joi, 30 ianuarie 2020

Alexandru Patachi, VALURI, NISIP, URME, Editura Crizoteca, 2019



DESCRIEREA ROMANULUI:
„Emil, un corporatist deziluzionat, esuat la malul marii in cautare de raspunsuri la intrebari existentiale, este readus la realitate de evenimente ce-i sparg bula traiului fara griji pe care si-o plamadise in jurul oamenilor intalniti pe plaja.
Valuri, nisip, urme… O poveste despre alegerile facute in viata, in dragoste si in... amintiri.”


AUTORUL:
„Copil al cartierului clujean Grigorescu, crescut pe malul Someșului, târât prin performanțele școlii românești, cu studii în economia de tranziție și metehnele marketingului autohton, călător pasionat. mereu dornic să descopere meridiane și caractere noi prin vorbă, și mai recent, fotografie, Alexandru Patachi incită lumea la toleranță, libertate, dragoste și frumos, cu acea doză originală de autoironie care îl caracterizează.” (coperta III a cărții)

IMPRESII DE LECTURĂ:
Valuri, nisip, urme… este un roman care incită curiozitatea și atenția de la lectura primelor pagini: este interesant, antrenant, plăcut, dinamic, prin preponderența dialogului, și ușor de citit, fiind construit linear.
Romanul este de o actualitate răvășitoare. Exprimă trăiri dramatice ale tinerilor precum Emil, personajul principal, care este crescut de bunici și în relații  reci cu părinții, lipsite de afectivitate, mai mult oficiale și de confruntări. Munca în corporații le fură tinerilor timpul în care să-și trăiască viața cu adevărat și să-și întemeieze familii. Emil își îneacă nemulțumirile în bere și evadează la Vama Veche.
Acțiunea se petrece, în bună parte, la mare, la Vama Veche și împrejurimi. Într-o vară petrecută aici, după ce plecase de la o companie bucureșteană, Emil o cunoaște pe Ana. Tot aici se întoare, într-o altă vară, să-și petreacă vacanța, împreună cu Ana, devenită soția sa și mama fetiței lor, Oana. 
Emil este un personaj reprezentativ al generației tinere de astăzi. El nu are încredere în politicieni, în biserică, în instituția familiei. Emil și Ana nu își oficializează relația și nu își botează fetița.
Finalul este, totuși, fericit. „Cert este că mă iubește”, își spune Emil cu convingere despre relația lui de cuplu cu Ana, ceea ce înseamnă că iubirea sinceră este cea care îi conferă echilibrul necesar. 
Titlul romanului este metaforic: viața însăși este un șir de încercări trecătoare precum valurile mării, trăiri care devin amintiri precum urmele pașilor rămase pe nisip... 
    




miercuri, 29 ianuarie 2020

SANGIDAVA, 7 (XIII), Serie nouă, 2019

     

    
Anuarul SANGIDAVA este editat de Centrul Cultural Toplița și Fundația Culturală „Miron Cristea” cu sediul în Toplița și cuprinde materialele prezentate la Sesiunea internațională de comunicări științifice ocazionată de ZILELE MIRON CRISTEA (17-20 iulie). În anul 2019, la ediția a XXII-a a „Zilelor Miron Cristea”, a apărut și volumul „Sangidava”, nr. 7 (XIII), Serie nouă, în 500 p. Conținutul volumului a fost prezentat în „Condeiul ardelean”:
      Am bucuria să parcurg o bună parte din paginile acestui volum cu comunicări interesante, prezentate la secțiunile de Istorie (I și II) și Cultură și Civilizație românească.
    Lucrarea Protopopului IOAN MORAR, Acatistul Țăranului Romîn. Pagini de acatist laic  (pp.376-381), care este de fapt „un simplu omagiu închinat celui ce s-a identificat cu temelia țării, celui ce veacuri la rând a hrănit această țară, și pe spatele căruia au jucat atâția saltimbaci, fără a-l încovoia”, mi-a trezit stări sufletești sublime, din aceleași motive cu cele invocate de părintele protopop: ne-am născut și ne-am conturat profilul moral în lumea satului și am cunoscut nemijlocit viața țăranului român, „stâlpul credinței, al limbii și tradiției noastre”.

    Redăm câteva fragmente:

