb, e Mirele./ De unde va porni/ spre rotundul potirului?.../ Casa aceea,/ din subsuoara satului,/ îi iese în cale,/ desfăcându-i faldul cămășii/ cu toate frunțile polenului pur./ Casa aceea stă, acum,/ la o cină de taină.”

Filonul religios al liricii românești, pornit de Dosoftei prin a sa Psaltire pre versuri tocmită (1673), se ramifică și se îmbogățește de-a lungul timpului prin contribuțiile remarcabile ale poeților Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, Al. Macedonski, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Radu Gyr, Marin Sorescu, Valeriu Anania, Cezar  Baltag, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valentin Marica.
 „Valentin Marica, discret, metafizic, suprarealist (uneori), blagian, însingurat, aspirând (mereu) la o stare de transcendență, preocupat de eternele probleme primordiale, se situază în poezia sa (și nu numai) la limita dintre laic și mistic, sorbindu-și seva (poetică), cu precădere, din valorile moralei creștine.” (Dumitru Munteanu)

Prof. Doina Dobreanu




                                             

joi, 5 noiembrie 2015

Ioan Dobreanu, SINGURATICUL (roman), 2015





Ioan Dobreanu, Singuraticul, Roman, Edție prefațată de Lucian Strochi, Carte recomandată de Societatea Culturală „Clepsidra”, Editura PapiruS Media, Roman, 2015

Ioan Dobreanu (n. 1937), cu obârșia în localitățile Subcetate, prin tată, și Gălăuțaș, prin mamă, ne uimește cu fiecare carte publicată. Încheindu-și cu onoare misiunea didactică asumată de profesor de limba și literatura română în orașul Roman, se dedică cu acribie scrisului, care devine o preocupare la fel de pasionantă, ispititoare și mistuitoare.
Cărțile sale sunt de factură diferită: memorialistică, jurnal de călătorie, monografie, romane.

1. Prima carte, publicată în 2011, așa cum și titlul său precizează, Pur și simplu memorii, este o carte de amintiri, în care confesiunea se împleteşte armonios cu povestirea, cu descrierea şi dialogul. Eroul principal al cărţii este însuşi autorul care îşi deschide sufletul cu sinceritate, pentru a reface secvenţial traseul său existenţial. Rememorarea este prilej de intensă retrăire emoţională a unor întâmplări sau momente care nu pot fi uitate, care nici nu trebuie uitate şi care merită a fi spuse, putând avea valoare testamentară.
Cartea este rodul unui spirit complex şi efervescent, aplecat deopotrivă spre contemplaţie şi reflexie, al unui om cu un temperament năvalnic, tumultuos, neliniştit, dornic de cunoaştere, curajos şi temerar.
Peregrin neobosit în ţară şi în Europa, profesorul îşi oferă permanent ocazii de a face incursiuni în istorie, literatură, muzică, arte plastice, de a-şi înnobila spiritul şi de a-şi bucura sufletul, înfiorându-se numai la gândul că, spiritual, are posibilitatea de a se întâlni cu geniile universale ale omenirii.
Trăieşte plenar realităţile epocilor pe care le-a traversat şi remarcă schimbările vremurilor şi implicaţiile istorice, politice, sociale şi culturale ale acestora, apoi filtrează totul, cu un acut spirit de observaţie şi analiză, şi, cu o implicare emoţională constantă, face notaţii succinte, mergând spre esenţe, într-un limbaj simplu. La toate acestea se adaugă ritmul dinamic al confesiunii şi plăcerea de a povesti, ceea ce face ca împreună, conţinut şi formă de prezentare, să capteze interesul şi atenţia cititorului.

2. Însemnări dintr-o călătorie în Spania, Editura PapiruS Media, Roman, 2013, este jurnalul de călătorie al autorului, scris în urma periplului iberic, în septembrie 2005.

3. Romanul Mărturisirea (Roman, 2013) este a doua carte a D-lui profesor Ioan Dobreanu.
În ceea ce privește construcția romanului, putem vorbi despre „o poveste în poveste” sau despre „o poveste în ramă”. „Rama” este pretextul literar pentru a ne introduce în povestea propriu-zisă: jurnalul biografic al lui Bogadan Vidrașcu.
Citind cartea, nu pot rămâne neobservate: sfătoșenia sadoveniană în povestire, descrierile laborioase, firescul dialogului, care conferă narațiunii naturalețe, vioiciune și autenticitate, ca și complexitatea personajului principal.
Bogdan Vidrașcu, personajul principal, face parte din familia spirituală a lui Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, personaj chinuit de frământări interioare: întrebări, analize, îndoieli. Ioan Dobreanu completează în mod fericit galeria personajelor din literatura română a secolului al XX-lea, reprezentând tipul intelectualului, de astă dată cu unul originar într-un sat de pe valea Superioară a Mureșului.

4. Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată (Editura PIM, 2014) este un omagiu adus de Ioan Dobreanu înaintașilor săi de care se simte mândru: „Aici, la munte, energia s-a păstrat viguroasă şi dârză, caracterul este energic şi se poate citi pe chipul ardeleanului o izbucnire adâncă (…)
Oameni dârzi ai muntelui, ei au folosit adesea viclenia şi dibăcia, dovedind inteligenţă, energie şi voinţă. Spiritul vioi şi mintea pătrunzătoare trădează o obârşie nobilă de esenţă superioară. La acestea adăugăm talentul batjocoritor, mânuind o satiră care dovedeşte încă o dată înţelepciunea sufletului.”
Prin dialogurile vii, această carte de evocare monografică este și o carte de atmosferă, înfățișând omul de la munte ca „specimen uman în sute de iposteze”, cum ar spune George Călinescu.
La începutul cărții despre localitatea Gălăuțaș și locuitorii ei, autorul reafirmă scopul demersului său, născut din același crez: „pentru a lăsa gălăuţenilor câteva crâmpeie din epopeea înaintaşilor”.
„De unde venim și încotro ne ducem?”se întreabă autorul în Cuvântul înainte al cărții dedicate satului natal și locuitorilor ei, cu predilecție părinților, Alexandru și Paraschiva. Este o întrebare pe care o simțim ca un laitmotiv al cărții din moment ce autorul se întoarce obsesiv la obârșii în căutarea rădăcinilor.

5. Singuraticul este al doilea roman scris de Ioan Dobreanu, publicat în acest an, 2015. Este un roman tulburător, care poate fi parcurs cu plăcere de cititori cu gusturi diferite, în sensul că armonizează elemente ale romanului psihologic, de atmosferă și de iubire, citadin și rural, romantic, realist și istoric, dar și științifico-fantastic sau senzațional. Poate și din acest punct de vedere, Lucian Strochi îl consideră „o carte curioasă”, „o carte stranie”, iar pe autor, „romancierul singuratic”.
Romanul urmărește, timp de un secol, cronica unei familii, cu un complicat arbore genealogic, începând din anul 1910 și până în zilele noastre, o familie în care cinci-șase generații la rând sunt urmărite de un blestem, vindecat, în cele din urmă, printr-o acțiune caritabilă.
Protagoniștii sunt cupluri ideale aparținând aceleiași familii: contele Meran și bucovineanca Elena, Iulia, fiica acestora, și ofițerul Sever Pop (ucis în al Doilea Război Mondial), apoi văduva Iulia și avocatul Tavi Mureșan, Sabina, fiica Iuliei, și Demian Dornescu, Doru și Cristina. Spirite elevate, cu gusturi rafinate, admiratori ai artelor și ai călătoriilor, ai frumuseții umane - fizice, sufletești și de caracter -, fascinați de farmecul naturii, ei înșiși sunt aureolați de o frumusețe morală pură, cultivând sentimente statornice de iubire, fidelitate, loialitate, altruism.
„Părul ei negru și bogat parcă izvorăște din noapte, conturând frumusețea stranie a chipului său. Din ochii ei verzi ca două pietre de smarald, străjuiți de sprâncene frumos arcuite, plecau parcă fulgere, dând impresia că ele pătrund mai departe, mai adânc. (…) Umerii rotunzi, mâinile atât de frumoase, coapsele, sânii feciorelnici, totul părea că s-a născut sub dalta unui demiurg, care apoi a suflat asupra ei viață. Râdea cu toți dinții ei albi și cu ochii plini de viață primitivă. Călcând pe o pajiște înflorită ca o altă Diană, nu puteai să ți-o imaginezi altfel decât sărutând cu tălpile florile. O încântare plină de neliniște, un zâmbet al formelor, aceasta era Sabina.” (p. 212)
Mediul în care se mișcă personajele este preponderent citadin (Iași, Vatra Dornei, Cernăuți, Viena); cel rural este reprezentat de localitatea montană Bilbor, din prejma Munților Călimani.
„… o liniște se așternu pe tot drumul până la Bilbor. Mașina înainta greu prin drumul acela cu atâtea gropi. Departe, munții se zăreau albaștri în zare, iar în apropiere pădurea păstra o liniște solemnă, Așa sunt pădurile de brazi, nu se zbuciumă ca cele de foioase. Când treci prin ele parcă respiri solemnitatea unui templu.” (p. 194)
Singuraticul este „un roman al tăcerilor expresive, al privirilor albastre și adânci, blânde sau tăioase”, este o carte „ce are o solemnitate de fluviu și o adâncime de codru străvechi” (Lucian Strochi).