   
    „ (...) Te rugăm dar, iubite părinte și străbun, îngăduie-ne să-ți aducem un sacru omagiu prin care să ne legăm a rămâne pe veci vrednici fii ai tăi, purtându-ți cu demnitate numele și icoana sufletului tău larg și bun, și cu iubire să-ți cântăm:
       Bucură-te cel ce din tată viteaz și plin de glorie și din mamă harnică și iubitoare de pace te-ai zămislit spre slava numelui de OM.
        Bucură-te că din pruncie ai învățat să binecuvântezi înainte de-a duce bucata de pâne la gură sau de-a porni la drum însemnându-ți pieptul larg cu semnul mântuirii (...)
        Bucură-te că deși ai fost împins de la șes spre munte și din transilvanii spre pustii, oriunde ai viețuit ai lăsat semn de cetate, ai îngropat comori spre mărturie, ai lăsat la răspântii de drumuri răstigniri cu pecetea sufletului tău, iar pe fiecare colină, altar și candelă arzândă.
       Bucură-te, neîntrecutule ctitor care ai împodobit pieptul patriei tale cu salbă de biserici din ale căror turnuri avântate încrezător spre ceruri, clopotele au învățat să cânte jalea și bucuria din care este plămădit sufletul tău.
        Bucură-te că pridvorul bisericii l-ai făcut școală pentru luminarea pruncilor. (...)
       Bucură-te că dintru început și s-au supus stejarul și stânca, lutul și fierul, lâna și inul, care sub privirea ta de foc au căpătat formele frumoase ale gândurilor și dorințelor tale, dând farmec vieții de aici, de care atârnă veșnicia. (...)
       Bucură-te Transilvanule, bucură-te Moldoveanule, bucură-te Munteanule, bucurați-vă și voi frați români din pribegie și să ne bucurăm cu toții pentru că am moștenit un tezaur de virtuți păstrat întreg cu preț de sânge spre slava celor ce au fost, sunt și vor fi.”
      
      

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

Ioan Jianu, DRUMUL PELERINULUI ATEU, 2019



Primesc de la autor această carte și răspund invitației de a-l urma, citindu-i  confesiunea, pe drumul din România până la Santiago de Compostela, pe Camino del Norte, dumnealui cu autocarul și bicicleta, eu cu imaginația.
          Domnul Ioan Jianu, care și-a testat în acest fel forțele de care dispunea la vârsta de 70 de ani, ne oferă o carte cu vădită forță educativă, deoarece ni se demonstrează  că poți „să renunți la confortul tău și să alegi o viață simplă”, că poți „să mergi înainte atunci când fiecare părticică din corpul tău obosit îți spune să te oprești”, că poți „să mergi în pelerinaj pe un drum lung și greu într-o țară străină (…) pentru că vrei să crezi în tine….”
          Pentru „pelerinul ateu” Ioan Jianu, cum însuși se definește, drumul spre Santiago de Compostela, parcurs de unul singur, este prilej de confruntare cu o lume necunoscută, de dialog permanent cu sinele, de cunoaștere și autocunoaștere, de observație, comparație și reflecție.
Mărturisirile despre șirul de experiențe trăite pe parcursul pelerinajului sunt făcute cu sinceritate, dar și cu haz, ironie și autoironie,  surse inepuizabile de reîmprospătare a forțelor interioare, atât de necesare în momentele dificile, de încercare neașteptată, de istovire maximă.
E nevoie de mult curaj să pleci la drum de unul singur într-o țară a cărei limbă nu o stăpânești decât foarte puțin, e nevoie de voință și încredere în forțele proprii pentru atingerea țelului propus. Trăind această experiență, pelerinul nostru rămâne impresionat de faptul că oameni necunoscuți stau împreună seara la albergue și „povestesc cu plăcere despre viața lor, despre gândurile și planurile lor. Spun lucruri personale pe care, de cele mai multe ori, nu le-ar spune unui prieten apropiat sau unui membru al familiei. Își deschid inima și sufletul în fața unui străin (…) care te ascultă cu atenție. Fără să te întrerupă. Este un om căruia îi pasă de tine. Interesantă situație!” Se pare că aici, pe camino, oamenilor le pasă unii de alții.
La întrebarea pe care și-o pune retoric despre câștigul cel mai mare al acestei experiențe de viață, pelerinul răspunde: „Am (re)învățat să apreciez lucrurile simple, să mă mulțumesc cu puțin, să cheltui și mai puțin, să vorbesc cu oameni necunoscuți și să am o motivație.” Și pentru că i se face DOR de lucrurile simple, de Camino, se decide să plece din nou la drum, de astă dată pe Camino Portughez.


Buen Camino, Ioan Jianu!






AUGUSTIN MOCANU, Între sat și oraș – Vreme de război, vreme de pace – Roman memorialistic, Ediția a treia revăzută, 2019


Primesc cu bucurie și reverență vechea și noua, totodată, carte a domnului profesor Augustin Mocanu, romanul memorialistic Între sat și oraș, aflat la ediția a treia.

Despre carte am mai scris…

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/12/augustin-mocanu-intre-sat-si-oras.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/10/augustin-mocanu-portret-de-dascal.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/08/augustin-mocanu-60-de-ani-in-slujba.html


Voi vorbi despre elementele de noutate din carte:
-         Poezia DOINA, așezată pe coperta II,
-         Poezia DESTIN, așezată pe coperta III,
-         Dedicațiile adresate părinților Ana și Toader: „Tatăl meu” și „Mama”.
Le găsesc ca patru puncte cardinale existențiale simbolice în devenirea și ne vorbește definirea ca Om a lui Augustin Mocanu:
Doina este chintesența sufletului românesc, a „tainicului rost” al nostru, matricea noastră sufletească. Doina ne trimite cu gândul la Răsăritul nostru ca neam și ne vorbește despre trăsături pe care le păstrăm în codul nostru genetic.
Părinții sunt primele repere de moralitate, esențiale pentru orice copil, necesare pentru a se înscrie pe traiectoria „unei vieți firești, așezate după voia și rânduiala Celui de Sus”. Tatăl autorului, Toader, a fost „un om lucrativ, răbduriu, stăruitor, liber”, cu „dorința nestrămutată de a se ține strâns de rădăcinile sale țărănești”. Mama Ana a fost cea care i-a dăruit „lumina din priviri”, vioiciunea minții și a trupului, și limba, prin care să dobândească „aripi pentru cuget și suflet, de zburat” spre Zenit.
În incantații de doină, cu tonalitate ușor elegiacă, poezia „Destin” vorbește despre îndepărtare, trecere, neputințe, dar cu o subînțeleasă bucurie a întoarcerii la obârșie … printr-o carte.

„Dusu-m-am și m-am tot dus
De la Răsărit spre-Apus,
Bătut de vânturi și ploi,
Nu m-am întors înapoi.
Când trupul nu mai putu,
Trimisu-mi-am sufletu'
Singurel și fără glas
Să vie la voi de mas.
A plecat, dar nu s-a-ntors.
Am rămas pe căi pustiu,
Și-acasă nu poci să viu;
Am rămas pe căi, departe,
Și-azi mă-ntorc la voi – o carte.”

CARTEA aceasta completează „valorile creștine de suflet și cuget românesc” ale localității natale BOJU, pe care Domnul Augustin Mocanu le evidențează în albumul fotografic de la sfârșitul romanului:
-         CRUCEA CELTICĂ de pe Dealul lui Corlănoi, sec. III-I î. Hr.
-         BISERICA Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, sfințită în 1835
-         MONUMENTUL FUNERAR, din țintirim, al familiei de preoți Duca de Odesa, ridicat în epoca interbelică
-         MONUMENTUL EROILOR din cele două războaie mondiale, sfințit la 19 septembrie 2009
-         OBELISC – „Boju – 800 de ani (1214-2014), sfințit la 6 septembrie 2014

Cu o măiestrie de netăgăduit, domnul Mocanu conservă în acest volum o lume dispărută sau cu substanța diluată până la dispariție. Datorită autorului, lumea asta va rămâne vie pentru totdeauna în paginile tipărite…” (Dan Simionescu)

FELICITĂRI, DOMNULE PROFESOR AUGUSTIN MOCANU!


joi, 23 ianuarie 2020

PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN COVASNA ȘI HARGHITA, Editura Eurocarpatica, 2019

Autori: Ioan Lăcătușu, Florentina Teacă, Erich-Mihail Broanăr
Cuvânt de binecuvântare de Presfințitul ANDREI, Episcopul Covasnei și Harghitei
Colecția Centenarul Marii Uniri (1918-2018),
Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2019


       „Iubite cititor, citind această carte vei constata că ea este comparabilă cu un act liturgic, deoarece numele înșiruite în aceste pagini reprezintă amintiri și oameni care s-au jertfit pentru neam și țară (...)
   Binecuvântând pe ostenitorii neobosiți ai condeiului, care ne-au oferit un nou volum al neamului nostru din această parte de țară, precum și pe toți care o vor citi, cu părintească îmbrățișare, vă doresc să vă bucurați de statura intelectuală și spirituală a celor pe care îi veți descoperi în paginile acestui album.
        Ϯ Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, „Satul - sufletul neamului românesc și jertfelnicia străbunilor și tuturor fiilor duhovnicești”

PERSONALITĂȚI DIN SUBCETATE

1. CADRE DIDACTICE UNUVERSITARE
DOINA BUTIURCĂ n. CIUBUCĂ, 1959
DANIEL-TUDOR CORFAS, n.1970
NICOLAE COTFAS, n 1954
PETRU-ADRIAN COTFAS, n 1974

2. CERCETĂTORI ȘTIINȚIFICI
VICTOR V. DOBREAN. n. 1968

3. SCRIITORI
DUMIRU HURUBĂ, n. 1945

4. ACTIVITATE PLASTICĂ
DUMITRU IOAN COZMA. n. 1964

5. INTERPREȚI DE MUZICĂ CLASICĂ ȘI TRADIȚIONALĂ
VIOREL CIUBÂCĂ
IOAN MORAR
ALINA TĂSLĂVAN

6. MUZEOGRAFI
ZOREL SUCIU
LUCREȚIA CETINĂ, n. POP, 1929 

7. PUBLICIȘTI
MARIA-DORINA MATIȘ, n. BUZILĂ, 1972
AUREL URZICĂ, n. 1933

8. DIPLOMAȚI
RADU URZICĂ
IOAN ȚIFREA, d. 1947

9. PRIMARI, VICEPRIMARI
ION RIZEA

10. LIDERI CIVICI ȘI DE OPLINIE
ELIE CÂMPEANU, 1859-1937, docente și preot la Subcetate (1982-1989)
DORU DOBREANU, n. 1950
AUGUSTIN TĂTAR, preot la Subcetate (1916-1919)

11. PROTOPOPI
IONEL-ADRIAN LUNG, n. 1970
VASILE URZICĂ, 1872-1970

12. PREOȚI
TRAIAN MARIUS CIUBUCĂ, n. 1976
GHEORGHE OANĂ, n. 1947
EMIL POP, n. 1949
MIHAI DOBREAN, 1814-1901
NICOLAE P. DOBREAN, 1798-1853
PETRU G. DOBREAN, 1764-1826
PETRU N. DOBREAN, 1831-1882
DUMITRU GAFTON, 1876-
NICOLAE GV, MUREȘAN, 1849-1920

13. PROFESORI, ÎNVĂȚĂTORI, EDUCATORI
LEONTINA BURUIAN, n. DOȚI, 1945
LUCREȚIA CHECEC, n. URZICĂ, 1955
MARIA CIOBOTEA, n. URZICĂ, 1942-2008
PETRU COTFAS,  n. 1939
IOAN CUTLAC, n. 1950
AUREL DOBREAN, n. 1946
DOINIȚA-ANA DOBREAN,  n. 1950
VASILE DOBREAN,  n. 1959
DUMITRU DOBREAN, 1931-2013
IOAN DOBREANU, 1937-
EMILIA DOBRENU MARICA, n. 1949
PETRU GAFTON, 1862-1919
ANDREI LACZKO-COTFAS, 1908-1986
ȘTEFAN POPA,  n. 1941
IONEL PUȘCAȘ,  n. 1968
RODICA RIZEA,  n. BORDEA,1952
AURELIA STAN, n. POP, 1954
DUMITRU-GAVRIL ȚEPELUȘ,  n. 1947
IOAN ȚIFREA,  n. 1949
GAVRIL V. URZICĂ, 1908-1949

14. MEDICI, FARMACIȘTI
CORINA ACRIȘ, n. POP, 1970
ANCA DELIA GHERASIM, n. RIZEA, 1977
MIHAELA MARUSEAC, n. 1979
LIVIUS CÂMPEAN, 1889-d.
IOAN MUSCĂ, 1891-1916
STELIAN RUSU, 1954

15. INGINERI
ALINA BĂIETAN, n. CIUBUCĂ, 1980
CRISTIAN CHINDEA,  n. 1982
DAN COTFAS, n. 1968
ADRIAN CRIȚ, n. 1974
IOAN GAVRIL CRIȚ,  n. 1978
ANA DOBRE,  n. COTFAS, 1943
ȘTEFAN PETRU DOBREAN, n.  1926-1998
MONICA HEIL FRANCA, n. PANȚIRU, 1973
LIVIUS MUREȘAN,1920-2000
GAVRIL URZICĂ, n. 1951
NICOLAE BACIU, 1946-d.
DUMITRU CIUBUCĂ, 1916-1969

16. OFIȚERI SUPERIORI
IOAN CIUBÂCĂ,  n. 1959
DUMITRU HANGA,  n. 1933
VASILE MUSCĂ, 1958-2020
VASILE MORAR, 1962-2018
FĂNICĂ TESLOVAN,  n.  1959
IOAN CIUBUCĂ, n. 1946

17. JURIȘTI
ALEXANDRU CIUBUCĂ, n. 1939
TRAIAN MIRON CIUBUCĂ,  n. 1943
IOAN MUREȘAN,  n. 1950
PAVEL MUSCANU, 1927- 2002
NICOLAE MUSCĂ, 1875-d.

18. ECONOMIȘTI
DORIN IULIAN COTFAS, n. 1984
STELIAN VASILE CRIȚ, n. 1980
EMANUELA DOBRIN, n.  1987
GAVRIL GAFTON, 1909-d.
DANIEL MARIUS MORAR,  n.  1973
DUMITRU POP, n.  1935
MARIA ȘERBĂNESCU,  n. POP, 1925-d.
IOAN AUREL MUREȘAN, n. 1954

19. INFORMATICIENI
DUMITRU COTFAS,  n. 1958
CRISTIAN DIMOFTE, n. 1985 
DAN LAZĂR TRIFAN,  n. 1951

20. ALȚI SPECIALIȘTI ȘI FRUNTAȘI ROMÂNI
VASILE I. DOBREAN, 1897-1982
LAURA SOCACIU,  n. 1981
DUMITRU MUREȘAN, 1934-

NB. Specialiști cu formație preuniversitară la Liceul din Subcetate:
IOAN ROȘCA, prof univ. dr.
PAVEL MUREȘAN, prof. univ. dr.
IOSIF MARIN BALOG, cercetător științific în istorie
GHEORGHE POP, general de brigadă




marți, 7 ianuarie 2020

IOANA DOBREAN (1925-2016) - țăran și artizan popular


In memoriam

E zi  de sărbătoare: SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
Primesc următorul mesaj:
„Odihnă veșnică dă-i, Doamne, și Lumină fără de sfârșit să-i strălucească! Dumnezeu să o ierte și pomenire veșnică mamei tale! Mariana”

În urmă cu patru ani, mama a plecat... Era în seara zilei de 5 ianuarie 2016. Mama! Mi-a fost primul educator, prieten, îndreptar, ajutor, sprijin, sfetnic. A fost și unul dintre membrii fondatori ai Asociației Culturale „Dobreanu”...
Cu gândul la ea, mai mult în aceste zile, am decis, în memoria ei, să postez convorbirea cu ea la împlinirea vârstei de 90 de ani, publicată în 2015, în volumul III al cărții „La obârșie la izvor... Convorbiri la Subcetate” (autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu)

„În urmă cu niște ani, mama, Ioana Dobrean, își afirma dorința de a ajunge venerabila vârsta de 100 de ani… S-au adunat în cei 90 de ani, pe care tocmai i-am sărbătorit în primăvara acestui an, atâtea amintiri! I-am propus, știind că-i face mare plăcere, să o însoțesc, timp de câteva zile, în povestea propriei vieți.
Numele Dobrean, îl poartă cu onoare, dar se simte mândră amintindu-și de numele purtat înainte de căsătorie: Ioana Pop, ca și de părinții și de strămoșii săi, Popenii. La Subcetate, fiecare clan familial, cu rădăcini străvechi, ca de exemplu: Dobrenii, Cotfăsenii, Urzicanii, Muscanii, Ciubucanii, Mureșenii, Hurubenii, Popenii ș.a., are motive particulare de mândrie. Întrebându-l pe unul din verișorii mamei mele, pe unchiul Mitică Pop, ce știe despre originea și semnificația numelui de Pop, mi-a spus că acesta provine din substantivul „pop” – „stâlp sau par de lemn, cu care se sprijină un zid, un planșeu, crengile unui pom etc.”[1], prin urmare, cei care aparțin acestui neam sunt oameni drepți, demni, verticali, de neclintit.
*
Doina Dobreanu: Îmi spuneai că cei dintâi Popeni din Subcetate au fost cei aşezaţi în satul Filpea, la Mărineşti… că aici s-a sădit, în urmă cu două secole, puternicul arbore genealogic al Popenilor.
Ioana Dobrean: Marina a fost stră-străbunica noastră…
DD: Câteva generaţii din neamul Marinei, perpetuate în acea parte a satului, Mărineştii, au împrumutat numele cătunului. De unde au venit Popenii pe Filpea? Ce spune legenda?
ID: Se spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au trecut Munţii Gurghiului călare pe caii cu potcoavele întoarse. Ca să nu le dea nimeni de urme…
DD: Din tulpina viguroasă a lui Iacobuţ Pop şi a Marinei – femeie aprigă, energică, destoinică, tenace - au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob, care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Și bunicul meu făcea parte din neamul Marinei…
ID: Da, tatăl meu se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei. Era născut în anul 1883…
DD: La Mărineşti te-ai născut şi dumneata… Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale, amintesc toate de pulsul vieţii de acum nouăzeci de ani, în acel loc rămas aproape pustiu, când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.
ID: Aveam patru ani când ne-am mutat de acolo. Nu-mi amintesc nimic din vremea aceea, doar ce îmi povestea mama.
O fotografie din 1939 înfățișează casa noastră și grajdul de la Mărinești, rămase în paragină.



DD: În apropiere, în colțul din dreapta a fotografiei, sus, se vede clopotnița, lângă care se aflau mormintele bunicilor și ale străbunicilor dumitale. Toate le păstrezi doar în amintire și imortalizate în această fotografie…
Bunica, Ana Nitului, a avut şi ea povestea ei… Născută în 1885, era primul copil născut în familia lui Dumitru Muscă, supranumit Nitu, un diminutiv de la Dumitru. Familia lor locuia în prima casă la intrarea în sat, situată la confluenţa Pârâului Muscă cu Mureşul. Crescuse într-o casă îndestulată. S-a măritat cu bunicul fără voia părinţilor ei… A ales iubirea,  nu traiul tihnit.
ID: De mică, o dăduseră părinţii la Gheorgheni, la maici, ca să primească o educaţie aleasă. Intenţionau să o mărite cu un domn…
DD: Bunica, o altă ipostază a Persidei, din romanul lui Slavici, „Mara”, aşa mi-o imaginez. Ambele trăiau în acelaşi timp şi context istoric. Nu i-a plăcut de alesul tatălui ei şi „a fugit” cu bunicul, pe Filpea, unde și-au construit casă și și-au întemeiat gospodărie.
ID: Tânărul căruia o promiseseră părinții era învăţător. Venea călare peste munţi, de la Gurghiu. Era chipeș, dar negricios. Tata era frumos, blond şi cu ochii albaştri, foarte harnic şi puternic, demn şi hotărât. Era cel mai mare, din cei cinci feciori ai văduvei Maria Pop. Muncea din greu ca să recupereze pământul familiei pus garanție la bancă de tatăl lor, înainte de a muri, spre a-și ajuta niște prieteni.
DD: Nu i-a fost frică de muncă, nici de sărăcie. Viaţa, de o simplitate de neimaginat pentru cei care trăiesc în prezent, nu i-a fost uşoară pe vârf de deal, fără apă…
ID: Îmi spunea că, după ce s-a măritat, când îi era foame, mergea în grădină cu un grunz de mămăligă rece și o mânca cu câțiva foi de ceapă verde.
Hrana și îmbrăcămintea erau produse în gospodărie. Cu banii pe care tata îi câștiga iarna cu caii la pădure, la trasul lemnelor, au plătit datoriile la bancă, au cumpărat pământ și, mai târziu, l-au întreținut pe fratele mai mare la Liceul din Gheorgheni.
De la părinți, mama a primit, totuși, o mașină de cusut „Singer”. Se ajuta cu femeile dimprejur: ea îmbina pentru ele la mașina de cusut, din pânză de casă, diferite piese de îmbrăcăminte, în schimb, acestea o ajutau la prășit, secerat și cules.
La mașina mamei s-a deprins să coase și fratele mai mic al tatei, Nicolae, care apoi a învățat și practicat croitoria, pe rând, la Toplița, Cluj, Viena, Paris. S-a căsătorit și a rămas în Franța.
DD: Din ceea ce bunica a primit ca „zestre” de la părinții săi, îmbrăcăminte și obiecte textile pentru locuință, păstrăm un cearșaf frumos ornamentat cu cusături în cruciulițe și cu dantelă, pregătit de ea pentru patul cu zestre înainte de 1906, anul când s-a măritat. E un obiect la care bunica a ținut mult din moment ce a reușit să-l păstreze integru în vremuri de răstriște, așa cum au fost perioadele celor două războaie mondiale.



ID: În anul 1916, autoritățile au impus sătenilor să părăsească localitatea, fiind în zona de război. Și-au pus în căruțe copiii, mâncare și haine și au plecat, unii urmând Valea Mureșului spre Câmpia Transilvaniei, alții, spre Modova.
Părinții mei au plecat, împreună cu bunica și cei doi frați ai mei, Petru și Ion, în Moldova. Ionuț, fratele tatei, fusese dus pe front. Nu s-a mai întors. Cei sosiți din lagărele siberiene au adus vestea că ar fi supraviețuit războiului, dar că s-a căsătorit cu fiica unui morar, la Vladivostok. Mihăilă a murit de tânăr...
DD: Cum i-a împrăștiat destinul pe cei cinci fecori ai străbunicii Maria Pop! Doar bunicul Gavril și fratele său Petru au rămas în sat… Urmașii lui Nicolae, cel plecat în Franța, trăiesc în America, ai lui Ionuț, dacă are, trăiesc la Vladivostok…
Dar, ce povestea bunica despre perioada de refugiu, 1916-1918?
ID: Mama a slujit la Mănăstirea Neamțului, tata, pe unde a putut, ca să asigure hrana familiei.
Fiindcă se încheiase armistiţiul, au pornit spre casă, împreună cu un grup de refugiați, spre sfârşitul lui februarie 1918. Au fost nevoiți să stea la Grinţieş, în apropierea graniţei, timp de două săptămâni. Din cauza frigului şi a mizeriei s-au îmbolnăvit şi au murit copii şi adulţi. După ce li s-a admis trecerea peste graniţă, de la Tulgheș au fost duşi la Ditrău, unde au fost despărţiţi de animalele şi de bagajele ce le aveau. Bărbaţii au fost duşi la închisoarea din Braşov, iar femeile şi copiii au fost ţinuţi în carantină la Remetea şase săptămâni.
La plecare în refugiu, n-au putut lua cu ei, în căruță, decât cele strict necesare. Multe lucruri le-au adăpostit în poloboace în podul casei. N-au mai găsit nimic la întoarcere, după doi ani. Casele au fost jefuite și distruse, rămase ca după prăpăd.


DD: Născută în martie 1925, dumneata ai fost darul lui Dumnezeu pentru suferințele și umilințele îndurate în vreme de război.
ID:Frații mei erau deja mari când m-am născut eu: Petru avea 20 de ani, iar Ion, 18. Părinții m-au iubit mult și au sperat să le fiu stâlp la bătrânețe.

 

La scurtă vreme, familia noastră și a unchiului Petru s-au mutat în centrul comunei. A urmat o perioadă de bunăstare pentru familiile noastre. Tata deschisese o cârciumă în casa noastră nou construită cu cinci încăperi, construise un pavilion în fața casei, unde se organiza jocul în zilele de sărbătoare, și popicărie. Unchiul Petru, vecin cu noi, a fost primarul comunei mulți ani. Am copilărit împreună cu verii mei: Nelu, Măriuca, Ioana, Lucreția, Nicolae și Mitică. Eram ca frații. 
DD: Bunicul reușise să ofere consătenilor, prin pavilionul de dans și popicărie, posibilități de petrecere în zilele de sărbătoare.
ID: La noi se aduna lumea după liturghia de la biserică, unii să se cinstească cu un pahar de vin și să schimbe o vorbă. Tinerii veneau cu ceterașul și se puneau pe joc în pavilion. Mai ales la sărbătorile mari, mama își aștepta cumetrii, neamurile, filpenii ei, care veneau în sat la biserică, cu sarmale și pâine proaspătă, bucate pregătite de sâmbăta.


Nunta fratelui Ioan cu Paraschiva, părinții Gavril și Ana Pop;
jos: fratele Petru, soția Mărioara și mezina Ioana



DD: Am citit recent într-o carte despre dansul codrenesc la șură că acesta era „o adevărată academie, o școală ideală (…), o instituție educativă, cea mai veche (…), o instituție culturală nonformală de excepțională valoare”. [2] Eficiența ei consta în aceea că prin joc/dans se asigura „dezvoltarea tineretului din punct de vedere fizic, etico-moral și juridic, estetic, artistic, intelectual, al disciplinei conștiente etc.” La Subcetate, dansul la șură a continuat să se facă doar la sfârșitul unor activități de clacă.
Bunicul a fost cel care a avut inițiativa de a construi un locaș destinat jocului organizat de tineri în zilele de sărbătoare. Mi-amintesc de un asemenea joc organizat în pavilionul din curtea bunicului când încă nu fusese dat în folosință Căminul Cultural.
ID: Era frumos în vremea aceea! Veneau la joc tineri și din satele învecinate: Hodoșa, Sărmaș, Gălăuțaș, chiar din Toplița. Se dusese faima jocului de la Subcetate.
Viața noastră începuse să fie prosperă. Până în 1940, când a început războiul. Toate visele mele s-au spulberat atunci…
La terminarea clasei a VII-a, cu note foarte bune, părinții m-au trimis la Școala de Gospodărie Rurală din Șumuleu, Miercurea Ciuc. Cu un examen de diferență, am intrat direct în clasa a III-a.
 
Elevă la Școala de Gospodărie Rurală din Șumuleu, în1938-1939


 În 1940, după Diktatul de la Viena, școala s-a mutat la Craiova. Profesoarele mi-au propus să merg și eu, promițându-mi că se vor îngriji de mine, că mă vor ocroti. Tata a fost de acord la un momet dat, spunând că se refugiază cu mine. Nu voia să mă lase singură în lume. Verișoara mea Măriuca și alți tineri au plecat. Mama nu s-a învoit. Plecaseră și frații mei. Am rămas acasă… cu certificatul de patru clase obținut la școala de gospodărie.





Un ocupant a pus stăpânire și pe casa noastră. În cârciuma noastră au devenit ei proprietari. Parcă eram noi chiriașii lor. Ne lăsaseră doar două camere din dos. Trei le foloseau ei, plus beciul. Înduram umilințele aduse de război, ca toată lumea. De pe front veneau vești triste. Voia bună pierise. Atmosfera era de jale și doliu. Se purtau haine cernite.
DD: Ce ați învățat în școala de gospodărie?
ID: Era școală numai de fete. Locuiam în internat. Aveam ore de pregătire teoretică și practică. Curățenia și ordinea în școală și internat, care erau desăvârșite, o asiguram noi, pe rând. Am învățat, pe lângă menaj, bucătărie, și arta cusutului și a țesutului, croitorie, să croșetăm și să tricotăm. Dădeam examene la sfârșitul fiecărui an. Eu am avut ca probe de examen, printre altele, să fac pâine și clătite. Eram apreciată de profesoare pentru îndemânarea la cusut, țesut și tricotat. Lucrurile mele de mână au reprezentat școala întotdeauna la diverse expoziții.
În anii de război și după aceea, tot ce am învățat și deprins de la mama și în acea școală a devenit pasiune. Munca făcută cu iubire și dăruire mi-a adus bucurie… și mi-a prelungit viața.
DD: Este adevărat ce spui. Munca pasionată a fost ca o terapie. M-a impresionat întotdeauna pasiunea dumitale pentru lucrul de mână, bucuria și nerăbdarea de a modela cu mâinile, de a crea ceea ce se plămădea în imaginația dumitale.. Ai fost un spirit creativ. Atmosfera casei noastre, în care am crescut, nu a fost una obișnuită. Eram martori sau contribuiam la realizările dumitale cum puteam. Nu refuzam ajutorul pe care ni-l solicitai. Parcă-l văd pe tata, pe fratele meu sau pe mine cum te ajutam să pui urzeala în războiul de țesut, să petreci firele prin ițe și spată, să pregătim mosoarele pentru suveici, să punem firele toarse pe rășchitor sau să le depănăm de pe vârtelniță. Casa noastră devenea un atelier de manufactură. Am învățat nu doar deprinderi practice, ci și să trăim frumos, în comuniune, iubire și armonie, și, totodată, să prețuim arta populară.





Se vorbește despre arta de a trăi. Dumneata, care ai ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, ai descoperit, cred, și secretul aceasta, de a trăi mult și frumos. 
 E important să faci cu plăcere, cu pasiune, cu entuziasm ceea ce trebuie să faci. Și câte treburi în gospodăria noastră nu le vei fi făcut doar că erau necesare! Nu mi-amintesc să fi observat la dumneata vreo atitudine de plictiseală, de lehamite, de revoltă. Ne îndemnai la treabă cu un  „Hai, să terminăm repede!” Să terminăm ceea ce trebuia făcut, ca să ne rămână timp și pentru pasiunile noastre, pentru ceea ce ne îndemna sufletul nostru.
Și toate astea le-ai învățat în confruntările cu viața, cu vremurile, atât de schimbătoare.
ID: Țesutul, cusutul, tricotatul m-au mângâiat, m-au ajutat să trec mai ușor peste necazuri, mi-au adus bucurie. Au fost refugiul meu.
DD: E adevărat, te captivau, te detașau de tot. În timpul când lucrai cu atâta ardoare la războiul de țesut erai alt om, cu chipul senin, zâmbitor, cu vorba caldă, cu privirea strălucitoare. Îți puneai în alertă imaginația, talentul și toate energiile creatoare și asta se vedea pe chip. Erai parcă în transă. Era timpul dumitale fericit. Trăiai parcă în două lumi.
Ai avut parte ca destoinicia, îndemânarea, iscusința, puterea-ți creatoare să fie apreciate cu ocazia participării, prin exponate, la diverse manifestări organizate, ani la rând, pe plan local, județean sau național, prin diplome, ca de exemplu: Premiul I și titlul de Laureat la etapa națională (concursul de creație – artă populară, în 1981, concursul de creație – cusătură, în 1985, pentru creație în 1987). Ai fost invitată de mai multe ori să participi la activitățile taberei de creație organizate la Lăzarea, contribuind prin creațiile realizate la îmbogățirea patrimoniului așezământului cultural din Lăzarea.


 

Viața dumitale, totuși, nu a fost deloc ușoară. Ca țărani, împovărați de obligații față de statul socialist, ați depins mereu de capriciile naturii, ați înfruntat vitregiile impuse de clima dură a acestei zone montane friguroase și de pământul arid, slab productiv. Mulți au îndrăznit să-și schimbe condiția, să plece la oraș, să învețe o meserie și să caute un loc de muncă mai confortabil.
ID: Am intenționat să ne mutăm într-o comună de lângă Târgu-Mureș, unde se găseau case de vânzare. Nu au fost de acord socrii să vindem casa care, deși noi o construiserăm, era pe numele lor…
Am rămas… pentru totdeauna aici, la Subcetate. Acasă. Așa a fost să fie!

1980

29 martie 2015

Duminica - Grigore Vieru

„La alba-ne căsuţă, 

Curată ca un ou, 
Eu aşteptam să vină
Duminica din nou.
Ca tu, măicuţă dragă, 
Spinarea să-ţi dezdoi
Şi să mai stai acasă
Cu tine şi cu noi.

Să şezi în prag, şi lumea
Să te întrebe lin:
„Mai odihnim oleacă?”
„Oleacă, mulţumim.”
Duminica, duminica, duminica…

O cană tu cu apă
Să-mi spui ca să-ţi aduc, 
Iar eu pân-la fântână
Cu cofa să mă duc.
S-anin cofiţa plină-n
Salcâm într-un cârlig
Şi să mă bucur tare
Că pot să o ridic.

Nu pot uita mireasma
De floare de salcâm –
Era un fel de lapte
Din parcă alt tărâm.
Duminica, duminica, duminica…

Un dulce zvon de clopot
Plutea pe-ntregul sat, 
Putea fi-ntins ca mierea
Pe pâine şi mâncat.
Iar tu, lăsând departe
Şi munci, şi greu, şi rău, 
Gândeai la cele bune
Şi la copilul tău.

Era-n duminici altfel
Şi totul parcă nou
La alba-ne căsuţă
Curată ca un ou.
Duminica, duminica, duminica…”


💖💛💙

    Omagiile mele aduse mamei IOANA DOBREAN - UN ADEVĂRAT TEZAUT UMAN VIU,  pentru mine, sunt colecția etnografică CASA CU AMINTIRI - Doina Dobreanu:



    Și cele două cărți cu valoare etnografică, dedicate mamei: 



💓💛💙

    „Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem pe lume pentru a iubi. Orice. (...) cred că acesta e marele mister: IUBUREA. Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o bucurie.” (Radu Beligan)
    Radu Beligan a fost un nonagenar. La fel ca mama. Și mama a trăit prin iubire. Iubire pentru familie, pentru tot ceea ce a înconjurat-o, cu pasiunea cu care s-a implicat în orice activitate, de la cultura pământului, îngrijirea casei, a familiei și a animalelor, pregătire de mâncare și îmbrăcăminte, la activități de creație legate de țesut, cusut, tors, tricotat, croșetat. La temelia acestui sentiment nobil, iubirea, s-a dovedit a fi răbdarea. Răbdarea cu noi a fost mărturia iubirii. Răbdarea arătată celorlalți a venit din respect. Răbdarea cu sinele i-au justificat încrederea și puterea, virtuți pe care ni le-a inoculat și nouă, copiilor, prin puterea exemplului.
    Dragii de ei, părinții mei, să aibă parte în Împărăția lui Dumnezeu de lumina fără sfârșit!




[1] DLRM, p. 641
[2] Rus, T., 2015, p. 108-109